Testare la disciplina Procese Civilizatorii Contemporane

Subiect: Sociogeneza conceptelor Civilizație și Cultură

a) Comparați interpretarea culturii și civilizației în tradiția germană și franceză

La sfârșitul anilor 1700 și începutul anilor 1800, în timpul Revoluției Franceze, „civilizația” a fost
folosită la singular, niciodată la plural, și a însemnat progresul umanității în ansamblu. Acesta este în
continuare intepretarea franceză. Folosirea „civilizațiilor” ca substantiv numărabil a fost folosită
ocazional în secolul al XIX-lea, dar a devenit mult mai comună în secolul al 20-lea, uneori doar
însemnând cultură (ea însăși la origine un nume nenumărat, făcut numărabil în contextul etnografiei).
Numai în acest sens generalizat devine posibil să se vorbească despre o „civilizație medievală”, care în
sensul lui Elias ar fi fost un oximoron.

Deja în secolul al XVIII-lea, civilizația nu a fost întotdeauna privită ca o îmbunătățire. O distincție

importantă din punct de vedere istoric între cultură și civilizație este din scrierile lui Rousseau, în special
lucrarea sa despre educație, Emile. Aici, civilizația, fiind mai rațională și condusă social, nu este pe
deplin în acord cu natura umană și „integritatea umană este realizabilă numai prin recuperarea sau
aproximarea la o unitate naturală discursivă sau prerațională originală”. Din aceasta, s-a dezvoltat o
nouă abordare, în special în Germania, mai întâi de Johann Gottfried Herder, iar mai târziu de filozofi
precum Kierkegaard și Nietzsche. Aceasta vede culturile ca organisme naturale, nu definite de „acte
conștiente, raționale, deliberative”, ci un fel de „spirit popular” pre-rațional. În schimb, civilizația, deși
este mai rațională și are mai mult succes în progresul material, este nenaturală și duce la „vicii ale vieții
sociale”, cum ar fi viclenia, ipocrizia, invidia și avaritatea. În cel de-al doilea război mondial, Leo
Strauss, după ce a fugit din Germania, a susținut la New York că această opinie despre civilizație se află
în spatele nazismului, militarismului și nihilismului german.

b) Descrieți constrângerea socială ca autoconstrângere, în definirea procesului civilizării

Norbert Elias porneşte de la ipoteza că procesul civilizării „reprezintă o modificare a conduitei şi a
simţirii umane, într-o direcţie absolut precisă”, însă acest proces are rădăcini în inconştient şi nu este
întru totul raţional. Cu toate acestea nu este vorba despre un mers haotic, se poate distinge o ordine
particulară care se face observată la momentul cînd ne dăm seama că omul contemporan trăieşte lipsit de
o manifestare liberă şi spontană şi ea este înlocuită cu un conformism social de diferite forme,
condiţionate de anumite particularităţi ale persoanei sau ale comunităţii întregi.
 Autorul ilustrează schimbările interrelaţionare din diverse societăţi cum este cea războinică, unde
cea mai mare primejdie este atacul din afară şi toate manifestările instigtuale sînt îndreptăţite, aici nu
este vorba despre autocontrol, iar în societatea de azi, în marele aglomerări ubane, cu reglajul lor foarte
sofisticat, asemănat cu un lanţ care se ţine cerigă de verigă şi unde autocontrolul fiecărui are o
importanţă majoră. Astfel comportamentul civilizat într-o societate, intenţionat sau involuntar, se
conformează orintr-un acord reciproc, conştient sau inconştientşi se bazează pe aceleaşi două
mecanisme: autocontrol şi autoconstrîngere. Ele sînt extrem de diferenţiate, ceea ce înseamnă că la
fiecare grup sau comunitate, în dependenţă de necesităţile persistente acolo, intensitatea acestor procese
este diferită, cu cît procesul re civilizare este mai avansat, cu atît cerinţa pentru autocontrol şi
autoconstrîngere este mai acută.
Consecinţele acestor fenomene se observă în faptul că structurile sociale se modifică ca rezultat al
diferenţierii functiilor sociale, în concluzie, cu cît structurile sociale sînt mai stabile şi monopoliste, cu
atît autoconstrîngerea devine un mecanism mai înrădăcinat în structurile psihice, individuale.
Monopolizarea puterii crează condiţii favorabile pentru intensificarea proceselor de autocontrol şi
autoconstrîngere, între membrii societăţii date, demonstrate prin reducerea considerabilă a formelor de
violenţă fizică în grupurile extinse şi omogene. Societatea contemporană este caracterizată de o
extindere spaţio-temporară a reţelelor interrelaţionare mobile şi în virtutea creşterii şi extinderii lor
apare cerinţa ca forma dominantă a comportamentului să fie autocontrolul, or cei mai privelegiaţi şi mai
abili vor fi aici indivizii care îşi pot stăpîni impulsurile pasionale. Aceasta „este o transformare a
conduitei în sensul civilizării”.
Din cele relatate este clar, cu cît exercitarea forţei fizice este mai liberă , cu atît mai redus este
autocontrolul şi atunci cînd forţa fizică ajunge la un statut formal, incividul este mai puţin ameninţat
personal, şi educaţia fiecarui îl orientează spre atenuarea oricărei porniri instingtive, din prudenţă, pentru
a nu încălca normele juridice, care exclud posibilitatea violenţei fizice deliberate. Dinamica conduitei
umane spre calificativul „civilizat” nu exclude însă diferenţele care apar între învinşi şi învingători,
deoarece cei din urmă sînt cei care pot să se manifeste mai liber, pentru că rezultatele activităţii lor sînt
semnificative şi crează noi necesităţi, condiţionează noi aspiraţii, dar este de remarcat, că există
diferenţe considerabile între învingătorii societăţilor vechi (războinice) şi cei ale societăţilor
contemporane a căror virtute este gestionarea cu eficienţă maximă a propriilor emoţii şi pasiuni,
războinicul este independent şi se poate manifesta în întreaga amploare de senzaţii, dominaţia fizică-
instingtuală este garantul priorităţii şi liderismului.
 În decursul istoriei noţiunea de constrîngere şi-a schimbat conţinutul, de la lupte propriu-zise la
tendinţe vădite spre superioritate economică şi apoi politică în contextul căreia temperarea reacţilor
emoţionale este o consecinţă directă. Reducerea exercitării forţei fizice se înlocuieşte cu un set de norme
prin care omul contemporan gîndeşte şi constrîngerile la care se supune sînt pentru el mai puţin simţite
şi autoconstrîngerea este inconştientă.

c) Explicați în baza exemplului selectat din viața curtenească, cauzele procesului civilizării a condiției
și simțirii umane

Societatea curteană din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și îndeosebi nobilimea de curte din
Franța, care formează nucleul acesteia, ocupă o poziție aparte în ansamblul mișcării de întrepătrundere a
formelor de conduită în cadrul unoir cercuri tot mai largi. Nu curtenii, sunt cei care au determinat sau au
inventat atenuarea reacțiilor emoționale și perfecționarea uniformă a conduitei în ansamblul său. Ca toți
indivizii implicați în această mișcare, se supun unor costrângeri de interrelaționare, pe care nu le-a
plănuit nici un individ și nici o grupare individuală. Dar în această societate de curte va fi modelat
fundamentul a numeroase forme de conduită și uzanțe sociale, ca apoi, prin întrepătrunderea cu altele și
în funcție de situația straturilor portante, o dată cu constrângerea la proviziunea pe termen lung, să fie
transferate asupra unor cercuri funcționale tot mai ample. Situația specială a acestei mișcări îi trasnpune
pe oameni din societatea aleasă de curte, mai mult decât orice altă grupare occindentală, în situația de
specialiști ai perfecționării și modelării conduitei în relațiile sociale. Căci, spre deosebire de toate
grupările care s-au perindat în poziția de strat superior, ele au o funcție socială, dar nu exercită o
profesie.
Nu doar în procesul civilizării occidentale, ci și în alte procese civiliatorii, de exemplu în cele din
Orietnul Îndepărtat, are aceeași mare însemnătate modelarea căreia ăi este subordonată conduita de la
marile curți, ca și aceea a centralelor administrative ale monopolurilor-cheie asupra fiscalității și
exercitării forței fizice. La curtea seniorului monopolist sunt reunite toate firele unei rețele mai ample de
interdepndențe; aici, într-un anumit segment al proceselor sociale, se intersectează lanțuri de acțiune ami
lungi decât în orice alt punct al rețelei. De asemenea, legăturile comerciale cu ținuturile îndepărtate, în
care sunt implicate centrele orășenești și negustorești individuale, nu se dovederesc niciodată a fi
durabile și stabile, dacă nu beneficiază de o protecție considerabilă și pe timp îndelungat din partea unor
autorități centrale puternice.
 În mod corespunzător, previziunea pe termen lung, reglementarea severă a conduitei, pe care
organul central o pretinde de la funcționarii săi și de la principe sau de la reprezentanții și slujitorii
acestuia, este mai mare decât în orice alt punct. Ceremonialul și eticheta fac ca situația să fie exprimată
cu claritate. Se creează atât de numeroase presiuni directe sau indirecte asupra domnitorului central și
asupra anturajului său provenind din întregul teritoriu de dominație, orice pas, orice gest pot avea de la
caz la caz o semnificație atât de gravă și de cuprinzătoare, tocmai pentru că monopolurile dețin încă în
foarte mare măsură un caracter personal sau privat, încât fără sincronizarea precisă, fără reticență și
distranțare diferențiată în societate, echilibrul tensiunilor sociale pe care se bazează activitatea mai
pașnică a administrației de monopol poate ajunge rapid în stare de dezordine. Chiar dacă nu întotdeauna
direct, totuși cel puțin prin persoana domnitorului central și a miniștrilor săi, orice mișcare de oarecare
însemnătate și orice zguduire influențează întregul ținut de dominație, inclusiv clasa de curteni și cercul
mai restrâns sau mai larg al principilor. Direct sau indirect, interrelaționarea în care ajunge în mod
inevitabil fiecare om de la curte determină o anume precauție constantă, care permite individului să-și
cântărească foarte exact spusele și faptele.