Curs 1.

Notiuni introductive

Câteva definiţii

 Etica = o reflectare conştientă a credinţelor noastre morale şi a propriilor atitudini, prin

intermediul unor norme sau principii morale; o ştiinţă (ramură a filosofiei) care studiază
problemele practice şi teoretice ale moralei; o ştiinţă a binelui şi a răului, cu caracter teoretic dar
şi normativ – fundamentează un sistem de norme, valori, categorii morale.
 Etica afacerilor = un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor
morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi
guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor.
 Valori = ceea ce alegem (noi, societatea) sau credem că ar merita valorat (ex: autonomie,
confidenţialitate, justiţie, toleranţă, a nu face rău, respect pentru ceilalţi, adevăr, libertate etc.).
 Sistem de valori = modul în care ne organizăm sau ierarhizăm propriile valori şi care ne ghidează
în luarea deciziilor.
 Virtuţi = valori îndreptate spre acţiune.
 Reguli morale = un ghid al acţiunilor noastre; ceea ce justifică judecata morală şi acţiunile
noastre.
 Principii etice = parte a teoriei normative a eticii, care clarifică şi apără anumite reguli şi/sau
judecăţi morale.

Câteva principii morale:

• scopul nu scuză mijloacele (o intenţie bună nu justifică o acţiune neetică);
• mijloacele nu scuză scopul (o acţiune bună nu justifică o rea intenţie);
• nu există acţiuni neutre din punct de vedere moral;
• niciodată nu trebuie făcut rău în mod direct;
• nu trebuie dorit răul;
• trebuie evitat răul;
• se poate tolera un “rău mai mic”, atunci când alternativa este şi mai rea;
• trebuie căutat întotdeauna binele “cel mai mare” (care este bun pentru cei mai mulţi oameni);
• imparţialitatea, deschiderea, raţionalitatea trebuie să ne ghideze în orice acţiune.

1.1. Morală, etică, deontologie

Termenul “morală” desemnează un anume cod social, un ansamblu de reguli cărora fiecare
individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. Moralitatea se referă la standardele
de comportament după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. Morala
reprezintă astfel totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în
principii, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi
raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune,
societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se
întemeiază pe conştiinţa şi pe opinia publică. În sens mai larg, de asemenea, morala cuprinde şi
fenomenele care ţin de conştiinţa morală şi individuală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi
sentimentele morale, valorile morale etc.
Ea depinde de condiţiile existenţiale ale unei anume comunităţi umane, deci nu poate avea un
caracter abstract, general valabil, ci mai degrabă îi este propriu un caracter relativ. Căci, aşa cum
spunea Blaise Pascal, “ce e bine dincolo de Pirinei e rău dincoace de Pirinei”.
 În timp ce morala este considerată un fenomen real, ce ţine de comportamentul cotidian, de
viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, “etica” desemnează teoria care
are ca obiect de studiu acest fenomen real. Etica semnifică deci “ştiinţa binelui şi a răului”.
Privită la modul general, etica este o teoria filosofică a moralei cuprinzând de obicei o
doctrină despre esenţa acesteia (etica teoretică) şi o fundamentare a unui sistem de norme, valori,
categorii morale (etica normativă).
În sfârşit, termenul “deontologie” desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice în
cadrul unei profesii. Este o teorie a datoriei, a obligaţiilor morale în acea profesie (de ex. deontologia
medicilor, a avocaţilor, a profesorilor, a contabililor etc.). Ea aplică deci anumite norme morale
particulare.
1.2. Istoric şi abordări ale eticii

Primele abordări ale eticii provin din antichitate, de acum mai bine de 2400 de ani, etica fiind
parte componentă a doctrinelor filosofice. Socrate, care a dezvoltat teoria eticii prin încercarea de a
fundamenta noţiunile de bază precum bine, datorie, onoare, virtute, cinste, Platon, discipolul său şi
continuatorul meditaţiei asupra problematicii eticii, Aristotel, care a întemeiat o morală practică –
sunt nume de rezonanţă în domeniul filosofiei şi al ramurii sale, etica. O mare contribuţie în
dezvoltarea eticii normative a avut-o Immanuel Kant, la care etica este întemeiată pe raţiune, de fapt
pe o raţiune practică, ce ne impune anumite legi morale, cu caracter universal. Alte contribuţii
notabile în gândirea filosofică despre morală au avut Friedrich Hegel, Friedrich Nietzsche, Bertrand
Russell, Jean-Paul Sartre şi alţii.
Multe din conceptele şi metodele dezvoltate de filosofi de-a lungul timpului sunt azi relevante
pentru etica afacerilor. Toate deciziile sunt de fapt compromisuri între responsabilitatea economică şi
cea socială în cazul firmelor, sau între aspiraţii şi datorii în cazul indivizilor.
Standardele morale de comportament diferă între grupuri în cadrul aceleiaşi culturi, diferă
între culturi sau de-a lungul timpului. Atunci se pune întrebarea dacă există ceva comun între toate
aceste diferenţe, dacă există anumite principii general valabile în toate ţările, culturile sau pentru
orice om. Iar răspunsul la această întrebare ar putea fi următorul: singurul principiu comun tuturor
timpurilor, culturilor, grupurilor ar fi credinţa că fiecare membru al unui grup poartă o anume
responsabilitate pentru binele celorlalţi.
Dar cum putem spune că standardele noastre morale sunt “bune”, “drepte” sau “corecte”?
Pentru a le putea evalua, este nevoie de anumite metode analitice; astfel, se poate vorbi despre
existenţa a cinci sisteme majore de analiză etică, cu relevanţă directă în procesul decizional:

 Abordarea în termenii “Legii eterne”

Mulţi lideri ai bisericii şi unii filosofi (Th. Aquinas, Th. Jefferson) cred că există o Lege eternă
încorporată în mintea lui Dumnezeu, relevată în Sfânta Scriptură şi că acestă lege este imediat
acceptată de cei care îşi fac timp să studieze Sfânta Scriptură. Th. Jefferson spunea că drepturile
omului sunt inalienabile şi că îndatoririle sunt derivate din aceste drepturi (el afirma, de
asemenea: ”Am spus şi o voi mai spune: studierea atentă a Bibliei te va transforma într-un
cetăţean mai bun.”). Dacă oamenii au drepturi la viaţă, libertate şi fericire, atunci ei au obligaţia
să asigure aceste drepturi şi celorlalţi.
Liderii bisericii consideră că statutul Legii eterne este de nechimbat şi că drepturile şi îndatoririle
sunt clare: dacă eşti iubit, atunci trebuie să-i iubeşti pe ceilalţi. Acest schimb reciproc este
rezumat în credinţa creştină prin regula de aur: “Fă celorlalţi ceea ce ai vrea să facă ei pentru
tine”.
Ca bază pentru etica afacerilor, Legea eternă ar fi foarte bună dacă nu ar exista atât de multe
interpretări. Fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate în
 viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la un grup la altul şi este greu să evaluezi ceea ce este
“drept” sau “cel mai bun” sau “corect” pentru întreaga societate.

 Abordarea utilitaristă
Utilitarismul a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832) ca o concepţie despre morală cu
caracter teleologic: “valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin
consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care
aceasta le poate procura”; “drept şi moral este ceea ce maximizează plăcerea şi reduce suferinţa”.
Conceptul central este cel al “utilităţii”, folosit şi în teoria microeconomică, desemnând
percepţia noastră cu privire la beneficiile nete, comparate cu costurile asociate unei acţiuni, unui
bun sau unui serviciu.
John Stuart Mill continuă această teorie, dar el face distincţia între diferite tipuri de plăcere,
considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare preferinţele, mai degrabă decât
plăcerile.
Finalitatea utilitarismului este să asigure “maximum de bine pentru maximum de persoane”. Ca
atare, deciziile trebuie să fie luate exclusiv în funcţie de consecinţele lor; o decizie va fi bună
dacă are drept rezultat beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau produce daune. Dar
beneficiile nu sunt în întregime pozitive; există anumite costuri sau rezultate adverse asociate
fiecărei acţiuni şi acestea trebuie luate în considerare, pentru a menţine un echilibru.
Cei mai mulţi susţinători ai acestui curent recomandă nişte reguli simple: “să spui întotdeuna
adevărul”, “să nu încalci niciodată un contract” etc., reguli ce pot conduce la obţinerea celor mai
mari beneficii, în majoritatea cazurilor. Dar baza pentru aceste reguli ramâne balanţa dintre
consecinţele pozitive şi cele negative ale fiecărei acţiuni sau decizii.
Acest sistem etic mai este denumit şi “teleologic”, adică al rezultatelor, fiind focalizat pe
consecinţe şi nu pe intenţii.
Se poate spune deci că utilitarismul încurajează eficienţa şi productivitatea, conducând evaluarea
morală spre conceptul de analiză cost/beneficiu; el ignoră însă faptul că nu pot fi tolerate acţiunile
imorale, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi.

 Abordarea deontologică (sau universală)

Acestă abordare este, în esenţă, reversul teoriei utilitarismului. Teoria susţine că moralitatea unei
acţiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul
luării deciziei. “Valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile
persoanei care ia decizia referitoare la executarea acelei acţiuni”. La baza acestei abordări stă
concepţia despre morală a lui Immanuel Kant (1724-1804) care pune ideea de datorie şi dreptate
înaintea problemei binelui; dreptatea constituie, în fapt, un criteriu al binelui. Intenţiile personale
pot fi transpuse în datorii personale sau obligaţii deoarece, dacă chiar vreau binele celorlalţi,
atunci voi acţiona astfel încât să obţin beneficii, iar căile de urmat devin mai degrabă îndatoriri
decât variante de alegere. Este datoria noastră să spunem adevărul, să respectăm contractele, să nu
luăm ceea ce aparţine altora etc.
“Oamenii au anumite obligaţii morale imanente şi universale, adică aplicabile oricui” (de unde şi
denumirea de universalism care se mai dă acestei abordări). De exemplu, eu plătesc taxele nu
pentru că dacă nici ceilalţi nu ar plăti, statul ar fi în colaps şi s-ar declanşa haosul, ci pentru că
doresc o lume a legii şi ordinii şi în consecinţă trebuie să asigur suportul financiar pentru această
lege şi ordine. Legea, ordinea, taxele sunt corecte pentru mine la fel ca şi pentru ceilalţi, deci sunt
“universale”.
Postulate ale acestei teorii sunt: “tratează-i pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte
mijloace”; “un membru al unui grup poartă responsabilitatea pentru bunăstarea celorlalţi membri
 din acel grup”; “poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai dori ca ei să se poarte cu tine”; “poartă-te astfel,
încât conduita ta să poată deveni lege universală”.
Ex.: În management, această abordare presupune de fapt respectarea şi protejarea drepturilor
individuale ale angajaţilor, incluzând dreptul la viaţă personală, libertatea de conştiinţă şi de
expresie, tratamentul just.
Această abordare are avantajul că evidenţiază respectarea drepturilor fundamentale ale omului,
dar poate avea unele efecte negative, de exemplu în planul organizării şi al resurselor umane, în
situaţia în care ar conduce la crearea unui climat de muncă orientat mai ales spre protecţia
drepturilor individuale şi mai puţin spre performanţă.

 Abordarea în termenii dreptăţii sociale (sau a dreptăţii distributive)

Îşi are rădăcinile în curente filosofice din diferite epoci ale omenirii – textele aristotelice, teologia
creştină, iluminismul, dar şi teoriile socialiste – toate acestea plecând de la ideea că dreptatea este
“prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire”,
de unde necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel
social sau corporaţional. Astfel, un act poate fi considerat ca “drept” sau “just” sau “corect” dacă
el conduce la o mai mare cooperare între membrii societăţii.
Această abordare priveşte binele din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor prezervării păcii
sociale. Societatea este o asociaţie a indivizilor care cooperează pentru a obţine binele pentru toţi.
Dar societatea este marcată nu doar de cooperare, ci şi de conflicte. Colaborarea derivă din
conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni
solitare, iar conflictele sunt inerente pentru că oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa
distribuire a acestor beneficii. Distribuţia poate avea baze diferite: tuturor în mod egal, fiecăruia
după nevoi, după efort, după contribuţie, sau după competenţă. Cele mai multe sisteme
economice moderne folosesc toate cele cinci principii: educaţia publică este, teoretic, distribuită
egal, în timp ce plăţile sociale sunt distribuite după nevoi, comisioanele din vânzări după efort,
onorariile publice pe baza contribuţiei, salariile managerilor după competenţă etc.
Justeţea distribuţiei apare în ideea de “contract social”; astfel, diferenţele între beneficii trebuie să
fie justificate, iar cei care primesc mai mult trebuie să ofere ceva în schimb societăţii.
Această teorie a contractului social a fost dezvoltată de unii autori pe baza principiului libertăţii,
ca primă cerinţă a societăţii: schimburile în societate sunt corecte dacă sunt voluntare, dacă
fiecare om are libertate de alegere.

 Confucianismul
Este o abordare specifică Orientului; se face o delimitare între confucianismul clasic, care a
reprezentat suportul sistemelor feudale şi al birocraţiei imperiale, şi postconfucianismul, ce
reprezintă temeiul filosofic şi etic al strategiei de afaceri şi al managementului firmei în Extremul
Orient.
Principiile confucianismului clasic sunt: a) promovarea armoniei şi echităţii (justiţia socială), ca
imperative ale condiţiei umane; b) cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea, curajul, fidelitatea,
loialitatea, bunacredinţă, îndrăzneala (Confucius: “A vedea ceea ce e drept şi a nu acţiona în acest
sens înseamnă laşitate”), onoarea, adevărul, sinceritatea etc.; c) respectul ierarhic în relaţiile
sociale: stăpân-servitor, tată-fiu, soţ-soţie, frate mare-frate mic etc.
Perceptele postconfucianismului au relevanţă directă pentru lumea afacerilor. În primul rând,
principiile armoniei şi justiţiei se transpun în etica afacerilor prin mentalitatea comunitară, care
exprimă credinţa că personalul unei firme formează o mare familie, iar şeful are, în principal,
funcţii paternaliste. În al doilea rând, supunerea şi loialitatea, expresii ale respectului ierarhic,
sunt confirmate ca valori centrale în etica profesională. În al treilea rând, promovarea în muncă se
 face pe baza loialităţii şi a vechimii în muncă; totuşi, sub imperiul realităţilor, tot mai multe firme
adoptă sistemele de evaluare bazate pe meritele individuale, performanţe şi pregătire profesională.
Cea mai mare implicaţie pentru management este aceea că nu există un sistem singular de
credinţe, a cărei raţionalitate să derive din standardele morale de comportament, sau o metodă de
evaluare unică a moralităţii care să poată ghida managerii în dilemele etice dificile. O decizie etică
este aceea ale cărei efecte sunt sub control. De ex.: o decizie de a introduce o nouă marcă de prăjitură
cu ciocolată nu are o dimensiune etică atâta timp cât clienţii sunt liberi să o cumpere sau nu. Dar
decizia de a închide fabrica producătoare, sau de a folosi ingrediente cu un conţinut ridicat de
colesterol, sau de a cere guvernului stoparea importurilor, ar putea avea un conţinut moral, căci aceste
acţiuni au un impact asupra altora.
Moralitatea fiecărei decizii poate fi apreciată prin folosirea concomitentă a mai multor sisteme
etice; trebuie să gândim prin prisma consecinţelor acţiunilor noastre, sub multiple dimensiuni.