TRUPUL ŞI CETATEA

PETER BROWN
Editura Rao, Bucureşti, 1999

Partea Întâi
De la Sf. Pavel la Sf. Antonie cel Mare

1. Trupul şi Cetatea
I. Un zid de apărare pentru oraş

p.20 Cadrul în care se mişcă prezenta carte este o societate aflată sub
semnul morţii necruţătoare mult mai mult decât cea mai subdezvoltată ţară, cu
maximă mortalitate, din lumea modernă. Locuitorii oraşelor din Imperiul Roman
în perioada sa de înflorire, din secolul al II-lea, erau născuţi într-o lume cu
speranţa medie de viaţă de sub douăzeci şi cinci de ani. Moartea îi decima şi pe
cei mai tineri. Iar cei care supravieţuiau copilăriei rămâneau oricum expuşi.
Doar patru bărbaţi dintr-o sută – şi femeile cu atât mai puţin – depăşeau vârsta
de cincizeci de ani. era o populaţie pe care „moartea o păştea şi o împuţina”. În
astfel de condiţii numai puţini privilegiaţi ori excentrici se puteau bucura de
libertatea de a face ce voiau cu apetitul lor sexual. Atât de lipsită de pretenţii în
destule probleme de ordin sexual, cetatea antică le cerea practic locuitorilor ei să
aloce o parte corespunzătoare a energiei lor pentru a zămisli şi a creşte copii
legitimi care să-i înlocuiască pe morţi. Tinerii, bărbaţi şi femei, erau discret
încurajaţi să-şi folosească corpul în vederea procreării, fie printr-o legislaţie
destinată acestui scop, ca de exemplu cea a Împăratului Augustus – penalizându-
i pe celibatarii care nu aveau copii şi răsplătindu-i, în schimb, pe cei căsătoriţi
care aveau -, fie pur şi simplu confruntându-i cu puterea exemplului şi tradiţiei
cărora nu puteau să li se opună. Femeile tinere erau supuse unor presiuni
deosebite. Numai pentru ca populaţia Imperiului Roman să rămână staţionară, se
pare că era nevoie ca fiecare femeie să aibă în medie cinci copii. […] Vârsta
medie a tinerelor fete din Imperiul Roman care se căsătoreau pare să fi fost de
nu mai mult de 14 ani.
Locuitorii unei aşezări mediteraneene antice […] ştiau că, în afara
propriilor corpuri nu aveau la p.21 îndemână multe alte resurse sigure pentru a-
şi păstra continuitatea şi coeziunea. Dacă voiau să-şi salveze de la o pieire sigură
prin depopulare mica lor lume, ei trebuiau să o reproducă, fiecare generaţie, prin
căsătorie, acte sexuale, concepere şi creştere de copii.
Afară din oraş, inscripţiile de pe morminte continuau să le spună celor vii
că lanţul vieţilor umane nu fusese zdrobit de moarte. Morţii rămâneau „exemple
de virtute” pentru cei vii, care erau astfel „împodobiţi cu virtuţile înaintaşilor
lor”. Eutaxia – conduita ireproşabilă a bărbaţilor şi a femeilor, care răspundeau
efectiv de cetăţile din imperiu – avea să fie reprodusă fidel de cei aflaţi în viaţă,
transmiţându-li-se mai departe copiilor.
 Celibatarii continuau să existe în cercurile sus-puse, deşi li se aduceau din
când în când reproşuri de către împăraţii preocupaţi de treburile publice.
Filosofilor, individualişti de profesie, li se permisese să facă paradă de
excentricitatea lor recunoscută, rămânând fără urmaşi legitimi, ba chiar să
practice castitatea pe viaţă. Dar chiar şi un filosof putea fi somat „să lase
moştenire o copie a sa” posterităţii; astfel el era îndemnat „să se gândească la
interesele cetăţii sale şi să facă din casa lui un zid de apărare pentru cetate”.
Pe de altă parte, femeile virgine au fost întotdeauna parte integrantă a
peisajului religios al lumii antice.
p.22 Mesajul cu care veneau femeile de felul fecioarelor vestale din Roma
sau al preoteselor şi proorociţelor din Grecia antică era că starea lor conta în
mod deosebit pentru comunitate tocmai pentru că aceasta constituia o anomalie.
Ele se încadrau într-un spaţiu bine delimitat de societatea civilă. Deşi eminente
şi admirate ca persoane, nu erau considerate totuşi reprezentative pentru
summumul naturii umane. Virginitatea lor nu vorbea întregii comunităţi în
numele unei perfecţiuni de mult pierdute. Căci ea nu reprezenta starea originară
a umanităţii care putea şi chiar trebuia recuperată de bărbaţi în aceeaşi măsură ca
şi de femei. […] Necăsătorindu-se până ajungeau la treizeci de ani, vestalele
virgine figurau ca nişte anomalii flagrante.
p.23 […] Zăbovim asupra căsătoriei şi sexualităţii clasei înstărite […].
În secolul al II-lea în Imperiul Roman, un tânăr din clasele privilegiate
creştea privind lumea de pe o poziţie dominatoare, de nimic şi de nimeni
contrazisă. Femeile, sclavii şi barbarii erau incontestabil altfel decât ei, inferiori.
Cea mai flagrantă diferenţă dintre el şi femeii i se explica drept o ierarhie lăsată
de natură. Din punct de vedere biologic, spuneau doctorii, bărbaţii erau acei
fetuşi care îşi atinseseră dezvoltarea deplină. Ei acumulaseră un surplus
hotărâtor de „căldură” şi de „suflu vital” înfocat, în etapele iniţiale ale coagulării
lor în uter. Ejacularea fierbinte a lichidului seminal masculin dovedea acest
lucru. […] Prin contrast, femeile nu erau decât bărbaţi nereuşiţi. Preţioasa
căldură vitală nu ajunsese până la ele în măsură suficient de mare pe când mai
erau încă în uter. Lipsa de căldură le făcuse deci mai moi, cu mai mult lichid în
trup, mai reci şi umede – într-un cuvânt, mai lipsite de formă decât bărbaţii.
Menstruaţiile periodice demonstrau incapacitatea p.24 corpurilor lor de a arde
surplusurile grele care se coagulau într-însele. Dar tocmai aceste surplusuri erau
necesare pentru a hrăni şi conţine sămânţa fierbinte a bărbatului, producând
astfel copiii. […] Aceste afirmaţii fuseseră făcute începând de mult mai înainte
şi anume cu o jumătate de mileniu înainte […].Aceste afirmaţii plasau femeia
fără drept de apel la un nivel inferior celui al bărbatului, într-o ierarhie
„naturală” de neschimbat. […] Se putea considera că bărbaţii aveau oricând o
cantitate mai mare din acea preţioasă căldură decât femeile. Dar, dacă nu era
mobilizată în mod activ, această căldură se putea răci, făcând chiar ca un bărbat
să se poată efemina. […] Nu era de ajuns să fii bărbat, trebuia să te şi lupţi
pentru a rămâne „viril”. Bărbatul trebuia să înveţe cum să-şi excludă din
personalitatea sa, din prestanţa şi înclinaţiile lui orice dubioasă urmă de
„moliciune” care ar fi putut constitui germenele unei stări efeminate.
Oficialităţile urbelor mici din secolul al doilea se urmăreau unul pe altul cu
priviri reci, p.25 pătrunzătoare. Ei observau mersul cutărui bărbat şi înregistrau
ritmurile vorbirii, analizându-i eventualele rezonanţe dubioase ale vocii. Căci
oricare din aceste semne puteau da la iveală o îngrijorătoare slăbire a incisivităţii
în materie de căldură sau suflu vital, o mai şovăitoare stăpânire de sine, precum
şi relaxarea acelei eleganţe, de obicei bine încordată, a vocii şi gesturilor, care
făceau bărbatul bărbat, adică stăpân nedezminţit al lumii supuse lui.
p.27 A întemeia o căsnicie cu o nevastă tânără era considerat un exerciţiu
deosebit de înviorător, de conducere .. „cu binişorul” şi în cele din urmă de
absorbire în propria lume a unui obiect inferior, „esenţialmente diferit”. Grecii
dezaprobau căsătoria romanilor, stabilită încă de când erau foarte mici. Fetele se
căsătoreau de obicei la vârsta adolescenţei târzii, cu bărbaţi tineri care îşi
încheiaseră studiile şi aveau cam cu cinci ani mai mult decât ele.
p.28 În Sfaturi asupra căsătoriei, Plutarh susţinea că bărbatul care reuşise
să-şi „armonizeze” viaţa domestică aşa de elegant şi autoritar putea fi creditat cu
„armonizarea statului, forumului şi prietenilor”.
[…] Un bărbat se aştepta să afle la soţia sa acel lucru pe care nu-l putea
spera de la cei de acelaşi statut cu sine – onestitatea, Parrhesia, francheţea
neşovăitoare cu cei de o seamă şi cu superiorii, era o marfă foarte rară şi aflată la
mare preţ.
p.29 S-ar părea deci că familia nucleară şi, o dată cu aceasta, tendinţa de a
pune accentul pe legătura afectivă dintre bărbat şi nevastă sau dintre părinţi şi
copii se constituiseră deja într-o caracteristică a societăţii romane, cel puţin în
apus.
Dar trăsătura particulară a secolului al doilea este frecvenţa cu care
trăsătura particulară a secolului al doilea este frecvenţa cu care buna înţelegere
domestică tipică familiei nucleare este valorificată simbolic, ca parte a dorinţei
publice de a accentua armonia obţinută fără efort în cadrul ordinii romane.
(II) O şcoală a gesturilor măsurate şi a ordinii
p.33 Grija pentru comportarea bună şi ştiinţa medicală se întâlneau pe
teren comun când era vorba de contactul sexual. Înfierbântatul corp era un
rezervor fragil din care energia vitală putea să se strecoare afară complet.
Pasiunile aprinse trebuiau să fie bine drămuite ca să dureze. Activitatea sexuală
frecventă nu era privită cu ochi buni. Ea micşora fertilitatea sămânţei masculine,
dar şi şansa tatălui de a avea copii. Ejacularea ducea şi ea la scăderea
considerabilă a căldurii care îi conferea forţă bărbatului viril.
La baza multor atitudini din Antichitatea târzie faţă de corpul masculin se
afla o puternică „fabulaţie despre pierderea suflului vital”. Aceasta este una
dintre concepţiile, numeroase, care au întărit în înţelepciunea populară poziţia
deţinută de abstinenţa bărbatului, pe fundalul căreia avea în curând să fie
predicat celibatul creştin. Cel mai viril bărbat era cel care îşi păstrase cea mai
mare parte din suflul vital – p.33 adică cel care pierdea lichid foarte puţin sau
deloc.
p.34 Cuplurile căsătorite erau încurajate să creadă că actul sexual însuşi
putea avea, dacă era efectuat într-o stare de spirit corespunzătoare – adică în
mod suficient de echilibrat -, un efect pozitiv asupra caracterului şi sexului
copilului care se concepea şi, invers, că dacă neglija această stare perfect
echilibrată, va produce urmaşi demni de tot dispreţul şi de milă. Mitul
sexualităţii eugenice avea mare circulaţie în epocă […]. Conceptul sexualităţii
eugenice îi obliga atât pe bărbat cât şi pe femeie să respecte normele acţiunilor
echilibrate şi în pat, în prelungirea personalităţii lor publice. Insistenţa stoicilor
cum că actele sexuale trebuie să aibă loc numai „conform cu natura” coincidea
cu restul concepţiilor când era vorba de p.35 această fabulaţie puternică. Pentru
stoici contactul sexual trebuia să aibă loc doar cu scopul procreării.
p.35 Atitudinile stoicilor faţă de actul sexual în căsătorie priveau, dincolo
de posibilitatea satisfacerii erotice, spre gesturile sobre şi cu un scop precis,
caracteristice omului public. Chiar şi camera conjugală trebuia să fie „o şcoală a
gesturilor măsurate şi a ordinii” (Plutarh, Sfaturi asupra căsătoriei).
p.36 O anumită severitas şi o austeritate bărbătească obstinată, care făceau
puţine concesii femeilor sau plăcerii, erau moneda curentă a discursului public
în secolul al treilea. Convertirea lui Constantin la creştinism nu a făcut decât să
înăsprească definitiv atmosfera care domnea în spaţiul public. Păgâni şi creştini
deopotrivă, cei din clasele de sus trăiau în ultimele secole ale Imperiului roman
conform unor norme de abstinenţă sexuală şi comportare echilibrată în public
[…].
p.37 În ciuda numeroaselor legi drastice care le pedepseau pe femeile
măritate pentru adulter, infidelitatea soţilor nu făcea obiectul pedepselor legale
şi nici măcar al unor serioase dezaprobări morale.
p.38 Idealul armoniei conjugale ignora deliberat întristarea, durerea şi
boala asociate cu naşterea de copii. El avea în vedere să absoarbă căsătoria în
ordinea mai cuprinzătoare a cetăţii.
(III) „Chip frământat din lutul vicleniei”
p.40 Dar sufletul fusese trimis din cer, de sus, pentru a servi o vreme ca
administrator al provinciei nesupuse şi fertile a corpului. Relaţia în care se plasa
un om înţelept cu corpul său era una de grijă binevoitoare. […] Sufletul trebuie
să înveţe cum să exercite o blândă violenţă asupra corpului, foarte asemănătoare
cu grija soţului în dirijarea tinerei sale mirese […].
Realizarea unei simbioze nepretenţioase între trup şi suflet era atât scopul
medicinei cât şi al îndemnurilor filosofice. Trupului nu trebuia să i se permită a-
şi impune necesităţile asupra minţii senine; el urma să fie păstrat într-o stare
armonioasă, conform cu legile sale proprii intrinsece. p.41 La rândul său, mintea
trebuia să progreseze, rafinându-se neîntrerupt, ca nu cumva să ajungă, prin
slăbiciune şi nesiguranţă, să participe la instabilitatea cărnii.
[…]
 Ca obiect din lumea naturală, era de aşteptat ca trupul să vorbească despre
necesităţile sale cu o voce ancestrală, autoritară.
p.46 În secolul care a urmat morţii lui Isus din Nazaret, chestiunea
renunţării sexuale a ajuns să fie concepută drept alternativa drastică la ordinea
morală şi socială care păruse atât de inatacabilă, atât de pregătită să îşi expună
pe larg valorile fundamentale în tratate, lucrări de medicină, ori pe pietrele
călduţe ale atâtor monumente funerare din atâtea cetăţi mici.

2. De la apostol la apologet: Ordinea sexuală şi renunţarea sexuală în

Biserica timpurie

(I) „Umblaţi cu o inimă nedezbinată şi cu un singur gând”

p.48 Trebuie să începem cu concepţia despre om ca persoană şi, o dată cu
aceasta, cu imaginea foarte diferită despre societate, comparativ cu cea răspâdită
în rândul elitelor civice dim imperiu.
p.49 […] Dar, pentrru evrei, conflictul zilnic dintre corp şi minte era
umbrit de un dualism mult mai puternic şi mai încărcat de semnificaţii. Toată
omenirea se afla în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, fiind altceva decât El şi
inferioară acestia. Trupul şi sufletul stăteau împreună în faţa Lui; El le crease pe
amândouă şi avea să le şi judece pe amândiouă. Fiecare om credincios se înfăţişa
înaintea lui Dumnezeu nu ca un suflet îndeplinind pentru o vreme sarcina
necesară, chiar dacă ingrată, de a-i arăta ce e ordinea unui trup complet străin, ci
ca posesor al unei „inimi”, un miez ascuns al fiinţei, care inimă putea fie să
răspundă voinţei divine a Creatorului său, fie să o respingă.inima omenească se
putea împietri, rămânând ca o strană şi complet răzvrătită în faţa voinţei lui
Dumnezeu. Sau se putea deschide în întregime, pentru a primi înlăuntrul său
poruncile divine, răspunzând fără rezerve dragostei părinteşti a lui Dumnezeu.
Tocmai aici era durerea celor pioşi: în timp ce o „dorinţă de bine” îi îndemna să-
L asculte pe Dumnezeu, „aplecarea spre rău”, o tendinţă adânc înrădăcinată de a
şovăi în urmarea voiei Lui stătea totuşi atât de aproape de inima lor.
Adevărata pace avea să vină peste cei credincioşi nu la eliberarea finală de
lutul străin al corpului, ci atunci când acea împotrivire fără nume se va fi topit
complet din inimă: „O nouă inimă vă voi dărui şi un cuget nou; şi voi scoate din
carnea voastră inima de piatră” [Ezechiel, 36:6]
Concepţia religioasă despre „inima fără pată” atrăgea după sine un şir de
semnificaţii sociale greu de confundat. Prea mulţi erau evreii care îşi arătau unii
altora aceeaşi indisponibilitate când era vorba să răspundă din toată inima la
cererile semenior lor, la fel cu aceea pe care o arătau când aveau de a face cu
cererile lui Dumnezeu. Astfel de persoane p.50 erau infierate drept oameni „cu
inima împărţită”. Ei aveau o altă inimă înăuntrul celei dintâi: în spatele eului lor
sta ascunsă o enclavă întunecoasă care urzea viclenie, răzvrătire, resentimente şi
tot felul de pofte ascunse. […] Inima trebuia să fie dintr-o singură bucată. Să nu
lase în adâncul său nici un fel de motive ascunse. Credinciosul trebuia să se
prezinte în faţa celorlalţi oameni cu o inimă tot atât de permeabilă la nevoile lor
cum era faţă de voia lui Dumnezeu.