Tema 2.

TEORIILE ETICE
NORMATIVE ŞI RELEVANŢA LOR
ECONOMICĂ
2.1. Abordarea religioasă a eticii
2.2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii
2.3. Abordarea utilitaristă a eticii
2.4. Abordarea deontologică/ universalistă a eticii
2.5. Abordarea eticii bazată pe drepturile fundamentale
ale omului
2.6. Abordarea justiţiară/ obiectivă a eticii
2.7. Abordarea confucianistă a eticii
 2.1. Abordarea religioasă a eticii

 Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”,

cunoscută şi sub denumirea de moralitatea
religioasă, porneşte de la premisa conform
căreia există o „Lege Eternă” ce emană de la
Dumnezeu şi relevată în Sfânta Scriptură, idee
împărtăşită de mulţi lideri ai Bisericii, precum şi
de unii filozofi (printre care merită amintiţi Tomas
d’Aquino, 1225-1274 şi Thomas Jefferson,
1743-1826).
 Moralitatea religioasă se poate manifesta
în două forme principale: Regula de Aur
(bazată pe iubirea creştină şi respectul
faţă de aproapele) şi o variantă mai
radicală, consolidată pe teama de
pedeapsa divină (Porunca Divină).
 Legea Eternă este, însă, cel mai bine
sintetizată în credinţa creştină prin Regula
de Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei
să facă pentru tine!”.
 De-a lungul timpului, un mare număr de
indivizi, inclusiv o parte însemnată din
oamenii de afaceri, şi-au bazat concepţiile
etice pe religie.
 Totuşi, religia şi moralitatea nu se
condiţionează reciproc şi nu decurg firesc
una din cealaltă (există persoane atee
care acţionează moral, aşa după cum
există şi indivizi credincioşi, dar care
încalcă adesea normele morale); de
aceea, o astfel de abordare este lipsită de
consistenţă.
 Ca bază pentru etica afacerilor, „Legea
Eternă” ar fi adecvată dacă nu ar exista
atât de multe interpretări; fiecare religie
oferă standarde morale membrilor săi,
standarde ce pot fi observate şi aplicate în
viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la o
comunitate la alta şi este greu de precizat
şi de evaluat ce este drept sau cel mai bun
sau corect pentru întreaga societate
(indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce
priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor).
 Pe de altă parte, un alt motiv pentru care
Legea Eternă nu se mai poate aplica în
actualul context socio-economic îl
constituie faptul că drepturile morale
bazate pe religie iau în calcul numai
individul, dar omit bunăstarea agregată şi
aspectele legate de distribuţie.
 Această teorie îşi găsea mai bine
aplicabilitatea într-o comunitate agrară,
dar nu într-o societate post-industrială,
caracterizată de diferenţe structurale între
indivizi.
 2.2. Abordarea eticii în termenii
teoriei virtuţii
 Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se
bazează, în principal, pe teoriile aristotelice ale
virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi
interesul personal se armonizează.
 Etica virtuţii a lui Aristotel (382-322 î.e.n.)
recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în
vederea atingerii unui scop absolut, suprem –
fericirea (este o abordare teleologică, unde
telos – scop, rezultat) şi vizează formarea
omului de caracter.
 Această teorie nu se bazează pe intenţiile
sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în
centrul dezbaterii agentul – persoana care
realizează respectiva acţiune, precum şi
trăsăturile sale de caracter (virtuţile sale).
Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia –
fericire, în limba greacă) ca o viaţă
împlinită, trăită în mod raţional şi
caracterizată de moderaţie (regula „căii de
mijloc”).
 La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea
plăcerii sau evitarea suferinţei, nici acumularea
de avuţie, goana după faimă sau putere.
 Aristotel considera că fericirea nu poate fi atinsă
de către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care
urmăresc cu obstinaţie o singură formă de
satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau drept
valoare – scop (plăcerea, faima, avuţia sau
puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în
vedere fericirii; fericirea este starea sau condiţia
stabilă a omului care dobândeşte şi amplifică
anumite valori – mijloc, numite de către Aristotel
virtuţi.
 Filozoful prefera o abordare pe termen lung a unei
atitudini sau acţiuni considerate a fi morale; de
asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o
modalitate de obţinere a fericirii. Ideea de bază în teoria
virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea
teoreticienilor) era aceea că manifestarea unei virtuţi, a
unei acţiuni morale, nu necesită premeditare, agentul
acţionând în mod spontan, de fiecare dată când apare
ocazia potrivită.
 Omul de caracter nu are nevoie de prea multe reguli ori
restricţii, deoarece bunele lui deprinderi îl fac să urmeze
de la sine calea virtuţii, singura ce duce spre adevărata
şi meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe
reguli sau norme). Aspectul cel mai dezbătut cu privire la
virtuţi este faptul că variază de la o cultură la alta şi de-a
lungul istoriei.
 Aristotel era susţinătorul unei teze numite
„unitatea virtuţilor”, pornind de la ideea că mai
multe virtuţi se sprijină şi se consolidează între
ele şi nu intră în conflict; o persoană bună
posedă toate aceste virtuţi, iar imaginea
preponderentă a moralităţii este reprezentată de
armonie.
 Un alt filozof al eticii virtuţii, foarte diferit de
Aristotel şi mult mai radical decât acesta, este
filozoful german Friedrich Nietzsche (1844-
1900), care susţinea ideea că fiecare individ
posedă propriile sale virtuţi unice şi
contradictorii.
 Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt
şi David Hume (1711-1776) şi Adam Smith
(1723-1787), cunoscuţi sub denumirea de
teoreticienii sentimentului moral.
 Ei susţineau o imagine a naturii umane în
care prietenia (camaraderia) şi mila
(compasiunea) erau la fel de importante
(dar nu la fel de dominante) ca şi interesul
personal, iar virtuţile erau importante,
plăcute şi utile.
 Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent
deosebit pe acele trăsături generale care
permiteau sistemului pieţei libere să funcţioneze
armonios şi cu eficienţă maximă în cadrul
societăţii.
 Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o
parte fundamentală a societăţii în care trăim;
activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea
profitului, ci pun un accent deosebit pe relaţiile
sociale şi autorespect, considerând obţinerea de
utilităţi materiale drept un mijloc pentru atingerea
obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.
 Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate în
etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru
un individ ceea ce reprezintă profitul
pentru o afacere: aşa cum fericirea
adevărată este rezultatul unor eforturi de o
viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl
urmăreşte în activitatea sa un om de
afaceri serios, nu poate fi obţinut decât
prin strategii pe termen lung.
 Pe de altă parte, aşa cum individul aspiră la
fericire prin îndeplinirea altor obiective (acţiuni şi
fapte curajoase, drepte, cinstite, şi
mărinimoase), tot aşa o afacere este profitabilă
pe termen lung (obţine un profit sigur,
consistent, meritat şi stabil) dacă, mai întâi,
îndeplineşte alte obiective de natură etică, cum
ar fi:
- îmbunătăţirea calităţii produselor şi respectul acordat
clienţilor săi,
- satisfacerea cât mai deplină a consumatorilor,
- asigurarea unui climat stabil,
- oferirea de locuri de muncă pentru comunitate,
- stimularea salariaţilor etc.
 La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de
afaceri sau manager presupune competenţă, autoritate,
flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai
presus de toate, un bun om de afaceri sau manager este
acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât
mai important.
 Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager
şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât
succesul comercial (acesta este unul dintre motivele
pentru care urmărirea profitului, în calitate de agent
economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric
din viaţa şi activitatea unui om de afaceri; ca om întreg,
acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de
caracter de natura să-i dăruiască o meritată demnitate şi
fericire).
 2.3. Abordarea utilitaristă a eticii

 În gândirea filozofică, utilitarismul (cea mai cunoscută

teorie consecvenţialistă) a fost fundamentat de Jeremy
Bentham (1748-1832) şi consideră că valoarea morală a
conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin
consecinţele (efectele) comportamentului acesteia,
respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care
aceasta le poate genera; fapta bună nu se defineşte prin
intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile
urmărite de către agenţi.
 Utilitariştii considerau drept şi moral ceea ce
maximizează plăcerea (utilitatea) şi reduce suferinţa
pentru un număr cât mai mare de persoane.
 O activitate este bună din punct de vedere moral
dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi
nicio altă activitate opţională nu produce o
utilitate agregată mai mare. Dacă o acţiune
produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde
să fie o acţiune corectă din punct de vedere
moral.
 Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de
altruism sau de egoism; în momentul calculării
beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră
pe poziţie de egalitate cu toţi ceilalţi afectaţi de
deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism),
nici mai prejos (altruism).
 Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este
să asigure maximum de bine pentru maximum
de persoane (şi să minimizeze daunele sau
suferinţele, pe termen lung), utilitarismul este, în
multe privinţe, consistent cu teoria economică
„ortodoxă”: o decizie va fi bună dacă are drept
rezultat beneficii pentru oameni sau va fi rea
dacă lezează sau produce daune.
 Cele mai importante trei teorii utilitariste sunt:
(1) utilitarismul hedonist, (2) utilitarismul pluralist
şi (3) utilitarismul preferinţelor.
 Pentru utilitariştii hedonişti fericirea înseamnă
dobândirea plăcerii şi evitarea suferinţei, pe
când nefericirea, asociată cu răul, înseamnă
absenţa plăcerii şi intensificarea suferinţei;
principalul reprezentant al utilitariştilor hedonişti
este englezul Jeremy Bentham.
 Utilitariştii pluralişti consideră că există şi alţi
determinanţi, cu excepţia plăcerii, care pot fi
consideraţi buni prin esenţa lor: cunoaşterea,
libertatea, frumuseţea, dreptatea, prietenia,
generozitatea.
 John Stuart Mill (1806-1873) a continuat teoria
hedonistă a lui Jeremy Bentham, dar el a făcut
distincţia între diferitele tipuri de plăcere
(utilitarismul ideal) – diferenţiere calitativă care
nu exista la predecesorul său, susţinând că, în
evaluarea morală, ar trebui luate în considerare
preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.
 În secolul XX, a apărut ca abordare filozofică şi
utilitarismul preferinţelor (astfel, pentru o
persoană oarecare, este valoros ceea ce ea
preferă).
 Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul
încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor
economice pe termen lung (cum ar fi, de
exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi
maximizarea profitului, stimulează performanţa
economică individuală, conducând evaluarea
morală spre conceptul de analiză cost-beneficiu.
 Conceptul de utilitate este folosit în teoria
microeconomică pentru a compara beneficiile
nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun
sau unui serviciu.
 Din perspectiva utilitarismului, o companie care
urmăreşte scopul egoist de a-şi maximiza profitul pe
termen mediu şi lung – printr-o serie de acte generoase
faţă de salariaţi, clienţi, furnizori, comunitate locală – dă
dovadă de o generozitate lăudabilă (deşi interesată), în
măsura în care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un
beneficiu oarecare.
 Utilitarismul are avantaje considerabile în contextul
internaţional de afaceri (este universalist, oferă o metodă
bine determinată pentru identificarea acţiunilor morale,
este flexibil). În managementul internaţional, utilitarismul
se regăseşte într-o variantă modernă: analiza SWOT.
 Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul
că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nicio
formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei
majorităţi (în anumite situaţii, adepţii
utilitarismului pot încuraja exploatarea unei
minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune
şi sacrificii, în beneficiul majorităţii populaţiei).
 Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al
acţiunilor morale deoarece este imposibil de
cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de
sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu se pot
calcula consecinţele unei acţiuni înainte de
producerea acesteia.
 2.4. Abordarea deontologică/
universalistă a eticii
 Abordarea deontologică (universală) a eticii
reprezintă, în esenţă, reversul teoriei
utilitarismului şi se bazează pe concepţia despre
morală a lui Immanuel Kant (1724-1804) – etica
datoriei la Kant.
 Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu
poate depinde de rezultate, deoarece acestea
sunt indefinite şi incerte în momentul luării
deciziei; valoarea morală a unei acţiuni trebuie
să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei
care ia decizia referitoare la executarea acelei
acţiuni: o acţiune este morală doar când este
făcută din raţiuni morale şi bune intenţii.
 Datoria unui individ este să facă ceea ce este
corect din punct de vedere moral şi să evite
ceea ce nu este corect din punct de vedere
moral, indiferent de consecinţele acţiunilor sale.
 Immanuel Kant pune ideea de datorie şi
dreptate socială înaintea problemei
binelui; el considera că dreptatea
constituia, în fapt, un criteriu al binelui.
Astfel, se postulează că oamenii au
anumite obligaţii morale imanente (deon –
datorie, în limba greacă) şi universale,
general aplicabile (de aici vine şi
denumirea de universalism, care se mai
atribuie acestei abordări).
 O datorie de bază în viziunea
universalismului este aceea de a-i trata pe
ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte
mijloace (oamenii merită să fie consideraţi
valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect,
şi nu nişte mijloace impersonale pentru
atingerea altor scopuri); în relaţiile
economice, această cerinţă capătă o
importanţă deosebită, atât deoarece
interzice exploatarea persoanelor, cât şi
pentru că încurajează dezvoltarea
abilităţilor raţionale şi morale.
 Pentru Kant, legea morală care trebuie să
determine acţiunile individului se regăseşte
sintetic în Imperativul Categoric: acesta susţine
că a fi moral înseamnă să te supui propriilor tale
reguli, neimpuse de nicio forţă sau autoritate
exterioară, cu condiţia ca aceste reguli să fie
validate de raţiune ca legi universal valabile,
întrucât prin aplicarea lor practică umanitatea
din fiecare individ, ca valoare supremă, este
respectată şi cel mai bine pusă în valoare.
 Filozofia morala a lui Kant are numeroase implicaţii în
etica afacerilor. Dintre numeroasele sisteme teoretice
ale filozofiei morale, deontologia este cea care a
influenţat cel mai mult etica în afaceri şi ideea conexă a
responsabilităţii sociale corporaţionale.
 La nivel macroeconomic, cooperarea economică
internaţională furnizează bazele unei moralităţi
universale congruente cu filozofia cosmopolită a lui Kant.
 Teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest
punct de vedere propun, în general, reguli de
comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli
din principiile deontologice ale drepturilor omului şi ale
dreptăţii sociale.
 Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă
ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale
managementului.
 Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în
afaceri datorită faptului că a susţinut ideea „respectului
pentru persoane”, afirmând că orice activitate economică
ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este
imorală.
 Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri
ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al
organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi.
 Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i
trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere;
pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie
administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să
considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc
pentru satisfacerea aspiraţiilor personale.
 2.5. Abordarea eticii bazată
pe drepturile fundamentale
ale omului
 Abordarea eticii bazată pe drepturile
individuale este tot o abordare deontologică,
complementară teoriei datoriei a lui Kant
(drepturile şi datoriile / obligaţiile sunt două feţe
ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare
unică: libertatea personală.
 Teoria care stă la baza acestei abordări
porneşte de la aserţiunea filozofului englez John
Locke (1635-1704): „Libertatea individului nu
trebuie să fie violată”. John Locke a susţinut
drepturile naturale ale individului la viaţă,
libertate şi proprietate privată.
 Drepturile naturale sunt drepturile pe care
Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea
statutului său de fiinţă umană. O instituţie sau o
lege care violează libertatea personală trebuie
să fie respinsă ca fiind imorală, indiferent dacă
produce beneficii sporite sau fericire pentru
ceilalţi membri ai societăţii.
 Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi
ignorate doar din considerente de utilitate; un
drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau
alte drepturi aflate, pe o scară a valorilor, pe o
poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi
non-utilitariştii consideră că respectarea
drepturilor omului reprezintă o cerinţă
fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în
mod diferit.
 Conform acestei abordări, o acţiune este
considerată corectă sau bună numai dacă toţi
membrii societăţii vor beneficia ulterior de o mai
mare libertate personală.
 Thomas Jefferson (1742-1826) spunea că
drepturile omului sunt inalienabile şi îndatoririle
sunt derivate din aceste drepturi (dacă oamenii
au dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea
fericirii – drepturi postulate în Declaraţia de
Independenţă a SUA, atunci ei au obligaţia să
asigure aceste drepturi şi celorlalţi).
 Un autor contemporan care susţine primatul
libertăţii ca drept suprem al omului este filozoful
american Robert Nozick, adept al capitalismului;
el consideră că inegalitatea socială este
dreaptă/corectă şi derivă dintr-un drept
fundamental al omului, şi anume
inalienabilitatea proprietăţii private.
 Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din
punct de vedere economic numai dacă schimburile
care se realizează în societate sunt voluntare,
fiecare om având libertatea de alegere.
 Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii
libertăţii personale contribuie la sporirea
schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un
sistem de piaţă capitalist (care respectă drepturile
de proprietate ale individului).
 În organizaţiile de afaceri, această concepţie se
extinde la asigurarea şi respectarea drepturilor
salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul
la liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi
siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă.
 2.6. Abordarea justiţiară/
obiectivă a eticii
 Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de
natură deontologică, ce îşi are originea în
curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii
(textele aristotelice, teologia creştină,
iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de
la ideea că dreptatea este prima virtute a
instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima
virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă
necesitatea respectării corectitudinii şi
imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel
social sau corporaţional.
 În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie
să fie respinsă sau revizuită dacă este
neadevărată, oricât de utilă şi de completă
ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile
trebuie îmbunătăţite sau abolite dacă sunt
nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau
de acceptate sunt în cadrul societăţii.
 Teoria justiţiară vizează distribuirea
echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în
cadrul societăţii.
 Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect
dacă el conduce la o mai mare cooperare între membrii
societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii
ca întreg, a cerinţelor pentru prezervarea păcii sociale).
 Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă
din conştientizarea faptului că indivizii pot obţine
beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni solitare),
cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc,
fiecare în felul său, justa distribuire a beneficiilor).
 Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze
diferite: tuturor în mod egal; fiecăruia după nevoi
(sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau
după competenţă / merit (modelul capitalist). Cele mai
multe sisteme economice moderne folosesc toate cele
cinci principii.
 O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii
sociale a avut-o profesorul american John Rawls (1921-
2002) - introduce conceptul de „dreptate distributivă”.
 Astfel, justeţea distribuţiei apare în ideea de contract
social (acest contract se poate stabili între diferite
companii / guverne şi societate, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, între diferitele comunităţi care formează
instituţiile sociale fundamentale); diferenţele între
beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai
mult trebuie să ofere ceva în schimb societăţii.
 Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte
benefice pentru societate (beneficiile suplimentare ale
unora trebuie să ducă la beneficii compensatorii pentru
ceilalţi şi, în particular, pentru cei mai puţin avantajaţi
membri ai societăţii – „inegalitate condiţionată”).
 Ca punct de pornire pentru etica afacerilor,
această abordare are şi ea puncte tari şi puncte
slabe: protejează interesele celor care sunt slab
reprezentaţi în organele de decizie sau nu
dispun de putere la nivel social sau
corporaţional, dar are dezavantajul că
încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul
angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea
acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi
productivitatea.
 Normele de drept iau în calcul aspectele
distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea
socială agregată sau cea a individului ca atare.
 2.7. Abordarea confucianistă a eticii

 Confucianismul este o abordare specifică

Orientului şi evidenţiată în studii mai recente; în
prezent, confucianismul clasic (care a
reprezentat suportul sistemelor feudale şi al
birocraţiei imperiale) este delimitat de
postconfucianism (ce reprezintă temeiul filozofic
şi etic al strategiei de afaceri în Extremul Orient).
 Denumirea acestui sistem vine de la filozoful chinez
Confucius (554-479 î.e.n.), care a stabilit primele principii
ale confucianismului clasic: promovarea armoniei şi
echităţii sociale, ca imperative ale condiţiei umane;
cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea, curajul,
fidelitatea, loialitatea bunacredinţă, îndrăzneala, dreptatea,
mărinimia, compasiunea, politeţea, onoarea, adevărul,
sinceritatea; respectul ierarhic în relaţiile sociale.
 Alături de Aristotel şi Nietzsche, Confucius poate fi
considerat un filozof al „eticii virtuţii”. Societatea chineză,
asemenea altor societăţi non-occidentale, se poate
caracteriza drept o „societate a virtuţii”, în care buna
educaţie, bunele obiceiuri şi bunele instincte ale indivizilor
se consideră a fi cel puţin la fel de importante ca regulile şi
legile publice (pe care, de altfel, le generează).
 În lumea afacerilor, se aplică preceptele
postconfucianismului: armonia şi justiţia se
transpun în etica afacerilor prin mentalitatea
comunitară (personalul unei firme formează o
mare familie, iar şeful are funcţii paternaliste);
supunerea şi loialitatea, expresii ale respectului
ierarhic, sunt confirmate ca valori centrale în
etica profesională; promovarea în muncă se
face pe baza loialităţii şi a vechimii (totuşi, sub
imperiul realităţilor, tot mai multe firme adoptă
sistemele de evaluare bazate pe meritele
individuale, performanţe şi pregătire
profesională).
 Cu toate că analiza morală a actelor umane este
influenţată de cultura specifică fiecărei societăţi
sau de circumstanţe particulare, se poate vorbi,
conform unei opinii dominante, de un principiu
care pare să traverseze toate grupurile, culturile
şi timpurile şi care reprezintă o parte
componentă a oricărui sistem etic: credinţa că
un membru dintr-un anumit grup poartă o formă
de responsabilitate pentru bunăstarea celorlalţi
membri din acel grup.
Vă mulţumim pentru atenţie !