UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

STRATEGII DIDACTICE DE COMUNICARE ȘI ÎNVĂȚARE EFICIENTĂ – ANUL I

-CULTURĂ, ETICĂ ȘI INTEGRITATE

ACADEMICĂ-
-eseu-
„Cultură și Etică„

Pr.lect.univ.dr.Sorin Bute Masterand:Radu Mihaela-Georgiana

Târgoviște
2021
 -Cultură și Etică-

„Etica este o lege gravată în inima noastră.„

(Mircea Cărtărescu)

Primul sens pe care Dicționarul Explicativ al limbii române îl dă termenului

de cultură este acela de totalitate a valorilor materiale și spirituale create de
omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. Într-un alt
sens, cultura este ansamblul de activități și modele de comportament proprii unui
grup social dat, transmisibile prin educație.
În ceea ce mă privește, primul lucru care-mi vine în minte atunci când
pronunț cuvântul cultură este ansamblul de reguli, obiceiuri, tradiții, care
conturează oamenilor, prin raportare la grupul social determinat teriorial din care
provin, felul în care privesc viața, modul în care consideră că e oportun, corect și
de bun simț să acționeze sau să gândească în fața diferitelor încercări care se ivesc.
Este de domeniul evidenței, că în actualul context, cultura trece printr-un
proces de transformare, în care rolul principal este jucat de globalizare. Aici găsesc
că este foarte important ca, în goana după acceptarea unor valori care se pretind a
fi parte a umanismului, fiecare națiune să-și păstreze individualitatea, trăsăturile
definiorii. În fond, cultura privește fiecare națiune în parte, este specifică fiecărei
etnii, aparține anumitor teritorii delimitate geografic.
Cu câteva zile în urmă am sărbătorit Ziua Culturii. Nu e nicio coincidență că
Ziua Culturii se prăznuiește în aceeași zi cu ziua de naștere a celui prin ochii căruia
cultura românească capătă conturul cel mai clar-Mihai Eminescu. Cu ocazia
sărbătoririi Zilei Naționale a Culturii, președintele Academiei Române, Ioan Aurel
Pop, a ținut un discurs în cadrul căruia a trecut în revistă cultura diferitelor națiuni,
atribuindu-le fiecărora imaginea cea mai reprezentativă. ( ” Eminescu, națiunea și
cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea
universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au
dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională
germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului
Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a
reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii,
al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii
naționale. Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat
polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918
(după circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta
Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul
„Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau „părinți-
fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației susținute de ei,
dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a
fi americani și altminteri decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta
constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile
acestea au fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la
Londra sau la București. Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale
identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Cit-
I.A.Pop- Președintele Academiei Române”
Cultura, înseamnă limba, obiceiurile, tradițiile și cu precădere religia.
Cultura, prin toate mijloacele de transport enumerate în fraza de dinainte,
reprezintă canalul prin care curge, în conducta timpului, spiritualitatea unui neam,
a unei etnii, ba chiar a întregii omeniri. Poporul român se identifică cu ființa
națională prin religie. Fiind un popor născut creștin, prin poposirea Sfântului
Apostol Andrei, cel dintâi chemat pescar de oameni, poporul român are o
spiritualitate profundă, creștin-ortodoxă, care se diferențiază, în modul cel mai
evident, prin intensitatea trării spirituale, duhovnicești.
De cealaltă partea, etica, un domeniu într-o continuă schimbare, este strâns
legată de cultură, atât de strâns încât la un moment dat pot fi confundate. Potrivit
noțiunii din Dicționarul explicativ al limbii române, etica este ansamblul de norme
în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce
este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor. Așadar, etica conține ansamblul
de reguli care sunt conturate prin toate mijloacele de prezervare a culturii. Privind
în detaliu, între paronimele etic și etnic există o linie foarte fină de marcaj, linie pe
care a obserat-o în activitatea sa și marele istoric al românilor, Nicolae Iorga.
Aceasta linie fină de demarcație provine din aceea că eticul este alcătuit din legile
nescrise ale unui grup etnic determinat. În domeniul juridic, aceste reguli capătă
valoarea de cutumă, sau lege a locului, lege nescrisă, dar de o importanță
deosebită, care s-a statornicit prin repetare într-un anumit cadru territorial, fiind
afectată de condițiile specifice diferitelor contexte, și care se impune tuturor celor
care aparțin respectivului areal.
Fiecare cultură are problemele ei de etică, de morală. Morala poporului
român este una creștin-ortodoxă, cu toate consecințele consecutive acestui fapt.
Prin ochii sufletului românesc, anumite comportamente, atitudini sau moduri de a
gândi corespunzătoare altor culturi pot fi imorale, lipsite de regulile eticii.
Într-un mod de a gândi simplist, cultura poate reprezenta o barieră între
oameni aparținând diferitelor culturi. La o analiză atentă, e lesne de observat că
numai prin păstrarea identității fiecărei culturi și națiuni, oamenii vor avea o
rațiune de a fi, vor ști de unde vin și unde se duc. E edificatoare comparația făcută
între preceptele de psihologie a copilului care caută un reper pentru a putea crește,
reper reprezentat de imaginea părinților, și modul în care națiunile se dezvoltă
ținând tot timpul privirea îndreptată înapoi, pentru a putea păși pe frânghia
timpului.
Cultura mai înseamnă și umanism, prin umanism înțelegându-se raportarea
personalității unui popor la valorile universale. Globalizarea încearcă să definească
o mondialitate aptă să-și însușească valorile umane, cu riscul de a șterge trăsăturile
națiunilor.
Regulile eticii se raportează permanent la progresul social, sunt așadar într-
un flux neîntrerupt.
Cât privește cultura scrisă, ca un semn al spiritualității ortdoxe a poporului
roman, aceasta debutează la 1510 cu Octoihul lui Macarie, fiind așadar o cultură
tânără, spre deosebire de cultura nescrisă, de tradiții, de obiceiuri, de cântece, de
felul de a petrece, de a cultiva câmpul, de a te bucura, a te întrista, a înțelege
frumosul, urâtul, binele și răul, repere care nu pot fi identificate temporal, în popor
trecând ca fiind de când lumea.
Lucrul definitoriu prin excelență al culturii românilor este raportarea la
alteritate: românii nu-și pot imagina trăirea egoistă, numai pentru sine, fiind de
notorietate ospitalitatea românească, o trăsătură care ne evidențiază și mai tare ca
popor de spiritualitate ortodoxă, care trăiește pentru iubirea de aproapele.
Concluzionez, exprimându-mi așteptarea ca trăirea românească, în cultura și
etica poporului român să nu se piardă în vâltoarea globalismului și să-și păstreze pe
veci identitatea care bucură în ceruri pe înaintașii noștri!