Documentare

CONSERVATORISM

Conservatorismul este o filozofie politică și socială ce promovează instituțiile sociale în contextul culturii
și civilizației. Printre principalele elemente ale conservatorismului se numără tradiția, imperfecțiunea
umană, unitatea organică, ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate. [1] Conservatorii caută să
conserve o gamă de instituții precum monarhia, religia, administrația parlamentară și dreptul la
proprietate, având obiectivul de a evidenția stabilitatea și continuitatea socială[2] în timp ce elemente mai
extreme precum reacționarii se opun modernismului și caută să se întoarcă la „lucrurile așa cum sunt”.[3]
[4]

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este
necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca
doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.

Termenul a fost utilizat pentru prima dată în context politic în 1818 de către François-René de
Chateaubriand[5] în timpul perioadei Restaurației Bourbonilor, ce a căutat să elimine politicile Revoluției
Franceze. Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs pentru a descrie o
gamă largă de viziuni. Nu există un singur set de politici văzute drept conservatoare deoarece sensul
conservatorismului depinde de ceea ce este considerat tradițional într-un loc și timp dat. Așadar,
conservatorii din diferite părți ale lumii—fiecare susținând propriile tradiții—pot să nu fie de acord în
privința mai multor chestiuni. Edmund Burke, politician din secolul 18 care s-a opus Revoluției Franceze,
dar a susținut Revoluția Americană, este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai
conservatorismului britanic din anii 1790.[6]

Potrivit lui Quintin Hogg, președinte al Partidului Conservator britanic în 1959: „Conservatorismul nu este
atât o filozofie cât o atitudine, o forță constantă, ce îndeplinește o funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei
societăți libere și corespunde unei necesități adânci și permanente a naturii umane însăși.”[7]

În societățile moderne, conservatorismul este unul dintre cele trei așa-numite ideologii de bază:
liberalismul, socialismul și conservatorismul. Ar trebui distins de obscurantism, de dorința de a inversa
ostilitatea față de inovații, precum și de tradiționalism. Conservatorismul modern (neo-conservatorismul)
este uneori chiar mai flexibil și mai agil decât alte mișcări politice.

Conservatorismul din Anglia, denumit în continuare torism (filozofie politică), a apărut în timpul Perioadei
de Restaurare (1660-1688). S-a bazat pe ierarhia oamenilor într-o societate condusă de un monarh cu
putere nelimitată. Cu toate acestea, Revoluția glorioasă care a avut loc, ale cărei sarcini principale au fost
să stabilească o formă constituțională de guvernare și libertatea conștiinței, a condus la o altă formulare a
torismului .

Ce este de fapt conservatorismul și modul de viață conservator?...

Ce este de fapt conservatorismul, modul de viață conservator, comportamentul unei persoane
conservatoare și atitudinea consevatoare a unei persoane sau al unui grup de persoane? Comportamentul
conservator și conduita conservatoare sunt de obicei trăsături personale, repreentate de un comportament
tradițional, bazat pe experiență proprie sau a familiei, influențat de cultură și nivelul de trăi, de mediul în
care trăiesc și relaționează cu alte persoane asemenea lor, de activitatea pe care o desfășoară, de nivelul de
pregătire pe care îl au, de rutină zilnică pe care o adopta.

Persoanele conservatoare sunt în general, mulțumite de modul în care trăiesc, acceptă viață cu bune și rele,
consideră că totul se bazează pe soarta care le-a fost dată și cred în propriul destin, fără a accepta noutățile
și schimbările care consideră că le-ar dăuna, i-ar îngreuna și pe care nu le consideră necesare. Orice
schimbare pe care ar trebui să o realizeze persoană conservatoare ar produce în gândirea să nesiguranță și
ar reprezenta un efort suplimentar, de aceea o respinge din convingere. Pentru conservatori viața
individuală reprezintă rutină.

În politică, conservatorii urmăresc realității prezente, imediate. Menținerea societății în standardele

existente, aplicarea și respectarea normelor juridice impuse de către stat, buna administrare a statului,
evitarea apariției conflictelor sociale sau individuale. În perspectiva politică, partidele politice
conservatoare ajunse la guvernare, au îndatorirea conservării societății și a economieii existente în țară și
se fundamentează pe valori tradiționale.
Guvernarea conservatoare, presupune o subordonare strictă, și face distincție între elitele societății și mase
considerând cetățenii că pe niște simpli ”supuși” ai statului. Caracteristică guvernării conservatoare o
reprezintă respingerea tuturor situațiilor politice existente în contemporanitate, dar și a celor care vor
apărea în viitor bazndu-se pe păstrarea situațiilor politice anterioare, pe care le impun la nevoie chiar prin
forță: (totalitarism, dictatură). Conservatorismul poate degenera și în naționalism.

Ca și doctrina politică conservatorismul a reprezentat doctrina aristrocrației, fondarea acesteia s-a realizat
în Anglia, unde aristrocrația a reușit să se mențînă la putere. Doctrina politică conservatoare, reprezintă
fundamentarea teoretică a opțiuniilor politice ale aristrocrației engleze, întoarcerea continuă a acestei teorii
politice către istoria politică și socială medievală. Astfel, conservatorii resping schimbarea sub orice
formă, inclusiv schimbarea socială. Conservatorii acceptă schimbarea socială, doar dacă este neapărat
necesară și dacă nu afectează substanța, dacă schimbarea este parțială și formală, o schimbare totală,
revoluționară nu este posibilă în viziunea doctrinei conservatoare, schimbarea totală a societății, este în
concepția conservatorilor cel mai mare ”rău” posibil. Sub aspect social, progresul social se naște din lupta
contrariilor, a antagonismelor sociale, dar acest lucru este negat cu fermitate de doctrina conservatoare.

În concepția conservatorismului trebuie schimbat numai ceea ce este degradat, distrus, iar noul, trebuie să
se supună principiilor vechi, tradiționale .
Conservatorismul nu respinge total ideea de schimbare dar, în concepția acestei doctrine schimbarea
poate să se realizeze gradat, fără a zdruncină societatea, transformările parțiale fiind posibile, dar acestea
să fie imperceptibile, în timp îndelungat, pe întinderea vieții unor întregi generații de oameni.
Schimbarea, nu trebuie să conducă la modificarea totală și imediată a economiei, a obiceiurilor și
moravurilor societății.
Revoluția este exclusă din doctrina conservatoare. Singură acceptare a revoluțiiei este revoluția
conservatoare pentru readucerea în prezent a unor practici politice istorice, spre întărirea stării de fapt și de
drept existentă din trecut, printr-un proces lent.

Conservatorii manifestă teamă față de progres și față de consecințele produse de schimbările sociale.
Doctrina politică conservatoare presupune menținerea stării de fapt și de drept sociale care sunt existente,
având drept scop menținerea pe viitor a societății cu formele organizaționale din prezent. Conservatorii
recunosc, în prezent, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale cetățeanului, dar pentru ei
prioritatea o reprezintă statul. Individul, în această concepție este subordonat statului și autorităților
statului, pentru păstrarea ordinii și a puterii de stat. Conservatorismul manifestă o oarecare indiferentă față
de democrație, pentru acesta, formă de guvernământ ideală este monarhia.
În doctrina conservatoare libertatea individuală reprezintă recunoașterea îndatoririlor, a obligațiilor care
revin individului, cetățeanului în raport cu instituțiile și cu autoritățile statului și este recunoscută atâta
timp cât nu aduce atingere intereselor statului.

În opinia conservatorilor, libertatea individuală trebuie să respecte obiceiurile și tradițiile, valori supreme
pe care se întemeiază societatea și statul. Libertatea individuală este limitată indirect de către stat și direct
de către tradiții, obiceiuri istorice, percepute că și valori supreme de către guvernările conservatoare.
Tradiția ,care este baza a doctrinei politice conservatoare, o particularizează față de celelalte doctrine
politice. În concepția conservatorisului tradiția este reprezentată de cutume, de obiceiuri politice, juridice,
morale, practici repetate în societate cu valoare de lege, considerate în acord cu nevoile societății. Tradiția
este o inerție și împiedică evoluția societății, dezvoltarea rapidă a acesteia și devine, un mod de viață a
cetățenilor,în concepția conservatoare.

Menținerea societății în vechile tipare nu este benefică pentru dezvoltarea societății, după cum s-a
demonstrat în practică socială. Individul aparțînând unei clase sociale are automat imprimată și
concepția conservatoare în conștiința politică, devenind conservator din instinct pentra a păstra pentru sine
privilegiile dobândite prin naștere.
La noi în țară, tradiția poporului român este reprezentată de respect față de oameni, bună-cuviință, lupta
pentru eliberare națională și socială, pentru independența țării . Avem frumoase obiceiuril moștenite din
strămoși o morală și moravuril specifice societății românești. Din punct de vedere politic nu acceptăm însă
conservarea tradițiilor politice antebelice sau interbelice, cu scopul menținerii acestora și pe viitor.
Tradiția și cunoașterea ei de către noile generații este și va fi singură modalitate de cunoaștere a realității
sociale.
Conservatorismul este un curent de gândire legat de trecut și are o tendința reacționară. Conservatori
contemporani sunt cei care doresc să menţînă vechile structuri instituţionale pentru a-şi păstra privilegiile.
Conceptul de conservatorism a fost deformat de propagandă comunistă, care a împărțit țară în comuniști,
clasa perfectă în concepția lor, care reprezintă masele largi ,muncitorimea pe de-o parte și intelectualii, în
general numiți „reacţionari”, care erau legionarii şi conservatorii, pe de altă parte. Aceste personae cu
viziuni conservatoare erau considerate că facând parte din mișcările extremiste cum ar fi nazismul.
Conservatorismul poate fi considerat o filozofie privind existenţa umană, filozofie care este diametral
opusă mişcărilor extremiste menţionate mai înainte. Esenţa filozofiei sale este convingerea că viaţa
oamenilor este caracterizată de tensiuni care pot fi reduse prin acţiunea politică, dar niciodată nu pot fi
pe deplin eliminate.

Ca și mișcare intelectuală conservatorismul reprezintă manifestarea unui ataşament faţă de o scară de

valori care nu se schimbă odată cu regimul politic.
Conservatorismul a apărut că mişcare intelectuală odată cu restructurarea mentalităţilor. Pe plan politic,
restructurarea mentalitatilora ajuns să propună un nou model despre om, care se asociază cu semenii săi
într-o comunitate. A apărut o nouă imagine, a omului văzut că o unitate autonomă a naturii şi care se
asociază cu semenii săi în mod conştient, printr-un act de voinţă. În timpul Revoluţiei Franceze s- a
urmărit instaurarea unui regim politic care se baza pe o nouă structură cu un concept nou ,cel de
„revoluţie”,o mişcare ce provoacă apariţia unei situaţii noi, cu o nouă viziune despre lume ,bazată pe ideea
de originalitate și creativitate.

Religia și simbolurile religioase au fost rând pe rând puse în slujba consolidării autorităţii politice.
Suveranii au devenit reprezentaţi ai lui Dumnezeu pe pământ au dobândit astfel un plus de autoritate și s-
au considerat reprezentanți ai voinţei divine. Filozofii vremurilor au susținut faptul că Dumnezeu a creat
lumea dar suveranii au primit puterea de a o dirija, astfel s-a ajuns la supunerea față de regi şi față de
anturajul acestora. S-a ajuns la o subordonare a persoanei ,a vieţii private,a voinţei individuale.
Dumnezeu a fost creatorul ființei umane pe care a înzestrat-o cu rațiune. Rațiunea este reglată de ordinea
din univers, astfel încât rațiunea și ordinea din univers, naturală duc la nașterea legilor în care să se
reflecte voinţa tuturor, voință colectivă. O consecință a ordinii din univers, naturale este egalitarismul.

SOCIALISMUL

Socialismul este ideologia conform căreia bunăstarea comună se dobândește prin implementarea politică
a sistemului economic socialist. Socialismul este un produs al lumii moderne și, în special, al dezvoltării
capitalismului industrial la începutul secolului al XIX-lea. Originile socialismului sunt strâns legate de
apariția modului de producție capitalist și de dezvoltarea societăților urbane industriale. Intrarea pe
scena istoriei a unei noi clase sociale - muncitorii industriali liberi - care trebuiau să-și vândă forța de
muncă posesorilor de capital, a fost însoțită de o ideologie politică orientată spre apărarea drepturilor
sociale. Ideologii socialismului își propuneau să-i susțină contra burgheziei profitoare și acaparatoare.
Socialismul ca ideologie s-a născut, așadar, sub forma unui anti-liberalism, a unui protest moral,
economic și politic la adresa ideologiei burgheze în ascensiune din cauza modalităților capitaliste,
percepute ca exploatare inumană. Socialismul va susține egalitatea condițiilor de existență prin
suprimarea proprietății particulare și socializarea economiei prin participarea la puterea politică a
reprezentanților maselor de salariați. Ideologia socialistă susține primatul egalității sociale, adică
egalitatea reală a condițiilor de viață și nu se limitează la egalitatea juridică, formală, preconizată de
reprezentanții liberalismului. Ideologia socialistă denunță, astfel, abuzurile industrialismului capitalist
cauzate de libera concurență și individualismul egoist.
Social-democrația = se revendică de la principiile socialismului democratic, stabilite de partidul social-
democrat german la congresul de la Bad-Godesberg (1951) și preluate apoi de alte partide (laburist - în
Marea Britanie, socialiste - în țările scandinave și latine). Ele urmăresc o desprindere totală de ideile
marxiste și ducerea unei politici zisă realist, de reforme sociale, în cadrul unor partide parlamentare de
centru-stânga. Ideile social-democrate se reclamă de la principiile revoluției franceze: libertate, egalitate
și fraternitate (termenul actual: solidaritate), vizând o societate bazată pe acțiunea comună a tuturor
cetățenilor, care au aceleași drepturi și răspunderi. Interesele economice nu trebuie să pună piedici
democrației, aceasta fiind capabilă a stabili cadrul economic și a fixa limite acțiunii factorilor de piață.
Fiecare cetățean, în calitate de salariat sau consumator, trebuie să aibă un cuvânt de spus în stabilirea și
repartiția producției, în privința organizării și condițiilor de muncă. Printre figurile marcante ale social-
democrației secolului XX pot fi menționați: Leon Blum, Olof Palme, Salvador Allende, Willy Brandt, Lionel
Jospin, Segolene Royal.

Cuvântul socialism își are originea la începutul secolului XIX. A fost folosit pentru prima oară,
autodefinitoriu, în engleză, în 1827, pentru a-i descrie pe discipolii lui Robert Owen. În Franța, din nou
autodefinitoriu, a fost folosit în 1832, pentru a-i descrie pe discipolii doctrinelor lui Saint-Simon, iar după
aceea de Pierre Leroux și J. Regnaud în l'Encyclopédie nouvelle. Folosirea termenului s-a răspândit rapid și
a fost utilizat diferit în multe locuri și momente, atât de grupuri, cât și de indivizi care se consideră
socialiști sau de oponenții acestora. Deși există o mare diversitate de opinii printre grupurile socialiste,
toți sunt de acord că își au rădăcinile comune în luptele din secolele XIX și XX ale muncitorilor din
industrie și din agricultură, lupte duse conform principiului solidarității și pentru făurirea unei societăți
egalitariste, cu o economie care ar servi emancipării maselor largi populare, iar nu doar puținilor
bogătași.

Socialismul trebuie privit ca o formă de organizare socială, în care interesul societății primează în fața
interesului unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi și vine în opoziție cu liberalismul, care
reprezintă sistemul social în care primează interesul individului, sau al unui grup restrâns de indivizi, în
fața interesului societății. Privit din acest punct de vedere, socialismul are ca atribut democrația, definită
ca putere a poporului.

Economia socialistă pune la bază statul, ca administrator al bunurilor societății, bunuri comune, care să
stea la baza dezvoltării întregii societăți, având ca prioritate necesitățile acesteia legate de creșterea
continuă a nivelului de trai. Inițiativele particulare sunt stimulate în domeniile deficitare ale cerințelor
sociale, dar sunt limitate cele dăunătoare societății, prin pârghiile financiare aflate la dispoziția statului.

Acestea sunt câteva principii de bază, care stabilesc un cadru adecvat societății socialiste, menită să aibă
la bază omul cu necesitățile lui, pentru a asigura fiecărui individ condiții de trai și de perpetuare a speciei,
de recreere și de respect reciproc, pentru a da cetățeanului demnitatea cuvenită ca om, ca membru al
societății în care trăiește, muncește, își găsește fericirea și participă activ la bunăstarea întregii națiuni.

Prima generație de „socialiști”, numită mai târziu „socialiști utopici” sau Saint-Simonians , este
reprezentată în principal de Saint-Simon (murit în 1825 ), Charles Fourier și Étienne Cabet care aparțin
unei burghezii iluminate. Cu toate acestea, influența lor asupra cercurilor populare se dovedește a fi
slabă.

Teoriile dezvoltate în această primă parte a secolului al XIX- lea amestecă vise și realități. Acești
teoreticieni calificați ca utopici se deosebesc în mod clar de socialismul istoric, dezvoltat ulterior de Karl
Marx cu analiza societății industriale. De Phalansteries lui Charles Fourier , și Icaria de Étienne Cabet va
dura mult timp, dar influența Saint-Simon va fi mai târziu decisiv.

Termenul „socialism” provine din cuvântul englezesc „ socialism ” creat de britanicul Robert Owen și
introdus în Franța în 1834 de tipograful Pierre Leroux . Acest termen desemnează inițial o mișcare de
gândire și acțiune ca reacție la mizeria muncitorilor, dar și împotriva dizolvării legăturilor sociale generate
de capitalismul naștent. Revoluția franceză și napoleonică prin crearea condițiilor pentru sfârșitul
monarhiilor europene absolute și prin acordarea puterii noii burghezii, a accelerat ruina vechilor societăți
de ordine și corporativism și a deschis calea către o nouă societate atomizată și bazată pe căutarea
competitivă a profitului, unde lucrătorul „liber” este singur împotriva întreprinzătorului „liber”. Potrivit lui
Pierre Leroux : „ Socialismul desemnează în mod explicit faptul de a poziționa în principiu - și de a lua
parte la - societate: opusul individualismului. ".

Prin urmare, această primă mișcare „socialistă” este idealistă, comunitară, mai degrabă pacifistă și
reformistă, este suspectă sau chiar ostilă față de idealurile transmise de revoluția franceză și abia mai
târziu, cu Auguste Blanqui, socialismul s-a apropiat. propriile sale obiective de libertate, egalitate și
fraternitate și dezvoltarea ideologiei progresului .

Dincolo de utopie, realitatea este imprimată cu fierul fierbinte al Revoluției Industriale: noile condiții de
muncă generate de aceasta au dus la revolte care au fost repede reprimate: revolta canușilor din
Lyonnais în 1831, zile deIunie 1848, Comuna Paris din 1871 ... „Problema socială” este adusă în prim plan,
dar revoluția din 1848 relevă deja diferențe între socialiștii democrați. Astfel putem distinge reformiștii (
Ledru-Rollin , Louis Blanc ) mai apropiați de Lamartine și de susținătorii rupturii cu capitalismul, fără a
refuza acțiunea violentă ( Blanqui , Barbès ). Ei au crezut că este necesară o acțiune violentă atunci când,
sub Restaurarea Burbonilor și a Monarhiei din iulie, oamenii au fost privați de drepturile lor civice. Lupta
pentru republică, împotriva monarhiei censale și împotriva celui de-al doilea imperiu, este apoi
combinată cu lupta împotriva noilor condiții de muncă și de viață generate de revoluția industrială.
Republicană stânga este organizată și urmărește să realizeze o sinteză între tradiția de munte a revoluției
din 1789-1794 și întrebările sociale pe care prind contur muncitorilor mișcare este creșterea.

La zece ani de la dizolvarea Asociației Internaționale a Muncitorilor , a II- a Internațional a fost încorporată
în 1889 la Paris și influența ideilor Karl Marx este dominantă (sau mai exact influența primului „ marxist
”). Cu toate acestea, ideile libertare și anarho-sindicaliste continuă să influențeze o parte a mișcării
muncitorești , ceea ce arată neîncrederea sa față de politică . După recunoașterea dreptului de organizare
în 1884, Confederația Generală a Muncii ( CGT ) a fost formată în 1895. În 1906, a adoptat „ Carta Amiens
” care consacra principiul independenței sindicalismului față de partidele politice.
De aici rezultă absența unor legături organice între partide și sindicate, care distinge puternic socialismul
francez de social-democrația din nordul Europei.

Jean Jaurès

Socialistă Politica în Franța este unificată în 1905 , la cererea expresă a Internaționalei , Congresul Globe
cu fuziunea diferitelor curentele socialiste ( Guesdists , Blanquists , Allemanists , reformiștii ...) în noua
secție franceză a lucrătorilor International ( SFIO ). Încetul cu încetul, deputatul Tarnului Jean Jaurès s-a
impus ca figura majoră a socialismului francez, prin lupta sa pentru unitate, prin dorința sa de sinteză
între republică și socialism , între patriotism și internaționalism , între ideile marxiste și tradiția Revoluția
franceză liberală. SFIO , care vrea să fie un partid muncitoresc, a dobândit o bază electorală și militant
mare (în special cu socialismul municipal ): țărani, muncitori, artizani freaca umerii cu intelectuali și
funcționari publici.

NATIONALISMUL

Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună
pentru un grup de oameni.
Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la Dreptul
strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui statele pe
bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la Dreptul
pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini statele pe bază
teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în Elveția), cu o legislație
inspirată din jus soli [1] .

În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important.

Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de
glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe
Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru
unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul
social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.

Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca element programatic,
ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea
epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și amestecul acestor
interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă ca
fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.

Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naționalismul

de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin și
antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din afara României nu aparțin
națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii
locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și
istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași
limbă.

Dacă ideologiile politice, precum liberalismul, socialismul sau conservatorismul, împart societăţile în
tabere politice, naţionalismul este ideologia în cadrele căreia, începând cu secolul al XIX-lea, au loc
disputele politice dintre susţinătorii ideologiilor amintite. Şi liberalul, şi conservatorul şi socialistul (cel
puţin cel care nu este chiar convins de internaţionalism) va susţine că apără interesul naţional, că el
reprezintă cel mai bine naţiunea, cea mai gravă acuză pe care unul i-o poate aduce altuia fiind aceea de a
fi „anti-naţional”. Faptul de a face politică în interes naţional le apare tuturor ca fiind firesc, a apăra
interesul naţiunii apărându-i astăzi oricui ca fiind un act de normalitate, naţiunea fiind percepută ca un
mediu natural în care individul îşi duce existenţa. Bineînţeles, nu este vorba aici de naţionalismul
extremist, ci de cel ce este, în expresia lui Hobbawm1 , „combinaţia de conştiinţă naţională, cetăţenească,
socială care, în statele moderne, formează baza tuturor celorlalte sentimente politice”. Se uită adesea
faptul că o astfel de percepţie a indivizilor a fost determinată de către una dintre ideologiile moderne ce
şi-a reuşit împlinirea, dacă este să o judecăm prin exigenţa lui Gramsci, adică a ajuns la stadiul de „bun
simţ”. Dacă în problema pieţei libere, a redistribuirii avuţiei, a libertăţilor indivizilor sau a limitelor statului
de drept există dispute între adepţii diferitelor ideologii, în ceea ce priveşte relaţia individului cu naţiunea
lucrurile nu au mai fost puse la îndoială, cel puţin până la jumătatea secolului XX. Şi asta pentru că
naţionalismul este ideologia care are în atenţie în mod exclusiv identitatea individului şi raportarea lui la
propria comunitate, la realitatea socială şi politică în care el îşi concepe prezenţa pe piaţă, relaţia cu
statul etc. aşa cum celelalte ideologii îl determină să şi-o conceapă. După cum arată Brian Barry2 , „din
unghi prescriptiv, naţionalismul implică ideea că orice om trebuie să aibă o POLIS 8 naţionalitate, şi numai
una, şi că aceasta trebuie să fie elementul esenţial al identităţii şi loialităţii fiecăruia. Aceasta înseamnă că
oamenii trebuie să se considere membri ai unei naţionalităţi înainte de a fi membri ai vreunei grupări mai
restrânse, mai cuprinzătoare, sau ai vreuneia definite printr-o combinaţie de criterii, şi că trebuie să fie
gata pentru orice sacrificii de care ar fi nevoie pentru apărarea şi promovarea intereselor naţiunii, oricât
ar avea de suferit din această pricină alte interese”. După anii ’70 ai secolului trecut, a apărut o
multitudine de demersuri ce au vizat identificarea cauzelor naţionalismului. Ernest Gellner3 consideră că,
pentru a ajunge la sursele naţionalismului, este necesară o analiză a raţionalităţii societăţii industriale sau
a modernităţii. Pornind de la celebrul eseu al lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, el
identifică două trăsături esenţiale ale raţionalităţii societăţii moderne: ordinea şi eficienţa. Dar, acestea
se bazează pe ceva mai profund: „o măsură comună, o monedă conceptuală, universală pentru
caracterizarea generală a lucrurilor şi acel esprit d’analyse, clamat şi definit de Descartes”. Raţionalitatea
societăţii industriale presupune toate aceste elemente. Prin monedă conceptuală comună sau unică
Gellner înţelege că „toate faptele sunt localizate în interiorul unui singur spaţiu logic continuu, că
afirmaţiile asupra lor pot fi reunite şi puse, între ele, în legătură, aşa încât în principiu un singur limbaj
descrie lumea şi are unitate internă; sau, în partea negativă, că nu există fapte sau domenii speciale,
privilegiate, ferite de contaminare sau contradicţie cu altele şi trăind în spaţii logice proprii,
independente, izolate”. Este vorba, de fapt, de instrumentalizarea realităţii. Astfel, spune Gellner4 ,
„rolurile devin operaţionale şi instrumentale. Vechea stabilitate a structurii rolurilor sociale este pur şi
simplu incompatibilă cu creşterea şi înnoirea”. În acest mod, persistenţa schimbării ocupaţionale devine
trăsătura permanentă a ordinii sociale. Naţionalismul îşi are rădăcinile tocmai în acest tip de diviziune a
muncii, în care totul se află în continuă mişcare, consecinţa acestei mobilităţi fiind un soi de egalitarism ce
constă tocmai în accesul la informaţie a indivizilor care sunt gata oricând să se reprofileze. Dorinţa de a
produce mai mult este motorul acestui fenomen, legea progresului din perspectiva căreia este percepută
întreaga realitate. Ea a făcut necesară această omogenizare a nivelului de educaţie care, în fond, duce la
o omogenizare a competenţelor lingvistice. Din această perspectivă, naţionalismul este „organizarea
grupurilor de oameni în unităţi mari, cu educaţie centralizată şi cultural omogene”. El este „manifestarea
exterioară a unei profunde şi inevitabile reglări a relaţiei dintre organizarea statală şi cultură”5 .

În secolul XIX, concomitent cu avansul pieței publicațiilor (cărți și ziare) pe fondul lărgirii numărului de
indivizi burghezi dornici de a se informa[20], în Europa (în special în spațiile de limbă germană) s-a dezvoltat o
ramură a filologiei cunoscută azi sub numele de lingvistică comparată. Noile descoperiri din acest domeniu,
coroborate cu anumite idei ale filozofiei romantice, au avut ca efect faptul că limbile au primit o conotație
politică: limba folosită în administrație este luată drept limbă de Stat, în vreme ce numeroși tineri instruiți încep
a-și impune limbile lor vernaculare ca limbi literare[21] - astfel sunt tipărite primele gramatici și primele
dicționare ale unor limbi cu o istorie culturală mai mult sau mai puțin firavă (Elementa linguae daco-romanae
sive valachicae în 1780, prima gramatică rusă în 1802, cehă în 1809, ucraineană în 1819, norvegiană în 1848,
afrikaans în 1870, renașterea arabei clasice are loc pe la 1875, etc.; aproape concomitent sunt tipărite și primele
dicționare: primul dicționar al limbii române ar fi trebuit să apară în 1806, iar Lexiconul de la Buda este publicat
în 1825)[16]. Adesea literații și-au unit eforturile pentru a construi o limbă presupus „pură”, obținută fie prin
„curățirea” unui dialect, fie elaborată pe calea compromisului din mai multe graiuri mai mult sau mai puțin
răspândite într-un anumit teritoriu. Toată această muncă de creație era justificată prin „moștenirea strămoșească”
și prin „educarea noilor generații” ce ar fi permis generalizarea folosirii acestor limbi mai mult sau mai puțin
noi[22]. În acest context a avut loc italianizarea[necesită citare] limbii române (prin efortul unor oameni precum Ion
Heliade-Rădulescu), latinizarea ei[necesită citare] (grație muncii unor oameni ca August Treboniu Laurian) sau
înlocuirea turcismelor și a grecismelor cu neologisme luate din franceză[23] (efect al faptului că majoritatea
intelectualilor români[necesită citare] de la est și de la sud de Carpați din cea de-a doua jumătate a secolului XIX și-au
făcut studiile în Franța[24]).

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIX, dezvoltarea naționalismului în Europa nu s-a mai produs
doar ca urmare a eforturilor unor indivizi sau a unor grupuri de indivizi, ci s-a făcut ca urmare a unor strategii
politice implementate de stat. Implicarea activă a statului în dezvoltarea sentimentelor naționale s-a produs atât
în noile republici care își datorau înființarea și ființarea existenței unor sentimente naționale mai mult sau mai
puțin răspândite în masele populare (cum este cazul Statelor Unite sau al Franței după 1870), cât și în cazul unor
puteri imperiale care, prin dezvoltarea unor sentimente naționale, doreau să își asigure propria perenitate (este
cazul politicii de dezvoltare a unui naționalism de stat în Imperiul Austro-Ungar prin maghiarizare și
germanizare, rusificarea în Rusia Romanovilor sau, începând cu 1868, dezvoltarea la inițiativa puterii de stat a
sentimentelor naționale în Japonia Erei Meiji). Unele tentative de a folosi naționalismul pentru a păstra existența
unui stat pot părea machiavelice și au fost uneori pe cât de brutale, pe atât de lipsite de perspective de viitor
(cum este cazul rusificarii). Adesea aceste tentative de implementare a unor sentimente naționale semănau cu
politicile coloniale duse în Africa și în Asia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima
jumătate a secolului XX[16].

Datorită adoptării unui sistem educațional unitar, un număr cât mai mare de catățeni ai unui stat a avut acces la
un același corpus de informații, ceea ce a dus la formarea unei culturi comune și unitare. O clasă într-o școală
sătească din Elveția în 1848 (pictură de Albert Anker, 1896).

Strategiile statale de implementare și de cultivare a sentimentelor naționale au implicat acțiuni (și au fost
reflectate) atât la nivel cultural, cât și la nivel politic[25]. La nivel cultural, acțiunea statului nu a presupus
prezervarea unor cutume și tradiții moștenite de la formele de organizare socio-politică anterioare, ci s-a tradus
prin inventarea unor liante sociale noi, cum ar fi standardizarea lingvistică (ce a provocat nu doar căderea în
desuetudine a dialectelor și a graiurilor, ci și fixarea unor limite arbitrare între dialecte, limite care în unele
cazuri s-au soldat cu apariția unor „limbi naționale”[26]), impunerea unor sisteme educaționale unitare (ceea ce a
permis uniformizarea și controlarea informației comune indivizilor dintr-o societate), instituirea muzeelor ca
mijloace de creare și de transmitere a unor reprezentări comune și introducerea presei naționale (și, mai târziu, a
celorlalte medii de informație pe întreg cuprinsul statului). Toate aceste acțiuni ale statului, coroborate cu un
proces de inventare a trecutului în care centrală era ideea (facil receptabilă la nivel emoțional) de unitate etnică
și lingvistică originală, au avut ca efect apariția în rândul maselor a unui sentiment de putere simbolică și de
unitate fundamentală și neîntreruptă în timp[27]. La nivel politic, atât controlul statului asupra granițelor (ideea
necesității de delimitare clară a frontierelor a apărut abia cu ocazia Păcii Westfalice iar în Europa granițele au
început să fie clar delimitate abia în cursul secolului al XIX-lea[28] · [29]) cât și intensificarea controlului asupra
mediului intern prin intermediul administrației (control exercitat la multiple niveluri: economic, juridic,
demografic etc.) au produs și consolidat ideea de societate bine delimitată, unică și unită, întărind totodată ideea
că legitimitatea politică a existenței statului este dată de oameni, nu de Dumnezeu (puterea monarhului avea un
caracter sacru, iar alegerea monarhului și menținerea puterii dinastice erau expresia voinței divine)[30].

Națiune, societate, stat și naționalism

Oamenii au trăit dintotdeauna în grupuri a căror mărime, compoziție și structură a fost extrem de variată: de la
familie la triburi sau la alte forme de asociere pe baza unor legături de rudenie, până la sate, orașe, regate și
imperii. Grupurile includ sub-grupuri formate pe bază de credințe comune, afinități, religie, cultură, preocupări
și ocupații, națiuni astfel încât, în ultimă instanță, cel mai mare grup este umanitatea în ansamblul ei. În
majoritatea cazurilor, înțelegerea de sine a indivizilor care formează aceste tipuri de grupuri este esențială pentru
închegarea și existența grupului. Astfel, un regat, o castă, o breaslă sau o religie sunt în același timp asociații /
organizații „obiective” de persoane și modalități „subiective” de interacțiune, de manifestare a apartenenței
individului la o formă de organizare socială și de înțelegere individuală a existenței în comun. Același lucru
poate fi spus despre națiune: națiunile nu ar putea exista fără această componentă subiectivă a înțelegerii
raporturilor individului cu ceilalți.

Ideea de națiune ajută atât la înțelegerea locului pe care individul îl ocupă în lume, cât și la înțelegerea locului
ocupat de ceilalți indivizi. De aici derivă funcția de bază a ideii de națiune: împărțirea umanității în două mari
categorii - „cei din exterior” (care sunt altceva și greu de înțeles sau de neînțeles) și „cei din interior” (care sunt
asemenea, cu care individul se solidarizează mai ușor și cu care individul se poate identifica - toate aceste
elemente duc la crearea unei identități de grup). Însă ideea de națiune nu este folosită doar pentru a categorisi și
a conceptualiza grupurile sociale, ci și pentru a susține că identitatea națională (o formă de identitate de grup)
este de o importanță capitală, adesea loialitatea față de națiune fiind văzută ca valoare fundamentală. Astfel,
ideea de națiune este în același timp favorabilă apariției unor forme de agregare socială și o cale de a impune
norme individului (în unele cazuri, individului i se pretinde sau chiar i se impune sacrificiul suprem în numele
ideii de națiune). Însă ideea de națiune ca agent normativ se răsfrânge în afara limitelor existenței individuale și
vizează existența în comun: un element central al discursului naționalist este necesitatea existenței unei structuri
politice corespunzătoare unei națiuni. De altfel, în special în a doua jumătate a secolului XX, națiunea (înțeleasă
ca existență socială unitară și continuă chiar în absența unei forme de organizare politică) a constituit
fundamentul legitimității statale. Nucleul central al doctrinei naționaliste este lipsit de complexitate și de
complicații: umanitatea se împarte în mod natural în națiuni, națiunile pot fi cunoscute și deosebite datorită unor
caracteristici identificabile în mod empiric, iar singura formă de guvernământ legitimă este statul național.[31]

Statele sud-americane de limbă spaniolă.

Limitele națiunilor sunt uneori mai puțin clare și mult mai permeabile decât recunosc naționaliștii, drept care
discursul naționalist pretinde îndeplinirea mai multor criterii pentru a categorisi o națiune de „adevărată”. Astfel,
membrii unei națiuni „adevărate” trebuie să aibă în mod ideal un teritoriu comun și distinct, o limbă și o cultură
națională comună și distinctă, precum și un stat suveran. Însă definirea unei națiuni în baza acestor pretenții este
foarte dificilă deoarece în realitate există excepții la fiecare dintre aceste criterii. Astfel, există atât națiuni ai
căror membri vorbesc mai multe limbi (Elveția, Luxemburg, Finlanda) cât și limbi vorbite de mai multe națiuni
(engleză, spaniolă, portugheză). Apoi, deși discursul naționalist susține existența unei descendențe clare și
comune (văzută adesea ca o legătură de rudenie) tuturor membrilor unei națiuni, acest lucru nu este definitoriu
națiunilor care, în genere, sunt prea mari și au un prea înalt grad de diversitate internă pentru a lăsa loc ideii de
origine comună a tuturor membrilor. De altfel, nici în rândul specialiștilor și nici în rândul naționaliștilor nu
există consens asupra definirii termenilor de națiune, naționalitate și naționalism. Asta face ca ideologia
naționalistă să fie o construcție discursivă, un fel de a vorbi care pe de o parte ne modelează felul de a gândi (pe
noi înșine și pe ceilalți), iar pe de altă parte generează o suită de întrebări și de probleme fundamentale, cum ar fi
aceea a înțelegerii societății, respectiv a raportării la societate. Or problema raportării la societate este cu atât
mai spinoasă cu cât, în optica naționalistă, societățile sunt corpuri solid închegate, fără fisuri, entități cu
identități, culturi și cu instituții distincte. În a doua jumătate a secolului XX, specialiști de talia lui Pierre
Bourdieu, a lui Charles Tilly sau a lui Rogers Brubaker au indicat în repetate rânduri că în lumea reală
raporturile sociale și identitățile naționale sunt cu mult mai laxe și mai obscure decât pretinde ideologia
naționalistă[32]. Cu toate acestea, în virtutea faptului că problematica națională este o parte esențială a felului în
care oamenii au vorbit, gândit și acționat în ultima sută de ani, opinia publică tinde în general înspre o viziune a
societății potrivit căreia identitățile colective ar fi clare și imuabile. [33]

Naționalismul s-a dezvoltat concomitent cu statul modern și a fost un element de bază al unui nou fel de a
afirma legitimitatea politică a statului. Statele nou apărute în cursul secolului al XIX și la începutul secolului
XX erau caracterizate în general de fragilitate atât pe planul politicii externe (vezi războaiele frecvente, purtate
adesea în numele unor idei sau a unor revendicări tipice formelor de organizare statală anterioare revoluției
franceze), cât și pe cel al situației interne (vezi multiplele revoluții și acerba luptă pentru putere între varii
fracțiuni). În acest context, statele s-au grăbit să faciliteze integrarea socială a indivizilor construind căi de
transport rutiere și feroviare, practicând mobilizarea militară (care, în condițiile în care masele țărănești aveau o
mobilitate teritorială redusă, pentru mulți indivizi reprezenta unica ocazie de a cunoaște lumea), sponsorizând
educația și dându-i un caracter obligatoriu și standardizând limba[25] · [34]. Legăturile interpersonale mai strânse
(facilitate de căi de transport, comunicare scrisă etc.) și o putere mai mare de identificare a indivizilor cu o
limbă, cu anumite comportamente, lucruri, grupuri sociale sau valori duc la o mai bună organizare a indivizilor
în grup(uri) și la posibilități crescute de mobilizare[35]. În același timp, statele au fost modelate de schimbările
culturale antrenate de integrarea socială a indivizilor. Mai precis, a apărut și s-a încetățenit ideea potrivit căreia
statul trebuie să-și guverneze și să-și servească „poporul”. De la această ideea s-a alunecat ușor la ideea conform
căreia legitimitatea statului depinde de calitatea serviciilor pe care acesta le oferă oamenilor și de recunoașterea
pe care o dobândește în ochii lor. Noua situație a ridicat o întrebare crucială: cine este poporul? Ținând cont de
noile condiții de viață (alfabetizarea, accesul crescut la schimbul de informații, noile posibilități de deplasare în
spațiu etc.), nu se mai putea afirma că „poporul” este format din acei indivizi care s-au născut pe domeniul unui
monarh sau care au fost cuceriți într-un război. În acest context s-a impus cu ușurință ideea de națiune potrivit
căreia „poporul” unei „țări” este un grup unitar cu interese comune și cu voința și puterea de a acționa întru
atingerea unor scopuri comune. Astfel, ideea de națiune s-a hrănit din ea însăși ducând la crearea propriei sale
istorii (mitologice), a unei identități comune și colective și a unui actor colectiv: „poporul” care își impune
voința.[36]

LIBERALISM
Liberalismul (din franțuzescul libéralisme) este un curent ideologic și social-politic care promovează
libertatea și egalitatea în drepturi.[1] Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii. În funcție de modul de
înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale:
constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum
și libertatea religioasă.[2][3][4][5][6] Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar
curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea,[7] și
liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.[8]

Stricto sensu, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și
al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nicio
putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să
limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.
În sens larg, liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a
indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și
un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Există mai multe curente
de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice, prin
limitele asignate statului și prin domeniul asupra căruia ele aplică principiul libertății.

Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția drepturilor și
libertăților individuale, opunându-se ideii de „stat providențial”. Indivizii sunt liberi să își urmărească
propriile interese, atât timp cât nu afectează drepturile și libertățile celorlalți. Liberalismul economic este
doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția statului în economie și are ca principiu
fundamental proprietatea individuală.

Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse și nu au finalitate încă. Și aceasta deoarece, deși nu
este o ideologie nouă, liniile sale de demarcație pot fi întâlnite, in nuce, încă din Antichitate. O parte din
școlile de prestigiu identifică apariția liberalismului în contextul apariției statelor națiuni – pentru că
liberalismul german, italian, englez sau francez au aproximativ același tip de formare. O altă parte din școli
identifică apariția liberalismului în contact cu apariția industrializării ca fenomen social total a cărui
reflexie în politic se identifică cu Revoluția Franceză și cu tendințele ideologice ce se nasc din această
mișcare uriașă ce pune o frontieră istorică și paradigmatică în gândirea umanității. Ceea ce trebuie reținut
este faptul că liberalismul ca ideologie este intim legat, spune această școală, de industrializare și, deci, de
schimbarea raporturilor sociale și economice din interiorul societăților respectivei epoci.

În această viziune putem, încă de la început, să facem o distincție între un liberalism insular britanic și cel
continental, în special cel francez. Liberalismul britanic este considerat ca fiind mult mai pragmatic (născut
din realitățile istorice și sociale ale insulei), în timp ce cel francez este mult mai teoretic, izvorât din
tendințele impuse de Iluminismul continental. Desigur, există suficiente elemente de diferențiere între cele
două tendințe ideologice, dar fondul comun al liberalismului, și într-un caz și în celălalt, este același.

Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursul secolelor, poate fi etapizat, deși
această etapizare este discutabilă. În primul rând, putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se
definitivează și se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forță ce
definesc liberalismul și se constituie doctrina liberală. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi
de un liberalism aflat deja la putere și de o construcție politică și socială pusă sub semnul liberalismului. În
această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutații legate, în special, de asumarea puterii și de
aplicarea principiilor liberale în spațiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este
aceea legată de ideea de națiune, în special, pe continent.

Construcția politică impusă de liberalism este aceea a unei democrații instituționale puternice, care se
focalizează, în special, pe construcția statului național. De altfel, dușmanul liberalismului în această
perioadă încetează să mai fie, în special, conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul și anarhismul,
după credința noastră, două erezii ce își au sorgintea tot în liberalism. În perioada de după Primul Război
Mondial, liberalismul încearcă să își revizuiască relația cu ideea socială adoptând modelul economic
keynesian care se va repercuta și în politicile sociale și în cele ce țin de însăși esența liberalismului (în
special, individualismul). Construcția teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile și libertățile
persoanei în raport cu ansamblul social și cu statul.

După Al Doilea Război Mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la modelul clasic, deși această
etapă este, mai degrabă, pusă sub spectrul conservatorismului. Totuși ideea liberală, cu modificările
apărute în perioada interbelică, continuă să reprezinte și ea o tendință a liberalismului contemporan.
Vedem, astfel, că termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesară, în permanență, o asumare a
termenilor în care el este utilizat.

Ca ideologie și, în practică, liberalismul a devenit mișcarea de reformă preeminentă în

Europa în secolul al XIX-lea. Totuși, averile sale au variat în funcție de condițiile istorice
din fiecare țară - puterea coroanei, elanul aristocrației , ritmul industrializării și
circumstanțele unificării naționale. Caracterul național al unei mișcări liberale ar putea fi
chiar afectat de religie. Liberalismul în țările romano-catolice, cum ar fi Franța, Italia și
Spania, de exemplu, tindeau să dobândească tonuri anticlericale , iar liberalii din aceste
țări tindeau să favorizeze legislația care restricționează autoritatea civilă și puterea
politică a clerului catolic .

În Marea Britanie, whigii au evoluat la mijlocul secolului al XIX-lea în Partidul Liberal , ale
cărui programe reformiste au devenit modelul partidelor politice liberale din toată
Europa. Liberalii au propulsat lunga campanie care a abolit comerțul cu sclavi din Marea
Britanie în 1807 și sclavia însăși în toate stăpânirile britanice în 1833. Proiectul liberal de
extindere a francizei în Marea Britanie a dat roade în Reform Bills din 1832, 1867 și
1884–85 . Reformele radicale realizate de guvernele Partidului Liberal conduse de
William Gladstone timp de 14 ani între 1868 și 1894 au marcat vârful liberalismului
britanic.

Liberalismului din Europa continentală îi lipsea adesea combinația fortuită de sprijin

popular larg și un puternic partid liberal pe care îl avea în Marea Britanie. În Franța,
guvernele revoluționare și napoleoniene au urmărit scopuri liberale în abolirea
privilegiilor feudale și modernizarea instituțiilor decrepite moștenite din vechiul regim .
Cu toate acestea, după Restaurarea Bourbonă din 1815, liberalii francezi s-au
confruntat cu sarcina de zeci de ani de a asigura libertățile constituționale și extinderea
participării populare la guvernare sub o monarhie restabilită , obiective care nu au fost
atinse în mod substanțial până la formarea celei de-a treia republici în 1871.

În toată Europa și în emisfera occidentală , liberalismul a inspirat aspirații naționaliste la

crearea unor state constituționale unificate, independente, cu propriile lor parlamente
și statul de drept . Cei mai dramatici exponenți ai acestui atac liberal împotriva
guvernării autoritare au fost părinții fondatori ai Statelor Unite, omul de stat și
revoluționarul Simón Bolívar din America de Sud , liderii Risorgimento din Italia și
reformatorul naționalist Lajos Kossuth din Ungaria. Dar eșecul Revoluțiilor din 1848a
evidențiat slăbiciunea comparativă a liberalismului pe continent. Incapacitatea
liberalilor de a unifica statele germane la mijlocul secolului al XIX-lea a fost atribuită în
mare parte rolului dominant al unei Prusii militarizate și influenței reacționare a
Austriei. Unificarea Italiei de inspirație liberală a fost amânată până în anii 1860 de către
armatele Austriei și ale lui Napoleon al III-lea ale Franței și de opoziția Vaticanului .

Statele Unite au prezentat o situație cu totul diferită, deoarece nu exista nici o

monarhie, o aristocrație și nici o biserică stabilită împotriva căreia liberalismul ar putea
reacționa. Într-adevăr, liberalismul a fost atât de bine stabilit în structura constituțională
a Statelor Unite, în cultura sa politică și în jurisprudența sa, încât nu a avut un rol
distinct pe care să-l joace un partid liberal, cel puțin până în secolul al XX-lea.

În Europa, în schimb, liberalismul a fost o forță transformatoare de-a lungul secolului al

XIX-lea. Industrializarea și modernizarea, pentru care liberalismul clasic a oferit o
justificare ideologică, au produs mari schimbări. Sistemul feudal a căzut, o aristocrație
fără funcții și-a pierdut privilegiile, iar monarhii au fost provocați și
înfrânați.Capitalismul a înlocuit economiile statice din Evul Mediu, iar clasa de mijloc a
fost lăsată liberă să-și folosească energiile prin extinderea mijloacelor de producție și
creșterea considerabilă a bogăției societății. Pe măsură ce liberalii au început să limiteze
puterea monarhiei, au transformat idealul de guvernare constituțională , responsabilă
față de popor prin alegerea reprezentanților, într-o realitate.

Una din principalele ideologii politice, care au dominat scena politică paneuropeană, alături de
conservatorism și socialism, este liberalismul.

Gândirea liberală are origini în secolul al 17-lea, dar momentul de cumpănă cel mai important
pentru acest mod de gândire a fost valul de revolte burghezo-demcrate, care a cuprins întreaga
Europă în 1848. Principalele revendicări au fost instituirea unei democrații liberale, egalitatea în
fața legii sau, în cazul Țărilor Române, desființarea iobăgiei(mai ales în Transilvania).

Stricto sensu, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al
XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi
naturale pe care nicio putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la
proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere,
oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În secolul 20, această mișcare s-a diversificat, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. A
apărut liberalismul social,ideologie care combină elemente ale liberalismului, mai ales pe plan
social cu cele ale socialismului economic. Alături de social-democrație, social-liberalismul a avut
o puternic reprezentare politică începând cu anii 60. Mișcări precum D66 din Olanda sau
Radikale Venstre din Danemraca sunt doar 2 exemple de partide social-liberale din Europa.
Partidul democrat din Statele Unite ale Americii are ca principală ideologie social-liberalismul.

În Parlamentul European actual, liberalismul, fie că este liberalism conservator(VVD-Olanda), fie

că este liberalism social(USR-PLUS, Momentum(Ungaria), LREM(Franța), Open VLD-Belgia
Flamandă etc.), are ca reprezentant grupul Renew Europe, fostul ALDE. Acest grup s-a format în
urma incluziunii în vechiul ALDE a partidului francez La Republique en Marche, partidul condus
de președintele Emmanuel Macron, și a Alianței 2020 USR-PLUS din România. Și în Partidul
Popular European pot fi găsite partide liberale, mai ales liberal-conservatoare, un exemplu bun
fiind Partidul Național Liberal din România.
În Europa de Est, un pilon foarte important al partidelor liberale este lupta anti-corupție. Multe
partide s-au născut în urma unor proteste anti-corupție, cum este cazul USR, al mișcării
Momentum din Ungaria sau al partidului Slovacia Progresistă. Electoratul țintă este unul tânăr,
mai ales din mediul urban și cu studii superioare.

Liberalismul în România are o istorie bogată. Mișcarea Liberală a dus în secolul 19 la

emanciparea românilor, iar Partidul Național Liberal a fost principalul partid politic în epoca
antebelică, interbelică, dar și o parte din opoziția la FSN în anii 90, alături de alte partide cu care
a format Convenția Democrată din România. Datorită multo fuziuni, scandale de corupție, dar și
ieșirii din grupul liberalilor europeni, Partidul Național Liberal și-a pierdut din acea “aură”. Alianța
USR-PLUS este celălalt reprezentant al ideilor liberale de pe scena politică românească, pledând
pentru separarea statului de biserică sau pentru drepturile comunității LGBT. De asemenea, are
și o puternică latură eurofederealistă.

În concluzie, liberalismul este o ideologie cu istorie bogată, dar și cu un viitor încă promițător.
Renew Europe reprezintă un proiect politic, care ar putea să pună umărul cu celeritate la
realizarea visului avut de către toți eurofederaliștii.