CONSERVATORISMUL

-reprezentanți și idei-

Originile gândirii conservatoare

Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui Platon, în
special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv interpretat de-a lungul istoriei,
este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii conservatoare şi a totalitarismului din sec. XX.
Filozoful – rege organiza cetatea după principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de
bine general pe care indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii se realiza atunci când
indivizii lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se integrau în procesul de
înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi determinantă în raport cu
individul.

Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina dreptului

divin. Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era considerată ca o îndatorire religioasă,
societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi înnăscută. De aceea, autoritatea şi suveranitatea sunt
necesare indiferent de forma lor: Monarhie, Biserică sau Parlament.

Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză care
reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. În acest sens trebuie
menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke, Coleridge, Maistre, Chateaubriand, Novalis şi
Muller.

Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia din Franţa, este
considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia Franceză ca pe o mişcare politică
nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme teoretice”: “Ea se aseamănă mai mult cu acele
schimbări făcute pe temeiuri religioase, în care spiritul prozelitismului a constituit o componentă
esenţială. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul
ei a fost pătrunderea în toate ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile locale şi din
situaţia firească.” Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări revoluţionare care atacau
“moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri.

Conservatorismul este o doctrină care susţine vechile forme ale vieţii politice, culturale şi
economice, şi care pledează pentru apărarea ordinii tradiţionale, punând accent pe rolul comunităţii, nu
al individului (din unghiul orînduirii conducătoare ante-liberală)
Conservatorismul este o ideologie caracterizată cel mai bine de vicontele Falkland printr-un dicton care
spune că: “atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”.

“Conservatorismul s-a născut ca reacţie la schimbările sociale şi politice rapide produse de revoluţiile
moderne de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX sub impactul răspândirii
liberalismului”. Dacă liberalii cred în raţionalitatea unor principii şi cer realizarea legilor pe baza unor
abstracţii intelectualiste: principii, idealuri şi teorii, conservatorii cred contrariul, adică legile să fie create
pe baza tradiţiei şi practicii sociale deja existente. Această teorie este explicată cel mai bine de către
Edmund Burke, fondatorul gîndirii conservatoare, în felul următor: „Moravurile sunt mai importante
decât legile. De moravuri depind, în mare măsură, legile".

CARACTERISTICI:

 Ierarhia – subordonare între grupuri şi îninteriorul grupurilor.

 Inegalitatea de drept dintre oameni – deosebire fundamentală între elită şi masă.
 Individul este ulterior comunităţii – reprimarea individualismului liberal
 Ordinea generează libertatea – obligaţia dublă: a maselor de a asculta de elite şi a elitelor să
acorde sfaturi şi ajutor maselor.
 PROTEJAREA PROPRIETĂŢII;
 ARMONIA ÎNTRE PROPRIETARII ŞI MUNCITORII AGRICOLI;
 SFINŢENIA OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE;
 POLITICĂ EXTERNĂ DEMNĂ ŞI RESPECTUOASĂ FAŢĂ DE TOATE PUTERILE

Ideologia conservatoare

Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii teoretice despre
natura umană. De aceea, este foarte complicat să-l definim ca ideologie; pentru că aceasta ar presupune
existenţa unui set de propoziţii normative, mai mult sau mai puţin sistematizate, despre natura umană.
Or, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu posibilitatea cunoaşterii naturii umane. Mai
mult, este convins că ideea unei naturi umane universale şi derivatele ei, egalitatea, libertatea şi
drepturile naturale, reprezintă doar o utopie a liberalismului. Cunoaşterea despre om nu poate fi decât
una concretă, a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă. Individul abstract cu care operează
liberalismul este o convenţie care nu aduce nici un plus de cunoaştere. Individualitatea, scria Roger
Scruton, este un “artefact… care depinde de viaţa socială a omului.” Iar Joseph de Maistre: “Constituţia
de la 1795 a fost făcută pentru om. Dar nu există în lume aşa ceva. Am întâlnit francezi, italieni, ruşi,
etc.; graţie lui Montesquieu chiar că cineva poate fi persan. Dar n-am întâlnit niciodată omul; dacă
acesta există, oricum eu nu-l cunosc.” Obiectul teoriei şi acţiunii politice sunt oameni reali care s-au
format într-o interacţiune istorică cu practicile sociale, tradiţiile, obiceiurile şi cultura, care definesc
comunităţile. Umanitatea cosmopolită şi indivizii abstracţi ai stării naturale sunt doar rodul imaginaţiei
Iluminismului şi Revoluţiei Franceze. Prin urmare, conservatorismul este anti-raţionalist. Oamenii nu
sunt “maximizatori raţionali ai utilităţii”, pentru că bucuria de a trăi şi lenea noastră “naturală” limitează
tendinţa către o viaţa raţională. De aceea, noi nu suntem “maşini raţionale”, ci o combinaţie de emoţii,
gânduri şi motivaţii contradictorii.

Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să fie generoşi sau
altruişti faţă de umanitate, este un mit al Raţionalismului. Înclinaţia naturală a oamenilor este de a
păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. Păstrarea şi cultivarea tradiţiei în care te-ai născut este ceea ce
dă sens identităţii noastre. Conservatorismul este tradiţionalist pentru că priveşte schimbarea, în special
cea radical-revoluţionară, ca o ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi politice cu urmări violente şi
chiar sângeroase. Începând cu Revoluţia Franceză, toate mişcările revoluţionare (1821- Comuna din
Paris, 1917- Revoluţia Rusă, sau 1947-Revoluţia Chineză) au însemnat tot atâtea dezastre sângeroase în
numele unor idei şi teorii abstracte. De aceea, înclinaţia noastră naturală este către prezervarea vieţii şi
a echilibrului. Oakeshott descria foarte sugestiv această trăsătură umană: “Înclinaţia de a fi conservator
este deci favorabilă şi călduroasă faţă de situaţiile care permit omului să se bucure de ceea ce are şi, în
mod corespunzător, ea este glacială şi critică faţă de schimbare şi inovaţie… Omul cu o fire
conservatoare consideră că un bine familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine
necunoscut. El nu este îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este aventuros; nu simte imboldul
de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte nici un farmec în a te rătăci, a fi
pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut, el preferă să-şi măsoare fiecare pas.
Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el recunoaşte ca fiind propria sa prudenţă raţională; ceea ce alţii
interpretează drept inactivitate, el recunoaşte ca fiind o înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai
curând decât a profita de orice ocazie.” În politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi
înţeleaptă care va atenua conflictele şi regla tensiunile negative. “Înclinaţia de a fi conservator în
politică, continuă Oakeshott, reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare. Omul
cu această înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a le da noi
obiecte din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de moderaţie în activităţile deja
prea pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de pacificare şi de reconciliere; nu de a
zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi toate acestea nu pentru că patima este un viciu, iar
moderaţia o virtute, ci pentru că moderaţia este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o
blocare în conflictul frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca reprezentantă
a unei providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii divine.”

Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie mai profundă
a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă trăsătură esenţială a conservatorismului:
societatea este aidoma unui organism care are propriile lui legi naturale de evoluţie. Indivizii nu pot fi
concepuţi în afara acestui tot organic în care au un loc bine determinat. Fiinţele umane devin ceea ce
sunt ca rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie; libertatea individuală nu este expresia unei
stări naturale, pre-sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale în cadrul unei
anumite tradiţii naţionale.

Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că politica reprezintă
aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi şi teorii abstracte despre
natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă evoluţia particulară a unei anumite tradiţii.
Un exemplu grăitor în acest sens poate fi dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din
ţările Europei Occidentale în tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în procesul integrarii europene.
Convingerea că există norme şi reguli politice universale, este doar una din nenumăratele iluzii ale
liberalismului.

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi
doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew Vincent vorbeşte de cinci
posibile interpretări diferite ale conservatorismului:

1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă reacţia

aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general este expresia defensivei
aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.

2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de pragmatism politic, fără un

conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau economică, indiferent de sursa ei, chiar şi
liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă)
trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens, conservatorii sunt cei
înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară ordinea socială de orice tip în “situaţiile”
când instituţiile sunt ameninţate de idei transcendente: revoluţie, reforma, o nouă ordine economică şi
socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor

umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi nefamiliare. Preferăm mai
degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie

istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei. Pentru Edmund
Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare, precum: perfectibilitatea speciei
umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului şi dezvoltării naturii umane
către o societate a binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai
important al conservatorismului).

Tipologii ale conservatorismului

Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările vor avea în vedere
diferitele influenţele ideologice. În consecinţă, vom întâlni mai multe tipologii: conservatorism
reacţionar, reformist liberal, colectivist, libertarian. În continuare, vom prezenta clasificarea propusă de
Andrew Vincent: conservatorism, tradiţionalist, romantic, paternalist, liberal şi una dreapta (new right).

1. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de “obicei, convenţie şi

tradiţie”. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai multe ori cu tradiţionalismul.
Statul, scrie Vincent, este conceput ca un soi de întreprindere comunală care are un spirit organic;
constituţia nu este doar o simplă creaţie a oamenilor, ci rezultatul unei îndelungate practici sociale;
conducerea, autoritatea şi ierarhia sunt naturale; drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile în
normele comunităţii.

2. Conservatorismul romantic (Justus Moser, Adam Muller, Friedrich Novalis, S.T. Coleridge,
Walter Scott, T.S. Eliot) este expresia nostalgiei pentru trecutul pastoral, moral, prezentat într-o formă
idealizată. De aceea, accentele critice sunt îndreptate împotriva industrializării şi a spiritului mercantil,
care au dus la alienare şi dezumanizare. Politica liberală era profund eronată pentru că se adresa unui
om abstract, inexistent în realitatea socială, şi ignora viaţa simplă, religioasă şi sentimentele de
solidaritate comunală.

3. Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de paternalism binevoitor care

trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale. Este vorba, mai degrabă, de o
responsabilitate aristocratică ( de “noblesse oblige”) a guvernanţilor care trebuie să asigure o viaţă bună
pentru întreaga societate. Accentele sale cele mai importante, lărgirea drepturilor politice şi creşterea
responsabilităţii pe care o implică proprietatea privată, se regăsesc în politica democrat-creştină din
Germania şi Italia, de după 1945.

4. Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu politica şi, de

aceea, va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic: individualismul, libertatea negativă,
drepturile personale şi domnia legii. Aceste simpatii liberale s-au combinat însă cu reacţii critice la
adresa sectorului particular public şi a statului bunăstării generale.

5. Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologice- conservatorism liberal,

teorie economică liberală şi libertarianism-, care fac foarte dificilă încercarea de a-l defini. Am putea
spune că este o combinaţie de elemente liberale – emanciparea individului de sub controlul statului,
reducerea taxelor, controlul deficitului bugetar şi privatizarea monopolurilor de stat – cu accente
naţionaliste şi tradiţionaliste: puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritatea patriarhală, şi educaţia
religioasă obligatorie.
REPREZENTANȚI:

 În Europa:
 EDMUNDE BURKE (ANGLIA) -reprezentant de seamă al conservatorismului. A
scris: „Reflecții pe marginea revoluției din Franța” - respectarea tradiției:
monarhie, biserică, aristocrație
 FRANÇOIS-RENÉ DE CHATEAUBRIAND (FRANȚA)
 În România:

 LASCĂR CATARGIU-Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat

popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care
au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost
retrasă în 1878. Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou
cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În
guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași pozitie, iar din decembrie va
deveni din nou președinte al consiliului, păstrându-și funcția până în 1896. În această
perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și
comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.

 PETRE P. CARP;

 TITU MAIORESCU;

 TAKE IONESCU.

Daca, totusi, conservatorismul a disparut ca expresie politica, el a continuat sa fie

prezent în cîmpul culturii. De altfel, conservatorismul a fost întîi de toate o
miscare culturala  si, sub acest aspect, el a continuat sa fie prezent chiar si în
perioada dictaturii comuniste. Pe marea linie a conservatorismului românesc se
înscriu nume de capatîi ale culturii românesti: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Petre
P. Carp, A. D.Xenopol, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefanescu Delavrancea, Aurel C.
Popovici, Constantin Radulescu-Motru, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga.
Filonul gîndirii conservatoare a fost prezent la reprezentantii dreptei culturale
interbelice care s-au apropiat – în masuri diferite – de miscarea legionara: Nichifor
Crainic, Radu Gyr, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu,
Paul Constantinescu, Dumitru Staniloae, Ernest Bernea, Constantin Noica ori Petre
Tutea. Atitudinea conservatoare continua, ulterior, în atitudinea culturala a lui
Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Laurentiu Ulici, Aurel Stroe, Horia Bernea, Sorin
Dumitrescu si a multor altora. În manastirile noastre s-a dezvoltat si un anumit
conservatorism monahal, dintre ai carui reprezentanti putem aminti pe regretatii
Arsenie Boca, N. Steinhardt sau Cleopa Ilie, ori, dintre cei înca în viata, pe
arhimandritii Arsenie Papacioc, Teofil Paraian sau Iustin Pîrvu, ca si pe Î. P. S.
Bartolomeu Valeriu Anania.