1.

Perspectiva lui Bourdieu asupra formelor capitalului (1986)

Recurgând la generalizarea lui Bourdieu, putem redefini capitalul ca haina socială a

omului, activă și totodată inactivă; atât văzută, cât și nevăzută. Având în vedere caracterul de

ființă socială a omului prin interacțiunile sale constante, capitalul este și haina socială a

dinamicii sociale pe care omul o posedă sau care se regăsește ca forță potențială în om.

Conceptul de capital arată predispoziția omului la acumulare în timp, dar și cvasi-instantanee

la nivel de statut social și toate sub-formele de capital adiacente (art. Bourdieu, pag.2). Fiindcă

acest joc social al capitalului are multiple influențe în domenii-cheie precum comportamentul

consumatorului sau opțiunile politice ale cetățenilor, Bourdieu clarifică esența acestui concept,

îl descompune apoi îl ramifică la fel de structural, echilibrând opoziția dintre

fenomenele/problemele sociale și dinamicile sociale, culturale și economice care le

caracterizează. Explicând capitalul, Bourdieu dă un punct de plecare pentru înțelegerea acestei

legături vag cunoscute în perioada respectivă.

Sociologul a surprins un aspect de o actualitate extremă, analizând transformarea

gândirii economice la nivel modial de-a lungul istoriei (trecerea de la mercantilism la

capitalism): faptul că majoritatea tipurilor materiale de capital pot fi transformate în capital

social&cultural „și vice-versa” (art.Bourdieu, pag.2). Astfel, se arată complexitatea

conceptului de capital, de care societatea actuală se folosește astăzi la nivel mai elevat, dar

doar în aparență. Deși există și alți sociologi care au menționat această idee a versatilității

capitalului, Bourdieu extrage rațiunea conceptului atât din istorie, cât și din obiceiurile vechi

ale societății, precum căsătoriile pre-aranjate.

Totodată, prin aducerea în discuție a evenimentelor de acest tip, explică scopul

economic al capitalului și scara de conversie a acestuia în material economic. Practic cu cât

capitalul îmbracă o formă mai axată pe individ și intră din sfera societății până în alter-ego,

ego și esența acțiunilor sale, cu atât acel capital va fi mai greu de convertit în capital economic

și în bani. Astfel, Bourdieu clasifică capitalul în trei tipuri: economic, cultural și social,

alcătuit din conexiuni și „îndatoriri” sociale, care este convertibil în capital economic și
instituționalizat prin titluri nobiliare – și, mai modern, condiții de putere, funcții, titluri de

recunoaștere socială etc. (art. Bourdieu, pag 3).

În legătură cu valoarea culturală a capitalului, sociologul prezintă o viziune foarte

profundă și structurată pe etape definite de cumulul de timp, investiții în timp, valorile inițiale

„moștenite”/căpătate ale individului, căruia îi desemnează un anumit potențial în ceea ce

privește ascensiunea și ideea principală de acumulare și conversie a conceptului de capital.

Profunzimea este dată de regăsirea ideii de capital cultural în punctele cele mai incipiale ale

dezvoltării personale. Deși spune că forma culturală a capitalului se regăsește în formă

incorporată (embodied), obiectivată (objectified) și instituționalizată, prima formă reprezintă

rădăcina ideii care duce spre conversia capitalului și care explică societății sensul și motivația

conceptului de resursă umană.

Astfel, autorul pleacă de la ideea de școală, parte a formei instituționalizate, și de la

cum vede școala noțiunea de profit. Chiar dacă nu se găsește în forma incorporată, are/ar putea

avea legătură cu aceasta și este un punct de plecare perfect spre o analiză internă. Bourdieu

preciza că școala ca instituție (nu profesorii) vede profitul ca suma taxelor colectate, ca bani

care pot veni din investiții locale, ca număr de foști elevi care se pot întoarce sub formă de

profesori (investiții academice), astfel având o viziune aproape exclusiv cantitativă. Ce nu

vede instituția școlii este condiția principală în relația dintre abilitățile academice și investițiile

academice, anume talentul sau abilitatea personală. Acest „talent” este obținut tot în timp, prin

investiție în acel timp și în capital cultural, obținut din mediul de proveniență. Practic elevul ar

deveni un produs al școlii cât timp se investește în capitalul lui cultural inițial și în condițiile

de dezvoltare proprie, pentru ca acesta să și le exerseze și să le maximizeze prin școală. Doar

în acest fel școala și-ar maximiza profitul de capital, adăugând la capitalul economic conversia

capitalului cultural obținut prin formarea la maxim a acelor tineri. Altfel, tinerii ar trece printr-

un filtru educațional, însă diferențele și inegalitățile de șansă date de capitalul cultural

moștenit și alte considerente sociale. Lipsa de acțiune în acest sens duce la un nesfârșit ciclu,

constant fără progres. Această teorie aduce în centrul atenției potențialul uman și felul în care

acest capital cultural poate fi reprodus, reutilizat, dar și format prin resurse proprii în interiorul
familiei. În continuare, se remarcă natura inerentă pe care o are capitalul cultural, deoarece se

aplică tuturor la fel, unei societăți deja existente. Cât timp societatea este definită prin

inegalitatea de șanse, și capitalul cultural va avea aceeași proprietate. În schimb, noțiunea de

capital cultural incorporat/formă umană în acest caz permite echilibrarea acestor norme

nescrise și aduce concretizarea unei dorințe fără exprimare de a „recupera avansul”, de a

„reduce din diferență” la nivelul gândirii individuale.

Acumularea de capital cultural incorporat are un statut inițial de habitus, dar și un

statut final de habitus, până la convertirea acestuia în capital economic pe piața muncii. Dar ne

gândim că parcursul dintre cele două stări necesită o investiție de timp, o investiție de

transmisie a capitalului cultural din mediul înconjurător pentru formarea individului. Ce

înseamnă mai concret acest mediu înconjurător, doar oamenii/mentorii/profesorii cu care

interacționezi? În mentalitatea de atunci Bourdieu critica faptul că socializarea se încheia

odată cu forma instituționaliată a capitalului cultural și astfel precedează din nou noțiunea

modernă de învățare pe tot parcursul vieții.

Astfel, în viziunea sa pune accentul pe ridicarea constantă a acelui standard de capital

cutural incorporat dus în formă finală înainte de conversie economică, dar, cel mai important

completează cu mijloacele concrete necesare omului de a-și duce capitalul cultural la acea

stare. Capitalul cultural în formă materială/obiectivată reprezintă perfect această idee și se

referă la acea transmisie de capital cultural în timpul acumulării, referindu-ne la cărți, picturi,

instrumente, monumente. Caracterul lor transmisibil poate da o tentă econimică atunci când

totul se reduce la comerț, dar își arată funcția strict culturală în momentul în care beneficiarul

abordează acele bunuri în mod non-consumator, ca o investiție în sine și o investiție de timp

petrecut dezvoltării prin acele bunuri, cum am menționat anterior. Ducând la un nivel mai

abstract această formă, Bourdieu menționează prezența grupurilor dominante care acumulează

necesarul cultural pe baza metodei de a-și vinde serviciile pe baza capitalului acumulat

(ingineri, cadre executive etc.). În acest caz, capitalul cultural devine o armă (art. Bourdieu,

pag. 9) care poate fi folosită atât de cei favorizați, cât și de grupurile care folosesc și

convertesc acest capital cultural în scop de producție la nivel artistic, științific etc. ; aceste
grupuri, care deja sunt atrase într-o întrecere de producție și calitatea producției, pot fi atrase și

într-o competiție în ceea ce înseamnă profitul de pe urma producției. Acest lucru avantajează

multiple părți pe termen scurt, însă capitalul cultural pe termen lung se devalorizează,

devenind doar o unealtă, nu un instrument, grupurile dominante fiind favorizate.

Ajungând într-o ipostază „finală” a dezvoltării, sau într-un punct limită în care

acumularea de capital cultural are o rație infimă, se evidențiază forma instituționalizată a

capitalului cultural. Ea reprezintă garanția conversiei capitalului cultural în capital economic

atât pe piața muncii, cât și în plan personal prin transmisia deja menționată, menținându-se un

ciclu constant. Această formă instituționalizată este de mult mai mare succes încât arată o

siguranță a investiției în timp și o dovadă a calității, deoarece acele certificări sunt trecute prin

filtrul gândirii unor oameni cu un nivel cel puțin egal de capital acumulat. Această viziune este

comparată de Bourdieu cu capitalul cultural obținut prin reversia capitalului economic, anume

ce numim azi pregătirea profesională la locul de muncă. Deși benefică pe termen scurt, este

evidențiată ca fiind nesigură ca investiție, deoarece este bazată pe o serie de variabile care se

pot schimba în timp, în funcție de nevoile firmei. Deși apreciate la același nivel la un anumit

moment de timp, diferența constă în platoul de bază al acumulării de capital cultural, iar ele

sunt comparate tocmai pentru a nu fi confundate.

Reluând esența informației, constatăm că forma economică de capital împreună cu cea

culturală ne ajută să interacționăm în viața cotidiană, iar aceste schimburi de experiențe și nu

numai sunt așezate de Pierre Bourdieu în rândul capitalului social. Acesta se traduce în

principal prin apartenența la grupuri de toate tipurile și presupune o acumulare continuă prin

schimb. Continuitatea este asigurată prin actualizarea rețelelor de cunoștințe și este

ireductibilă la comunicare în spațiu concret,în aceeași proximitate de spațiu economic și

social, fapt care permite și schimbul simbolic de capital social. Profitul relațional, simbolic,

prestigios sau chiar economic stă în baza solidarității grupului de care cineva aparține și nu

este niciodată independent, fapt care duce la conceptul de „delapidare de grup” promovat de

Pierre Bourdieu. Este un concept cu un model ciclic care arată că prin schimbul de capital

social fiecare acumulează în urma interacțiunii cu ceilalți, însă în același timp și oferă; deci
clar nu există un profit individual, ci un profit de grup evidențiat de sociolog. Cea care profită

este entitatea personificată a grupului, înnobilată, întitulată și care permite reluarea aceluiași

ciclu încontinuu. Excepțiile care aparțin de un grup și doar profită de pe urma lui se

autoexclud de la sine în timp și nici nu vor ajunge să beneficieze de capitalul social acumulat

de grupul în întregime. De aceea, Bourdieu trece mai departe și afirmă că forma

instituționalizată a titlurilor nobiliare reprezintă un capital social care asigură relaționări și

schimburi de capital pe termen îndelungat. Această situație este obținută prin extrapolarea

noțiunii anterioare: „Ducele de X” este entitatea grupului personificată, care reprezintă,

acumulează și oferă capital în numele grupului X (zona teritorială) pe care îl reprezintă, fapt

social care nu ar mai putea fi intensificat astăzi datorită tendințelor de reducere a inegalității

sociale și, practic, al „sacrificiului social”.

Tot acest flux prezentat are drept metodă de schimb sau drept consecință conversia

tipurilor de capital. Deși explicată anterior, merită menționată aplicația noțiunii de investiție

din domeniul economic în cel psiho-social. Faptul că investiția se poate concretiza în timp, la

propriu, arată magia conceptului de capital, care își are siguranța în bani pe termen scurt și

siguranța în oameni, pe termen lung și pe ceea ce pot dezvolta aceștia. Tendința și posibilitatea

lor de a atinge plasări rare din punct de vedere cultural și social având orice punct de plecare

(scarcity) reunește toate funcțiile umane posibile pentru sine și societatea în care activează,

dovedind că lumea în care trăim are nevoie de continuitate, de ritm, dar are nevoie și de

direcționare constantă…iar acest lucru l-a facut chiar Bourdieu prin perspectiva sa.

2. Relația dintre capital și sectoarele de activitate

Revenind la importanța pe care o acordă Bourdieu capitalului, susține că acesta își

menține valoarea în timp doar dacă este: 1) „reprodus” din generație în generație sau 2)

produs de sine stătător într-un mod unic, izolat de alte tipuri de capital și menținut prin dorința

proprie de dezvoltare.

În primul caz Bourdieu exemplifică modul în care capitalul moștenit este transformat în

capital cultural prin certificări educaționale și are potențialul de a reveni, în viitor, la statusul
de capital economic. Bourdieu afișează exemplul investiției în educația la un colegiu de

prestigiu pentru un student care provine dintr-o familie bogată, astfel încât banii se vor

întoarce printr-o garanție simbolică a investiției într-o anumită certificare. Apoi, este prezentat

cazul unui sportiv de succes care prin investiția în capitalul cultural în formă incorporată,

ajunge extrordinar de recunoscut. El transformă toată această recunoaștere într-un capital de

prestigiu, investind într-un business de produse utilizabile, consumabile și folosindu-se de

acest capital pentru a converti investiția în capital economic. Este cazul domeniilor de

activitate care nu pot exista de sine stătător și care își trag esența și regulile din alte sub-

domenii sau sub-categorii, precum economia, justiția, politica, comerțul etc.; mai pe scurt,

toate în afară de artă.

În al doilea caz Bourdieu explică, exemplificând literatura și în special parcursul autorului

realist Flaubert, felul în care arta în multiplele ei exprimări se poate diferenția de celelalte

domenii și poate produce un capital unic, original, de sine stătător prin noțiunile de

inventivitate și extindere a artei…numai și numai pentru artă. Flaubert este prezentat ca

artistul/autorul complet dedicat, care deși este realist și se inspiră din subiectele cotidiene, nu

are scopul de a releva niciun aspect politic sau benefic pentru altă natură decât recunoașterea

sa în domeniul în care activează. De asemenea, motivează această pasiune și dorință prin

faptul că Flaubert provine dintr-o familie care i-a asigurat baza financiară necesară pentru a o

lua pe acest drum, comparat cu alți colegi de-ai lui poate la fel de talentați care au luat-o pe

căile jurnalismului ca să se poată întreține pentru a continua pasiunea pentru literatură. Astfel,

acei colegi automat nu mai dețin și nu mai pot produce acel capital „pur”. Totodată arată cum

alte sub-domenii precum pictura sau muzica pot produce același tip de capital prin aceeași

tipologie de artiști cu simț pur și original, acumularea de capital având ca miză principală

recunoașterea în domeniu. Practic habitusul cultural și al procedurii de compunere căpătat prin

producerea primelor unități de capital pur va sta la baza reproducerii, reinvenției unui nou

capital cu aceeași valoare.

 Analiza parcursului lui Flaubert atinge margini extrem de profunde, din simplul motiv că

Bourdieu a dorit crearea unui model similar de producție a capitalului socio-cultural pentru

sociologie. Deși criticat, Bourdieu și-a asimilat o sarcină similară cu cea a lui Durkheim în

explicarea modelului psihologic al sinuciderii. Prin conceptele sale cheie de capital, habitus,

domenii, violență simbolică, sociologul francez a creat o stare de reflexivitate, comutând

funcțiile artei pure spre sociologie și demonstrând că forma economică a capitalului

uniformizează oamenii și îi obligă să distribuie banii astfel încât toate dorințele și activitățile

își pierd din calitatea conceptului pur. Opinia personală arată că omul în sine nu este pur, iar

asimilând propriile scopuri și interese în raport cu formarea unei măști, automat tot capitalul

acumulat va sta sub semnul judecății sociale. Astfel, nu numai imaginea acelui alter-ego va fi

atinsă de societate, ci și valorile reale ale individului prin continua încercare de a ajunge la un

absolut.

Pot asimila viziunea mea ca fiind complementară cu cea a sociologului francez, observând

că valoarea promovată de Bourdieu sub formă de capital socio-cultural nu trebuie valorizată,

nu trebuie folosită, judecată sau convertită. Ea trebuie asimiliată și în mod peremptoriu

„recunoscută”. În termeni moderni, pentru ca o unitate de capital să rămână pură în sensul

dezvoltării unui domeniu, ea trebuie asimilată ca o copie și reinterpretată astfel încât originalul

să rămână neatins. Este o viziune constructivistă, progresistă, ușor utopică deoarece

construiește un model social în termeni antisociali, dar totuși realizabilă atunci când știm să

diferențiem viața din prezent cu un concept pe care vrem să-l îmbunătățim tocmai ca să ne

facem viața mai bună la un moment viitor. „Cel mai simplu, teoria lui Bourdieu relevă

angajamentul pentru a crea cunoștințe- către un domeniu definit de acest interes” (Ritzer,

pag.32). Prin perspectiva sa, Bourdieu a lărgit orizonturile și a conturat, a deschis un spațiu

social nou, pregătind societatea pentru o mai mare deschidere.