Georg Simmel, Metropola și viața psihică

(1858-1918)

Simmel, unul dintre fondatorii sociologiei moderne, a lucrat cea mai mare parte a vieții
sale la Universitatea din Berlin. Scrierile sale se întindeau pe filozofie, istorie și psihologie,
precum și pe sociologie. Aici este preocupat în special de efectele impersonalității și
regimentării orașului modern asupra subiectivității individuale. Publicat inițial sub numele de
„Marile orașe și viața spirituală”, pp. 185-206 în „Die Grosstadt: Prelegeri și eseuri despre
expoziția orașului”, anuar al Gehe-Stiftung zu Dresden 9, iarna 1902-3. Extractul prezent este
preluat din traducerea din Kurt H. Wolff (ed.), The Sociology of Georg Simmel, Glencoe,
1950.

Cele mai profunde probleme ale vieții moderne derivă din pretenția/cererea individului
de a-și păstra autonomia și individualitatea existenței sale în fața forțelor sociale copleșitoare,
a moștenirii istorice, a culturii externe și a tehnicii vieții. Lupta cu natura pe care omul
primitiv trebuie să o ducă pentru existența sa corporală atinge în această formă modernă
ultima sa transformare. Secolul al XVIII-lea a chemat omul să se elibereze de toate
obligațiile/legăturile istorice din stat și religie, morală și economie. Natura omului, inițial
bună și comună tuturor, ar trebui să se dezvolte/să evolueze liberă/nestingherită. În plus față
de mai multă libertate, secolul al XIX-lea a cerut specializarea funcțională a omului și a
muncii sale; această specializare face ca un individ să fie incomparabil cu altul și fiecare
dintre ei indispensabil în cea mai mare măsură posibilă. Cu toate acestea, această specializare
face ca fiecare om să fie în mod mai direct dependent de activitățile suplimentare ale tuturor
celorlalți. Nietzsche vede dezvoltarea deplină a individului condiționată de cea mai nemiloasă
luptă a indivizilor; socialismul crede în suprimarea oricărei competiții din același motiv.
Oricum ar fi, în toate aceste poziții funcționează același motiv de bază: persoana rezistă să fie
uniformizată și complet uzată de un mecanism social-tehnologic. O cercetare asupra
semnificației interioare a vieții specific moderne și a produselor sale, a sufletului corpului
cultural, ca să spunem așa, trebuie să caute să rezolve ecuația pe care structuri precum
metropola le-au constituit între conținutul individual și superindividual al vieții. O astfel de
cercetare trebuie să răspundă la întrebarea cum se acomodează personalitatea în ajustările
forțelor externe.
Baza psihologică a tipului metropolitan de individualitate constă în intensificarea
stimulării nervoase care rezultă din schimbarea rapidă și neîntreruptă a stimulilor externi și
interni. Omul este o creatură diferențiată. Mintea lui este stimulată de diferența dintre o
impresie de moment și cea care a precedat-o. Impresii de durată, impresii care diferă doar
puțin unele de altele, impresii care urmează un curs regulat și obișnuit și prezintă un contrast
regulat și obișnuit - toate acestea consumă, ca să spunem așa, mai puțină conștiință decât
aglomerarea rapidă a imaginilor schimbătoare, discontinuitatea ascuțită la înțelesul unei
singure priviri și neașteptatul/bruschețea impresiilor înflăcărate/furioase. Acestea sunt
condițiile psihologice pe care le creează metropola. Cu fiecare traversare a străzii, cu ritmul și
multiplicitatea vieții economice, ocupaționale și sociale, orașul stabilește un contrast profund
cu micul oraș și viața rurală, cu referire la fundamentele senzoriale ale vieții psihice.
Metropola solicită de la om ca ființă discriminatoare/distinctivă o cantitate diferită de
conștiință/simțire decât viața rurală. Aici ritmul vieții și imaginile mentale senzoriale curg mai
încet, mai obișnuit și mai uniform. Tocmai în acest sens, caracterul sofisticat al vieții psihice
metropolitane devine de înțeles - ca și împotriva vieții orașului mic care se bazează mai mult
pe relații profund simțite și emoționale. [...]
[...] În sfera psihologiei economice a grupului mic este important ca în condiții primitive
producția să servească clientul care comandă bunul, astfel încât producătorul și consumatorul

1
să fie familiarizați. Metropola modernă, totuși, este aprovizionată aproape în totalitate de
producția pentru piață, adică pentru cumpărătorii complet necunoscuți care nu intră niciodată
personal în câmpul vizual real al producătorului. Prin acest anonimat, interesele fiecărei părți
dobândesc o importanță nemiloasă; iar economiile de calcul intelectual ale ambelor părți nu
trebuie să se teamă de nicio deviere din cauza imponderabilelor relații personale. [...]
În anumite trăsături aparent nesemnificative, care se află la suprafața vieții, aceleași
curente psihice se unesc caracteristic. Mintea modernă a devenit din ce în ce mai
calculată/precaută. Exactitatea calculativă (?) a vieții practice pe care a adus-o economia
banilor corespunde idealului științei naturii: să transfore lumea într-o problemă aritmetică, să
fixeze fiecare parte a lumii prin formule matematice. [...] Tehnica vieții metropolitane este de
neimaginat fără integrarea cea mai punctuală a tuturor activităților și a relațiilor reciproce într-
un program de timp stabil și impersonal. Din nou, concluziile generale ale întregii sarcini de
reflecție devin evidente și anume că, din fiecare punct de pe suprafața existenței - oricât de
strâns legat de suprafață/întindere - se poate arunca un sunet în profunzimea psihicului, astfel
încât toate cele mai banale externalități ale vieții să fie în cele din urmă legate de deciziile
finale privind sensul și stilul vieții. Punctualitatea, calculabilitatea, exactitatea sunt forțate pe
viață de complexitatea și extinderea existenței metro-politice și nu sunt doar cele mai strâns
legate de economia banilor și de caracterul intelectualist. Aceste trăsături trebuie, de
asemenea, să coloreze conținutul vieții și să favorizeze excluderea acelor trăsături și impulsuri
iraționale, instinctive, suverane care vizează determinarea modului de viață din interior, în loc
să primească forma generală și precis schematizată a vieții din afară [...]
Aceiași factori care s-au coalizat astfel în exactitatea și precizia minusculă a formei de
viață s-au coalizat într-o structură de cea mai înaltă impersonalitate; pe de altă parte, au
promovat o subiectivitate extrem de personală. Poate că nu există niciun fenomen psihic care
să fi fost atât de necondiționat metropolei ca atitudinea blazată. Atitudinea blazată rezultă mai
întâi din stimularile contrastante ale nervilor, care se schimbă rapid și sunt strâns comprimate.
De aici, intensificarea intelectualității metropolitane, de asemenea, pare să provină inițial. Prin
urmare, oamenii proști care nu sunt în viața intelectuală în primul rând nu sunt tocmai blazați.
O viață în căutarea fără margini a plăcerii o face singură blazată, deoarece agită nervii până la
cea mai puternică reactivitate a acestora pentru o perioadă atât de lungă de timp încât
încetează să reacționeze cât de cât. [...]
Această sursă fiziologică a atitudinii metropolitane blazate este alăturată de o altă sursă
care decurge din economia monetară. Esența atitudinii blazate constă în atenuarea
discriminării. Acest lucru nu înseamnă că obiectele nu sunt percepute, așa cum este cazul cu
arieratul (înapoiatul mintal), ci mai degrabă că sensul și valorile diferite ale lucrurilor, și, prin
urmare, lucrurile în sine, sunt experimentate ca nesubstanțiale. Ele apar persoanei blazate pe
un ton uniform plat și gri; niciun obiect nu merită prioritate față de altul. Această dispoziție
este reflectarea subiectivă fidelă a economiei monetare complet interiorizate. [...]
În timp ce subiectul acestei forme de existență trebuie să se împacă cu el în întregime
pentru sine, autoconservarea sa în fața marelui oraș îi solicită un comportament nu mai puțin
negativ de natură socială. Această atitudine mentală a mitropolitanilor unul față de celălalt o
putem desemna, din punct de vedere formal, drept rezervă. Dacă atâtea reacții interioare ar fi
răspunsuri la contactele externe continue cu nenumărați oameni ca și cei din orașul mic, unde
cunoști pe aproape toată lumea pe care o întâlnești și unde ai o relație pozitivă cu aproape
toată lumea, s-ar atomiza (pulveriza) complet pe plan intern și ar ajunge la o stare psihică de
neimaginat. Parțial acest fapt psihologic, parțial dreptul la neîncredere pe care îl au oamenii în
fața elementelor posibile dar foarte incerte ale vieții metropolitane, necesită rezerva noastră.
Ca rezultat al acestei rezerve, nu îi cunoaștem adesea din vedere pe cei care ne sunt vecini de
ani de zile. Și această rezervă este cea care, în ochii oamenilor din orașele mici, ne face să
parem reci și fără inimă. Într-adevăr, dacă nu mă înșel, aspectul interior al acestei rezerve

2
exterioare nu este doar indiferența, ci, mai des decât suntem conștienți, este o ușoară
aversiune, o ciudățenie și o respingere reciprocă, care se vor rupe în ură și se vor lupta la
momentul unui contact mai strâns, oricum cauzat. Întreaga organizare interioară a unei vieți
comunicative atât de extinse se bazează pe o ierarhie extrem de variată de simpatii, indiferențe
și aversiuni atât de scurte, cât și de cele de natură permanentă. Sfera indiferenței în această
ierarhie nu este atât de mare pe cât ar putea să pară la suprafață. Activitatea noastră psihică
răspunde în continuare la aproape fiecare impresie a altcuiva cu un sentiment oarecum
distinct. Caracterul inconștient, fluid și schimbător al acestei impresii pare să aibă ca rezultat
o stare de indiferență. De fapt, această indiferență ar fi la fel de nefirească pe cât ar fi
insuportabilă răspândirea sugestiei reciproce nediscriminate. De ambele pericole tipice ale
metropolei, indiferenței și sugestibilității nediscriminatorii, antipatia ne protejează. O antipatie
latentă și etapa pregătitoare a antagonismului practic afectează distanțele și aversiunile fără de
care acest mod de viață nu ar putea fi condus deloc. Măsura și amestecul acestui stil de viață,
ritmul apariției și dispariției sale, formele în care este satisfăcut - toate acestea, cu motivele
unificatoare în sens restrâns, formează întregul inseparabil al stilului de viață metropolitan.
Ceea ce apare în stilul metropolitan de viață direct ca disociere este în realitate doar una dintre
formele sale elementare de socializare.
Această rezervă cu tonul său de aversiune ascunsă apare la rândul ei ca forma sau
pelerina unui fenomen mental mai general al metropolei: acordă individului un fel și o
cantitate de libertate personală care nu are nicio analogie în alte condiții. [...]
[...] Astăzi, omul metropolitan este „liber” într-un sens spiritualizat și rafinat, spre
deosebire de meschinăria și prejudecățile care înconjoară omul din micul oraș. Căci rezerva
reciprocă și indiferența și condițiile de viață intelectuală ale cercurilor mari nu sunt niciodată
resimțite mai puternic de individ în impactul asupra independenței sale decât în cea mai
groasă mulțime a marelui oraș. Acest lucru se datorează faptului că apropierea corporală și
îngustarea spațiului fac distanța mentală doar cu atât mai vizibilă. Este evident doar aversul
acestei libertăți dacă, în anumite circumstanțe, nimeni nu se simte nicăieri atât de singur și de
pierdut ca în mulțimea metropolitană. Căci aici și în altă parte nu este în niciun caz necesar ca
libertatea omului să se reflecte în viața sa emoțională ca confort.
Nu numai dimensiunea imediată a zonei și numărul de persoane care, datorită corelației
istorice universale dintre lărgirea cercului și libertatea personală interioară și exterioară, au
făcut din metropolă locul libertății. Mai degrabă în transcenderea acestei întinderi vizibile,
orice oraș dat devine sediul cosmopolitismului. Orizontul orașului se extinde într-un mod
comparabil cu modul în care se dezvoltă bogăția; o anumită cantitate de proprietate crește
într-un mod cvasi-automat într-o progresie din ce în ce mai rapidă. De îndată ce a fost trecută
o anumită limită, relațiile economice, personale și intelectuale ale cetățenilor, sfera
predominanței intelectuale a orașului asupra hinterlandului (teritoriu care gravitează spre un
centru economic) său, cresc ca în progresia geometrică. Fiecare câștig în extensia dinamică
devine un pas, nu pentru o extensie egală, ci pentru o extensie nouă și mai mare. Din fiecare
fir care se învârte în afara orașului, firele mereu noi cresc ca și cum ar fi singuri, la fel ca în
interiorul orașului creșterea neînvinsă a chiriei la sol, prin simpla creștere a comunicării,
aduce proprietarului profituri în creștere automată. În acest moment, aspectul cantitativ al
vieții este transformat direct în trăsături calitative ale caracterului. [...]
[...] În măsura expansiunii sale, orașul oferă din ce în ce mai mult condițiile decisive ale
diviziunii muncii. Oferă un cerc care, prin dimensiunea sa, poate absorbi o varietate extrem de
diversă de servicii. În același timp, concentrarea indivizilor și lupta lor pentru clienți îl obligă
pe individ să se specializeze într-o funcție din care nu poate fi ușor deplasat de altul. Este
decisiv faptul că viața de oraș a transformat lupta cu natura pentru existență într-o luptă
interumană pentru câștig, care aici nu este acordată de natură, ci de alți oameni. Căci
specializarea nu decurge numai din competiția pentru câștig, ci și din faptul că vânzătorul

3
trebuie să caute întotdeauna să susțină nevoi noi și diferențiate ale clientului ademenit. Pentru
a găsi o sursă de venit care nu este încă epuizată și pentru a găsi o funcție care nu poate fi
deplasată cu ușurință, este necesar să ne specializăm în serviciile proprii. Acest proces
promovează diferențierea, rafinarea și îmbogățirea nevoilor publicului, ceea ce evident trebuie
să ducă la creșterea diferențelor personale în cadrul acestui public.
Toate acestea formează tranziția către individualizarea trăsăturilor mentale și psihice pe
care orașul le are în proporție cu mărimea sa. [...]
Cel mai profund motiv, totuși, pentru care metropola conduce la dorința pentru cea mai
individuală existență personală - indiferent dacă este justificat și de succes - mi se pare că este
următorul: dezvoltarea culturii moderne se caracterizează prin preponderența a ceea ce se
poate numi „spiritul obiectiv” asupra „spiritului subiectiv”. Aceasta înseamnă că, atât în
limbaj, cât și în drept, în tehnica de producție, precum și în artă, în știință, precum și în
obiectele mediului casnic, este încarnată o sumă de spirit. Individul în dezvoltarea sa
intelectuală urmărește creșterea acestui spirit foarte imperfect și la o distanță din ce în ce mai
mare. Dacă, de exemplu, privim cultura imensă care în ultimele sute de ani a fost întruchipată
în lucruri și în cunoaștere, în instituții și confort, și dacă comparăm toate acestea cu progresul
cultural al individului în aceeași perioadă - cel puțin în grupul cu statut ridicat - devine
evidentă o înspăimântătoare disproporție de creștere între cei doi. Într-adevăr, în anumite
puncte observăm o degenerare în cultura individului cu referire la spiritualitate, delicatețe și
idealism. Această discrepanță rezultă în esență din diviziunea tot mai mare a muncii. Căci
împărțirea muncii solicită individului o realizare din ce în ce mai unilaterală, iar cel mai mare
progres într-o urmărire unilaterală înseamnă prea frecvent lipsă de personalitate a individului.
În orice caz, el poate face față din ce în ce mai puțin creșterii exagerate a culturii obiective.
Individul este redus la o cantitate neglijabilă, poate mai puțin în conștiința sa decât în practica
sa și în totalitatea stărilor sale emoționale obscure care sunt derivate din această practică.
Individul a devenit o simplă rotiță într-o enormă organizare a lucrurilor și puterilor care îi
smulg din mâini orice progres, spiritualitate și valoare pentru a le transforma din forma lor
subiectivă în forma unei vieți pur obiective. Trebuie doar subliniat că metropola este arena
autentică a acestei culturi care depășește toată viața personală. Aici, în clădiri și instituții de
învățământ, în minunile și confortul tehnologiei de cucerire a spațiului, în formațiunile vieții
comunitare și în instituțiile vizibile ale statului, se oferă o plinătate atât de copleșitoare a
spiritului cristalizat și impersonalizat încât personalitatea, ca să spunem așa, nu se poate
menține sub impactul său. Pe de o parte, viața este făcută infinit de ușoară pentru
personalitate, deoarece stimulările, interesele, utilizările timpului și conștiinței îi sunt oferite
din toate părțile. Ei transportă persoana ca într-un pârâu, și are nevoie de o greutate să înoate
pentru sine. Pe de altă parte, însă, viața este compusă din ce în ce mai mult din aceste
conținuturi și oferte impersonale care tind să înlocuiască autenticele colorații și
incomparabilități personale. Aceasta are ca rezultat convocarea individuală a maximului în
unicitate și particularizare, pentru a-și păstra nucleul cel mai personal. El trebuie să exagereze
acest element personal pentru a rămâne perceptibil chiar și pentru el însuși. Atrofia culturii
individuale prin hipertrofia culturii obiective este un motiv pentru ura amară pe care
predicatorii celui mai extrem individualism, mai presus de toate Nietzsche, o protejează
împotriva metropolelor. Dar este, într-adevăr, și un motiv pentru care acești predicatori sunt
iubiți cu pasiune în metropolă și de ce li se arată omului mitropolitan ca profeții și salvatorii
celor mai nesatisfăcute dorințe ale sale.