Viaţa în Grecia Antică. Volumul 1: Civilizaţia eggeană.

Grecia arhaică
Will Durant
Editura Prietenii Cărţii
Bucureşti, 2002

CAPITOLUL 1
CRETA
I. Mediterana
p.17 Pe aceste mări [...], fenicienii [...] şi grecii [...] au contribuit la
dezvoltarea artei şi ştiinţei navigaţiei [...]. Treptat, în pofida piraţilor şi a riscurilor
obişnuite pe mare, căile maritime ducând din Europa sau din Africa în Asia, prin
Cirpu, Sidon şi Tyr, sau prin Marea Egee şi Marea Neagră, s-au dovedit mai ieftine,
comparativ cu lungile drumuri terestre, greu de străbătut şi periculoase, pe care
merseseră, atâta amar de vreme, cele mai multe mărfuri din Egipt şi din Orientul
Apropiat. Comerţul, folosind noile căi, a contribuit la creşterea populaţiei şi a produs
noi şi noi bogăţii. Egiptul mai întâi, apoi Mesopotamia şi la urmă Persia, începuseră
să decadă; între timp, Fenicia îşi crease u n imperiu format numai din oraşe, de-a
lungul coastelor Africii, Siciliei şi Spaniei.
II. Descoperirea civilizaţiei cretane
p.18 Creta – insulă [...] minunat aşezată, atât din punct de vedere al
comeţului, cât şi al apărării, între Italia, Fenicia, Egipt şi Grecia.
III. Reconstituirea unei civilizaţiii
1. Bărbaţii şi femeile
p.23 În mod obişnuit, bărbaţii erau goi până la mijloc şi nu purtau în jurul
coapselor decât o fustă scurtă sau o bucată de pânză [...]. Când şi când, bărbaţii
opurtau un fel de chiloţi, iar iarna o dulamă lungă din lână sau din blană. Toate
veştimentele erau bine strânse în talie, deoarece atât bărbaţii cât şi femeile doreau să
pară cât mai suţiri şi să aibă un profil triunghiular. În acelaşi scop, femeile din ultima
perioadă foloseau corsete rigide care menţineau fustele pe p.24 şolduri, lăsând sânii
la vedere [...]. Într-adevăr, un minunat obicei cretan le permitea femeilor să-şi arate
pieptul sau, cel puţin, să nu-l acopere decât cu o bluză transparentă [...].
p.25 [...] În Creta antică, mama juca un rol considerabil. Ea nu trăia retrasă,
ca în cea mai mare parte a ţărilor din Orient, nu cunoştea nici haremul, nici purdahul,
şi nu reiese că ar fi fost izolată într-o anumită parte a casei. [...] Ea muncea şi în
afara casei, împreună cu bărbaţii, la câmp sau în atelierele de olărit, se arăta în
public, apărând în primele rânduri la teatru sau la circ [...]
2. Societatea
[...] Până la urmă, războiul a avut drept scop cucerirea întregii insule şi s-a
terminat prin victoria Cnososului. Învingătorul şi-a creat o flotă, a eliminat pirateria,
a pus stăpânire pe Marea Egee, a cerut să i se plătească tribut, şi-a construit palate şi,
aşa cum va face mai târziu Pericle, a p.26 favorizat artele. Orice civilizaţie începe
prin jaf şi se menţine prin sclavie.
Autoritatea regelui, judecând după ruinele pe carele cunoaşzem, s-a bazat pe
forţă, pe religie şi lege. Pentru a fi mai straşnic ascultat, şi-a asigurat şi favorurile
zeilor, preoţii predicând poporului că suveranul este scoborât din Velchanos şi a
primit de la acest zeu legile pe care le promulgă. Din nouă în nouă ani, dacă el îşi
îndeplineşte bine sarcinile şi dacă este generos ei îl învestesc, din nou, cu autoritatea
divină. [...] Regele conducea cu ajutorul unui stat major format din miniştri, din
funcţionari şi din scribi de tot felul. Percepea impozite în natură [...] Din înaltul
tronului său, în palat sau în sala de audienţe aflată în vila regală, Minos lua personal
hotărârile în procesele deja judecate de tribunalele obişnuite, dobândind ca magistrat
o reputaţie atât de mare încât, după moarte, dacă e să-i dăm crezare lui Homer, a
devenit, în Hades, judecătorul morţilor. Îi spunem Minos, dar nu-i cunoaştem
adevăratul nume. S-ar putea ca acest nume să fie unul generic, de genul „faraon” sau
„cezar”, care s-a acordat mai multor suverani.
Ajunsă la apogeu, civilizaţia cretană atrage atenţia prin preponderenţa vieţii
urbane. [...] [Referitor la oraşul Cnosos] chiar şi astăzi, parcurgând şantierul
arheologic, rămâi uimit de reţeaua de străzi bine pavate şi cu şanţuri de scurgere, de
numărul de drumuri transversale şi de nenumăratele magazine sau case care se
înghesuiau în jurul unui centru comercial sau al unui edificiu public [...].
De cealaltă parte a insulei, pe coasta de sud, se înălţa Phaestos [...]. Aici era
sediul comerţului pe care Creta îl făcea cu ţările meridionale [...]. Phaestos devenise
Pireul cretan, preocupat mai mult de comerţ decât de artă.
p.28 Ştim câte ceva şi despre jocurile cele mai practicate. Astfel, cretanul
juca un fel de şah. [...] În aer liber, cretanul vâna, ajutat de pisici pe jumătate
sălbatice şi de câini de rasă [...]. Îi plăcea boxul, care apare pe diferite vase [...].
Dar cea mai mare bucurie a unui cretan era de a se afla în mijlocul mulţimii
care umplea amfiteatrele în zilele de sărbătoare, pentru a asista la luptele în care
bărbaţi şi femei înfruntau tauri [...].
 3. Religia
p.29 În religia sa se amestecau [...] fetişismul şi superstiţia, idealismul şi
respectul. Adora munţii, grotele, stâncile, cifra trei, copacii şi stâlpii, soarele şi luna,
ţapii şi şerpii, porumbeii şi taurii; teologia sa cuprinde aproape totul. Cretanul credea
că aerul este plin de spirite binevoitoare sau diabolice şi el va fi acela care va
transmite Greciei un întreg popor diafan şi silvestru de driade, sileni şi nimfe. [...]
Întrucât mortalitatea era foarte ridicată în acele vremuri, se omagia fertilitatea; de
aceea cretanul, în momentul în care a ajuns la noţiunea de zei antropomorfi, şi-a
reprezentat divinitatea ca pe o zeiţă mamă, cu piep bogat şi şolduri puternice, pe sâni
şi pe braţe având încolăciţi şerpi, care îi coboară din păr.
Oamenii vedeau în ea personificarea acelei mari forţe naturale, acea putere
misterioasă, capacitatea de reproducere, unica forţă capabilă să lupte împotriva celui
mai mare duşman al omului, moartea, iar cretanul identifica această forţă cu
divinitatea. Zeiţa-mamă însemna pentru el izvorul vieţii, fie viaţa plantelor şi
animalelor, fie cea a oamenilor; şi dacă împodobea imaginea ei cu o întreagă faună
şi cu o întreagă floră, o făcea pentru că acestea nu existau decât datorită fecundităţii
ei, fiind, aşadar, firesc ca ele să-i servească drept simboluri. [...]
La origine, Zeus al cretanilor, numit de către greci Velchanos, este al doilea
în ierarhia diuvinităţilor, după mama sa. dar, curând, importanţa lui a crescut. A
devenit personificarea ploiii care fertilizează, a acelui principiu al umidităţii care, în
religia cretană ca şi în filosofia lui Thales, se regăseşte în toate lucrurile.
p.30 [După moartea sa], în fiecare an [Velchanos] ieşea din mormânt, simbol
al regenerării vegetaţiei [...]. Uneori el se încarna, ca zeu al fertilităţii, în taurul
sacru; sub această formă de taur el s-a împreunat cu Pasifae, soţia lui Minos, din
această împreunare monstruoasă născându-se taurul lui Minos sau Minotaurul.
Pentru a îmbuna toate aceste divinităţi, cretanii dispuneau de numeroase
rugăciuni şi sacrificii, ritualuri şi ceremonii, pe care le executau de obicei preotesele,
dar uneori, şi funcţionarii publici.
Se pare că oamenii din Creta nu au avut temple, dar înălţau altare în curţile
palatelor, în peşteri sau pe vârful munţilor. Împodobeau aceste sanctuare cu mese
pentru libaţiuni şi sacrificii [...].
Cultul morţilor nu era prea dezvoltat. Cretanii îşi închideau morţii în
coşciuge de argilă sau în urcioare mari, deoarece, credeau ei, un om mort care nu era
îngropat putea să revină printre cei vii. Pentru a i se asigura un trai mai bun sub
pământ, i se puneau alături alimente, obiecte de toaletă şi figurine de femei, care să-l
îngrijească şi să-l mângăie întru eternitate. [...] Periodic, se venea la mormânt pentru
a i se oferi mortului o mică gustare. Se spera că, în Elizeul misterios sau în Insulele
celor fericiţi, zeul cel drept, Rhadamante, fiul lui Zeus Velchanos, va primi sufletul
purificat şi-i va da fericirea şi pacea de care sărmanii oameni nu au parte în această
lume.
CAPITOLUL II
ÎNAINTE DE AGAMEMNON

III. Civilizaţia miceniană

p.54 Se pare că pe continent viaţa acestor popoare străvechi semăna mai
degrabă cu cea a vânătorilor primitivi.
Industria era mai puţin dezvoltată decât în Creta; nu s-a descoperit, în Grecia
continentală, niciun centru industrial comparabil cu cel din Gournia. Comerţul se
dezvolta încet, pentru că mările erau năpădite de piraţi, printre ei numărându-se şi
micenieni [...]. De altfel, pentru a se apăra de confraţii lor în piraterie, şi-au construit
oraşele în interiorul continentului, destul de departe pentru a fi la adăpost de un atac
neaşteptat, însă destul de aproape pentru a ajunge repede la navele lor. construite pe
drumul care duce din Golful Argolida la Istmul Corintului, Tirintul şi Micene erau
foarte bine aşezate pentru a percepe taxe asupra mărfurilor în tranzit pe teritoriile lor
şi pentru a întreprinde, din când în când, raiduri de jaf. Văzând îmbogăţirea Cretei
printr-un comerţ licit, micenienii şi-au dat seama că pirateria – ca şi taxele exagerate,
care în ţările civilizate sunt doar un succedaneu [substituent] al purateriei – poate
chiar să înăbuşe comerţul, aducând sărăcia; şi-au modificat p.56 atunci atitudinea şi
au înlocuit pirateria cu negoţul.
p.57 Micene a atins perfecţiunea mai ales în arta prelucrării metalului.
p.58 În ceea ce-i priveşte pe micenieni, ei au fost găsiţi – ca şi obiectele de
artă pe care ni le-au lăsat – în morminte, pentru că, în loc să-şi ardă morţii, aşa cum
se va proceda în epoca eroică, ei îi înghesuiau, încovrigându-i, în nişte urcioare
foarte inconfortabile. Credeau, cu siguranţă, într-o viaţă viitoare, deoarece puneau în
morminte obiecte de uz curent, dar şi obiecte de valoare. [...] Religia micenienilor
[...] semăna foarte bine, poate chiar se şi înrudea cu religia cretanilor.
CAPITOLUL III
EPOCA EROICĂ

I. AHEII
 p.65 Istoricii şi poeţii greci din perioada clasicp îi consideră pe ahei, ca de
altminteri şi pe pelasgi, ca autohtoni, adică popoare care, din vremuri imemoriale,
locuiau în Grecia.
III. CIVILIZAŢIA HOMERICĂ
p.75 [...] Ne vom limita să aflăm, ţinând seama de Iliada şi Odiseea, ce idee
îşi făceau grecii, în mod tradiţional, despre perioada homerică. Procedând în acest
fel, vom avea la dispoziţie o reconstituire destul de exactă a perioadei de tranziţe, în
cursul căreia Grecia a trecut de la cultura egeeană, la civilizaţia propriu-zis istorică.
1. Munca
Aheii, adică grecii, apar mai puţin civilizaţi decât micenienii care i-au
precedat, însă mai civilizaţi decât dorienii care au venit după ei. [...] Ca şi romanii,
cu o mie de ani mai târziu, aheii considerau că a avea o oarecare cultură literară este
un semn de degenerescenţă efeminată; nu le p.76 plăcea câtuşi de puţin să scrie, iar
singurele texte pe care le cunoşteau erau poemele războinice şi cântecele
trubadurilor, care se transmiteau oral. [...] Grecia homerică era kalligynaika – un vis
populat doar de femei minunate. Şi bărbaţii erau frumoşi; aveau părul lung şi purtau
barbă ca nişte războinici curajoşi; cel mai mare sacrificiu pe care-l putea săvârşi un
bărbat era să-şi taie părul şi să-l pună ca pe o ofrandă pe rugul unui prieten. La acea
epocă, nu exista încă cultul goliciunii; [...]
Cum trăiau aceşti bărbaţi şi aceste femei? Homer ni-i arată lucrând ogoarele,
inspirând cu plăcere mirosul câmpului arat [...] Pământul era greu de lucrat, pentru
că o bună parte a ţării era acoperită de munţi, de mlaştini şi de dealuri împădurite.
p.78 Societatea descrisă de Homer este o societate rurală şi foarte divizată.
[...] Comerţul terestru era anevoios şi periculos din pricina lipsei drumurilor [...].
2. Morala
p.79 Civilizaţia aheeană apare uşor înapoiată; ea reprezintă tranziţia între
strălucitoarea civilizaţie egeeană şi perioada întunecată ce va urma după invazia
doriană. Viaţa descrisă de Homer este săracă din punct de vedere artistic, dar bogată
în acţiuni; nu dădea prilej meditaţiilor; era năvalnică, plină de avânt; societatea era
prea tânără şi prea viguroasă ca să ţină seama de bunele maniere sau de problemele
filosofice.
p.81 Pentru un aheu, viaţa unui om nu avea nici cea mai mică importanţă; o
clipă de plăcere era îndeajuns pentru a-l înlocui pe cel mort. Când un oraş era
cucerit, locuitorii săi erau ucişi sau vânduţi ca sclavi; dacă femeile erau frumoase,
cuceritorii le făceau concubine; dacă nu, sclave. Pirateria era o ocupaţie bine văzută;
regii înşişi organizau expediţii de tâlhărie, jefuind oraşe şi sate, şi transformând
populaţia în sclavi. Tâlhăria asigura gloria şi reprezenta o sursă de venituri.
p.82 Aheii trăiau într-o societate deuordonată, agitată, înfometată, în care
fiecare trebuia să se bizuie numai pe el însuşi pentru a se apăra, în care trebuia să fii
mereu cu mâna pe arc şi pe săgeată sau pe lance, gata oricând să ucizi.
p.83 Virtutea înseamnă, literal, virtus, curajul bărbătesc, arete, trăsătura
dominantă a lui Ares sau Marte. Bărbatul demn de acest nume [...] este cel care ştia
să lupte cu mult curaj. Oprobriul public era destinat nu celui care bea mult, care
minţea, are ucidea şi care trăda, ci individului fricos, prost sau slab.
3. Legăturile dintre sexe
În principiu, tatăl deţinea puterea absolută. el putea să aibă oricâte concubine
îi plăcea, să le pună la dispoziţia musafirilor săi, să-şi trimită copiii să moară în
creierul munţilor sau să-i sacrifice zeilor însetaţi de sânge. Această autoritate
neângrădită a şefului de familie nu înseamnă musai că în această organizare statul nu
avea încă puteea să impună ordinea publică; trebuia, aşadar, ca familia să aibă
destulă autoritate pentru a menţine singură această ordine, în aşteptarea vremurilor în
care statul va lua asupra sa, în totalitate, dreptul de a ucide legal. Pe măsură ce
organizarea statală înregistra progrese, autoritatea paternă slăbea, ca şi legăturile
care uneau familia; atunci a luat naştere şi s-a dezvoltat libertatea şi individualismul.
p.84 În această societate patriarhală, femeia se bucura de o situaţie net
superioară celei pe care o va avea în epoca lui Pericle. În legendele şi epopeile
perioadei eroice, ea deţinea primul rol [...]. Ea nu stătea închisă în gineceu şi nici
măcar în casă; se alătura bărbaţilor şi altor femei, luând parte la discuţii serioase. [...]
Fără de femei, eroii lui Homer nu ar fi fost decât nişte ţărănoi neciopliţi şi nu ar fi
avut pentru cine să trăiască sau să moară; ele îi învăţau politeţea, un oarecare
idealism, şlefuindu-le comportamentul.
Căsătoria se făcea prin cumpărare; suma pe care pretendentul trebuia să o
plătească tatălui tinerei fete era calculată în boi. [...] Odată căsătorită, femeia
devenea cu adevărat stăpâna căminului şi era cu atât mai preţuită cu cât avea mai
mulţi copii. Dragostea în adevăratul sens al cuvântului, adică o adâncă tandreţe
reciprocă împletită cu solicitudine, lua naştere la greci [...] abia după căsătorie; nu
era atât scânteia care ţâşnea sin contactul sau din alăturarea celor două trupuri, cât
rezultatul unei lungi asocieri, pentru rezolvarea treburilor şi grijilor gospodăriei.
Femeia era, la Homer, pe atât de credincioasă, pe cât era bărbatul de puţin fidel.
VI. CUCERIREA DORIANĂ
 p.98 Pe la anul 1104 î.H., un nou val de invazii, apărut din regiunile
îndepărtate ale nordului mereu frământat, a cuprins Grecia. [...]
p.99 Catastrofa care a pus capăt civilizaţiei egeene preistorice este cunoscută
de istoricii moderni ca invazia doriană; tradiţia elenă o desemnează cu numele de
„întoarcerea Heraclizilor”. Învingătorii, în loc să se mulţumească să-şi prezinte
victoria ca pe un succes al barbariei împotriva civilizaţiei, aveau pretenţia de a fi
urmaşii lui Herakles, cărora, odinioară, li se refuzase intrarea în Peloponez şi care,
până la urmă, au pus mâna, cu forţa, pe domeniul strămoşilor lor. Este limpede că în
acest caz este greu să delimitezi povestea de adevărul istoric [...].
Oricare ar fi fost natura acestei cuceriri, ea a avut ca rezultat încetinirea, pe
termen lung, a evoluţiei Greciei. Ordinea publică a fost puternic tulburată timp de
secole; fiecare om, simţindu-se necontenit ameninţat, purta arme asupra sa; domnia
violenţei paraliza nu numai agricultura, ci şi comerţul, atât în interior cât şi pe mare.
Permanenţa războiului a răspândit şi menţinut peste tot sărăcia. Fiecare familie
cutreiera dintr-o regiune în alta, căutând liniştea şi pacea, societatea era zdruncinată
din temelii. Hesiod numea această perioadă epoca de fier [...]. Artele erau lipsite de
vigoare.
p.100 [...] Civilizaţia miceniană nu a fost distrusă în întregime. Mai multe
elemente din moştenirea egeeană – structura de bază a ordinii publice şi a
conducerii, unele cunoştinţe obţinute în diferite meşteşuguri şi în tehnică, negoţul,
religia, ceramica şi toreutica, arta realizării frescelor, unele forme decorative şi
arhitecturale – s-au păstrat într-o măsură mai mare sau mai mică în aceste secole de
violenţă şi de haos. Grecii considerau că instituţiile cretane fuseseră transmise
Spartei; într-adevăr, adunarea poporului, aşa cum era înţeleasă de ahei, a rămas una
din instituţiile fundamentale ale democraţiei greceşti.

CARTEA A DOUA

PROPĂŞIREA GRECIEI
1000-480 înainte de Hristos

CAPITOLUL IV
SPARTA
 1. Ţinuturile vecine cu Grecia

p.109 Să începem cu regiunea care a servit drept poartă de intrare atâtor

invadatori: înălţimile şi văile Epirului. Strămoşii grecilor se pare că s-au oprit pe
acele meleaguri mult timp […]. […] Traversând sudul Epirului, râul Aheron curge,
prin nişte chei atât de adânci şi de întunecate încât poeţii greci îl considerau
intrarea în infern. În vremea lui Homer, epiroţii erau, în cea mai mare parte, greci
prin limbă şi moravuri, dar, mai târziu, peste ei au trecut atâtea valuri de barbari
veniţi din nord încât au rămas departe de civilizaţie.
p.110 Urcând pe ţărmul Adriaticii, descoperim Iliria, străbătută de grupuri
răzleţe de ciobani care vindeau vite şi sclavi, primind la schimb sare. […] Pe
celălalt ţărm al Adriaticii, grecii au cucerit coastele şi au civilizat Italia. […]
Dincolo de Alpi, se afla Galia, ai cărei locuitori trăiau în bună înţelegere cu
coloniştii greci din Massalia (Marsilia)în timp ce la extremitatea vestică a
Mediteranei, Spania era deja semicivilizată şi exploatată de fenicieni şi de
cartaginezi, atunci când, în jurul anului 550 î.H. grecii s-au stabilit în modesta
colonie de la Emporium (Ampurias). Pe coasta Africii, în dreptul Siciliei, se înălţa
Cartagina, care fusese întemeiată, conform tradiţiei, de fenicieni şi Didon, în anul
813 î.H. Ea monopolizase comerţul în Mediterana occidentală, stăpânea Utica,
Hippone şi trei sute de alte oraşe pe coasta africană şi reuşise să impună controlul
asupra pământurilor, minelor şi numeroaselor colonii din Sicilia, Sardinia şi
Spania. Această metropolă, fabulos de bogată, va exercita, într-o bună zi, asupra
Greciei, dinspre Occident, o presiune asemănătoare celei pe care i-o va impune
Persia, dinspre Orient.
Mai la est, tot pe coasta africană, se afla înfloritorul oraş grecesc Cirene,
ascuns în întunecatele ţinuturi libiene.
Cei mai mulţi greci considerau că din Egipt preluaseră ei principalele
elemente ale civilizaţiei; legendele atribuiau întemeierea câtorva din oraşele lor
unor oameni veniţi din Egipt [...]. În timpul dinastiei regilor saiţi (663-525 î.H.),
comerţul şi arta renăscuseră şi, pentru prima dată, porturile Nilului se deschiseseră
şi pentru negustorii greci. Începând cu secolul VII î.H., mai mulţi greci vestiţi –
Thales, Pitagora, Solon, Platon, Democrit – au vizitat Egiptul […]. p.111 „Voi,
grecii, i-a spus un preot egiptean lui Solon, nu sunteţi decât nişte copii guralivi şi
încrezuţi, care nu ştiu nimic despre trecut”.
 Herodot şi Pltrah socoteau că doctrina orfică referitoare la o judecată după
moarte provenea din cultul egiptean al lui Isis li Osiris, riturile învierii zeiţelor
Demeter şi Persefona din Eleusis având aceeaşi origine. În Egipt, foarte probabil,
Thales din Milet a învăţat geometria, iar Rhoecas şi Theodorus din Samos s-au
iniţiat în arta topirii şi turnării bronzului în tipare; tot în Egipt şi-au desăvârşit
grecii cunoştinţele lor într-ale ceramicii, ţesutului, prelucării metalului şi fildeşului.
Înrâurirea Feniciei asupra Greciei se află pe locul al doilea, imediat după
Egipt. Negustori îndrăznţi din Tyr şi din Sidon au servit ca intrmediari în
răspândirea civilizaţiei şi au dus, în tot bazinul Mediteranei, arta şi religia din Egipt
şi din Orintul Apropiat. […] Ei au contribuit, alături de Creta şi Asia Mică, la
aducerea în Grecia a alfabetului de p.112 formă semită, care era răspândit în Egipt,
în Creta şi în Siria. Aflată mai departe spre răsărit, Babilonia i-a dăruit Greciei
sistemul său de măsuri şi greutăţi, ceasul cu apă şi cadranul solar, unităţile
monetare, […] precum şi cunoştinţel astronomice pe care le acumulase, la rândul i,
în mai multe secole. […]
La extremitatea orientală a întregii reţele comerciale care unea diferitele
ţinuturi ale lumii clasice, se întindea teritoriul unuia dintre cei mai puternici
duşmani ai greciei – Persia. […] Persia realizase un sistem de administraţie
imperială care depăşea cu mult stângacele tentative ale Atenei şi Spartei, dar căruia
îi lipsea dragostea de libertate, această mare pasiune a grecilor. […] Lidia
întreţinea raporturi strânse cu Ionia, iar bogata sa capitală, Sardes era un
intermediar natural pentru schimburile de idei sau de mărfuri care se desfăşurau
între Mesopotamia şi coloniile greceşti de pe litoral.
p.113 Zeul vinului a fost principalul dar al Traciei pentru Grecia, însă un
oraş trac elenizat, Abdera, […] a dat filosofiei greceşti […] pe Leucip, Democrit şi
Protagora. Tot din Tracia a ajuns în Elada şi cultul muzelor, […] semilegendarii
creatori ai muzicii greceşti, Orfeu, Museu şi Thamiris, erau cântăreţi şi barzi traci.
Din Tracia se sud se întinde Macedonia […] [oameni] de rase diferite, dar
mai ales iliri şi traci. Se înrudeau poate şi cu dorienii care cuceriseră Peloponesul.
Clasa stăpânitoare se considera de origine greacă (pretindea că se trage din
Herakles şi vorbea un dialect grecesc). […] Lângă mare se afla Pydna, unde Roma,
zdrobind pentru totdeauna rezistenţa macedonenilor, a câştigat dreptul de a
transmite civilizaţia greacă lumii occidentale.
Grecia era, aşadar, înconjurată de civilizaţii vechi, precum Egiptul, Creta şi
Mesopotamia, care i-au transmis cunoştinţele tehnice, ştiinţifice şi artistice, pe care
ea le-a sintetizat în mod strălucit […]. ; mari imperii, ca de pildă Persia şi
Cartagina, stânjenite de concurenţa comerţului grecesc, s-au unit mânate de dorinţa
p.114 de a zdrobi Grecia şi de a o preface în sclava lor. […] Toate aceste popoare,
cu excepţia fenicienilor, erau conduse de nişte despoţi, gândirea lor era bântuită de
superstiţii […] Din această cauză, grecii îi categoriseau pe toţi […] sub denumirea
de barbaroi: era barbar, după părerea lor, orice om în stare să creadă în ceva fără a
gândi şi să trăiască fără a se bucura de libertate. Până la urmă, aceste două
concepţii despre existnţă – misticismul din Orient şi raţionalismul din Occident –
îşi vor disputa trupul şi sufletul Greciei.
II. Laconia
p.118 Lacedemonia [se află] într-o câmpie împresurată de munţi, astfel încât
Sparta, capitala sa, nu avea nevoie de alte ziduri de apărare. La apogeul puterii
sale, Sparta („Risipita”) era formată din cinci sate, cu o populaţie totală de
şaptezeci de mii de persoane.
1. Expansiunea Spartei
Din această citadelă naturală au reuşit dorienii să domine şi să reducă la
sclavie tot sudul Peloponesului. În ochii acestor oameni din nord […], căliţi ded
traiul aspru de la munte şi obişnuiţi cu războiul, nu exista decât un singur mod de
viaţă: cucereşti sau devii sclav. Astfel, pentru ei războiul era o meserie […]; iar
băştinaşii ne-dorieni, moleşiţi de pace şi de munca în agricultură, aveau nevoie să
fie conduşi. De aceea, regii Spartei, care se lăudau că descind direct din Heraclizii
de la 1104 î.H., au început prin a supune populaţia indigenă din Laconia; apoi, au
atacat Mesenia.
p.119 Imaginea pe care ne-o putem face despre societatea laconiană dinainte
de Licurg, are trei straturi suprapuse. Sus, se afla clasa stăpânilor dorieni, trăind, în
cea mai mare parte, în Sparta, din recolta câmpiilor pe care le posedau şi pe care le
cultivau, pentru ei, iloţii. Situaţi, din punct de vedere social, în planul intermediar,
dar, din punct de vedere geografic, aflându-se în jurul celorlalţi, erau periegii
(locuitorii din împrejurimi): oameni liberi, ei populau vreo sută de sate de la munte
sau de la graniţele Laconiei; făceau comerţ sau se ocupau cu meşteşugurile în
oraşe. Plăteau impozite şi îndeplineau obligatoriu un serviciu militrar, dar nu aveau
drept să participe la viaţa politică a ţării şi nu se puteau căsători cu persoane din
clasa dominantă. Cei mai de jos pe scara socială – dar şi cei mai numeroşi – erau
iloţii, numiţi astfel, potrivit lui Strabon, după oraşul Ilos, ai cărui locuitori fuseseră
luaţi în sclavie, încă de la începuturi de către spartani.
 Ilotul avea o condiţie socială comparabilă cu a iobagului din Evul Mediu.
Putea să se căsătorească, dacă voia, să aibă câţi copii dorea, să lucreze pământul
cum se pricepea şi să trăiască împreună cu tovarăşii săi de la sat, iar proprietarul de
pământ îl lăsa în pace, atâta vreme cât îi plătea acestui „senior” îndepărtat renta
fixată de cârmuire. Era legat de pământ, dar nici el, nici pământul nu se puteau
vinde. […] Ilotul trebuia să-şi urmze stăpânul la război şi, la prima chemare, să
lupte pentru ţară. Dacă se lupta bine, putea fi eliberat ca recompensă. […] Dar trăa
continuu sub regimul legii marţiale şi sub p.120 supravegherea secretă a unei
poliţii care putea oricând să-l ucidă, fără motiv şi fără judecată.
2. Epoca de glorie a Spartei
Înainte de Licurg, Sparta era un oraş grecesc aidoma tuturor celorlalte şi
dedicat artelor aşa cum nu mai fi niciodată după aceeea.
[Xenelasia – ura împotriva străinilor care va face parte din codul lui Licurg]
p.123 Războaiele meseniene au întrerupt această mişcare de renaştere
artistică. Pământurile cucerite au fost împărţite între cetăţenii Spartei şi numărul de
sclavi s-a dublat. Treizeci de mii de indivizi menţineau în robie aproape o sută
douăzeci de mii de periegi şi mai mult de două sute de mii de iloţi.
3. Licurg
p.124 Licurg este socotit părintele codului spartan.
Secolul VII î.H. a fost cel al marilor legislatori: Zeleucos în Locrida, în Italia
(în jurul anului 660); Dracon în Atena (620); Charondas în Catania, în Sicilia (pe la
610). Se pare că, în toate aceste cazuri, nu a fost vorba de un corp de legi întocmit de
un singur om, ci de un ansamblu de datini deja aflate în vigoare, clasate şi puse în
ordine sub forma unor texte precise […].
p.125 […] Legiuitorii din acele vremuri erau de părere că procedura cea mai
simplă pentru codificarea vechilor datini sau pentru promulgarea unor noi legi
consta în a-şi prezenta textele ca pe nişte porunci ala unui zeu.
4. Constituţia lacedemoniană
p.126 Asemenea lui Clistene din Sicyon şi Clistene din Atena, Licurg (mai
bine spus autorii constituţiei lui Licurg) a desfiinţat celulele sociale care swe
întemeiau pe lgături de rudenie, pentru a le înlocui cu subdiviziuni geografice, în
scopul de a înlătura aristocraţia vechilor familii, în folosul noii aristocraţii. Pentrru a
împiedica evicţiunea progresivă a aristocraţiei latifundiare de către clasa
negustorilor, care deţinea o influenţă majoră în Argos, Sicyon, Corint, Megara şi
Atena, Licurg le-a interzis cetăţenilor să se ocupe de negoţ şi de meşteşuguri; a
interzis folosirea şi importarea aurului şi argintului şi a hotărât ca numai fierul să fie
utilizat ca monedă. El dorea ca spartanii (prin aceasta înţelegând cetăţenii proprietari
funciari) să nu aibă o altă preocupare decât treburile obşteşti şi războiul.
Monarhia era în Sparta o dyarhie, pentru că existau doi regi, ambii
pretinzând că provin direct din p.127 Heraclizi. […] Puterile regilor erau limitate; ei
oficiau sacrificiile potrivit religiei statului, prezidau curtea suprem şi comandau
armata pe timp de război. În toate celelalte activităţi, erau subordonaţi senatului;
după bătălia de la Plateea şi-au pierdut, treptat, autoritatea în avantajul eforilor.
Elementul aristocratic, care deţinea un loc preponderent în organizarea
socială, era reprezentat de senat sau gerousia, ceea ce însemna, literalmente şi în
fapt, adunarea oamenilor în vârstă; până la şaizeci de ani, erau consideraţi prea tineri
pentru a lua parte la deliberări.
Adunarea poporului, apella, reprezenta singura concesie făcută democraţiei
în Sparta. […] Erau doau 8000 de membri dintr-o populaţie de 376.000 de persoane.
[…] Îi erau supuse toate problemele importante şi teoretic, nicio lege nu putea fi
promulgată fără aprobarea sa. În realitate, prea puţine legi au fost adăugate la
constituţia lui Licurg; oricum, adunarea nu putea decât să le accepte sau să le
respingă, fără a le discuta sau modifica.
p.128 Eforatul existase şi înainte de Licurg. […] Pe la mijlocul secolului VI
î.H., eforii deveniseră egalii regelui; după războaiele medice, au dobândit puterea
supremă. Ei primeau ambasadorii, tranşau diferendele referitoare la interpretarea
legilor, comandau armatele, dădeau ordine chiar şi regilor, îi iertau sau îi pedepseau.
Punerea în aplicare a decretelor guvernamentale era asigurată de armată şi de
poliţie. Eforii obişnuiau să constituie, dintr-un număr oarecare de tineri spartani, o
poliţie specială şi secretă (crypteia), însărcinată să spioneze populaţia şi
împuternicită, când avea de-a face cu iloţi, să-i ucidă după bunul plac. Această
instituţie acţiona în momentul în care te aşteptai cel mai puţin; ea folosea şi pentru a
scăpa chiar de iloţii care, după ce luptaseră cu mult curaj pentru stat, în război, erau
consideraţi un pericol public, date fiind calităţile lor.
Fiecare cetăţean primea o educaţie militară, fiind considerat, de la douăzeci
la şaizeci de ani, apt pentru serviciul militar.
p.129 Codul moral al Spartei era de natură militară; a fi bun însemna a fi
puternic şi curajos; supravieţuirea după o înfrângere era urmată de suprema dizgraţie
şi nici chiar mama soldatului nu o putea ierta; a muri în luptă reprezenta onoarea şi
fericirea supremă.
 5. Codul spartan
Pentru a le inocula bărbaţilor deprinderi atât de contrarii înclinaţiilor
naturale, copiii trebuiau luaţi imediat după naştere şi supuşi celei mai stricte
discipline. În prima etapă de formare se aplica o eugenie nemiloasă; nu numai că
orice copil era supus, abia venit pe lume, dreptului acordat tatălui său de a-l putea
ucide, dar el trebuia să fie examinat de o comisie; astfel, orice copil prezentând
vreun handicap fizic, era condamnat să fie aruncat din vârful unei stânci de pe
Muntele Taiget. Se pare că obiceiul pe care-l aveau spartanii de a-şi ţine copiii afară
pe vreme rea, ca şi creşterea lor cu severitate era un alt mod de eliminare a celor
slabi. Bărbaţi şi femei trebuiau, înainte de a-şi alege o soţie sau un soţ, să cunoască
starea de sănătate şi dispoziţia viitorului soţ sau viitoarei soţii. […] Soţii erau
încurajaţi să-şi împrumute nevestele unor bărbaţi excepţionali, iar cei în vârstă sau
bolnavi erau îndemnaţi să se ase ajutaţi de bărbaţi tineri încă, pentru a se forma o
familie viguroasă.
p.130 La şapte ani, tânărul spartan era rupt de familie şi intra în sarcina
statuluicare-l înrola într-o instituţie jumătate militară, jumătate şcolară, şi se supunea
autorităţii unui paidonomos sau preceptor. În fiecare clasă, cel mai îndrăzneţ şi cel
mai capabil dintre copii devenea şeful colegilor săi, care trebuiau să-l asculte în
toate, să se supună pedepselor pe care el le dădea şi să se ia la întrecere cu el în ce
priveşte disciplina şi comportamentul în general. Scopul urmărit în aceste şcoli nu
era, ca la Atena, atingerea unei îndemânări şi a unei frumuseţi atletice, ci creşterea
curajului şi a calităţilor de luptător. Jocurile se practicau fără nici un fel de
îmbrăcăminte pe trup, sub privirea oamenilor mai în vârstă sau a prietenilor de
ambele sexe. Bărbaţii deja maturi se străduiau să provoace dispute între băieţi pentru
a le stârni pofta de luptă şi a le pune la încercare curajul. Cea mai mică slăbiciune
era aspru pedepsită. Ei trebuiau să suporte în tăcere suferinţa fizică, necazurile şi
nefericirea. În fiecare an, mai mulţi tineri erau aleşi să fie biciuiţi în faţa altarului
zeiţei Artemis Orthia, până când sângele lor se prelingea pe pietrele templului. La
doisprezece ani, era eliminată lenjeria şi copiii trebuiau să poarte, întregul an, un
singur veşmânt. Nu se spălau prea des, aşa cum obişnuiau tinerii atenieni, pentru că
apa şi uleiul înmuiau pielea, în timp ce aerul rece şi contactul cu pământul o
întăreau, făcând-o mai rezistentă. Iarnă sau vară, tinerii dormeau în aer liber, pe un
pat de trestii tăiate din râul Eurotas. Până la treizeci de ani, trăiau în cazărmi fără de
cel mai mic confort.
 Erau învăţaţi doar o brumă de scris şi citit. […] Licurg, spune Plutarh, cerea
ca toţi copiii să înveţe legile sale nu prin scrierea lor mecanică, ci prin practicarea lor
încă de la o vârstă fragedă şi prin exemplele demne de urmat; el prefera o lentă
asimilare p.131 prin obişnuinţă, unui învăţământ pur teoretic. O astfel de formare se
adresa mai mult laturii morale decât celei mentale; în Sparta se aprecia mai mult
caracterul decât inteligenţa. Tânărul spartan era învăţat cu sobrietatea; din când în
când, câţiva iloţi erau obligaţi să bea în exces, pentru a le inspira tinerilor aversiunea
faţă de beţie. Erau trimişi, în eventualitatea unui război, să rătăcească pe câmpii şi
să-şi găsească singuri hrană sau să piară de foame; puteau să şi fure, în acest caz, dar
cel care era prins era biciuit. Tinerii care se comportau cel mai bine erau primiţi în
casa unde se adunau cetăţenii, pentru a se instrui astfel în problemele publice şi
pentru a deprinde arta oratoriei, ascultând cu atenţie tot ce se discuta. Ajuns la vârsta
de treizci de ani, tânărul spartan care rezistase cu succes la toate probele acestei şcoli
aspre era primit în rândurile cetăţenilor şi avea voie să ia parte la mesele colective.
Fetele erau lăsate acasă, dar şi acolo educaţia lor era reglementată de stat. Şi
ele trebuiau să se supună unor exerciţii dure: să alerge, să se lupte, să arunce discul
şi suliţa, pentru a-şi păstra trupul sănătos, în stare să nască uşor. Ele participau,
complet goale, la dansuri şi procesiuni publice, chiar în prezenţa tinerilor, cu scopul
de a le încuraja să aibă grijă de trupul lor şi să-şi corectez imperfecţiunile anatomiei
ce s-ar fi descoperit cu aceste ocazii. „Goliciunea tinerelor nu avea nimic imoral, ne
spune virtuosul Plutarh, iar pudoarea lor naturală le ferea de orice ispită”.
Tineretul avea toată libertatea să facă dragoste, oricare ar fi fost sexul
partenerului. Cei mai mulţi adolescenţi aveau printre bărbaţii maturi un prieten care
le completa educaţia şi faţă de care se arătau plini de afecţiune şi supunere. Acest
schimb de servicii era tulburat uneori de pasiuni violente care, se credea, erau
benefice în timpul luptelor, sporind îndrăzneala atât a bărbaţilor cât şi a tinerilor.
Tinerii se bucurau de o librtate deplină înainte de căsătorie, astfel că prostituţia era
rar întâlnită, hetairele nepreaavând ocazia de a-şi exersa meseria. Se pare că în
Sparta nu exista decât un singur templu închinat Afroditei. Acolo zeiţa era
reprezentată cu un voal pe faţă, cu o sabie în mână şi cu picioarele legate, desigur
pentru a sugera ideea cp n-avea rost să te căsătoreşti din p.132 dragoste, că războiul
trebuia să fie pus înaintea dragostei şi că statul trbuia să controleze căsătoriile la fel
de sever cum controla totul.
Legea fixase vârsta maximă pentru căsătorie la treizeci de ani pentru bărbaţi
şi la douăzeci de ani pentru femei. Celibatul era considerat, la Sparta, o crimă;
burlacii nu aveau drept de vot şi nu puteau asista la defilarea cortegiilor în care
dansau tinerii şi tinerele. […] Cei care se încăpăţânau să nu se căsătorască puteau fi,
uneori, maltrataţi cu destulă cruzime, în plină stradă, de grupuri de femei. Bărbaţii
căsătoriţi care nu aveau copii nu erau chiar atât de rău trataţi, dar ei nu se puteau
bucura de respectul pe care tinerii spartani îl arătau oamenilor mai în vârstă.
Căsătoriile erau, în general, aranjate de părinţi, fără cumpărare; dar, după ce
se ajungea la înţelegere, trebuia ca tânărul să simuleze că o răpeşte pe logodnică fără
voia ei, iar aceasta trebuia să pară că se opune. […] Dacă după toate aranjamentele
rămânau bărbaţi adulţi necăsătoriţi, ei erau închişi într-o cameră întunecată împreună
cu un număr egal de fete de măritat şi fiecare îşi alegea o soţie la întâmplare. [… ]
Se întâmpla adesea ca tânăra să mai rămână alturi de părinţii ei, cât timp soţul se afla
la cazarmă; dar ei se întâlneau pe ascuns […]. Dragostea venea după căsătorie, mai
rar înainte, dar dragostea conjugală nu pare să fi fost, în Sparta, mai puţin puternică
decât la alte civilizaţii.
Codiţia femeii era îndeobşte mai bună în Sparta decât în toate celelalte state
din Grecia, femeia păstrându-şi cea mai mare parte a drepturilor de care am văzut că
se bucura în epoca homerică, fără a mai p.133 pomeni de privilegiile rămase din
vremurile străvechi, când societatea se baza pe rudenia pe linia maternă. Femeile
spartane puteau moşteni şi puteau dispune de bunurile lor prin testament; în decursul
timpului […] aproape jumătate din bogăţia reală a Spartei aparţinea femeilor. Trăiau
acasă la ele libere şi nu lipsite de un oarecare lux, în timp ce soţii lor duceau greul
războaielor, din ce în ce mai frecvente, sau mâncau foarte prost în săli de mese
publice. […] Pentru aprovizionarea meselor publice, fiecare cetăţean trebuia să
ofere, la intervale regulate, cantităţi fixe de grâu şi de legume; dacă nu se conforma,
putea fi lipsit de drepturil sale de cetăţean.
[…] Cu toate că nicio lege nu fixase dimensiunile maxime ale buurţii, un om
prea durduliu putea fi reprobat public de autorităţi sau chiar exilat. În Sparta nu se
bea şi nu se făceau chiolhanuri, ca la Atena, de pildă. Existau diferenţ mari, uneori
chiar foarte mari, între averi, dar ele rămâneau ascunse vederii, pentru că bogaţi şi
săraci erau îmbrăcaţi în aceeaşi mantie scurtă (peplos) de lână, foarte simplă, care
cădea de pe umeri fără nicio pretenţie de eleganţă sau frumuseţe.
p.134 […] Totuşi, nu s-a putut să se înfrângă dorinţa de a agonisi şi aceasta
se traducea printr-o îngrozitoare corupţie publică. Senatori, efori, diplomaţi, generali
şi regi, toţi erau de vânzare la preţuri proporţionale cu rangul pe care-l ocupau.
 Acest regim, temându-se permanent de contaminare, manifesta, faţă de tot
ceea ce era străin, o lipsă de ospitalitate fără precedent. […] Spartanii nu aveau voie
să plece din ţară fără permisiuna conducerii; pentru a-i face mai puţin curioşi, li se
insufla din vreme convingerea că nu aveau nimic de învăţat în străinătate.
6. Ce putem crede despre Sparta?
p.135 Stăpânirea de sine, cumpătarea, păstrarea aceleaşi atitudini în clipe
fericite, ca şi în cele nefericite – calităţi pe care atenienii le lăudau în cuvinte, dar pe
care ei înşişi le dovedeau destul de rar – acestea erau virtuţile pe care Sparta le
aştepta de la fiecare din cetăţenii săi.
Dacă virtutea constă în supunerea în faţa legilor, atunci spartanii pot fi
consideraţi cei mai virtuoşi dintre oameni. […] Rare sun popoarele – poate cu
excepţia romanilor şi a evreilor din Evul Mediu – care să fi fost atât de întărite de
lege şi să-i fi arătat un asemenea respect. Guvernată după legile lui Licurg, Sparta a
continuat să-şi sporească puterea timp de cel puţin două secole. Cu toate că nu a
reuşit să cucerească Argosul sau Arcadia, a silit toate celelalte oraşe din Pelopones
să se lase conduse de ea în liga Peloponesului care a izbutit, între anii 560 şi 380
î.H., să menţină pacea în „Insula lui Pelops”. Întreaga Greci admira conducerea
Spartei şi armata ei; întreaga Grecie îi cerea ajutr de fiecare dată când trebuie să
scape de o tiranie considerată prea apăsătoare. […] Aidoma lui Platon şi Plutarh,
Xenofon a admirat întotdeauna instituţiile Spartei. Aici a găsit Platon modelul
utopiei sale, model umbrit totuşi de indifernţa pe care o arăta ideilor. Dezgustaţi şi
neliniştiţi de vulgaritatea şi haosul ce se puteau naşte din instituţiile democratice,
mulţi gânditori p.136 greci s-au refugiat într-un soi de idolatrizare a ordinii care
domea în Sparta.
[..] Triumful legilor lui Licurg a provocat dispariţia bruscă a artelor care,
anterior, dobândiseră o oarecare vitalitate. După anul 550 î.H. nu au mai apărut în
Sparta poeţi, sculptori sau constructori. Nu au mai existat decât dansuri colective şi
cântece corale, care le prmiteau spartanilor să-şi manifest înclinaţia spre disciplină,
oferindu-i individului ocazia să se piardă îăn mulţime. Neavând cu restul lumii nicio
legătură comercială, neputând călători, ignorând total viaţa ştiinţifică, filsofică sau
literară care se dezvolta fără ştirea lor în restul Greciei, spartanii au devenit nişte
minunaţi hopliţi şi nimic mai mult, cu o mentalitate de infanterişti bătrâni.

CAPITOLUL V
ATENA
 1. Beoţia lui Hesiod

p.151 Atras, ca majoritatea tinerilor greci, de minunile mitologiei, a compus

o Theogonie sau genealogie a zeilor, din care ne-au rămas o mie de versuri şchioape,
în care apar acele dinastii şi familii de divinităţi care joacă în religie acelaşi rol ca
genealogiile suveranilor în istorie. El a preamărit mai întâi muzele care erau, într-un
fel, vecinele sale din Helicon şi pe care, în imaginaţia sa necoaptă de tânăr, credea
că le vede „dansând cu picioarele lor delicate” pe pantele munţilor, „udându-şi pilea
mătăsoasă” în Hippocrene. A descris, apoi, nu atât crearea, cât procrearea lumii
zeilor, adică naşterea, unul după altul, a zeilor, până ce Olimpul a ajuns pur şi
simplu suprapopulat. La început a fost Haosul şi „Pământul cu pieptul mare, sălaşul
etern al tuturor nemuritorilor”; într-adevăr, în religia greacă, zeii trăiau pe pământ
sau sub pământ, în orice caz, aproape de oameni. Apoi a apărut Tartar, zeul lumii de
dedesubt; după el, Eros sau Amor, „cel mai frumos dintre toţi zeii”; Haosul a dat
naştere Întunericului şi Nopţii care i-au născut pe Eter şi Ziua; Pământul a născut
Munţii şi Cerul şi din legătura dintre Cer şi Pământ s-a născut Okeanos, Marea. Noi
scriem cu majuscule aceste num, dar în greaca lui Hesiod ele nu existau, şi atât cât
putem să ne dăm seama, el voia să spună că la origine domnise haosul din care au
ieşit succesiv suprafaţa şi măruntaiele pământului, noaptea şi ziua, marea şi forţa
creatoare a tuturor lucrurilor. […] De la această teologie la filosofia ioniană nu mai
era decât un pas.
p.152 Mitologia lui Hesiod abundă în monştri şi sânge şi nu este departe de o
oarecare pornografie teologică. Din legătura Cerului (Uranus) cu Pământul (Ge sau
Geea) s-a născut o rasă de titani dintre care unii aveau cincizeci de capete, iar alţii o
sută de mâini. Uranus, care nu-i iubea, i-a condamnat să trăiască în Tartar, însă
Pământul, care nu era de acord să-i fie astfel pedepsiţi copiii, i-a îmboldit să-şi ucidă
tatăl. Unul dintre ei, Cronos, s-a arătat gata să o facă. atunci „uriaşa Ge” s-a bucurat
şi l-a pregătit de atac, punându-i o seceră cu dinţi de ferăstrău în mână. Apoi a venit
nemărginitul Cer, aducând cu el Noaptea (Erebus); îndrăgostit, a învelit Pământul
din toate părţile. „După care Cronos şi-a tăiat tatăl în bucăţi şi a aruncat ce-a rămas
din trupul lui în mare. Din picăturile de sânge care au căzut pe pământ au ieşit
Eriniile; din spuma care s-a format în jurul bucăţilor de carne ce pluteau pe apă s-a
născut Afrodita” – de la aphros, spumă. Titanii, cucerind Olimpul, l-au detronat pe
Uranus-Cerul şi l-au pus în locul lui pe Cronos. Cronos s-a căsătorit cu sora sa Rhea,
dar cum părinţii săi Pământul şi Cerul preziseseră că va fi detronat, la rândul său, de
unul din fii, i-a înghiţit pe toţi, în afară de Zeus, pe care Rhea îl dusese, în secret,
într-un loc sigur în Creta. Când a crescut, Zeus l-a detronat pe Cronos, l-a silit să-i
scoată din el pe copiii pe care-i înghiţise şi i-a prăvălit pe titani în măruntaiele
pământului.
În acest fel, potrivit lui Hesiod, s-au născut zeii şi în acest fel s-au purtat ei la
început; el mai descrie şi povestea lui Prometeu, care a furat focul ceresc; apoi
vorbeşte despre adulterele divine, care le-au permis atâtor greci să compună o
genealogie pornind de la zei […].
p.153 În singurul poem a cărui paternitate îi este univrsal atribuită, Hesiod
coboară din Olimp pe pământ. Munci şi zile este un tablou viguros al vieţii de la
ţară, prezentat sub o formă de mustrări şi de sfaturi adresate fratelui poetului,
Perseu, care apare cu nişte trăsături atât de ciudate încât s-ar putea crede că este doar
un personaj fictiv, inventat de Hesiod pentru a-şi înlesni expunerea. Acest Perseu, ni
se spune, i-a luat lui Hesiod o parte din moştenire şi poetul, în prima predică, despre
caracterul nobil al muncii, încearcă să-şi convingă fratele că este mai înţelept să fii
cinstit şi să munceşti, decât să trăieşti în lux şi desfrâu. „Fii atent! Poţi trăi uşor în
desfrâu; vei merge astfel pe un drum uşor. Dar zeii nemuritori au pus sudoarea
frunţii înaintea altor calităţi; lung şi accidentat este drumul care te duce acolo şi este
aspru, mai ales la început, dar când ajungi pe înălţimi totul ţi se va părea uşor”.
Apoi, poetul enumeră regulile unei bune gospodăriri a domeniului rural; arată care
sunt zilele cele mai prielnice pentru aratul pământului, pentru semănat, pentruu
recoltat şi o face în termeni nu prea distinşi, pe care Virgiliu va şti mai târziu să-i
transforme în versuri armonioase. Îi atrage atenţia lui Perseu asupra pericolului pe
care îl reprezintă prea multă băutură vara sau folosirea unor haine prea subţiri iarnA.
[…] Înuntru se pot continua, în pofida viscolului, toate treburile casei, iar femeia
devine atunci o adevărată tovarăşă de muncă a bărbatului şi-l face să uite toate
necazurile pe care i le-a pricinuit în timpul anului.
p.154 […] La sfârşitul fragmentului care ne-a rămas din Theogonie, poetul
începe, cu spirit cavaleresc, să întocmească o listă cu femei celebre şi povesteşte
legendele din acel vremuri bune de odinioară, când eroinele erau la fel de numeroase
ca şi eroii şi când cele mai multe divinităţi erau zeiţe. Dar în două din principalele
sale lucrări, el subliniază cu obidă că toate nenorocirile bărbatului i-au fost aduse de
Pandora. Furios, din pricină că Prometeu a furat focul din Cer, Zus le porunceşte
zeilor să modelez o femeie, pe care să o ofere în dar bărbatului.
 Zeus i-o dă pe Pandora lui Epitemeu, care, cu toate că fratele său, Prometeu,
îl sfătuise să nu primească niciodată un dar făcut de zei, nu a putut rămâne insensibil
în faţa unei asemenea frumuseţi. Prometeu îi dăduse fratelui său, Epitemeu, o cutie
misterioasă, cerându-i să nu o deschidă cu nici un preţ. Dar Pandora, moartă de
curiozitate, a deschis cutia din care au ieşit zece mii de plăgi care au şi început să
nenorocească viaţa omului. Doar Speranţa a rămas în fundul cutiei. Din Pandora,
spune Hesiod, „a ieşit neamul de femei simţitoare; din ele s-a născut o specie
dăunătoare; de atunci, triburi întregi de femei, o adevărată calamitate, trăiesc alături
de bărbaţi, gata oricând să ia parte nu la sărăcia care distruge, ci la destrăbălările de
toate felurile… Aşa a trimis Zeus muritorilor această calamitate care sunt femeile”.
Dar vai, spune Hesiod, […] celibatul nu este mai valoros decât căsătoria: un
bătrân singur este de plâns, iar averea unui bărbat care moare fără copii revine
clanului. Aşa că, în definitiv, mai bine te căsătoreşti; dar nu p.155 înainte de treizeci
de ani şi stă bine să ai copii – dar nu mai mult de unul – pentru a evita fărâmiţarea
averii.
Înainte de decăderea omului, spune Hesiod, neamul omemesc trăise pe
pământ nenumărate secole în fericire. În primul rând, în perioada lui Cronos
(Saturnia Regna a lui Vergiliu) zeii creaseră un neam de oameni din epoca de aur,
care trăiau ca zeii, fără griji şi fără nevoia de a munci; pământul le dădea merinde
din belşug şi le hrănea turmele; zilele treceau numai în sărbători; ei nu îmbătrrâneau
niciodată şi, când moartea venea să-i ia, le apărea ca un somn continuu, lipsit de
suferinţe şi vise. Apoi zeii au avut ciudata ideee să creeze un neam de argint, mult
inferior celui dinainte; le trebuia acestor oameni un secol pentru a ajunge la deplina
dezvoltare; nu trăiau decât o scurtă maturitate, plină de suferinţă, şi mureau
devreme. Zeus a creat, apoi, un neam de bronz; aceşti oameni aveau membre, case şi
arme din cupru; s-au luptat între ei atât de des şi atât de mult timp încât „ciuma i-a
nimicit şi au părăsit curând lumina p.156 strălucitoare a soarelui”. Zeus, fără a se
descuraja, a zămilsit neamul eroilor care au luptat la Theba şi la Troia; după ce au
murit, „s-au stabilit, eliberaţi de orice grijă, în Insulele Fericite”. Neamul de fier a
apărut ultimul; el este cel mai rău dintre toate, josnic, corupt, prăpădit şi dezordonat,
trudind ziua şi chinuindu-se noaptea; copiii nu-şi respectau părinţii, nu se arătau
credincioşi faţă de zei, erau leneşi, se băteau necontenit între ei, erau hoţi, bănuitori
şi îi năpăstuiau pe cei sărmani.
 IV. ATICA

1. Cadrul geografic al Atenei

p.163 Cicero vorbeşte despre „acest aer limpede al Atenei care se spune că a
contribuit la agerimea spiritului atic”. În Atica plouă toamna şi iarna, uneori vara;
ceaţa este foarte rară. Zăpada cade, în medie, o dată pe an în Atena şi de patru sau
cinci ori pe vârful munţilor din jur. Verile, deşi calde, sunt uscate şi uşor de suportat.
[…]. Solul este extrem de sărac; aproape peste tot, stânca iese la suprafaţă şi, din
această cauză, agricultura aba dacă dă produsele necesare existenţei. Numai spiritul
întreprinzător al negustorilor şi cultivarea cu răbdare a măslinului şi a viţei-d-vie au
făcut posibilă dezvoltarea civilizaţiei în Atica.
Esete, aşadar, cu atât mai surprinzător că există atâtea oraşe în această
peninsulă aridă. […] Din neolitic, şi poate mai dinainte, în Atica s-a stabilit un popor
activ şi întreprinzător şi i-a primit bine pe ionieni, amestec de pelasgo-micenieni şi
ahei, care fugeau din Beoţia şi Pelopones din faţa invadatorilor veniţi din nord. Aici
nu s-a produs exploatarea băştinaşilor de către un neam străin. Populaţia era formată
din oameni care aparţineau aceluiaşi complex rasial numit rasa mediteraneană,
oameni de statură medie, bruneţi la piele şi la păr. Moştenitori direcţi ai sângelui şi
culturii vechii civilizaţii elene, locuitorii Aticii p.164 conştienţi de calitatea lor de
autohtoni, îi excludeau din sanctuarul lor naţional, Acropole, pe dorieni, aceşti
venetici semibarbari.
Organizarea socială a populaţiei Aticii se baza pe consangvinitate. Fiecare
familie aparţinea unui trib ai cărui membri credeau că provin din acelaşi erou,
strămoş comun, se rugau aceleiaşi divinităţi, celebrau aceleaşi ceremonii religioase,
posedau în comun unele pământuri tribale, aveau un arhonte (conducător) şi un
vistiernic comun, se bucurau, în interiorul tribului, de dreptul de căsătorie între
familii şi de dispoziţii testamentare libere, se angajau să se întrajutorez, să se
răzbune şi să se apere unii pe alţii şi dormeau somnul de veci în cimitirul tribal.
Fiecare dintre cele patru triburi din Atica era compus din trei fratrii, ficare fratrie,
din treizeci de clanuri sau gem şi fiecare clan, pe cât posibil, din treizeci de şefi de
familie.
Fiecare oraş sau sat fusese, la origine, locul de reşdinţă al unui clan şi, foarte
adesea, luase numele fie al clanului, fie al eroului sau al zeului – ca, de pildă, Atena
– pe care-l adora.
 p.165 […] Atica are multe coaste (numele ei vine de la aktike, regiune de
coastă)
2. Atena sub oligarhi
La opt kilometri de Pireu […], Atena s-a dezvoltat p.166 în jurul vechii
acropole miceniene. Toţi proprietarii funciari din Atica erau cetăţeni ai Atenei, dar
puterea se afla în mâinile celor mai vechi familii, care posedau cele mai mari
proprietăţi. Acestea au tolerat regalitatea atâta timp cât a existat pericolul unor mari
dzordini, dar, când s-a restabilit liniştea, s-a revenit la conducerea de către marii
feudali. […] Din 683 î.H. puterea era în mâna a nouă persoane, şi anume: un arhonte
eponymos care, pentru a permite datarea evenimentelor, dădea numele său anului în
care era la putere; un arhonte basileus care, deşi purta numele de rege, nu era altceva
decât conducătorul religiei oficiale; un polemarchos, sau conducător al armatei; şase
thesmothethai sau legiuitori. Aşadar, în Atena, la fel ca în Sparta sau îăn Roma,
răsturnarea monarhiei nu a însemnat nici o victorie a maselor populare şi nici un pas
spre democraţie; a fost doar preluarea puterii de către o aristocraţie de tip feudal […]
Din acest moment, funcţia regală a fost lipsită de toate prerogativele sale, iar
titularul ei redus la rolul de mare preot. Cuvântul rege a rămas înscris în constituţia
Atenei până la sfârşitul perioadei istoriei sale primitive, dar puterea regală nu a mai
fost, în realitate, restabilită niciodată. [….]
Oligarhii upatrizi – adică acele câteva personaje de familie bună care
deţineau puterea – au condus Atica timp de cinci secole. P atunci, populaţia era
împărţită, diun punct de vedere politic, în trei categorii: hippes sau cavalerii,
posesori de cai, care puteau organiza o trupă de cavaleri; zeugitai, care aveau doi boi
şi puteau să se echipeze pe p.167cheltuiala proprie pentru a forma trupe de hopliţi
sau soldaţi din infanteria grea; thetes, muncitorii plătiţi cu ziua, care alcătuiau
infanteria uşoară. Numai primel două categorii puteau cere rangul de cetăţean, şi
numai cavalerii puteau dobândi funcţiile de arhonte, de judecător sau de preot. Când
durata mandatului lor expira, arhonţii, cu condiţia ca nici un scandal să nu-i fi
dezonorat, deveneau automat membrii pe viaţă ai consiliului, boule. […] Încă din
timpul monarhiei, senatul din Areopag limitase putera regelui.
Din punct de vedere economic, populaţia putea fi împărţită în trei grupe: la
vârf sae găseau eupatrizii care trăiau la oraş într-un lux relativ, în timp ce sclavii şi
zilierii l cultivau proprietăţile, iar negustorii le valorificau capitaluril care le fuseseră
încredinţate. Urmau demiurgoi sau muncitorii publici, adică meşteşugarii, negustorii
şi muncitorii liberi. […] Cei mai săraci dintre toţi erau cei numiţi georgoi, adică
lucrători ai pământului, mici ţărani […].
p.169 În jurul anului 620 ă.H., Dracon, acest thesmothe sau legislator a fost
însărcinat să pregătească un ansamblu de reglementări destinate să restabilească
ordinea în Atica, reglementări care, pentru prima dată, să fie fixate în scris. […]
Esenţialul din legislaţia lui Dracon consta într-o extindere destul de timidă, printre
noii îmbogăţiţi, a eligibilităţii arhontatului şi înlocuirea, cu o acţiune punlică, a
răzbunării particulare; din acl moment, senatul din Areopag trebuia să fie înştiinţat
de toat cazurile de asasinat. […] În general, legile lui Dracon consolidau asprele
obiceiuri ale unui feudalism anarhic.
Pe la sfârşitul secolului VII î.H., nemulţumirea săracilor, oprimaţi de către
cei bogaţi, a adus Atena în pragul revoluţiei. […] p.170 Săracii. Văzând că starea
lor se înrăutăţeşte în fiecare an – conducerea şi forţa armată fiind în mâinile
stăpânilor lor, iar tribunalele corupe […] – au început să vorbească de revoltă şi de o
nouă împărţire a bogăţiilor. Iar bogaţii, neputând obţine plata creanţelor lor şi
nelinştiţi de neîncetatele ameninţări la adresa averilor şi proprietăţilor lor, au invocat
vechil legi şi se pregăteau să se apere contra unei populaţii care ameninţa nu numai
proprietăţile lor, dar şi ordinea în general, religia şi chiar civilizaţia.

3. Revoluţia lui Solon

- Revoluţia paşnică a lui Solon

Tatăl lui Solon era un eupatrid de mare nobleţe, înrudit cu descendenţii
regelui Codros şi care pretindea că descinde el însuşi din zeul Poseidon. Mama sa
era verişoara mamei lui Pisistrate, cel care va încălca mai întâi, pentru a o
consolida apoi, constituţia lui Solon.
p.171 Solon a început să se ocupe de comerţ şi a reuşit foarte bine într-o
meserie care l-a ajutat să cunosacă mai bine lumea […].
A fost ales arhonte eponimos…
A şters datoriile, […] a eliberat toate persoanele devenite sclave pentru
datorii; i-a răscumpărat şi i-a readus din străinătate pe atenienii care fuseseră
vânduţi acolo din acelaşi motiv; a interzis pentru p.172 totdeauna sclavia pentru
datorii.
p.173 Mai importante decât aceste reforme de ordin economic s-au dovedit a
fi celebrele decrete prin care Solon a elaborat constituţia care-i poartă numele.
Solon a început prin a-i amnistia sau prin a pun în libertate toate persoanele care
fuseseră închise sau exilate pentru delicte politice, cu excepţia tentativelor de
răsturnare a puterii. A anulat apoi, fie în mod direct, fie implicit, cea mai mare
parte a legilor lui Dracon; le-a menţinut pe cel care se refereau la omucidere. […]
Legile lui Solon se aplicau tuturor oamenilor liberi; bogaţi şi săraci erau, de acum
înainte, supuşi aceloraşi restricţii şi aceloraşi pedepse. Admiţând că reformele sale
nu s-ar fi putut aplica fără sprijinul meseriaşilor şi negustorilor, Solon a acceptat ca
aceştia să participe într-o măsură mai mare la guvernare. Solon a repartizat
populaţia Aticii în patru grupe în funcţie de valoarea bogăţiilor deţinute: prima
grupă îi cuprindea pe pentacosiomedimni sau oamenii de cinci sute de oboroace de
grâu, al căror venit anual ajungea la cinci sute măsuri de produse sau echivalentul
lor; a doua grupă îi cuprindea pe hippes, a căror venit oscila între trei sute şi cinci
sute de măsuri; a treia grupă, zeugitai, cu venituri între două sute şi trei sute de
măsuri; a patra, thetes, adică toţi ceilalţi oameni liberi.
Numai membrii primei grupe erau eligibili în arhontat şi puteau ajunge la
înalte grade militare; cei din grupa a doua puteau dobândi funcţii mai puţin
importante şi puteau să servească în cavalerie; cei din a treia se considerau
privilegiaţi că pot servi în infanteria grea; cei din a patra formau grosul trupelor.
Acest sistem de clasificare a cetăţenilor slăbea legăturile de rudenie pe care îşi
consolidase puterea oligarhia şi, în realitate, s-a instituit un sistem de conducere pe
care l-am putea numi „timocraţie”, bazată pe rangul social, el însuşi determinat de
p.174 avere.
În secolul VI şi într-o bună parte a secolului V î.H., o „plutocraţie”
asemănătoare se dezvolta în cea mai mare parte a coloniilor greceşti.
În fruntea statului, Solon a menţinut vechiul senat din Areopag. Lipsit de o
parte din atribuţii şi putere şi accesibil acum tuturor cetăţenilor din prima grupă,
Senatul îşi păstra, totuşi, autoritatea supremă asupra ansamblului politic şi asupra
tuturor funcţionarilor publici. Imediat sub el a creat un nou boule, Consiliul celor
Patru Sute, compus din membrii celor patru grupe de cetăţeni, câte o sută din
fiecare grupă; acest consiliu alegea , discuta şi pregătea orice problemă care trebuia
supusă adunării. Sub aceste instituţii oligarhice, […] Solon […] a creat instituţii
fundamental democratice. A fost reînviată vechea ekklesia din epoca homerică şi
toţi cetăţenii au fost invitaţi să ia parte la deliberările ei. Această adunare îi alegea,
în fiecare an, dintre cetăţenii cu un venit de cinci sute de oboroace, pe arhonţii care
până atunci erau aleşi de Areopag; ea avea dreptul ca, în orice moment, să-i
convoace pe aceşti funcţionari, să-i interogheze, să-i acuze şi, la nevoie, să-i
condamne; la expirarea mandatului, ea le controla gestiunea şi putea chiar, dacă
socotea necesar, să-i priveze de ndreptul rcunoscut de datină de a intra în senat. Şi
mai important a fost dreptul acordat cetăţenilor din grupa a patra, puşi pe picior de
egalitate cu primele trei grupe, de a fi desemnaţi prin tragere la sorţi pentru a face
parte din heliaea, corp de şase sute de juraţi care formau diferitele tribunale care
judecau orice cauză, cu excepţia omorurilor şi trădării, şi în faţa cărora se putea
depune plângere împotriva oricărei hotărâri a funcţionarilor publici sau a
magistraţilor. […] Această posibilitate de a apela în toate cazurile la tribunalele
populare s-a dovedit a fi, în practică, esenţa şi arma cea mai eficace a democraţiei
ateniene.
p.175 La aceste legi fundamentale, cele mai importante pe care le-a cunoscut
Atena în cursul istoriei sale, Solon a adpugat un număr de texte destinate
reglementării unor probleme din vremea lui. A început prin a da o existenţă legală
proprietăţii individuale, pe care datina, de altfel, o recunoştea. Tatăl unei familii cu
băieţi, înainte să moară, trebuie să-şi împartă averea între ei; dacă un om murea
fără să aibă copii, putea să dispună de bunurile sale cum dorea, în timp ce, până
atunci, tot ce poseda revenea automat clanului. Odată cu Solon a fost introdusă în
Atena dreptul testamentar. Ca un om de afaceri ce era, el a urmărit să dezvolte
comerţul şi industria, acordându-le drepturi depline de cetăţean tuturor străinilor
care ştiau o meserie şi care veneau să se instaleze în Atena cu familiile lor.
[…] Solon şi-a extins acţiunea şi-n domeniul periculos al moravurilor şi al
moralei. Din acel moment, lenea sistematică a fost considerată crimă, iar
desfrânaţii notorii nu mai aveau dreptul să vorbească în faţa adunării. A făcut din
prostituţie o instituţie legală; a înfiinţat chiar case de toleranţă controlate de stat, şi
cu taxele pe care acestea trebuia să le plătească, a ridicat un templu Afroditei
Pandemos. […] A limitat mărimea zestrei, sub pretext că toate căsătoriile trebuia
să fie făcute din dragoste reciprocă şi cu scopul de a avea copii; […]. I s-a cerut să
promulge legi şi împotriva ceibatarilor, dar a p.176 refuzat, spunând că, totuşi, „o
femeie este o povară greu de dus”. Se considera un delict ponegrirea morţilor sau a
viilor în temple, în tribunale şi în alte locuri publice, precum şi pe durata jocurilor
[…] [însă atenienii] erau de părere că bârfa şi calomnia sunt practici specific
democratice. A decretat că indivizii care, în caz de revoltă, rămâneau neutri îşi
pierdeau dreptul de cetăţni; considera că indiferenţa poporului punea statul în
pericol. A condamnat ceremoniile prea luxoase, sacrificiile costisitoare,
lamentprile exagerate la funeralii şi a limitat numărul şi valoarea obiectelor care
puteau fi îngropate cu mortul. A decretat – şi această lege binefăcătoare a fost o
preţioasă încurajare a vitejiei atenienilor – că toţi copiii cetăţenilor ucişi în război
urmau să fie crescuţi pe socoteala statului.
Spre deosebire de Licurg, de Minos, de Hammurabi şi de Numai, Solon nu a
pretins că legile i-au fost date de un zeu. […]

[meden agan, nimic prea mult”]

[…] Cinci secole mai târziu, legile lui Solon erau încă în vigoare la Atena.
Din punct de vedere juridic, opera sa a însemnat sfârşitul rgimului arbitrariului în
actul de guvernare şi al hotărârilor revocabile după bunul plac şi începutul domniei
legii scrise şi permanente. Când a fost întrebat în ce condiţii ordinea şi stabilitatea
pot domni în stat, el a răspuns: „cu condiţia ca poporul să asculte de conducătorii
săi, iar aceştia, la rândul lor, să asculte de legi”. Lui îi datorează Atica eliberarea
din sclavie a cultivatorilor de pământ şi formarea unei clase de ţărani care, în
calitatea lor de proprietari funciari, au făcut din micile armate ale Atenei o forţă
suficientă pentru a-i asigura independenţa preţ de mai multe generaţii. […]. Odată
cu această nouă aristocraţie a banului, inteligenţa va domina naşterea, contribuind
astfel, la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului, pregătindu-se, mintal şi material,
extraordinarele realizări culturale al epocii de aur.
4. Dictatura lui Pisistrate
p.180 Despre Psisitrate, Aristotel spune că „în conducere, se arăta moderat şi
mai mult om de stat decât tiran”. Nu s-a folosit, decât în mică măsură, de represalii
împotriva duşmanilor săi care îşi schimbaseră atitudinea; s-a limitat la exilarea
câtorva opozanţi neînduplecaţi, ia pământurile lor le-a împărţit celor săraci.
p.181 Politica sa economică a desăvârşit emanciparea poporului, începută de
Solon. A reglementat problema agrară, împărţind celor săraci pământurile statului
şi pe cele confiscate de la aristocraţii exilaţi; […] Câteva secole, nu s-a mai auzit
vorbindu-se în Atica de rvolte importante ale ţărănimii. I-a ajutat pe nevoiaşi să
găsească de lucru, organizând lucrări publice de anvrgură, apeducte, drumuri şi
construind temple pentru cinstirea zeilor.
p.182 Creşterea bunăstării şi a posibilităţilor de îmbogăţire au constituit baza
economică pe care s-a sprijinit democraţia ateniană.
 Sub cârmuirea lui Pisistrate şi a fiilor săi, Atena a fost supusă, atât din punct
de vedere fizic cât şi mintal, unor mari transformări. Până atunci, ea jucase doar un
rol secundar în lumea greacă; venea la rând după Milet, Efes, Mitilene şi Siracuza,
toate mai bogate, mai civilizate, mai pline de viaţă. […] Încredinţându-le lucrări şi
arătându-le multă bunăvoinţă, Pisistrate a atras în jurul său sculptori, arhitecţi şi
poeţi. Strânsese în palatul său elementele uneia din primele biblioteci care s-au
păstrat în Grecia. A însărcinat o comisie, ai cărei membri i-a însărcinat chiar el, să
dea Iliadei şi Odisesei forma sub care le cunoaştem şi azi. Tot sub conducerea sa şi
stimulat de el, Tespis şi alţi câţiva dramaturgi au făcut din teatru – care până atunci
nu depăşise stadiul unei pantomime jucate de saltimbanci – o formă de artă, în care
se vor evidenţia în mod admirabil Eschil, Sofocle şi Euripide.
p.183 […] Nevoiţi să-şi sprijine puterea pe simpatia populară, „tiranii”, în
general, evitau războiul, apărau religia, menţineau ordinea, vegheau să domnească
morala, susţineau menţinerea la un nivel ridicat a condiţiei femeii, încurajau artele
şi foloseau venuiturile publice pentru înfrumuseţarea oraşlor. Cei mai mulţi dintre
ei realizau toate acestea fără a se atinge de forma sau de funcţionarea instituţiilor
populare, în aşa fel încât, chiar într-un regim despotic, poporul nu-şi pierdea în
întregime obişnuinţa de a fi liber. Când tirania a terminat opera de ruinare a
aristocraţiei, poporul a înlăturat tirania şi câteva schimbări de mică importanţă au
fost de ajuns pentru a face din democraţie nu un simulacru, ci o realitate.

5. Instaurarea democraţiei
p.185 Prima reformă a lui Clistene (507 î.H.) a lovit însăşi structura
aristocraţiei din Atica – cele patru triburi şi trei sute şaizeci de clanuri în fruntea
cărora, prin tradiţie, din vremuri imemoriale, se aflau cele mai vechi şi cele mai
bogate familii. Clistene a abolit această clasificare a cetăţnilor, bazată pe legăturile
de rudenie, şi a înlocuit-o printr-o diviziune teritorială, în zece triburi având fiecare
un număr variabil de deme.
p.186 Fiecare nou trib avea dreptul să numească unul din cei zece strategoi,
care-l ajutau pe polemarh sau generalul comandant al armatei. Fiecare trib alegea
cincizeci de membri în cosiliul celor Cinci-Sute-Unu […] Aceşti consilieri, care
aveau mandat de un an, erau desemnaţi nu prin alegere, ci prin tragere la sorţi
dintr-o listă în care figurau toţi cetăţenii având peste treizeci de ani şi care nu
ocupaseră de două ori funcţia de consilier. În această primă încercare de conducere
reprezentativă, sorţii înlocuiau atât principiul aristocratic al recrutării după naştere,
cât şi principiul plutocratic care nu permitea decât alegerea a oamenilor care aveau
ceva avere. Fiecare cetăţean putea, astfel, să voteze şi să participe la actul
guvernării, deoarece consiliul celor Cinci-sute-Unu pregătea proiectele şi
propunerile ce trebuiau supuse Adunării populare […].
Adunarea a fost mărită prin admiterea de noi cetăţeni, astfel încât, dacă
participau toţi membrii săi, număra treizeci de mii de oameni. Toţi erau eligibili, în
heliaea sau tribunale, dar cei care aparţineau celei de-a patra clase, thetes, nu
puteau, ca şi pe vremea lui Solon, să fie aleeşi într-o funcţie având caracter
individual. Putrile adunării au fost extinse prin instituirea ostracismului, pe care
Clistene se pare că l-a introdus cu scopul de a proteja dmocraţia, care era încă în
faşă.
p.187 [Constituţia ateniană] nu era o democraţie deplină, întrucât îi viza
numai pe oamenii liberi; candidaţilor la unele funcţii publice li se crea încă să
deţină o proprietate, oricât de modestă. Totuşi, sădea toate puterile – legislativă,
executivă şi judiciară – unei Adunări şi unei Curţi formate din cetăţeni, unor
magistraţi numiţi de Adunare şi răspunzători în faţa ei şi unui consiliu, ai cărui
mmbri erau desemnaţi prin tragere la sorţi şi la lucrările căruia o treime din
cetăţeni participa cel puţin douăsprezece luni din viaţa sa.

CAPITOLUL VI
MAREA MIGRAŢIUNE

I. Cauze şi mijloace

p.189 Oraşele din Grecia continentală fuseseră întemeiate înaintea aşezărilor

greceşti de la Marea Egee şi din Ionia şi multe dintre ele au întmeiat colonii […].
Multe dintre aceste colonii au depăşit repede în importanţă patria-mamă, atât ca
bogăţie cât şi ca dezvoltare artistică. Adevăraţii creatori ai civilizaţiei greceşti au
fost nu locuitorii ţării pe care azi o numim Grecia, ci acei greci care au fugit de
invazia doriană, care au luptat cu înverşunare ca să se poată stabili pe un pământ
străin şi care, acolo, fără tradiţii, fără stimulentul civilizaţiei miceniene, au creat o
artă, o ştiinţă, o filozofie şi o poezie, care, cu mult timp înainte de Maraton, le-au
pus la loc de cinste în lumea occidentală.
p.190 Chiar înainte de Homer, grecii organizaseră multe expediţii
îndepărtate; se infiltraseră în întreaga Peninsulă Balcanică, dar, în mod cert,
invazia doriană a împins valurile de migrare care s-au năpustit unele după altele în
insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei.
Emigrarea a cunoscut cinci direcţii principale pe care le-am putea numi:
eoliană, ioniană, doriană, euxină şi italiană. Primii care au plecat au fost locuitorii
din nordul Greciei continetale, cei care fuseseră loviţi de invadatorii veniţi din nord
şi din vest. În secolele XII şi XI î.H., din Tesalia, din Ftiotida, din Beoţia şi din
Etolia, primul val de emigrări s-a îndreptat spre Troia; acolo au fost întemeiate cele
douăsprezece oraşe ale Ligii Eoliene. Al doilea val a pornit din Peloponez, de
unde, cu miile, micenieni şi ahei au fugit când „au revenit Heraclizii”. Unii s-au
oprit în Atica, alţii în Eubeea; mulţi [....] s-au instalat pe coasta Asiei Mici, unde au
întemeiat cele douăsprezece oraşe care au fost denumite Dodecapolisul ionian. Al
treilea val a fost format din dorieni care, după ce s-au instalat în Pelopones şi în
Ciclade, au cucerit Creta şi Cirene şi au întemeiat, în jurul Rodosului, Hexapolisul
dorian. Emigranţii din cel de-al patrulea val au plecat din aproape întreaga p.191
Grecie; lor li se datorează, prin colonizarea litoralului Traciei, apariţia a o sută de
oraşe pe malurile Helespontului, Propontidei şi Pontului Euxin. Al cincilea val s-a
îndreptat spre grupul de insule numite de grecu Insulele Ioniene şi a ajuns de acolo
îm Italia, Sicilia şi, până la urmă, în Galia şi Spania.
p.192 [...] Oraşe independente, răspândite din Africa până în Tracia şi din
Gibraltar până la extremitatea orientală a Mării Negre.

IV. Dodecapolisul Ionian

1. Milet şi naşterea filosofiei greceşti
p.199 Oraşele Ioniei erau, în cea mai mare parte, situate fie la vărsarea
râurilor, fie la capătul drumurilor prin care produsele venite din interiorul Asiei
Mici ajungeau la ţărm, pentru a fi răspândite mai apoi în toată lumea mediterană.
Milet, cel mai meridional dintre cele douăsprezece oraşe ale Ioniei, era, în
secolul VI î.H., cel mai bogat din lumea elenă. Acest ţinut a fost întotdeauna, încă
din timpurile minoice, locuit de populaţiile cariene; prin urmare, atunci când, în
jurul anului 1000 î.H., ionienii veniţi din Atica au debarcat aici, au găsit
înrădăcinată vechea civilizaţie egeană care, deşi în plină decadenţă, le-a servit ca
punct de plecare pentru a-şi făuri propria lor civilzaţie. Noii veniţi, neaducându-şi
femeile cu ei, i-au ucis pe indigenii bărbaţi pentru a se căsători cu văduvele lor;
amestecul de sânge s-a produs înainte de amestecul culturilor. Ca majoritatea
oraşelor din Ionia, Miletul s-a aflat la început sub stăpânirea regilor, care le
conduceau în războaie, apoi a familiilor aristocrate, proprietare de pământ, apoi
sub „tirani” reprezentând în mare parte clasa mijlocie. La începutul secolului VI
î.H., sub dictatorul Trasibul, dezvoltarea industriei şi a comerţului miletian a ajuns
la apogeu, şi bogăţia generală a sprijinit în mare măsură [...] înflorirea literaturii,
filosofiei şi artei. [...] Imitându-i pe fenicieni, negustorii din Milet au întemeiat
agenţii de comerţ în Egipt, în Italia, în Propontida şi la Marea Neagră. Au avut
până la optzeci de colonii [...].
În acest mediu stimulator a luat naştere ştiinţa şi filosofia greacă [...]. [...] În
Milet, ca mai târziu în Atena, se aflau oameni originari dintr-o sută de state
diferite, a căror p.200 activitate mentală era întreţinută de cerinţele concurenţei
comerciale şi care, părăsindu-şi de multă vreme căminele şi altarele zeilor lor,
scăpaseră de jugul tradiţiei. Milesienii călătoreau mult şi în ţinuturi îndepărtate, iar
minţile lor se luminaseră în contact cu civilizaţiile Lidiei, Babilonului, Feniciei şi
Egiptului; în acest fel, pentru a nu da decât aceste exemple, geometria egipteană şi
astronomia babiloniană au pătruns în lumea greacă. Negustoria şi matematica,
comerţul exterior şi geografia, navigaţia şi astronomia au progresat în paralel. În
acelaşi timp, bogăţia a dat naştere la îndeletnici plăcute; s-a format o elită
intelectuală, căreia i se tolera libertatea şi cutezanţa în gândire, întrucât numărul
celor care ştiau să scrie şi să citească era extrem de mic. În Milet nu exista o castă
sacerdotală puternică, nici măcar acele texte sacre şi venerate care sunt, adesea, o
frână pentru gânditorii independenţi. Poemele homerice chiar, care au devenit mai
târziu pentru greci un soi de Biblie, nu căpătaseră încă forma definitivă. [...] În
Milet, pentru prima oară, gândirea a fost secularizată şi creiere de elită au încercat
să găsească soluţii bazate pe raţiune şi pe logica dublei probleme a universului şi a
omului [în secolul VI î.H., mişcări similare se manifestau în India şi China].
Înţelepciunea venerabilă a preoţilor egipteni şi a magilor din Persia, poate
chiar şi cea a marilor inspiraţi ai Indiei, ştiinţa clerului caldeean şi cosmogonia
antropomorfică înfrumuseţată de poezia lui Hesiod s-a împletit cu materialismul
realist al negustorilor greci şi fenicieni pentru a da naştere filosofiei ioniene. S-ar
putea ca religia greacă, vorbind despre Moira, Destinul, ca despre stăpânul
oamenilor şi al zeilor, să fi pregătit calea acestei mişcări: aici se află originea legii;
aici apare superioritatea legii asupra decretelor pe care le poate modifica după
fantezia sa imprevizibilă; aici se află diferenţa esenţială care există între ştiinţă şi
mitologie, ca şi între despotism şi democraţie.
 p.201 [...] Filosofia, care era legată prin rădăcini adânci de religia din care s-
a născut, îşi va păstra, până la sfârşit, un element teologic foarte puternic. Astfel,
putem distinge, în istoria filosofiei greceşti, două curente paralele: unul naturalist,
materialist am spune mai curând, şi altul mistic. acesta din urmă, pornind de la
Pitagora, a fost continuat de Parmenide, Heraclit, Platon şi Cleantes, terminându-se
cu Plotin şi Sfântul Pavel; celălalt, ale cărui începuturi le regăsim la Thales, a ajuns
la Epicur şi Lucreţiu, prin Anaximandru, Xenofan, Protagora, Hippocrate şi
Democrit. Socrate, Aristotel sau Marc Aureliu [...] au încercat să împletească cele
două tendinţe.
Thales s-a născut în jurul anului 640 î.H., probabil în Milet; se spunea că
provenea dintr-o familie feniciană: [...] s-a format mai ales la şcoala Egiptului şi a
Orientului Apropiat şi, prin aceasta, el personifică perfect trecerea de la cultura
Orientului la cea a Occidentului.
p.202 Lui Thales i se atribuie, în general, introducerea matematicii şi
astronomiei în Grecia.
[....] Lumea, credea el, este o emisferă care stă pe o masă de apă infinită, iar
pământul este un disc turtit care pluteşte în interiorul acestei emisfere pe partea sa
plată.
Aşa cum unele legende greceşti făceau din Ocean tatăl întregii creaţii, la fel
şi Thales vedea în apă originea, principiul şi destinul final al tuturor lucrurilor.
Poate că, spune Aristotel, ajunsese la această părere observând „că substanţa
tuturor lucrurilor este umedă ... că germenii tuturor lucrurilor sunt umezi ... şi că
elementul prim al tuturor lucrurilor se confundă întotdeauna cu elementul său
generator”.
p.203 Thales, spune Strabon, a fost primul care a scris despre physiologia,
adică despre ştiinţa naturii (physis), sau despre originea fiinţei şi a evoluţiei
lucrurilor. Opera sa a fost continuată [...] de Anaximandru care [...] a elaborat o
doctrină care seamănă într-o manieră surprinzătoare cu teoriile [...] lui Herbert
Spencer. Elementul cheie al tuturor lucrurilor, spune Anaximandru, este Infinitul-
Nedefinit (apeiron), masă nelimitată, fără calităţi specifice, dar care s-a
transformat, prin forţe proprii, în toate realităţile universale. Potrivit lui
Anaximandru, acest Infinit însufleţit şi etern, dar impersonal şi amoral, este chiar
Dumnezeu unicul; este Unul, neschimbat şi veşnic, total diferit p.204 de Multiplul
variabil şi trecător care reprezintă universul material. Din acest Infinit nedeterminat
se naşte succesiunea inteminabilă a lumilor noi şi în acest Infinit revin în
suucesiune interminabilă lumile care şi-au terminat evoluţia şi care mor. în acest
Infinit primordial, coexistă toate contrariile: caldul şi frigul, umedul şi uscatul,
lichidul, solidul şi gazosul; dezvoltându-se, aceste calităţi, diferite ca putere, prin
formă şi devin lucruri definite şi diferite; când acestea se disociază, se cufundă din
nou în Infinit. În această formare şi în această dispariţie continuă de lumi, diferitele
lor elemente constitutive sunt în luptă constantă unele cu altele şi se domină unele
pe altele aşa cum fac contrariile ostile. Această opoziţie duce la dispariţia lor.
„Dispărând, lucrurile se descompun în diferitele lor elemente constitutive”.
La origine, spunea Anaximandru, Pământul se găsea într-o stare fluidă;
căldura din exterior a uscat o parte care a devenit pământul tare p.205 şi a evaporat
sub formă de vapori o altă parte. [...]. Organismele vii au ieşit tot din umiditatea
iniţială, în etape succesive; animalele terestre au apărut mai întâi sub formă de
peşti şi au căpătat forma actuală pe măsură de pământul se usca. Şi omul a fost la
început peşte, pentru că, dacă ar fi apărut sub înfăţişarea actuală, nu ar fi fost în
stare să-şi procure hrana de care ar fi avut nevoie şi ar fi dispărut.
Pentru Anaximene, elev al lui Anaximandru, elementul prim al tuturor
lucrurilor este aerul. Toate celelalte elemente provin din el – rărirea lui produce
focul; condensarea lui produce vântul, norii, apa, pământul şi pietrele. Şi aşa cum
sufletul nostru, care este adiere, menţine unitatea organismului nostru, la fel aerul,
penuma, este sufletul universului, pe care-l pătrunde în întregime; el este
Dumnezeu.
3. Heraclit din Efes
p.210 Întemeiat în jurul anului 1000 î.H., de colonişti veniţi din Atena,
Efesul a prosperat datorită comerţului care se desfăşura pe râurile Caystru şi
Meandru.
p.211 Heraclit s-a născut în jurul anului 530 î.H., într-o familie nobilă şi a
considerat întotdeauna că democraţia este o greşeală: „Există pe lume, spunea el,
mulţi oameni răi şi puţini oameni buni” (111) şi „dacă un om este cu adevărat cel
mai bun, contează în ochii mei tot atât cât zece mii de indivizi neînsemnaţi”.
p.212 Heraclit identifică focul cu sufletul şi cu Dumnezeu.
p.213 „Dumnezeu este ziua şi noaptea, iarna şi vara, războiul şi pacea,
saţietatea şi foamea” (36)
„Binele şi răul sunt identice; bun şi rău sunt una” (57-58); viaţa şi moartea
sunt totuna; la fel, veghea şi somnul, tinereţea şi bătrâneţea (78). Toate aceste
contrarii nu sunt decât etape ale mişcării şi ale fluctuaţiei, momente ale focului
mereu în schimbare; fiecare dintre elementele opuse din aceste cupluri este
indispensabil pentru sensul şi existenţa celuilalt; realitatea se află în încordare şi
înţelegere, alternanţă şi schimbare, unitate şi armonie a contrariilor. „Nu e de
înţeles cum face că ceea ce este în dezacord cu sine se armonizează cu sine. Aşa se
realizează acordul tensiunilor opuse din arc şi din harpă” (45). La fel cum struna
mai mult sau mai puţin întinsă sau slăbită creează armonia vibraţiilor pe care o
numim muzică sau notă, la fel, alternanţa şi lupta contrariilor creează esenţa,
semnificaţia şi armonia vieţii şi a schimbării. În lupta unui organism contra altui
organism, a bărbatului cu alt bărbat, a bărbatului cu femeia, a unei generaţii cu alta,
a unei clase cu alta, a unei naţii cu altă naţie, a unei idei cu altă idee, contrariile
sunt ca firul p.214 şi urzeala războiului de ţesut al vieţii care se încrucişează pentru
a produce, până la urmă, unitatea invizibilă şi înţelegerea ascunsă a ansamblului.
„Între lucrurile care diferă ia naştere înţelegerea cea mai reuşită” (46)
Aceste trei principii ale filosofiei lui Heraclit – focul, schimbarea şi unitatea
contrariilor – ne permit să înţelegem mai bine concepţia sa despre suflet şi
Dumnezeu. El zâmbeşte când vede oamenii „încercând în zadar să elimine greşeala
săvârşită de sângele lor, murdărindu-se singuri cu sânge” (130) sau care „se roagă
la statui, aşa cum cineva ar încerca să stea de vorbă cu casele; aceşti oameni nu ştiu
nimic despre natura reală a zeilor” (126). El nu acceptă nici nemurirea individului;
omul, ca orice lucru, este doar o flacără schimbătoare şi nesigură, „care se aprinde
şi se stinge ca o lumină în noapte” (77). Omul este foc; sufletul, principiul său
vital, este doar o parte din eterna energie care există în toate lucrurile şi, ca atare,
nu moare niciodată. Naşterea şi moartea nu sunt decât puncte de reper arbitrar
stabilite de spiritul omenesc gata oricând să analizeze, dar, privite imparţial dintr-
un punct de vedere general, nu sunt decât simple episoade din mişcarea
permanentă a formelor. În fiecare clipă, moare ceva din noi, deşi fiinţa noastră
continuă să trăiască. Moartea este un început, dar şi un sfârşit; naşterea este un
sfârşit, dar şi un început. Cuvintele noastre, gândurile noastre, morala chiar, nu
sunt decât prejudecăţi şi reprezintă interesul nostru în calitate de parte sau de grup;
dar filosoful trebuie să privească lucrurile în lumina întregului. „Pentru Dumnezeu
totul este frumos, bun şi bine; doar oamenii fac deosebirea între lucrurile bune şi
rele” (61)
Sufletul nu este decât o pală trecătoare a flăcării schimbătoare a vieţii,
Dumnezeu este focul veşnic, indestructibila energie a lumii. El este unitatea care
leagă între ele toate contrariile, armonia tuturor tensiunilor, suma şi semnificaţia
tuturor conflictelor. Focul divin, ca şi viaţa (pentru că amândouă sunt peste tot şi
sunt tot una) îşi modifică mereu forma, urcând şi coborând neîncetat scara
schimbării, mistuind şi plămădind necontenit lucrurile; va veni o zi, peste foarte
mult timp, în care „focul va judeca şi condamna toate lucrurile” (26), le va nimici
pentru a le recrea, într-o judecată de pe urmă sau într-o catastrofă p.215 cosmică.
Acţiunea focului etern nu e lipsită de sens, de ordine; dacă am fi în stare să
înţelegem lumea, ea ne-ar apărea ca o vastă înţelepciune impersonală, un Logos,
Raţiune sau Cuvânt (65); ar trebui să ne modelăm viaţa după această cale a Naturii,
această lege a Universului, această înţelepciune, această energie ordonată, care
toate sunt Dumnezeu (91);
„În schimbare se află odihna, pentru că oboseşti să te chinuieşti necontenit
cu aceleaşi lucruri şi să iei necontenit de la capăt acelaşi efort” (72-73).
„A obţine tot ce vrea nu este cel mai de dorit pentru om; datorită bolii este
sănătatea plăcută; răul face ca binele să fie apreciat; fără foame n-am şti ce-i
belşugul şi fără oboseală, odihna” (104).
În absenţa luptei contrariilor nu am cunoaşte „înţelegerea”; această ţesere
permanentă a pânzei vieţii nu s-ar produce; nu ar mai avea loc niciun progres. Cine
spune armonie nu trebuie să înţeleagă sfârşitul conflictului; armonia este dată, în
realitate, de un soi de tensiune în care niciunul din elemente nu câştigă definitiv, ci
fiecare şi joacă şi are un rol indispensabil. (La fel se întâmplă şi cu radicalismul
tinerilor şi cu spiritul de conservare al bătrânilor). Lupta pentru existenţă este
necesară pentru ca binele, separându-se de rău, să poată da naştere la mai bine.
„Conflictul este tatăl şi regele a toate; din unii face zei, din alţii oameni; din unii
sclavi, din alţii oameni liberi” (44).
Filosofia lui Heraclit numără 130 de fragmente pe care le avem.
Teoria focului divin a fost p.216 preluată de stoicism. Noţiunea de
conflragraţie finală a fost transmisă creştinismului prin intermediul stoicismului.
Logosul sau raţiunea în natură a devenit [...] pentru teologii creştin Cuvântul divin,
înţelepciunea personificată prin care Dumnezeu a creat şi cârmuieşte toate
lucrurile. Virtutea ca supunere în faţa naturii a devenit cuvânt de ordine la stoici.

CAPITOLUL VII
GRECII ÎN OCCIDENT
II. Pitagora din Crotona
p.233 Crotona a fost întemeiată în 710 î.H.
 Pitagora înseamnă „purtător de cuvânt al oracolului pitic” din Delfi. S-a
născut la Samos în jurul anului 580 î.H., şi după ce s-a ocupat toată tinereţea de
studiu, a călătorit timp de treizeci de ani.
p.234 Spune: „când călătoriţi în străinătate, nu vă întoarceţi mereu privirile
spre ţara voastră” – atunci când intri într-o altă ţară, e bine să laşi prejudecăţile la
poartă. Se ştie că a fost în Egipt, unde a studiat la şcolile preoţilor, învâţând multă
geometrie şi astronomie.
Cu două secole înainte de Platon, Pitagora dorea ca ambele sexe să
beneficieze de condiţii identice şi nu numai că a promovat acest principiu, dar l-a
pus şi în practică. [...] Chiar dacă le-a învăţat pe femei filosofia şi literatura, se
străduia în egală măsură să le înveţe şi despre treburile casnice sau despre modul
de îngrijire a copiilor. Aşa se explică faptul că „femeile gen Pitagora” erau
considerate, în Antichitate, tipul feminin cel mai reuşit zămislit vreodată de Grecia.
Pitagora aplica în şcoala sa un regulament asemănător celui dintr-o
mănăstire. Fiecare elev trebuia să depună un fel de jurământ de loialitate faţă de
profesor şi colegi. [...] Atâta timp cât făceai parte din şcoala lui Pitagora, foloseai
în comun toate oibiectele pe care le posedai. Nu aveai voie să mănânci carne, ouă
şi fasole. Vinul nu era interzis, dar era recomandată apa. [...] S-ar putea ca
interdicţia de a mânca orice fel de carne să fi fost un soi de tabu religios, inspirat
de credinţa întransmigraţia sufletelor, trebuia, desigur, să te fereşti să-ţi mănânci
strămoşii. [...] p.235 Elevii nu trebuiau că ucidă animalele care nu erau periculoase
pentru om, nici să taie copaci. Trebuia să se îmbrace simplu şi să aibă o atitudine
modestă, „să nu râdă niciodată, dar nici să aibă un aer sever”. Nu se îngăduia
folosirea numelor zeilor pentru a se jura, pentru că „orice om trebuia să se
comporte în aşa fel încât să fie crezut pe cuvânt, fără să mai aibă nevoie de
jurăminte”. Nu trebuia să aducă sacrificii de vieţi omeneşti, dar puteau să se roage
la altarele neîntinate de sânge. La sfârşitul fiecărei zile, elevii trebuiau să-şi facă un
examen de conştiinţă, să se întrebe ce greşeli au comis, ce sarcini nu au îndeplonit,
ce fapte bune au săvârşit.
Pitagora însuşi [...] respecta cu stricteţe aceste reguli [...]; autos epha (ipse
dixit) „el este cel care a spus” a devenit pentru fiecare dintre ei o deviză, atât în
domeniul teoriei cât şi în cel al vieţii cotidiene.
Pentru a fi primit la şcoala pitagoreică, nu trebuia să-ţi purifici doar trupul
prin abstinenţă şi stăpânire de sine, ci şi sufletul prin studiu. Noul elev trebuia să
păstreze timp de cinci ani „tăcerea pitagoreică”, adică să p.236 accepte învăţătura
profesorului fără a pune întrebări şi fără a ridica vreo obiecţie înainte de a deveni
membru titular sau de a obţine permisiunea de a-l „vedea” pe Pitagora – ceea ce
însemna să lucrezi sub directa sa conducere. elevii săi erau împărţiţi în exoterici
(elevi „din afară”) şi elevi esoterici (elevi „din interior”), adică iniţiaţi în secretele
înţelepciunii profesorului. Studiul cuprindea patru materii: geometria, aritmetica,
astronomia şi muzica.
p.237 Universul, pentru Pitagora, era o sferă animată, Pământul aflându-se
în centrul ei. [...] Pământul – ca şi Universul – este împărţit în cinci zone: arctica,
antarctica, vara, iarna şi zona ecuatorială.
Respingând denumirea de sophia, înţelepciune, considerând-o pretenţioasă,
Pitagora a numit obiectul studiilor sale philosphia, iubire de înţelepciune.
p.238 Sufletul cuprinde trei elemente: sentimentul, intuiţia şi raţiunea.
Sentimentul se află în inimă, iar intuiţia şi raţiuneaa îşi au locul în creier.
Sentimentul şi intuiţia le întâlnim atât la animale, cât şi la om, însă raţiunea este
apanajul omului şi este nemuritoare. După moarte, sufletul trebuie să stea o vreme
în Hades pentru a se purifica; apoi, se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou,
datorită unui proces de transmigraţie, care nu poate fi întrerupt decât printr-o viaţă
în întregime virtuoasă.
p.239 [...] De doctrina metempsihozei se ocupau atât India cât şi adepţii
cultului orfic din Grecia şi şcoală filosofică în Italia.
În morala lui Pitagora, suflul arzător al pesimismului hindus se împleteşte cu
aerul limpede şi luminos al lui Platon. Scopul existenţei, potrivit sistemului
pitagoreic, constă în a scăpa de reîncarnare prin virtute, iar virtutea este înţelegerea
sufletului cu el însuşi şi cu Dumnezeu. [...] Sufletul ajunge în armonie cu ajutorul
înţelepciunii, care este liniştita înţelegere a adevărurilor ascunse; ea îl învaţă pe om
să fie modest, să păstreze măsura şi calea cea dreaptă. Calea opusă, cea a
discordiei, a exceselor şi a păcatului, duce, inevitabil, la tragedie şi la pedeapsă;
judecata este un „număr la pătrat” şi, mai curând sau mai târziu, orice greşeală va fi
plătită cu o pedeapsă proporţională.

CAPITOLUL VIII

ZEII GRECIEI

1. Izvoarele Politeismului
 p.251 Alături de cultul oficial, fără o strălucire deosebită, celebrat
pretutindeni întru constirea olimpienilor, se practicau, cu un zel chiar mai
înflăcărat, culte diferite pentru cinstirea divinităţilor şi puterilor locale,
independente de Zeus. [...] La început, fiecare familie avea zeul său, pentru care
menţinea focul aprins continuu în cămin şi căruia îi oferea hrană şi vin înaintea
fiecărei mese. Această „comuniune”, această împărţire a alimentelor cu p.252 zeul
reprezenta actul religios fundamental în cadrul căminului familial. Naşterea,
căsătoria şi moartea căpătaseră un caracter sacru, provenind din vechile rituri
celebrate în faţa focului sacru. [...] La fel ca familia, fratria, tribul şi oraşul aveau,
fiecare, zeul său propriu. [...] Sanctuarul zeului oraşului era chiar centrul şi inima
sa; participarea la cultul unui zeu era, în acelaşi timp, privilegiul cetăţeanului şi
condiţia necesară pentru a-şi exercita drepturile civile. Când cetatea era în război,
se aduceau în faţa trupelor imaginea şi însemnul zeului, şi nu se pornea nicio
acţiune importantă înainte de a se consulta zeul prin intermediul ghicitorilor. [...]
Ca şi în familie sau în trib, oraşul întreţinea, în prytaneu sau primărie, un altar
public pe care ardea, în permanenţă, focul sacru, simbol mistic al dăinuirii vieţii
întemeietorilor şi eroilor oraşului; periodic, cetăţenii participau, în faţa acestui foc,
la mese în comun. Aşa cum, în familie, tatăl avea rolul de preot, în oraşul grec,
primul magistrat (sau arhontele) era marele preot al religiei de stat; puterile sale, ca
şi faptele sale, erau sfinţite de zeu.
Fiecare meşteşug, fiecare profesie, fiecare artă îşi avea propria divinitate
[...].
p.253 Fiecare zeu avea un mythos al său, povestea sa, care îi explica rolul în
viaţa oraşului sau riturile cultului său. aceste mituri [...] au ţinut loc, pentru grecii
din timpurile primitive, de credinţă şi de filosofie, de literatură şi de istorie.

II. Inventarul Zeilor

p.254
1. Divinităţile de rangul al doilea
Şapte grupe (împărţire arbitrară): zeii din cer; zeii de pe pământ; zeii
fertiilităţii; zei animale; zeii subterani; strămoşii şi eroii; olimpienii.
1. Zeii din cer
Uranus sau Cerul, devenit apoi Zeus, „adunătorul de nori”, aducătorul de
ploaie, stăpânul trăsnetului.
2. Zeii de pe pământ
 Pe pământ şi nu în cer locuia cea mai mare parte a zeilor Greciei. Pământul
însuşi era o zeiţă, Ge sau Geea, răbdătoarea şi binefăcătoarea mamă, lăsată grea de
îmbrăţişarea ploiosului Uranus, cerul. Nenumărate ale divinităţi trăiau pe pământ,
în ape sau în atmosferă: spiritele copacilo sacri [...]; nereidele, naiadele, oceanidele
în râuri, în lacuri, în mare; zei ieşind p.255 din pământ, ca fântânile şi izvoarele,
sau curgând cu mpăreţie ca Meandru sau Spercheos; zei ai vântului [...], împreună
cu stăpânul lor, Eol; mai presus de toţi, marele zeu Pan, [...] zeu al ciobanilor şi al
turmelor, al pădurii şi al tuturor animalelor sălbatice, zeu al cărui fluier se auzea
de-a lungul pâraielor [...].
III. Zeii fertilităţii
Cultul reproducerii se regăsea [...] în venerarea zeiţelor maternităţii.
Demeter, zeiţa grâului şi a muncilor agricole.
p.256
IV. Zeii animale
Taurul era sfânt din pricina forţei şi virilităţii sale. [...] Şi porcul era sacru,
datorită marii sale rodnicii.
V. Zeii subterani
Cei mai îngrozitori dintre toţi zeii erau cei subterani. În peşteri, în crăpăturile
stâncilor, în fantele pământului trăiau aceste divinităţi htoniene sau subpământene,
venerate de greci,dar nu în timpul zilei, ci noaptea, prin ritualuri inspirate de teamă
şi de dorinţa de a scăpa de prezenţa lor.
VI. Strămoşii şi eroii
p.257 În perioadele de dinaintea epocii clasice, morţii erau consideraţi
spirite, binefăcătoare sau răufăcătoare, pe care le puteai îmbuna prin ofrande şi
rugăciuni. Nu erau chiar zei, dar familia greacă primitivă, ca şi familia chineză, îşi
cinstea morţii mai mult decât onora celelalte divinităţi. În Grecia clasică, aceste
umbre nedesuşite erau mai curând temute decât iubite. [...] Cultul eroilor nu era
decât o formă a cultului morţilor. În plus, bărbaţii sau femeile care se remarcaseră
în timpul vieţii prin caracterul lor, prin marile lor fapte sau doar prin frumuseţea lor
puteau fi făcuţi, de către zei, nemuritori devenind astfel zeităţi de rang secund. [...]
Un zeu se putea întrupa într-un muritor, împărtăşindu-i din divinitatea sa, sau se
putea împreuna cu un muritor, dând naştere unui erou-zeu. [...] Numeroase oraşe,
grupuri sociale sau profesionale îşi atribuiau obârşia din eroi, socotindu-se fii ai
vreunui zeu. [...] Zeul putea fi un om mort de mult timp, un strămoş sau un erou;
templul a fost, la început, un simplu mormânt. [...] În general, grecii făceau între
oameni şi zei mai puţină distincţie decât facem noi în prezent; mulţi zei erau, cu
excepţia naşterii, asemănători cu cei care-i venerau.
2. Olimpienii
p.258 Cu timpul, ritualurile şi miturile sălbatice au dispărut; haosul unui
univers bântuit de demoni a fost înlocuit de o conducere divină bine organizată
care nu era decât o reflectare a stabilităţii crescânde a lumii elene.
În fruntea acestei noi conduceri se afla Zeus, măreţ şi patriarhal. Dar el nu
era primul. Uranos şi Cronos existaseră înaintea lui, şi ei fuseseră, odată cu titanii,
aruncaţi în înaltul cerului, cu Lucifer şi îngerii răi; această luptă a lui Zeus, ajutat
de zeii din Olimp, contra titanilor, a devenit pentru greci simbolul victoriei
civilizaţiei şi raţiunii asupra barbariei şi forţei brutale. Zeus şi fraţii săi au tras la
sorţi şi şi-au împărţit lumea: Zeus a luat cerul, Poseidon marea, Hades măruntaiele
p.259 pământului. Din această mitologie greacă, creaţia pare absentă; universul
exista înaintea zeilor, iar aceştia nu l-au plămădit pe om din lut, ci i-au dat naştere
fie împreunându-se între ei, fie împreunându-se cu o muritoare.

III. Misterele
p.268 Putem distinge trei mari etape în religia greacă: religia htoniană,
religia olimpiană şi misticismul. Religia htoniană era, se pare, de origine pelasgo-
miceniană, a doua aheo-doriană, a treia egipto-asiatică. Prima venera zeii
subpământeni, a doua venera zeii din cer, a treia venera zeii înviaţi. Religia
htoniană era practicată de clasele de jos ale populaţiei, cea olimpiană de oamenii
bogaţi, iar misticismul se regăsea în straturile de jos ale clasei mijlocii. Prima s-a
manifestat cu preponderenţă înainte de epoca homerică, a doua era chiar religia lui
Homer, iar a treia a fost cunoscută după Homer. În vremea lui Pericle, misterele
erau cele care constituiau elementul cel mai viguros al religiei greceşti. Aşa cum îl
înţelegeau grecii, misterul era o ceremonie secretă, în timpul căreia se dezvăluiau
simboluri sacre şi se săvârşeau ritualuri simblice, la care numai cei iniţiaţi erau
invitaţi să participe. Adesea, ritualurile reprezentau sau comemorau, sub o formă
care ţinea într-o oarecare măsură de teatru, suferinţa, moartea şi învierea unui zeu;
ele erau inspirate din vechile teme şi din magia referitoare la vegetaţie şi le
promiteau nemurire celor iniţiaţi.
 Viaţa în Grecia Antică. Volumul 2: Secolul De Aur

Cap. XI
Pericle şi Experienţa Democratică

I. Ascensiunea Atenei

p.11 [În vremea naşterii lui Pericle] Atena era cetatea dominantă, întrucât
dobândise supunerea – şi tributurile majorităţii cetăţilor egeene, asumându-şi
conducerea acestora, pentru a salva Grecia [...]. Sparta căzuse pradă haosului iscat
din pricina demobilizării, a unui cutremur de pământ şi a unei revolte.
Din când în când, Grecia şi Persia aveau să se mai războiască în răstimpul
dintre cucerirea Ioniei de către Cirus şi răsturnarea lui Darius al III-lea de către
Alexandru. Perşii au fost alungaşi din Ionia în 479 î.H., la Marea p.12 Neagră în
478, din Tracia în 475 î.H.; în 468 î.H., flota grecească, aflată sub comanda lui
Cimon din Atena, îi va zdrobi într-o bătălie decisivă la gurile Eurymedonului, râu
de pe coasta sudică a Asiei Mici, în Pamfilia. Spre a-şi asigura protecţia în faţa
Persiei (477 î.H.), cetăţile greceşti din Asia şi de la Marea Egee au creat, sub
conducerea Atenei, Liga maritimă de la Delos [...]. Curând, confederaţia oraşelor
de acelaşi rang s-a transformat într-un adevărat imperiu atenian.
În această politică de expansiune a imperiului se vor implica Aristide, mai
târziu Pericle şi Temistocle. [...] Temistocle a orientat cursul istoriei greceşti,
convingându-i pe atenieni că adevărata supremaţie nu trebuie căutată pe uscat, ci
pe mare, şi că războiul asigură mai puţin câştig decât ar putea aduce comerţul. S-a
angajat, aşadar, în negocieri cu Persia şi s-a strădit să pună capăt conflictului dintre
vechiul şi noul imperiu, astfel încât comerţul cu Asia, practicat de-acum fără
oprelişti, să-i poată aduce Atenei o prosperitate considerabilă. la îndemnul lui,
atenienii, inclusiv femeile şi copiii, au înălţat un zid de apărare în jurul cetăţii lor şi
un altul împrejurul porturilor Pireu şi Munichia. Sub cârmuirea sa şi, mai târziu, a
lui Pericle, în portul Pireu s-au construit mai multe chei, depozite şi o bursă,
oferind cele mai bune condiţii pentru desfăşurarea comerţului pe mare.
p.13 [...] Către 471 î.H., temându-se de ascuţimea minţii sale lipsite de orice
morală, atenienii l-au trimis în surghiun.
[...] După îndepărtarea de la putere a lui Temistocle şi a lui Aristide,
conducerea facţiunii democrate din Atena a ajuns în mâna lui Efialte, p.14 iar cea a
facţiunii oligarhice i-a revenit lui Cimon, fiul lui Miltiade. [...] La instigarea lui
Pericle, Cimon a fost ostracizat, în 461, fapt care a şubrezit într-atât puterea
partidului oligarhic, încât puterea va rămâne în mâinile democraţilor timp de doup
generaţii.

II. Pericle
p.17 În perioada 467 – 428 atenienii l-au ales şi reales pe Pericle în rândul
celor zece comandanţi (strategoi); graţie acestei continuităţi, deşi relative, nu a
ocupat numai funcţia supremă, aceea de conducător militar, ci ea l-a propulsat şi la
rangul de strategos autokrator, adică în vârful tuturor ierarhiilor statului. Sub
conducerea sa, Atena s-a putut bucura de privilegiile democraţiei şi, totodată, a
putut dobândi avantajele inerente aristocraţiei şi tiraniei. Guvernarea judicioasă şi
sprijinirea culturii, care făcuseră să prospere Atena în vremea lui Pisistrate, s-a
repetat în timpul lui Pericle cu la fel de multă consecvenţă şi hotărâre în
conducerea şi administrarea treburilor publice, dar şi cu asentimentul, în fiecare an
reînnoit, al cetăţenilor liberi.
Reformele lui Pericle au sporit substanţial autoritatea poporului. Cu toate că
prerogativele tribunalelor cetăţeneşti – heliaea – începuseră să se înmulţească încă
din vremea lui Solon, a lui Clistene şi a lui Efialte, prestarea gratuită a funcţiei de
jurat le oferise bogaţilor o pondere prea mare la curţile cu juri. În 451 Pericle a
institit o retribuţie pentru o zi de muncă în calitate de jurat, suma fiind echivalentul
salariului mediu al unui atenian pentru o jumătate de zi.
p.18 Se pare că Pericle stabilise o mică soldă şi pentru prestarea serviciului
militar. Culmea acestei extraordinare generozităţi a fost atinsă atunci când a
obiţnut ca, anual, statul să-i aloce fiecărui cetăţean câte doi oboli pentru a asista la
jocurile şi serbările oficiale; se scuza pentru dărnicia sa, explicând că nu trebuia ca
aceste sărbători publice să fie un lux accesibil numai clasei superioare şi mijlocii,
ci să contribuie la înălţarea spirituală a poporului în întregul său.
Continuând opera lui Efialde, Pericle a transferat către tribunalele populare
diversele prerogative judecătoreşti pe care le deţinuseră arhonţii şi magistraţii;
începând de atunci, funcţia de arhonte avea să fie mai curând una administrativă
decât una în care se manifesta iniţiativa politică, se rezolvau pricinile sau se
formulau legile.
 p.19 Din dorinţa de a mai micşora presiunea la care populaţia supunea
resursele naturale, mai curând reduse, ale Aticii, a încurajat cetăţenii atenieni lipsiţi
de avere să se stabilească pe pământul străin al coloniilor.

III. Democraţia ateniană

1. Deliberarea
p.24 Ceea ce limita democraţia în timpul lui Pericle era, în primul rând,
faptul că numai o mică minoritate a poporului ştia carte. O altă limită, pur
topografică, consta în greutatea de a ajunge la Atena, venind din oraşele
îndepărtate ale Aticii. Condiţia de cetăţean era strict rezervată fiilor proveniţi din
părinţi atenieni liberi, având cel puţin douăzeci şi unu p.25 de ani; numai aceştia şi
familiile lor se bucurau de drepturi civile sau suportau direct cheltuielile militare şi
fiscale ale statului. În sânul acestui cerc restrâns care cuprindea patruzeci şi trei de
mii de cetăţeni, la o populaţie de trei sute cincisprezece mii de suflete cât număra
Atica, puterea politică era, cu siguranţă, în vremea lui Percicle, împărţită în mod
egal tuturor; fiecare cetăţean deţinea, şi Pericle stăruia asupra acestui lucru,
isonomia şi isegoria, adică drepturi egale în faţa legii şi în adunare. Pentru atenian,
cetăţeanul era un bărbat care nu numai că putea vota, dar îndeplinea, când îi venea
rândul, şi funcţia de magistrat sau de judecător; el trebuia să fie liber, pregătit şi apt
să-şi slujească statul în orice clipă. Niciun individ supus altuia sau silit să lucreze
spre a-şi câştiga traiul nu putea dispune de răgazul necesar pentru îndeplinirea
acestor sarcini şi nici nu avea această capacitate; de aceea, orice lucrător manual
părea, în ochii majorităţii atenienilor, nepotrivit pentru a accede la statutul de
cetăţean, deşi [...] ţăranul proprietar de pământ era admis în categoria cetăţenilor.
Toţi cei o sută cincisprezece mii de sclavi ai Aticii, femeile, aproape toţi
meşteşugari, toţi cei douăzeci şi opt de mii cinci sute de „meteci” – străini cărora li
se îngăduise să locuiască pe pământ grecesc [metoikoi – „care împarte casa”] şi,
mai apoi, o parte a clasei meşteşugăreşti, nu beneficiau de drepturi cetăţeneşti.
p.26 Găsim grupări de tot soiul în Atena lui Pericle: cercuri religioase,
grupuri create pe baza unor afinităţi, cercuri militare, asociaţii de muncitori, de
actori, cluburi politice, cluburi unde indivizii se asociau [...] pentru plăcerea de a
mânca şi de a bea. Cele mai puternice erau cercurile oligarhice, ai căror membri se
angajau prin jurământ să-şi acorde sprijin reciproc în politică şi în faţa legii, uniţi
printr-o înverşunată ură comună împotriva cetăţenilor de rang inferior, care se
străduiau să ajungă din urmă aristocraţia latifundiară şi clasa negustorilor înstăriţi.
În partea opusă se profila partidul relativ democratic al micilor oameni de afaceri,
compus din cetăţeni ajunşi muncitori salariaţi şi din rândul cărora se recrutau
echipajele marinei comerciale şi ale flotei ateniene; [...] Începând de la Solon şi
până la cucerirea romană, această aprigă ciocnire dintre oligarhi şi democraţi a fost
marcată de discursuri, de voturi, de ostracizări, de crime şi de război civil.
Conform legii, fiecare alegător era membru al corpului conducător de bază,
ekklesia (adunarea); la acest nivel, nu există guvernare prin reprezentanţi. Cum
deplasările prin munţii Aticii erau dificile, numai un segment din membrii eligibili
asista la toate întrunirile; rareori erau prezenţi mai mult de două sau de trei mii. În
virtutea unui soi de determinism geografic, cetăţenii care trăiau la Atena sau la
Pireu ajungeau să domine adunarea; aşa se explică victoria democraţilor asupra
conservatorilor, care, în marea lor majoritate, stăteau la ţară, pe la gospodăriile sau
moşiile lor, risipite prin toată Atica. Adunarea se întrunea de patru ori pe lună;
pentru chestiunile cele mai importante, se întrunea în agora, în teatrul lui Dyonisos
sau la p.27 Pireu, îndeobşte într-o piaţă semicirculară, denumită Pnyx, pe panta
lină a unei coline situate la apus de Areopag; membrii şedeau întotdeauna pe bănci,
în aer liber. Şedinţele începeau în zorii zilei. Fiecare sesiune se deschidea prin
sacrificarea unui porc, închinat lui Zeus. Obiceiul cerea ca adunarea să se amâne
imediat, dacă se pornea vreo furtună, se producea un cutremur sau avea loc o
eclipsă, căci acestea erau considerate semne ale dezaprobării zeilor. [...] Înainte de
a studia un proiect de lege, adunarea era obligată să-l supună Consiliului celor
cinci sute, pentru o analiză preliminară. [...] De obicei, preşedintele deschidea
lucrările adunării, prezentând o probouleuma, adică un proiect de lege. Cei care
doreau să ia cuvântul erau ascultaţi în ordinea vârstei, însă dreptul de a se adresa
adunării putea fi retras oricărui individ, dacă se dovedea fie că de cujus el nu era
proprietar, fie că nu încheiase o căsătorie legală, fie că-şi neglijase îndatoririle faţă
de părinţi sau că adusese atingere moralei publice, că se sustrăsese vreunei obligaţii
militare, că-şi lepădase scutul şi fugise în loc să ia parte la luptă, că nu-şi achitase
impozitele datorate statului p.28 ori că avea alte datorii faţă de acesta. Numai
oratorii bine antrenaţi se foloseau de dreptul la cuvânt, căci adunarea era un
auditoriu nu tocmai comod. Ea ridiculiza numaidecât pronunţiile greşite sau
protesta în faţa digresiunilor, îşi exprima aprobarea prin strigăte, fluierături,
aplauze; iar dacă, dimpotrivă, oratorul era dezaprobat cu tărie, se stârnea un
asemenea tărăboi, încât omul se vedea constrâns să părăsească bema sau locul
stabilit prin tradiţie de unde se ţineau discursurile. Fiecărui orator i se acorda un
anumit timp, măsurat cu o clepsidră, un soi de ceas cu apă. Votul consta cel mai
adesea în ridicarea mâinii, iar dacă propunerea în cauză privea în mod direct vreun
membru al adunării, se recurgea la votul secret. Votul putea confirma, modifica sau
respinge raportul consiliului asupra unui proiect de lege, iar hotărârea adunării era
definitivă.
Din punct de vedere ierarhic, imediat deasupra adunării şi inferior ei ca
putere, se situa boule, consiliul. La origine fusese o cameră superioară, dar în
vremea lui Pericle a fost redus la statutul de comitet legislativ al adunării
(ekklesia). Membrii săi erau traşi la sorţi, prin rotaţie, din registrul cetăţenilor, câte
cincizeci pentru fiecare din cele zece triburi; munca lor dura un an. [...] Boule avea
funcţii legislative, executive şi consultative: examina şi reformula propunerile
supuse aprobării adunării, îi supraveghea pe oficialii cetăţii care activau în
domeniul religios şi administrativ, întocmea rapoarte privind gestiunea lor; emitea
hotărâri executive, atunci când se impunea luarea unor măsuri urgente şi p.29 când
adunarea nu se afla în sesiune; sub rezerva unei revizuiri ulterioare de către
adunare, controla şi politica externă.
Pentru a îndeplini aceste sarcini diverse, consiliul se împărţea în zece pritanii
sau comisii, a câte cincizeci de membri; fiecare pritanie prezida sfatul şi adunarea
în răstimpul unei luni de treizeci şi şase de zile. În fiecare dimineaţă, pritania
însărcinată cu preşedinţia îl desemna pe unul dintre membrii săi pentru a-i conduce
lucrările şi pe cele ale consiliului în ziua respectivă; această poziţie, cea mai înaltă
în stat, era la îndemâna oricărui cetăţean, prin tragere la sorţi şi prin rotaţie. Atena
număra trei sute de preşedinţi de-a lungul unui singur an. [...] Pritania în exerciţiu
pregătea ordinea de zi, convoca consiliul şi formula concluziile desprinse în timpul
zilei.
Cât priveşte Areopagul, în secolul al cincilea, prerogativele sale se reuceau
la cercetarea cazurilor de incendiere şi violenţă voită, de otrăvire sau de omor cu
premeditare. Încet-încet, legea Greciei a trecut de la status la contract, de la
arbitrarul deciziei luate de un singur om sau de o clasă restrânsă la acceptul
deliberat al cetăţenilor liberi.

2. Legea
Se pare că în vechime grecii concepuseră legea ca identificându-se cu
tradiţia sfântă, întărită prin revelaţie divină; pentru ei, themis [„ceea ce este depus”,
sentinţă] desemna p.30 deopotrivă obiceiul pământului şi o divinitate care [...]
întrupa ordinea morală şi armonia lumii. Legea făcea parte din teologie; cele mai
îndepărtate legi greceşti cu privire la proprietate figurează în vechile coduri ale
templelor, laolaltă cu reglementările liturgice.
[...] A doua etapă în istoria legislaţiei greceşti este marcată de strângerea
laolaltă şi fixarea acestor obiceiuri sfinte de către legiuitori (thesmothetai), precum
Zaleucos, Charondas, Dracon, Solon; după ce asemenea oameni au statornicit în
scris noile coduri, obiceiurile sacre (thesmoi) au devenit nomoi, adică legi făcute
de oameni [în Atena lui Pericle, numele de thesmothetai era atribuit celor şase
arhonţi auxiliari care abrogau, interpretau şi aplicau legile; în vremea lui Aristotel,
ei prezidau tribunalele populare]. În aceste coduri, legea se elibera de religie şi se
seculariza din ce în ce mai mult; intenţia făptaşului cântărea tot mai greu în
judecarea faptei; solidarităţii familiale i se substituia responsabilitatea individuală,
iar răzbunarea pe cont propriu ceda loc sancţiunilor legale stabilite şi aplicate de
către stat.
A treia fază a dezvoltării domeniului legislativ în Grecia constă din
acumularea unui întreg corpus de legi – [...] codurile lui Dracon şi ale lui Solon, şi
hotărârile adoptate (şi neabrogate) de către adunare sau consiliu.
p.31 [...] Omuciderea nu era des întâlnită, întrucât ea atrăgea stigmatizarea
publică, atât ca sacrilegiu, cât şi ca infracţiune, iar dacă uneori ucigaşul se mai
putea sustrage sancţiunii legale, mai de temut rămânea răzbunarea familiei celui
ucis.

IV. Oamenii liberi şi sclavii

p.57 La Atena, munca se împărţea între cetăţeni, liberţi (sclavi eliberaţi) şi

meteci, însă ea le revenea în primul rând sclavilor. Proprietarii de prăvălii,
meşteşugarii, negustorii şi bancherii proveneau în întregime din clasele fără drept
de vot. Burghezul dispreţuia munca manuală, el însuşi ocupându-se cât mai puţin
posibil cu asemenea activităţi. A munci pentru a-ţi asigura traiul de zi cu zi trecea
drept ceva înjositor. Chiar şi predarea artelor frumoase, a muzicii, a sculpturii sau a
picturii era socotită de mulţi greci drept ceva înjositor. Chiar şi predarea artelor
frumoase, a muzicii, a sculpturii sau a picturii era socotită de mulţi greci drept o
„ocupaţie inferioară”.
 Acest dispreţ se răsfrângea şi asupra comerţului. Pentru aristocraţi sau pentru
spiritele filosofice, comerţul nu însemna decât un mijloc de a face bani; nu vedeau
în el fabricarea unor obiecte, ci modalitatea de a le cumpăra ieftin spre a le vinde
scump. Niciun cetăţean respectabil nu opta pentru această carieră [...]. Un om liber,
considera grecul, trebuia să fie scutit de orice obligaţie de orgin economic; el
trebuia să aibă sclavi sau alţi slujbaşi care să se îngrijească de nevoile lui materiale,
ba mai mult [...] aceştia să fie însărcinaţi cu administrarea p.58 proprietăţilor şi a
averii lui mobiliare; numai eliberat de astfel de îndeletniciri, el va găsi timp să se
dedice treburilor publice, războiului, literaturii şi filosofiei. [...]
Majoritatea meseriilor atribuite, de-a lungul istoriei, clasei mijlocii era
îndeplinită la Atena de meteci, oameni liberi, străini prin naştere, care, deşi nu
putuseră accede la rangul de cetăţean, îşi stabiliseră domiciliul la Atena. Cei mai
mulţi practicau meserii active: negustori, antreprenori, industriaşi, intermediari,
meşteşugari, artişti. [...] Cu excepţia minelor, cele mai importante întreprinderi
industriale erau proprietatea metecilor. [....] Legea le interzicea să posede pământ
sau să intre prin căsătorie în familia unui cetăţean; nu aveau dreptul să facă parte
din structurile religioase şi nici să fie citaţi direct în faţa tribunalelor. [...] Legea le
proteja contractele; le acorda libertatea de a-şi practica religia.
p.60 În Atica erau o sută cincisprezece mii de slavi. Ei proveneau din rândul
prizonierilor de război pentru care nu se plătise răscumpărare, al victimelor
incursiunilor efectuate special în scopul recrutării de sclavi, al copiilor părăsiţi care
supravieţuiseră abandonului, al delapidatorilor ruinaţi, al criminalilor. În Grecia nu
existau mulţi sclavi de origine greacă. Pentru eleni, străinii erau sclavi înnăscuţi,
întrucât se arătau atât de dispuşi să se supună unui rege [...]. [...] Atena dispunea de
un loc special amenajat unde, în permanenţă, sclavii erau expuşi goi, spre a fi
examinaţi de cei care doreau să facă o afacere profitabilă.
p.61 La ţară, sclavii erau puţini la număr şi se foloseau mai cu seamă
femeile, ca slujnice în casă. [...] În Corint, Megara şi Atena, sclavii executau
aproape toată munca manuală, iar sclavele aproape toate treburile casnice; în
industrie, comerţ şi finanţe, o bună parte din atribuţiile angajaţilor şi unele din
sarcinile ce reveneau conducerii erau încredinţate sclavilor.

CAP XIII
Moravurile Şi Datinile Atenienilor
 I. Copilăria

p.72 Atena aştepta urmaşi de la fiecare cetăţean al său; religia, proprietatea

şi statul îşi uneau forţele spre a descuraja sterilitatea. În lipsa naşterilor, adopţia era
regulă de aur [...].
Legea şi opinia publică vedeau în uciderea pruncilor o soluţie legitimă
pentru a evita creşterea peste măsură a populaţiei şi sărăcirea la care ar fi dus
împărţirea pământurilor între prea mulţi moştenitori. Orice tată avea dreptul de a-şi
abandona copilul nou-născut, dacă avea îndoieli cu privire la paternitate sau dacă
mica fiinţă venită pe lume era plăpândă ori prezenta malformaţii. Copiii sclavilor
erau rareori lăsaţi în viaţă. fetele riscau mai mult decât băieţii să aibă această
soartă, pentru ca datina cerea ca fiecare dintre ele să primească o zestre, iar atunci
când se măritau, să părăsească casa şi slujba pe care o aveau la cei care o
crescuseră, mergând să servească într-o altă familie, de la care nu primiseră nimi.
Copilul sortit abandonului era aşezat într-un vas mare de lut, care era apoi depus în
incinta unui templu sau în alt loc de unde putea fi uşor luat dacă, din întâmplare,
cineva ar fi dorit să-l adopte. [....] Aproape toţi filosofii erau de acord cu reducerea
p.73 numărului de copii dintr-o familie. Platon voia să fie abandonat orice copil cu
o constituţie slabă, precum şi cei de condiţie joasă sau născuţi din părinţi mai în
vârstă. Aristotel prefera avortul în locul pruncuciderii. Codul deontologiei
medicale hipocrate nu-i autoriza pe medici să practice avortul, însă moaşele din
Grecia aveao în această direcţie o experienţă [....] pe care nicio lege nu o
condamna.
Cel mai târziu într-a zecea zi de la naştere, copilul era primit formal în
familie, potrivit unui ritual religios care se săvârşea în preajma căminului; copilului
i se ofereau daruri şi i se dădea un nume. [...] O dată introdus oficial în familie,
copilul nu mai putea fi abandonat legal.

II. Educaţia
p.74 Atena era înzestrată din belşug cu săli de gimnastică şi cu palestre
publice, dar nu avea nici şcoli, nici universitate de stat. [...] Unii dascăli de profesie
îşi deschiseseră propriile lor aşezăminte, unde copiii oamenilor liberi erau trimişi
de la vârsta de şase ani. Era numit paidagogos nu învăţătorul, ci sclavul însărcinat
să-l însoţească zilnic pe tânărul elev la şcoală şi înapoi acasă. [...] Frecventarea
şcolii dura până la vârsta de paisprezece sau şaisprezece ani, chiar mai mult, în
cazul copiilor care proveneau din familii cu dare de mână. [...] p.75 Profesorul
preda singur toate disciplinele şi se străduia să cultive atât caracterul, cât şi
inteligenţa [...].
Educaţia cuprindea trei discipline: scrierea, muzica şi gimnastica; unii
reformatori zeloşi vor adăuga, în vremea lui Aristotel, desenul şi pictura. [...] Cât
despre tinerele fete, educaţia lor se efectua acasă şi se reducea îndeobşte la „ştiinţa
casnică”. Cu excepţia Spartei, tinerele nu luau niciodată parte la gimnastica
publică. Mamele sau dădacele lor le învăţau să citească, să scrie şi să socotească, să
coasă, să ţeasă şi să brodeze, să danseze şi să cânte la un instrument muzical.
Studiile superioare erau rezervate bărbaţilor şi erau lăsate în grija retorilor şi
sofiştilor de profesie, care le predau metodele artei oratorice, ştiinţa, filosofia şi
istoria. Aceşti profesori independenţi închiriau săli de conferinţe în vecinătatea
sălilor de gimnastică sau a palestrei [...].
După ce împlineau vâsta de şaisprezece ani, adolescenţii trebuiau să se
dedice mai ales exerciţiilor fizice, care să-i pregătească într-o oarecare măsură
pentru război. Sportul le oferea, întrucâtva, o pregătire militară, fie că era vorba
p.76 de alegare, de sărituri, de lupte, de vânătoare, de conducerea unui car sau de
aruncarea suliţei. La optsprezece ani tânăru trecea în a doua etappă din cele patru
ale vieţii ateniene (pais, ephebos, aner, geron – copil, tânăr, adult, bătrân) şi se
înrola în rândurile tinerilor soldaţi epheboi [nu s-au găsit dovezi ale existenţei
acestei instituţii înainte de anul 336 î.H.]. Instructori aleşi de către şefii triburilor îi
antrenau pe efebi timp de doi ani, pentru a se putea achita cum trebuie de
obligaţiile cetăţeneşti şi militare. Tinerii trăiau şi luau masa în comun, purtau o
uniformă impresionantă, iar conduita le era supravegheată zi şi noapte. Se
organizau, în mod democratic, după modelul cetăţii, întrunindu-se într-o adunare,
în care adoptau hotărâri, promulgau legi aplicabile în comunitatea lor; aveau
arhonţii, strategoi şi judecători proprii. cunoştinţele primite în primul an eru extrem
de bogate, deoarece efebii participau şi la audierea unor conferinţe despre
literatură, muzică, geometrie şi retorică. La vârsta de nouăsprezece ani, le era dată
în primire o garnizoană la graniţă, şi, timp de doi ani, li se încredinţa sarcina de a
apăra cetatea împotriva oricărui atac din afară, cât şi împotriva frământărilor
interne.

IV. Moravurile
 p.82 Atenienii din secolul al cincilea [...] erau foarte renumiţi în ceea ce
priveşte justiţia aplicată în conformitate cu legea, dar se arătau prea puţin înclinaţi
spre altruism, cu excepţia celui manifestat faţă de copiii lor.
p.85 La greci, religia şi datinile nu domoleau decât în mică măsură
comportamentul războinicilor învingători. Chiar în timpul războialeor civile,
devenise un obicei ca oraşul cucerit să fie jefuit, răniţii ucişi, prizonierii, care nu-şi
puteau plăti răscumpărarea, precum şi toţi civilii capturaţi, să fie masacraţi sau
trimişi în sclavie, casele să fie arse, pomii fructiferi să fie tăiaţi, recoltele –
distruse, proviziile – furate, seminţele – nimicite.
V. Caracterul
p.89 Pentru grec noţiunea de caracter avea un alt sens decât pentru noi, ceo
de azi. [...] Pentru el, cea mai bună viaţă era cea mai plină, cea mai bogată în
sănătate, în forţă, în frumuseţe, în pasiune, în avuţie, în aventuri, în reflecţie.
p.90 Casa era pentru ei doar locul unde dormeau; viaţa şi-o trăiau altundeva,
în piaţa publică, în adunare, în consiliu, în tribunale, la marile sărbători, la
întrecerile atlectice, la spectacolele în care preamăreau cetatea şi zeii ei.

VI. În afara căsătoriei

Marile sărbători, deşi de sorginte religioasă, jucau un rol important în p.91
descătuşarea poftelor naturale şi satisfacerea dorinţelor nemăsurate pe care acestea
le stârneau; comportamentul indecent era iertat, considerându-se că, după ce trecea
sărbătoarea, monogamia va fi mai uşor de practicat în restul anului. [...] Prostituţia
era recunoscută oficial la Atena, statul percepând o taxă de la cele care o practicau.
În aceste condiţii, arta curtezanelor a devenit în Atena, ca de altfel în cea mai
mare parte a cetăţilor greceşti, o profesiune bine organizată, care cuprindea mai
multe specializări. Pe treapta de jos, erau aşa-numitele pornai, care se stabiliseră
mai cu seamă la Pireu, grupate în case de toleranţă ce puteau fi recunoscute după
emblema falică a lui Priap. [...] Oricine era liber să încheie un târg cu matroana, pe
o anumită perioadă de timp, după care putea lua acasă, ca însoţitoare, una dintre
curtezane, pentru o săptămână, o lună sau un an. [...] Pe o treaptă mai sus î ierarhie
[...] veneau cântăreţele la flaut, auletridele, care [...] luau parte la recepţii şi
banchete, creând bună dispoziţie, cântând, executând dansuri artistice sau senzuale
[...].
În vârful piramidei figura clasa hetairelor, care, în sens literal, înseamnă
„tovarăşe”, „însoţitoare”. În vreme ce pornai erau aproape toate de origine
orientală, majoritatea hetairelor proveneau din lumea cetăţenilor atenieni. [...]. p.92
Hetairele duceau o viaţă independentă şi îşi primeau acasă admiratorii.

VII. Prietenia greacă

p.94 Legea ateniană îi priva de avantajele acordate oamenilor liberi pe cei
care se dedaseră homosexualităţii, însă opinia publică tolera [...] practicarea ei; la
Sparta şi în Creta nu era nicicum înfierată; la Theba era acceptată ca stimulând
organizarea militară şi actele de vitejie.

VIII. Dragostea şi căsătoria

p.95 În Grecia antică dragostea romantică a existat, ce-i drept, însă numai
rareori ea a atsta la temelia căsniciilor.
p.96 Grecii considerau că dragostea romantică este un soi de „posedare”, de
rătăcire. [...] Îndeobşte, căsătoria era aranjată de părinţi p.97 sau de peţitori
profesionişti, pentru care dragostea intra mai puţin în calcul decât zestrea. Se
obişnuia ca tatăl fetei să o înzestreze, pentru a-şi începe căsnicia, cu o sumă de
bani, cu un trusou, inclusiv bijuterii şi, poate, chiar cu un anumit număr de sclavi.
Totul rămânea, pe durata întregii vieţi, proprietatea soţiei şi i se înapoia acesteia în
cazul în care se despărţea de soţul ei.
p.98 Pe lângă soţie, un bărbat căsătorit îşi putea lua şi o concubină.

IX. Femeia

p.100 Se poate presupune că obiceiul izolării femeii a pătruns din Orientul

Apropiat în Ionia şi, de aici, în Atica, fiind un element al tradiţiei asiatice. [...]
Natura orientală a căsătoriei la greci a îndreptat-o către acest stil de purdah în
Atica; soţia urma să se rupă de familia ei şi să trăiască aproape ca o slugă într-o
altă familie unde va adora alţi zei. Ea nu putea iscăli niciun contract, decât dacă era
vorba de sume neînsemnate, după cum nu putea încheia niciun act legal. Solon
decretase că nimic din ceea ce se putea întreprinde sub influenţa unei femei nu
avea valoare în faţa legii. Dacă-i murea soţul, p.101 ea nu moştenea bunurile
răpoastului. [...] Rolul femeii se reducea la a purta copilul în pântece şi la alăptat.
Marea diferenţă de vârstă a partenerilor contribuia şi ea la subordonarea soţiei;
soţul era îndeobşte cam de două ori mai în vârstă decât soţia în momentul
căsătoriei.
 Soţiei i se îngăduia să-şi viziteze – acoperită, cum se cuvine, de văluri şi
musai însoţită de cineva – doar rudele sau prietenii apropiaţi; putea participa la
ceremonii religioase şi asista la jocurile publice, dar nimic mai mult. în afara
acestor situaţii determinate cu stricteţe, ea trebuia să rămână acasă şi să nu se arate
nici măcar la fereastră.
Acasă, înconjurată cu respect, era ascultată fără crâcnire, atâta timp cât nu
aducea vro ştirbire autortiăţii patriarhale a soţului său. [...] Educaţia sa nu depăşea
aproape deloc sfera meşteşugurilor casnice [...].

Capitolul XVI
Conflictul Dintre Filosofie şi Religie

I. Idealiştii
p.162 Secolul lui Pericle [...] rămâne unic prin numărul şi grandoarea
concepţiilor filosofice şi prin vigoarea şi exuberanţa dezbaterilor cărora le-a dat
naştere. [...] Numeroase oraşe, în frunte cu Sparta, au interzis discutarea publică a
problemelor filosofice, „din cauza – spune Ateneu – invidiilor, certurilor şi
discuţiilor fără de folos pe care acestea le provocau”. În schimb, în Atena lui
Pericle, „deliciile dragi” filosofiei captivau imaginaţia claselor cultivate; în faţa lor
se deschideau casele şi saloanele cetăţenilor bogaţi, aşa cum se va întâmpla şi mai
târziu, în secolul al XVIII-lea, în Franţa.
p.163 Filosofia idealismului [Parmenide – Platon] [este posibil ca filosofia
Upanişadelor să fi ajuns până la Parmenide prin Ionia sau prin mijlocirea lui
Pitagora] s-a născut cu 450 de ani înainte de Hristos, în micul oraş Eleea, de pe
coasta occidentală a Italiei.
[...] Parmenide s-a implicat în filosofie datorită influenţei lui Xenofan. Când
acesta a afirmat că zeii erau un mit şi că exista o singură realitate – în acelaşi timp
lume şi Dmnezeu – numeroase spirite s-au înfiorat.
p.164 Elev al pitagoricienilor, Parmenide era interesat de problemele
practice ale vieţii şi ale statului. Oraşul Eleea i-a cerut să schiţeze proiectul unui
cod de legi, iar el l-a întocmit atât de bine încât, de atunci, magistraţii au fost
obligaţi să aplice aceste legi în toate cauzele.
Parmenide a compus un poem filosofic, Despre natură, din care s-au păstrat
aproape o sută şaizeci de versuri [...]. Poetul declară, nu fără ironie, că datorită unei
zeiţe a avut o revelaţie, şi anume că toate lucrurile nu sunt decât unul; mişcarea,
schimbarea, dezvoltarea nu sunt reale; sunt pure fantome, semnificaţia lor este
superficială, contradictorie, nedemnă de încredere; sub aceste aparenţe se ascunde
o unitate imuabilă, omogenă, indivizibilă, indisolubilă, imobilă; este Fiinţa unică,
unicul Adevăr, unicul Dumnezeu. Heraclit spusese Panta rei, toate lucrurile se
schimbă; Parmenide spune Hen ta panta, toate lucrurile sunt una, nu se schimbă
niciodată. Asemeni lui Xenofan, el identifică uneori acest Unic cu universul,
considerând că este asemănător cu o sferă şi finit; alteori, într-o viziune idealistă, el
identifică Fiinţa cu Gândirea: „Gândirea şi Fiinţa sunt totuna”, ca şi cum ar vrea să
spună că lucrurile există pentru noi doar în măsura în care avem conştiinţa lor.
Început şi sfârşit, naştere şi moarte, creaţie şi distrugere sunt simple forme; Realul
Unic nu începe şi nu se sfârşeşte niciodată; nu există Devenire, există doar Fiinţa.
Mişcarea este, de asemenea, ireală; ea presupune trecerea unui obiect din locul său
până într-altul unde nu se află nimi sau se află spaţiul gol; or, spaţiul gol este
Nefiinţa, fapt imposibil; nu există vid; Unicul umple toate ungherele lumii, astupă
toate găurile şi rămâne mereu în repaus.
p.165 Zenon din Elea, un subtil adept al lui Parmenide, a încercat să arate că
ideea de pluralitate şi mişcare este, cel puţin în teorie, la fel de imposibilă precum
Unicul imobil al lui Parmenide. Paradoxurile lui Zenon. În primul rând, pentru a
ajunge la un punct A, orice corp în mişcare trebuie să treacă prin B, aflat la
jumătatea drumului dintre punctul de plecare şi A; dar mai înainte a trebuit să
ajungă în punctul C, aflat la jumătatea drumului dintre punctul de plecare şi
punctul B; şi aşa mai departe, la nesfârşit. Din moment ce, pentru o serie infinită de
mişcări, ar trebui un timp infinit, mişcarea dintr-un punct în altul este imposibilă
într-un timp finit. În al doilea rând, variantă a primului paradox, Ahile – cel iute de
picior – nu va putea niciodată să depăşească o broască ţestoasă înceată, deoarece el
ajunge la punctul ocupat de broasca ţestoasă chiar în momentul în care aceasta s-a
deplasat deja din acel loc. În al treilea rând, o săgeată care zboară este, în realitate,
în repaos, pentru că, în orice moment al deplasării sale, ea nu este decât într-un
punct al spaţiului, adică nu se mişcă; deşi percepută de noi, mişcarea ei este ireală
din punct de vedere logic, metafizic.
p.166 Zenon a fost părintele logicii, aşa cum Parmenide a fost părintele
metafizicii.

II. Materialiştii
 p.167 [...] Leucip s va stabili în Abdera, o înfloritoare colonie ioniană din
Tracia. Din învăţătura sa nemijlocită a rămas un singur fragment: „Nimic nu se
întâmplă fără motiv; totul se petrece dintr-un motiv oarecare şi dintr-o necesitate”.
Dacă Leucip a dezvoltat noţiunea de vid, atunci a făcut-o, probabil, ca o reacţie la
teoriile lui Zenon şi Parmenide; prin aceasta el spera să facă mişcarea posibilă din
punct de vedere teoretic, dându-i deopotrivă un sens perceptibil. Universul, afirma
Leucip, conţine atomii, spaţiul şi nimic mai mult. atomii, neastâmpăraţi şi antrenaţi
într-un vârtej, intră în mod necesar în alcătuirea primară a oricărui lucru; cei care
se aseamănă legându-se între ei; astfel au luat naştere planetele şi stelele. Tot ce
există, inclusiv sufletul omenesc, este compus din atomi.
Democrit a fost elevul lui Leucip. Democrit spunea: „patria omului înţelept
şi bun este lumea întreagă”. [...] După ce şi-a cheltuit toţi banii (moştenise o sută
de talanţi, 600.000 de dolari), a devenit filosof, ducând o viaţă simplă, consacrată
p.168 studiului şi contemplării. „Aş prefera, spunea el, să descopăr o simplă
demonstraţie (geometrică) decât să ocup tronul Persiei”. Era modest şi evita
dialectica şi discuţiile. Nu a fondat nicio şcoală, iar în perioada în care a locuit la
Atena, nu a luat legătura cu niciun filosof din acest oraş.
Asemeni lu Parmenide, Democrit începe prin a critica simţurile. El susţine
că ne putem încrede în ele în scopuri practice, dar, în momentul în care începem să
facem analiza dovezilor pe care acestea le aduc, observăm cum se desprinde,
treptat, de pe universul exterior, masca pe care i-au pus-o simţurile: culoarea,
temperatura, mirosul, aroma, gustul dulce sau cel amar, sunetul; aceste „calităţi
secundare” se găsesc în noi înşine sau în întregul proces de percepţie; ele nu există
în lucrul obiectiv; imaginaţi-vă o lume fără simţul auzului: o pădure întreagă s-ar
putea prăvăli fără niciun zgomot, iar oceanul, cuprins de mânie, nu ar mai vui
niciodată. „Dulcele e dulce, amarul amar, caldul cald, frigul frig, culoarea culoare
doar printr-o convenţie (nomos); în realitate nu există nimic decât atomi şi vid”.
Simţurile nu ne furnizează, aşadar, decât o cunoaştere obscură, o impresie.
Cunoaşterea autentică se obţine numai prin investigaţie şi gândire. „De fapt, noi nu
ştim nimic. Adevărul este profund ascuns... Nu ştim nimic sigur; cunoaştem doar
schimbările produse în corpul nostru de forţe care se izbesc de el”. Toate senzaţiile
se datorează atomilor eliberaţi de obiect care cad asupra organelor noastre de simţ.
Toate simţurile sunt un fel de pipăit.
Atomii care alcătuiesc lumea diferă între ei prin aspect, mărime şi greutate;
toţi sunt atraşi de sus în jos; în cadrul mişcării de rotaţie astfel produse, atomii se
combină, cei asemănători unindu-se, iar din aceste combinaţii se nasc planetele şi
stelele. Nu există un nous, o p.169 inteligenţă superioară, care să ghideze atomii şi
nici o „dragoste” sau o „ură” (în maniera lui Empedocle), care să-i potrivească
între ei; totul este guvernat de necesitate – acţiunea naturală a cauzelor inerente.
Hazardul nu este decât o fantezie, apărută pentru a ne ascunde ignoranţa.
Cantitatea dd materie rămâne mereu aceeaşi; nimic nu este creat o dată pentru
totdeauna, nimic nu este distrus o dată pentru totdeauna; numai combinaţiile între
atomi se modifică. Cu toate acestea, formele sunt nenumărate; lumile însele există,
probabil, în cantitate „infinită”, născându-se şi dispărând la nesfârşit. Fiinţele
organice îşi au originea în umiditatea pământului. fiecare element din alcătuirea
omului este constituit din atomi: sufletul se compune din atomi mici de tot, netezi
şi rotunzi, precum cei ai focului. Spiritul, sufletul, suflul vieţii şi principiul vital
sunt unul şi acelaşi; atomii nu sunt apanajul omului sau al animalelor, ci se găsesc
răspândiţi în tot universul; la om, la fel ca la toate animalele, atomii mentali prin
care gândim sunt răspândiţi în tot trupul.
Aceşti atomi din care este alcătuit sufletul reprezintă elementul cel mai nibil
şi cel mai admirabil al corpului nostru. Înţeleptul care se dedică gândirii se va
elibera de pasiuni, de superstiţii, de orice temeri şi va căuta prin contemplare şi
înţelegere modesta fericire accesibilă de-a lungul vieţii omului. Fericirea nu ar
putea proveni din bunuri exterioare; „trebuie ca omul să se obişnuiască să găsească
în el însuşi izvorul propriei sale bucurii”. „Cultura valorează mai mult decât
bogăţia... Nici puterea, nici comorile n-ar putea să cântărească mai mult decât
întinderea cunoaşterii noastre”. Fericirea înseamnă zbucium, ea este schimbătoare.
„Plăcerea simţurilor nu aduce decât o satisfacţie trecătoare”. O mulţumire mai
durabilă se obţine numai dacă se atinge pacea şi seninătatea sufletului (ataraxia),
buna dispoziţie (euthumia), cumpătarea (metriotes) şi o anumită ordine, o anumită
simetrie a vieţii (biou symmetria). Am p.170 putea învăţa multe lucruri de la
animale; „păianjenul ne arată cum să ţesem, rândunelele cum să construim, iar
privighetoarea şi lebăda ne învaţă să câmtăm”. „Forşa trupului nu este un lucru
nobil decât în cazul vitelor de povară; nobleţea omului stă în puterea caracterului”.
„Faptele bune nu trebuie să se nască din constrângere, ci din convingere, nu
din speranţa de a obţine o recompensă, ci trebuie îndeplinite deoarece sunt bune
prin ele însele... Omul ar trebui, atunci când săvârşeşte o faptă rea, să simtă mai
multă ruşine faţă de sine decât faţă de lumea întreagă”.
 III. Empedocle

p.171 Idealismul supără simţurile, iar materialismul răneşte sufletul; primul

explică toate lucrurile, cu excepţia lumii; celălalt explică toate lucrurile, cu
excepţia vieţii. Pentru a contopi aceste două jumătăţi de adevăr [....] Anaxagora
căuta [...] Spiritul cosmic, iar Empedocle [...] forţele inerente care contribuie la
evoluţie.
Îl pasiona teoria metempsihozei, [...] declara că fusese „în timpuri de mult
apuse, rând pe rând, adolescent, tănără fată, copăcel înflorit, pasăre şi, desigur, un
peşte care înota liniştit, străbătând adâncurile mării”. Spunea că este un act de
canibalism să mănânci carne, spunând că animalele sunt reîncarnarea oamenilor.
Mai spunea că toţi oamenii fuseseră în trecut zei, dar au fost alungaţi din
casa lor cerească, pentru că săvârşiseră fapte imorale sau violente; era sincer
convins că simte în adâncul său anumite influenţe ale stării divine anterioare
naşterii sale. „De pe culmile cărei glorii, din ce stare de infinită beatitudine m-am
prăbuşit, ca să ajung să rătăcesc pe acest pământ, printre muritori!”. Neîndoindu-se
de originea sa divină, se încălţa cu sadale aurite, se îmbrăca în tunici purpurii şi
purta o cunună de laur; le spunea compatrioţilor că este favoritul lui Apolo; numai
prietenilor le dezvăluia că el însuşi este un zeu. Pretindea că are p.172 puteri
supranaturale, celebra rituri magice şi căuta, prin incantaţii, să smulgă din lumea
cealaltă secretele destinului omenesc.
Cele patru sute şaptezeci de versuri care s-au păstrat din poezia sa ne oferă
informaţii vagi despre ideile sale filosofice. [...] Toate lucrurile se compun din
patru elemente: aerul, focul, apa şi pământul. Asupra lor acşionează două forţe
fundamentale: atracţia şi repulsia, Dragostea şi Ura. Combinările şi separările
elementelor, efectuate la nesfârşit de aceste forţe, dau naştere lumii obiectelor şi
p.173 istoriei. Atunci când predomină Dragostea sau pornirea spre grupare şi
îmbinare, materia dezvoltă plante, iar organismele îmbracă forme din ce în ce mai
evoluate. [...] Dragostea uneşte totul. [...]. Toate formele superioare provin din
altele inferioare. La început, cele două sexe se găsesc în acelaşi trup, apoi se
despart şi fiecare tinde să se reunească cu celălalt. Acestui proces de evoluţie îi
corespunde un altul de disoluţie, când Ura, forţa separatoare, distruge complexul
edificiu construit de Dragoste. Treptat, organismele şi planetele se întorc la forme
din ce în ce mai primitive, până când toate lucrurile se pierd într-o masă amorfă.
[...] Cele două forţe de combinare şi de separare, Dragostea şi Ura, Binele şi Răul,
luptă între ele şi se contrabalansează într-un complex ritm universal al vieţii şi al
morţii.
„Nu-l putem aduce pe Dumnezeu atât de aproape încât privirea noatră să-l
cuprindă sau mâinile noastre să-l atingă...”.

IV. Sofiştii
Sophistai – profesori de înţelepciune.
p.176 Se spune că Protagora şi Gorgias cereau o mie de drahme (10.000 de
dolari) pentru a educa un singur elev. Prodicos solicita între o drahmă şi cincizeci
de drahme celor care doreau să asiste la prelegerile sale.
Se spune despre Protagora că s-a angajat să-i înveţe pe elevi ce înseamnă
prudenţa în afacerile publice şi private, organizarea casei şi a familiei, arta retoricii,
a discursurilor persuasive, capacitatea de a înţelege şi de a conduce administraţia
statului.
p.177 Unul dintre numeroasele merite ale lui Protagora este acela de a fi fost
fondatorul gramaticii şi filologiei europene. El vorbea, spune Platon, despre
folosirea corectă a cuvintelor; a fost primul care a făcut distincţia dintre cele trei
genuri ale substantivelor, precum şi dintre anumite tipuri şi moduri ale verbului.
Opera sa are o importanţă semnificativă pe terenul specific al filosofiei. În
filosofie, punctul de vedere subiectiv s-a afirmat mai curând odată cu Protagora
decât cu Socrate. Spre deosebire de ionieni, Protagora se interesa mai puţin de
lucruri şi mai mult de gândire, adică de toate procesele senzaţiei, percepţiei,
inteligenţei şi limbajului. În timp ce Parmenide considerase senzaţia ca incapabilă
să ducă la adevăr, Protagora vedea în ea unicul mijloc de cunoaştere şi refuza să
admită vreo realitate transcendentă, care depăşeşte domeniul simţurilor. Este
imposibil, credea el, să descoperim vreun adevăr absolut; cele la care putem ajunge
se percep ca date oamenilor în condiţii bine determinate; afirmaţiile contradictorii
pot fi şi ele adevărate pentru diferite persoane sau în epoci diferite. Adevărul,
frumosul, binele sunt relative şi subiective; „omul este măsura tuturor lucrurilor,
căci numai în raport cu el acestea există sau nu”.
p.178 „În ceea ce-i priveşte pe zei, nu ştiu dacă există sau nu, nu ştiu cu ce
se aseamănă. Multe obstacole stau în calea cuoaşterii; acest subiect este neclar, iar
viaţa noastră de muritori prea scurtă”.
Gorgias din Leontinoi. În lucrarea Despre natură, caută să demonstreze trei
afirmaţii: 1. Nimic nu există. 2. Dacă ar exista ceva, nu ar putea fi cunoscut. 3.
Dacă ar putea fi cunoscut, această cuoaştere nu ar putea fi transmisă de la un
individ la altul.
p.179 Hipias din Elis. Ca istoric, a pus bazele cronologiei greceşti, alcătuind
lista învingătorilor de la jocurile olimpice. [...] Protesta împotriva a ceea ce era
artificial şi degradant în viaţa citadinilor, opunea legea naturii, considerând legea
un tiran al omenirii.
p.181 Faptul că sofiştii erau veniţi din colonii i-a determinat, poate, să
subestimeze valoarea obiceiurilor, ca factor care înlocuieşte forţa sau legea, ca
bază a păstrării moralităţii şi ordinii. [...] Distincţia dintre „natură” şi convenţii,
tendinţa sofiştilor mai neînsemnaţi de a susţine că acţiunile permise de „natură”
sunt bune, orice ar spune legea sau obiceiurile, subminau vechile fundamente ale
moralităţii greceşti [...].

V. Socrate
p.188 Socrate avea, cum se menţionează în Platon, Apologia, „plăcerea
supremă de a purta în fiecare zi discuţii despre virtute, de a se observa pe sine şi pe
ceilalţi, deoarece o viaţă într-adevăr demnă presupune cercetare”. Astfel, el căuta
mereu să cuoască părerile oamenilor, neprecupeţindu-şi întrebările, cerând
răspunsuri precise şi opinii bine argumentate, spre marea disperare a celor care nu
puteau gândi clar.
p.189 „Îi plăcea – spune Xenofon – să peroreze uneori despre problemele
oamenilor, să aprecieze cine era evlavios sau necredincios, drept sau nedrept,
chibzuit sau nechibzuit, curajos sau fricos, să încerce să stabilească felul de a
guverna al oamenilor şi calităţile unui conducător abil”.
Avea o metodă simplă: îl ruga pe interlocutor să definească o noţiune
complexă; analiza această definiţie şi, în general, demonstra că este incompletă,
contradictorie sau absurdă. Apoi, întrebare după întrebare, îl orienta pe vorbitor
spre o definiţie mai completă şi mai corectă, pe care, totuşi, nu o formula el însuşi;
uneori, trecea la o concepţie generală sau expunea o alta, examinând un lung şir de
cazuri particulare, introducând astfel în logica greacă metoda inducţiei.
3. Filosofia lui Socrate
p.193 Socrate participa la ceremoniile cetăţii. El mărturisea că, ori de câte
ori lua hotărâri negative importante, obişnuia să asculte de o voce interioară, pe
care o numea daimonion, şi o considera un semn trimis din ceruri.
 p.194 În Cratylos, Socrate mărturiseşte: „Despre zei, noi nu ştim nimic”. Îşi
îndemna de altiminteri discipolii să nu discute această problemă; aidoma lui
Confucius, îi întreba dacă le sunt cunoscute destul de bine treburile lumeşti, pentru
a fi pregătiţi să se amestece în cele ale cerului.
Şi sofiştii trecuseră de la ştiinţa naturii la om şi începuseră să studieze
senzaţia, percepţia şi cunoaşterea. Socrate a mers [...] spre adâncimile firii, vrând
să definească caracterul omului şi scopul său.
p.195 Socrate şi-a dat seama că situaţia [...] creată de sofişti [a contribuit la]
slăbirea fundamentului supranatural al moralei. [...] Atunci când, în Eutyphron,
Socrate susţinea că binele nu este bine numai pentru că zeii îl aprobă, ci zeii îl
aprobă pentru că este bine, el săvârşea o adevărată revoluţie filosofică. Concepţia
sa despre bine, departe de a conţine ceva teologic, este pământească până într-atât
încât tinde spre utilitarism. Binele, credea el, nu este nici general, nici abstract, ci
este specific şi practic, „bun la ceva”. Binele şi frumosul sunt forme ale utilului şi
ale tuturor lucrurilor care sunt benefice pentru oameni. [...] De vreme ce, în
viziunea lui Socrate, nimic nu este mai util decât cunoaşterea, aceasta este cea mai
înaltă virtute, iar orice viciu înseamnă ignoranţă – deşi „virtutea” (arete) semnifică
aici perfecţiune mai curând decât absenţa păcatului. Fără o cunoaştere exactă,
acţiunea corectă este imposibilă. Oamenii nu fac niciodată ceea ce ştiu că este rău,
adică nesăbuit, dăunător pentru ei. Binele suprem este feicirea; cea mai bună calea
de a ajunge la ea este cunoaşterea sau inteligenţa.

Capitolul XVII
Literatura Secolului De AUR
I. Pindar
p.198 Poeţii greci erau ei înşişi filosofi, îşi creau o gândire proprie şi făceau
parte din avangarda intelectuală a timpului lor. Acelaşi conflict dintre conservatori
şi radicali, care frământa ştiinţa, religia şi filosofia, se manifesta şi în opera
poeţilor, mai ales la cei tragici, şi chiar printre istorici.
p.199 Opera lui Pindar cuprinde imnuri închinate zeilor, cântece de victorie,
ditirambi destinaţi sărbătorilor lui Dyonisos, parthenia pentru tinerele fete,
enkomia în cinstea unor celebrităţi, scolia cântate la banchete, threnoi, cântece
funebre incluse în ritualul funeraliilor, epinikia, imnuri de victorie pentru
campionii jocurilor panelenice.
 p.200 Prima parte cuprindea enunţul temei [...]. [...] În general, Pindar
„celebrează înţelepciunea personajului, frumuseţea şi splendoarea faimei sale”.
A doua parte a unei ode pindarice se compunea dintr-o suită de referiri la
mitologia greacă. [...] Pindar avea o ideea foarte înaltă despre zei şi îi onora ca pe
cei mai buni clienţi. Era poetul favorit al preoţilor din Delfi [...]. Pindar a fost
ultimul apărător al credinţei tradiţionale. [...] Amator de mistere, el împărtăşeşte
speranţa orfică în existenţa unui paradis. Recunoaşte că sufletul individului este
p.201 de origine divină şi are o soartă stabilită de zei; în operele sale întâlnim una
dintre cele mai vechi descrieri ale unei judecăţi de apoi, ale unui cer şi ale unui
infern. „Imediat după moarte, sufletele desfrânate îşi primesc pedeapsa, iar
păcatele săvârşite în acest regat al lui Zeus sunt judecate de Cel care dă inevitabila
şi dreapta sentinţă”.
A treia parte a odei, concluzia, consta de obicei într-un sfat moralizator. [...]
El se mulţumea să-i îndemne pe atleţii victorioşi sau pe prinţi să fie modeşti în
succesul lor şi să dovedească respect pentru zei şi pentru semenii lor, respectându-
se pe ei înşişi în ce aveau mai bun.

II. Teatrul lui Dyonisos

p.203 În preajma anului 500, pe versantul sudic al Acropolei a fost construit

un teatru, dedicat lui Dionysos. În decursul secolelor al cincilea şi al patrulea, s-au
ridicat teatre similare în Eretria, Epidaur, Argos, Mantineea, Delfi, Tauromenium
(Taormina) şi Siracuza. Pe scena teatrului lui Dionysos s-au jucat, pentru prima
dată, principalele tragedii şi comedii [...].
p.205 Tragedia ateniană nu avea nimic laic; ea nu se reprezenta oricând, ci
făcea parte din sărbătoarea anuală a lui Dionysos [se mai reprezentau piese, de
obicei la Pireu, cu ocazia micii Dionysia, numită „Leneea”, precum şi, în alte zile,
în teatrele din oraşele Aticii]. Dintre numeroasele piese supuse aprobării
arhontelui, doar puţine erau alese pentru a fi reprezentate la teatru.
p.207 Fie că jucau o tragedie sau o comedie, actorii purtau întotdeauna o
mască [...].

III. Eschil
Opera Prometeu înlănţuit
 p.213 La începutul tragediei este înfăţişat Prometeu, înlănţuit de către
Hefaistos de o stâncă din Caucaz, din ordinul lui Zeus, furios că l-a surprins pe
erou când îi învăţa pe oameni meşteşugul focului. [...] Legat de stâncă, în neputinţa
sa, Prometeu sfidează totuşi Olimpul; aminteşte cu mândrie toate momentele în
care i-a ajutat pe oameni, pentru a-i civiliza [...].
p.214 Pământul întreg se lamentează împreună cu el. „Strigăt al valurilor
mării care cad laolaltă, vuiet al prăpăstiilor, geamăt care urcă din întunecatele
regate ale morţii”. Toate popoarele îi transmit condoleanţe acestui adevărat deţinut
politic şi-i amintesc universalitatea suferinţei: „necazurile străbat pământul şi se
aşază la picioarele tuturor”. [...] În deznodământul pierdut al trilogiei, autorul îl
scoate din Tartar pentru a-l înlănţui din nou pe muntele stâncos, unde Zeus trimite
un vultur să-i devoreze inima. În fiecare noapte inima sfâşiată se refăcea, iar ziua
chinul reîncepea; acest supliciu s-a prelungit pe parcursul a treisprezece generaţii
de vieţi omeneşti. în sfârşit, bunul uriaş Herakles ucide vulturul şi-l convinge pe
Zeus să-l elibereze pe Prometeu. Titanul se căieşte, cade la pace cu Olimpul şi se
supune.
În această trilogie, Eschil a folosit tema clasică a tragediei greceşti: lupta
voinţei omului împotriva unui destin din care nimeni nu poate scăpa, precum şi
tema esenţială a vieţii greceşti din secolul al cincilea: conflictul dintre gândire, care
vrea să se emancipeze, şi credinţa tradiţională.
p.215 Tema lui Eschil ascunde multiple alegorii: suferinţa este fructul
arborelui cunoaşterii; a cunoaşte viitorul înseamnă să-ţi mistui şi să-ţi distrugi
inima; orice eliberator ajunge să fie sacrificat; în final, omul trebuie să accepte
nişte limite; trebuie să renunţi, să-ţi împlineşti destinul, dar în limita naturii
lucrurilor.
Orestia este încă mai impunătoare [...]. Violenţa naşte în mod fatal violenţă;
din generaţie în generaţie, inevitabila pedeapsă loveşte orgoliul şi excesul insolent.
[...] Tantal, temerar şi înfumurat monarh frigian, a deschis lungul lanţ al crimelor,
care decurg una din alta, şi a stârnit răzbunarea Furiilor, şterpelind nectarul şi
ambrozia zeilor şi dându-le fiului său, Pelops; au existat dintotdeauna şi vor
continua să existe unii oameni care dobândesc mai multe bunuri decât e nevoie
pentru condiţia umană şi care le folosesc într-un mod catastrofal pentru copiii lor.
Pelops a uzurpat tronul Elidei prin mijloace abominabile, şi-a ucis p.216
complicele şi s-a căsătorit cu Hipodamia, fiica regelui pe care-l înşelase şi-l
trimisese la moarte. Soţia sa i-a dăruit trei copii: Tieste, Eropa şi Atreu. Tieste şi-a
sedus sora, pe Eropa. Pentru a o răzbuna, Atreu i-a servit lui Tieste, la un banchet,
proprii lui copii, ca fel de mâncare. Apoi, Egist, fiul rezultat din incestul lui Tieste
cu Eropa, a jurat să se răzbune pe Atreu şi descendenţii săi. Fiii lui Atreu au fost
Agamemnon şi Menelau. Agamemnon s-a căsătorit cu Clitemnestra şi a avut două
fiice, Ifigenia şi Electra, şi un fiu, Oreste. În Aulida, unde se adăpostiseră corăbiile
grecilor, în drumul lor spre Troia, Agamamemnon, spre disperarea Clitemnestrei, a
sacrificat-o pe Ifigenia, pentru a obţine un vânt favorabil. În timp ce Agamemnon
asedia Troia, Egist a început s-o curteze pe Clitemnestra, şi-a atins scopul şi
împreună au pus la cale un complot împotriva lui Agamemnon. Acesta va fi ucis.
p.218 A doua piesă a trilogiei, Hoeforele (Purtătoarele de libaţii), îşi
datorează titlul corului femeilor care aduceau ofrande la mormântul regelui.
Clitemnestra îl trimite acolo pe tânărul său fiu, Oreste, departe, în Focida, pentru a
fi crescut acolo, în speranţa că va putea uita sfârşitul tragic al tatălui său. Dar de
fapt, în noul său cămin, bătrânii îl învaţă străvechea lege a răzbunării. „Fiecare
picătură de sânge vărsat cere din nou sânge”; în acele zile întunecate, statul lăsa la
latitudinea rudelor victimei pedepsirea ucigaşului; se credea că sufletul celui mort
nu va cunoaşte odihna, dacă nu va fi răzbunat. Oreste, chinuit şi scârbit de gândul
misiunii sale de a-şi ucide mama şi pe Egist, pleacă, în secret, la Argos, cu
prietenul său Pilade; caută şi găseşte mormântul tatălui său, şi depune o şuviţă din
părul său acolo. Când se apropie purtătoarele de libaţii se retrage, dar deodată
rămâne fascinat la vederea Electrei, propria sa soră, care, sosită cu celelalte, invocă
spiritul lui Agamemnon; e destul ca în Oreste să se nască un răzbunător. Atunci
Oreste se arată. Electra, aprigă, reuşeşte să-l convingă că trebuie să-şi omoare
mama. Tânărul, deghizat în negustor, pătrunde în palatul regal. La început,
Clitemnestra îl îmblânzeşte prin ospitalitatea sa, dar când Oreste, pentru a o pune la
încercare, o anunţă că fiul ei, trimis în Focida, a murit, e revoltat să vadă că sub
tristeţea ei p.219 răzbate o bucurie secretă. Ea îl cheamă pe Egist să-i comunice
vestea; răzbunătorul de care se temeau nu mai există. Însă Oreste nu poate îndura
mai mult; îl ucide pe Egist şi o împinge pe mama sa în interiorul apartamentelor,
de unde iese o clipă mai târziu, cu minţile aproape rătăcite şi având pe conştiinţă
nu mai puţin decât un matricid.
În ultima din cele trei părţi ale tragediei, poetul, dând viaţă manifestărilor de
durere ale eroului, ni-l înfăţişează pe Oreste urmărit de Erinii, aceste Furii care au
ca scop pedepsirea crimei. Denumirea lor printr-un eufemism înşelător,
Eumenidele (Binevoitoarele), a dat titlul piesei. Oreste este condamnat şi evitat de
toţi; oriunde merge, Furiile îl urmăresc, umbre negre care vociferează,
răzbunătoare, însetate de sângele său. [...] În consiliul Areopagului, Atena, zeiţa
cetăţii, prezidează judecata. Furiile expun cauza şi cer răzbunare; Apolo pledează
pentru Oreste. Judecătorii se pronunţă, dar voturile sunt egal împărţite. Votul
decisiv al Atenei îl achită pe Oreste.

IV. Sofocle
p.223 Sofocle a scris o sută treisprezece tragedii, din care au mai rămas
şapte.
Pe Eschil îl pasionau temele mari, de anvergură universală, în care
personajele dramei sunt ca şi absorbite, voalate de umbră. Pe Sofocle îl interesa
caracterul indivizilor [...].
p.224 Oedip rege
Conform tradiţiei greceşti, Laios fusese blestemat, împreună cu copiii săi,
pentru că introdusese pe pământul Eladei un viciu contra naturii. [...] Un oracol
spusese că Laios şi soţia sa, regina Iocasta, vor avea un fiu care, după ce-şi va
ucide tatăl, se va căsători cu mama sa. Era pentru prima dată în istoria universală
când doi părinţi îşi doreau ca primul lor născut să fie o fată. Dar a fost băiat. Pentru
a înlăura îndeplinirea prezicerii, l-au dus în munţi. Acolo a fost descoperit de un
cioban, care i-a dat numele Oedip, pentru că avea picioarele umflate. p.225
Ciobanul a lăsat copilul în grija regelui şi reginei din Corint, care l-au crescut ca şi
cum ar fi fost propriul lor fiu. Ajuns la maturitate, Oedip a aflat, de la acelaşi
oracol, că era destinat să-şi ucidă tată şi să se căsătorească cu mama sa. Convins că
era fiul suveranilor din Corint, s-a hotărât să fugă şi a luat-o spre drumul spre
Theba. În timp ce mergea, s-a întâlnit cu un bătrân, cu care s-a certat în aşa hal
încât a ajuns să-l omoare, neştiind că victima nu era altcineva decât tatăl său. În
apropiere de Theba, s-a întâlnit cu Sfinxul, fiinţă hibridă, cu chip de femeie, corp
de leu şi aripi de pasăre. Acesta i-a cerut să dezlege faimoasa enigmă: „cine merge
pe patru picioare, pe trei picioare, pe două picioare?”. Monstrul îl devora pe cel
care nu putea răspunde la întrebare. Pentru a scăpa de el, tebanii se juraseră că
persoana, indiferent cine ar fi fost, care va dezlega enigma, va fi regele lor,
deoarece numai în acest caz Sfinxul acceptase să se sinucidă. Oedip i-a răspuns:
„omul, deoarece, copil fiind, el se târăşte în patru labe, ca adult merge în două
picioare, iar la bătrâneţe se foloseşte de un baston”. Dezlegarea era imperfectă, dar
Sfinxul a acceptat-o şi, credincios cuvântului dat, s-a sinucis. Tebanii l-au aclamat
pe Oedip, salvatorul lor. Şi cum Laios nu mai apărea, l-au numit rege pe noul venit.
După obiceiul locului, Oedip s-a căsătorit cu regina şi a avut patru copii: Antigona,
Polinice, Eteocle şi Ismena. În scena următoare, Oedip îl somează pe un mare
preot, încărcat de ani, să-i dezvăluie, dacă poate, numele ucigaşului lui Laios, iar
preotul îl numeşte pe Oedip însuşi. Iocasta refuză să creadă şi-i spune lui Oedip:
„multor bărbaţi le-a fost sortit să viseze noaptea că s-au culcat cu mamele lor, dar
treci mai uşor prin viaţă dacă nu iei în seamă asemenea lucruri”. Când, în sfârşit,
trebuie să accepte crudul adevăr, Iocasta, disperată, se spânzură, iar Oedip,
înnebunit de remuşcări, îşi scoate ochii şi pleacă din Theba, însoţit numai de
Antigona.
p.231 Ca şi Solon, Sofocle declară că omul cel mai fericit, cel mai
binecuvântat, este cel care nu s-a născut niciodată, imediat după el urmând cel care
a murit de copil.

V. Euripide
1. Piesele
p.235 Hipolit – eroul acestei poveşti este un tânăr vânător chipeş, care i-a
jurat fecioarei Artemis, zeiţa vânătorii, să-i fie mereu fidel, p.236 să fugă de femei
şi să-şi facă veacul prin păduri. Dar Afrodita, căreia i se părea că un asemenea
celibat este o adevărată jignire la adresa ei, îi insuflă Fedrei, soţia lui Teseu, o
pasiune nebună pentru Hipolit, care era fiul lui Teseu şi al amazoanei Antiopa.
Fedra, respinsă de Hipolit, lâncezeşte şi se ofileşte şi din această cauză avea de
altminteri să şi moară. [...] Fedra moare, iar Teseu găseşte în mâna ei un bilet, din
care rezultă cvă Hipolit ar fi sedus-o. Teseu îl imploră pe zeul Poseidon să-l ucidă
pe Hipolit, care încearcă să-i explice că nu e vinovat, dar protestele p.237 sale sunt
zadarnice. Tatăl îl alungă din ţară. Carul lui Hipolit se îndepărtează de-a lungul
ţărmului. Un meu de mare iese din valuri şi începe să-l urmărească. Bidivii se
sperie şi carul se răstoarnă. Hipolit, încurcat în hăţuri, este târât pe solul stâncos,
fiind mutilat şi sfârtecat.
Medeea are ca obiect povestea argonauţilor. Când Iason soseşte la Colhida,
Medeea – prinţesă regală – se îndrăgosteşte de el, îl ajută să obţină lâna de aur şi,
pentru a-l proteja, îşi înşală tatăl şi îşi ucide fratele. Iason îi jură dragoste eternă şi
o ia cu el la Iolcos. Acolo, ea începe prin a-l otrăvi în mod sălbatic pe regele Pelias,
pentru că nu-şi ţinuse cuvântul de a-i da tronul eroului care avea să aducă lâna de
aur. Deoarece legea din Tesalia îi interzicea să se căsătorească cu o străină, Iason
trăieşte în concubinaj cu Medeea, care îi va naşte doi copii. Dar, cu timpul, se
plictiseşte de o tovarăşă aşa de crudă şi îi cere mâna fiicei lui Creon, regele
Corintului. Creon este de acord şi o trimite în surghiun pe Medeea. p.238 [...]
Simulând o împăcare, Medeea îi trimite rivalei sale un cadou frumos – nişte rochii
scumpe. Prinţesa corintiană, îmbrăcându-se cu una, este cuprinsă de flăcări; Creon
vrea să o ajute, dar este cuprins şi el de flăcări şi moare. Medeea îşi ucide copiii şi
se duce să-i arate lui Iason micuţele lor cadavre.

Viaţa în Grecia Antică. Volumul 3: Declinul şi prăbuşirea libertăţii

Cartea a patra: Declinul şi prăbuşirea libertăţii greceşti: 399-322

Capitolul XIX
Filip

1. Imperiul Spartan

p.11 De acum înainte, Sparta avea să-şi asume pentru un timp dominaţia
navală asupra Greciei [...] În loc să redea cetăţilor, care fuseseră până nu demult
supuse Atenei, libertatea promisă, Sparta le-a impus un tribut anual de o mie de
talanţi. În plus, a instaurat în fiecare oraş un regim aristocratic, controlat de un
guvernator sprijinit de o garnizoană spartană.
Multe proprietăţi funciare au trecut în secolul IV î.H. în mâinile femeilor;
averea astfel sporită le permitea doamnelor spartane, lipsite de grija educaţiei fiilor
lor, să ducă o viaţă uşoară, bucurându-se de o libertate p.12 morală care nu se
potrivea cu vechea libertate a cetăţii. Pe de altă parte, împărţirea repetată a unor
domenii sărăcise multe familii într-o asemenea măsură încât acestea nu mai puteau
contribui cu mare lucru la ospăţurile publice, fapt ce ducea la pierderea cetăţeniei
[...]. Proprietarii de moşii lipsiţi de drepturi cetăţeneşti, periecii excluşi şi iloţii
răzbunători alcătuiau o populaţie mult prea agitată şi mult prea ostilă pentru ca
guvernanţii să se mai poată dedica operaţiunilor militare externe, de anvergură în
spaţiu şi timp, specifice regimului imperial.
 II. Epaminonda
p.16 După victoria de la Leuctra, tebanul Epaminonda a mărşăluit către
Pelopones, a eliberat Mesenia, care fusese aservită Spartei în urmă cu un secol.
Sparta nu avea să-şi mai revină niciodată de pe urma pierderilor suferite în această
campanie. [...] Visând la un imperiu teban, Epaminona a declarat război Atenei.
Dar în 362 Epaminonda este învins şi ucis.
III. Al doilea Imperiu Atenian
p.17 În 378 î.H., cei mai mulţi dintre foştii supuşi şi aliaţi s-au grupat din
nou sub comanda Atenei.
p.19 Înlocuirea treptată a averii mobiliare cu bunuri imobile dădea naştere
unei aprige lupte pentru bani. Limba greacă a inventat cuvântul pleonexia, pentru a
desemna această poftă fără limite de a agonisi, şi chrematistike, pentru a denumi
goana după avere. Bunurile, serviciile şi invizii erau apreciaţi tot mai mult în
funcţie de bani şi de proprietate. Averile se clădeau şi se prăbuşeau cu o rapiditate
fără precedent şi erau cheltuite cu o ostentaţie care ar fi scandalizat Atena lui
Pericle. Noii îmbogăţiţi, numiţi de greci neoplutoi, îşi construiau case somptuoase,
iar soţiile lor purtau veşmite şi bijuterii nepreţuite. [...] Sub noul regim economic,
eminamente mercantil, săracul era relativ mai sprac decât pe vremea când fusese
sclav pe o moşie. [...] În oraşe, salariile muncitorilor liberi se devalorizau din
pricina concurenţei slavilor. Sute de cetăţeni trăiau de pe azi pe mâine doar din
alocaţiile primite pentru a asista la şedinţele tribunalelor; cei hrăniţi de temple sau
de stat erau cu miile. Alegătorii (pentru a nu mai vorbi de restul populaţiei) lipsiţi
de orice proprietate reprezentau, în 431 î.H., aproape 45% din corpul electoral, iar
în 355 î.H., 57%. Clasele mijlocii, care, prin numărul şi puterea lor în stat,
menţinuseră echilibrul între aristocraţie şi oamenii de rând, îşi pierduseră
agoniseala şi nu mai puteau ţine echilibrul între bogaţi şi săraci, între un
conservatorism inflexibil şi un radicalism vecin cu utopia. Societatea ateniană era
acum împărţită între cele „două cetăţi” ale lui Platon, „una, cetatea săracului,
cealaltă, a bogatului, una în război cu cealaltă”. Săracul complota pentru a-l prăda
pe bogat, fie pe cale legală, fie prin revoluţie, iar bogaţii se organizau spre a se
proteja împotriva săracilor.
p.20 În acest conflict, intelectualii s-au situat tot mai mult de partea
săracilor. Ei îi dispreţuiau pe comercianţi şi pe bancheri, a căror avere părea să fie
invers proporţională cu gustul şi cultura lor; chiar printre intelectualii înstăriţi
existau unii, precum Platon, care cochetau cu ideile comuniste.
 Pericle găsise în colonizări un mijloc foarte potrivit pentru a atenua lupta de
clasă, dar acum Dionysios era stăpânul Occisdentului, iar Macedonia se extindea
spre nord.
În cele din urmă, cetăţenii cei mai săraci au pus stăpânire pe adunare şi au
făcut în aşa fel încât averile bogaţilor să ajungă în visteria publică, pentru a fi
reîmpărţite nevoiaşilor şi alegătorilor, prin intermediul lucrărilor publice şi al
reparaţiilor. Politicienii au dublat impozitele indirecte, taxele percepute pe
importuri şi exporturi, precum şi cota-parte de o sutime aplicată transferurilor de
bunuri funciare. Au menţinut şi pe timp de pace taxele extraordinare care erau în
vigoare în vreme de război; au apelat la contribuţii „voluntare” şi au impus
bogaţilor efectuarea unor „prestaţii”, pentru a finanţa lucrările publice cu banii lor;
au recurs, din când în când, la confiscări şi exproprieri; au lărgit domeniul de
impozitare asupra venitului proprietăţilor, pentru a limita sporirea nemăsurată a
averilor.
p.21 La Argos, în 370 î.H., democraţii i-au atacat pe neaşteptate pe bogătaşi,
au ucis vreo mie două sute dintre ei şi le-au confiscat averile. În unele state care,
deşi se duşmăneau reciproc, familiile înstărite încheiau înţelegeri secrete pentru a
se sprijini unele pe altele împotriva revoltelor populare. Atât clasele de mijloc cât
şi bogaţii începeau să nu mai aibă încredere în democraţie, văzând cum sub un
astfel de regim invidia pune stăpânire pe putere, în vreme ce săracii, la rândul lo, se
îndepărtau de ea, mincinoasa egalitate a voturilor năruindu-se sub ochii lor din
cauza revoltătoarei inegalităţi a averilor. Intensitatea crescândă a luptei de clasă
slăbise Grecia, care era la fel de divizată în interior ca şi în exterior, atunci când
Filip s-a năspustit asupra ei. Mulţi bogaţi s-au bucurat, considerând că venirea sa
îndepărta pericolele unei revoluţii.
Dezordinea morală ţinea pasul cu înflorirea luxului şi cu luminarea minţii.
Masele îşi preţuiau superstiţiile şi se cramponau de mituri; zeii Olimpului aveau să
dispară, dar alţii nu vor întârzia să-şi facă apariţia. Divinităţi exotice, precum Isis şi
Amon, Atis şi Bendis, Cibele şi Adonis, veneau din Egipt sau din Asia, iar
expansiunea orfismului îi aducea zilnic lui Dionysos noi adepţi. Burghezia din
Atena, pe jumătate de origine străină şi tot mai prosperă, era înclinată mai curând
către calculele practice decât spre căderea în misticism.
p.22 Filosofia se străduia să găsească în loialitatea civică şi în etica naturală
o orientare care să poată înlocui atât porunile divine cât şi zeitatea protectoare; dar
puţini cetăţeni erau dispuşi să trăiască la fel de simplu ca Socrate [...].
 Pe măsură ce religia îşi pierdea influenţa asupra claselor cultivate, individul
se elibera din ce în ce mai mult de vechile restricţii morale, fiii de autoritatea
părintească, soţii de legăturile căsniciei, femeile de maternitate, iar cetăţenii de
responsabilitatea politică. [...] Morala legată de război se îmbunătăţise în decursul
secolului al patrulea, şi un curent umanist dovedea continuitatea învăţăturilor lui
Euripide şi Socrate, precum şi a exemplului dat de Agesilau. Dar moralitatea, atât
sexuală, cât şi politică, era într-un declin continuu. Numărul celibatarilor şi al
curtezanelor era tot mai mare, elegant asociate, iar legăturile libere câştigau teren
în faţa căsătoriilor legitime.
Limitarea voluntară a naşterilor era la ordinea zilei, prin metode
contraceptive, prin avort sau prin pruncucidere.
p.23 [...] Traiul confortabil şi plăcut de acasă, dedicat afacerilor şi studiilor,
luase locul celui din vremea lui Pericle, când cetăţenii îşi petreceau timpul făcând
exerciţii fizice şi militare sau îndeplinind funcţii publice. Atletismul devenise o
meserie ca oricare alta; cetăţenii, care în secolul al VI-lea î.H., împânzeau palesrele
şi sălile de gimnastică, se mulţumeau acum să asiste la demonstraţiile
profesioniştilor. Tinerii efebi mai primeau încă o iniţiere elementară în problemele
legate de război, dar adulţii găseau nenumărate modalităţi de a se sustrage de la
obligaţiile militare. Războiul însuşi se profesionalizase [...]; el cerea din partea
luptătorilor o pregătire specială şi o durată nelimitată de timp; era nevoie de
înlocuirea soldaţilor cetăţeni cu mercenari, fapt care prevestea că în curând rolul de
conducător nu-l vor mai avea oamenii de stat greci, ci războinicii. În timp ce Platon
vorbea despre regi filosofi, regii soldaţi îşi consolidau treptat poziţia chiar sub
nasul lui. Mercenarii din Grecia îşi ofereau serviciile, fără deosebire, atât
generalilor greci, cât şi celor „barbari”, astfel încât ei se băteau, la fel de des,
împotriva ţării lor ca şi pentru ea; armatele Persiei care îl vor înfrunta pe
Alexandru vor fi pline de greci. Soldaţii îşi vărsau sângele nu pentru patrie, ci
pentru acela care plătea mai bine.
Cu excepţia onorabilei perioade în care Euclid a fost arhonte (403 î.H.) şi a
administraţiei lui Licurg (338-326), corupţia politică şi dezordinea care s-au
instalat după moartea lui Pericle au continuat pe tot parcursul secolului al patrulea.
[...] Persia reuşea fără dificultate să-i corupă pe unii politicieni greci, pentru ca
aceştia să declare război altor state greceşti sau Macedoniei.
p.24 Fiecare partid organiza comitete, inventa diverse procedee pentru a-şi
face reclamă, plătea agenţi şi încasa fonduri; cei care finanţau aceste cheltuieli
mărturiseau că se aşteptau să „câştige în final dublu”. Pe măsură ce activitatea
politică se înteţea, patriotismul scădea; încrâncenarea luptelor dintre facţiuni foarte
puţin elan pentru a fi consacrat cetăţii. Constituţia lui Clistene şi individualismul
manifestat în comerţ şi filosofie slăbiseră familia şi eliberaseră individul; şi iată că
acum individul liber, pentru a-şi răzbuna parcă familia, se întorcea împotriva
statului şi-l distrugea.
În anul 400, democraţii triumfători, pentru a asigura prezenţa celor mai
săraci cetăţeni la ekklesia, astfel încât ea să nu fie dominată de clasa proprietarilor,
au sporit valoarea jetoanelor de prezenţă, plătite de către stat celorr care participau
la întruniri.

Capitolul XX
Literatura şi Artele în Secolul al Patrulea

I. Oratorii
p.41 Sărăcirea tezaurului public şi slăbirea patriotismului, în rândul celor
înstăriţi, nu mai permitea organizarea generoasă a acelor coruri grandioase de
odinioară. [...] Tragedia greacă fusese construită pe temelia religiei şi a mitologiei;
ea p.41 avea nevoie din partea publicului de un soi de pietate şi de o anumită
credinţă. Avea să dispară, puţin câte puţin, odată cu amurgul zeilor.
Dacă teatrul tragic era în declin, comedia înflorea. [...] Comedia cuprinsă
între anii 400 şi 323 şi-a pierdut gustul pentru satira politică [...]. În general, grecul
secolului al patrulea se îndepărta din ce în ce mai mult de viaţa publică şi-şi
consacra tot mai mult timp activităţilor personale; îl interesau mai puţin treburile
statului, concentrându-se asupra celor domestice şi sufleteşti. Îşi face acum apariţia
comedia de moravuri; iubirea începe să domine scena, dar nu întotdeauna prin
virtuţile ei. curtezanele se amestecă pe scenă cu cotoroanţele, cu bucătarii, cu
filosofii zăpciţi – însă protagoniştii şi autorii încearcă să-şi salveze onoarea printr-
un deznodământ fără cusur, care nu-i altul decât căsătoria.
Secolul al patrulea a aparţinut oratorilor. Dezvoltarea industriei şi a
comerţului călăuzea spiritele spre o direcţie realistă, spre practică; şcolile în care
înainte se învăţau poemele lui Homer ofereau acum elevilor soluţii folositoare
retorici. Licurg, Iseu, Hiperide, Demade, Deinarh, Eschine şi Demostene au fost
politicieni-oratori, conducători de facţiuni poltice [...]. p.43 [...] Deşi compoziţia
eterogenă a adunării ateniene şi a tribunalelor populare a dat un impuls dezvoltării
artei oratorice, aceasta nu a încetat să se degradeze; de la avocaţi, acest efect nu
putea să nu se extindă şi la vastul domeniu al literaturii greceşti. Cetăţeanului
atenian îi plăceau întrecerile oratorice, cu injuriile lor cu tot [...].
Platon, care ura retorica, văzând în ea otrava mortală a democraţiilor, a
definit-o astfel: arta de a-i conduce pe oameni făcând apel la sentimentele şi
pasiunile lor.
Pentru Demostene, secretul artei oratorice se afla în modul de interpretare
(hypocrisis); de aceea, îşi învăţa discursurile pe de rost şi le recita în faţa oglinzii.
Şi-a săpat singur o pivniţă în care a stat luni întregi, practicându-şi, în secret, arta.

II. Isocrate
p.45 Născut în 436, Isocrate a trăit aproape o sută de ani (până în 338) şi a
murit odată cu libertatea greacă.
p.46 În 391, a deschis o şcoală de retorică [...]. Studenţii veneau la el de
peste tot din lumea greacă. [...] În pamfletul Împotriva Sofiştilor, se ridică
împotriva celor care pretind că fac, pentru trei sau patru mine, dintr-un idiot un
savant, şi împotriva celor care, precum Platon, cred că pentru a deveni bun
conducător un bărbat trebuie să fie iniţiat în ştiinţă şi în metafizică. În ceea ce-l
priveşte, Isocrate considera că nu se pot obţine rezultate bune decât dacă studentul
are ceva talent din născare. Nu voia să predea nici metafizica, nici ştiinţa, căci,
spunea el, aceasta ar însemna să cauţi zadarnic cauza unor mistere cu neputinţă de
pătruns. Cu toate acestea, a dat învăţăturilor sale numele de filosofie. În programa
şcolii figura în principal arta de a scrie şi de a vorbi, dar în legătură cu literatura şi
politica. [...] Scopul acestui curs era arta oratoriei, întrucât în acea vreme ea
reprezenta principalul mijloc de a-ţi croi drum în cariera publică; argumentaţia era
cea care cârmuia, de fapt, statul atenian.
p.47 În primul dintre vestitele sale discursuri, Panegyricus [se numea astfel,
întrucât era adresat adunării generale (panegyris) a grecilor (pan-agora), cu ocazia
celei de-a o suta olimpiade], este anunţată tema dominantă a gândirii lui Isocrate,
pe care el a împrumutat-o de la bătrânul său dascăl Gorgias: Grecia era chemată să
renunţe la minusculele ei stătuleţe suverane şi să devină un singur stat. [...] Pentru
el, ca de altminteri pentru epoca elenistică în ansamblul ei, elenimsul nu însemna
apartenenţa la o rasă, ci participarea la o cultură, cultură care era cea mai frumoasă
dintre cele create vreodată de om.
 III. Xenofon
- student al lui Socrate.
- povestitor desăvârşit, filosof mediocru.

Capitolul XXI
Apogeul Filosofiei
I. Oamenii de ştiinţă
p.65 Xenocrate a scris o istorie a geometriei, Teofrast o istorie a filosofiei
naturale, Menon o istorie a medicinei, iar Eudemos istorii ale aritmeticii,
geometriei şi astronomiei. Problemele legate de religie, de morală şi de politică
fiind considerate mai urgente şi mai vitale decât cele legate de natură, se trece,
odată cu Socrate, de la studiul obiectiv al lumii materiale la cercetarea sufletului şi
a statului.
Platon iubea matematica şi o îmbina cu filosofia sa. în onoarea ei, a fondat
Academia [...]. După părerea lui, aritmetica era o teorie a numerelor pe jumătate
mistică; geometria nu era o simplă măsurare a pământului, ci constituia o disciplină
a raţiunii pure şi deschidea o fereastră spre divinitate.
[...]
II. Şcoala socratică
1. Aristip
p.69 Euclid din Megara a făcut din dialectica lui Zenon şi a lui Socrate o
eristică sau artă a argumentaţiei care punea sub semnul întrebării orice concluzie şi
care avea să se transforme, un secol mai târziu, în scepticismul lui Pyrrhon şi
Carneade. După moartea lui Euclid, strălucitul său discipol, Stilpon, a preluat
conducerea şcolii din Megara, imprimându-i din ce în ce mai mult o viziune cinică:
de vreme ce orice filosofie poate i combătută, înţelepciunea nu constă în a cultiva
speculaţia metafizică, ci în a duce o viaţă simplă, care să-l p.70 elibereze pe
individ, pentru a fi fericit, de dependenţa faţă de factorii externi. După jefuirea
Megarei, atunci când Demetrios Poliorcetul s-a interesat de pierderile suferite de
Stilpon, înţeleptul i-a spus că nu a posedat niciodată nimic, în afară de cunoaştere,
şi că pe aceasta nu i-o poate lua nimeni. În ultimii ani ai vieţii, printre studenţii săi
s-a numărat şi fondatorul filosofiei stoice; astfel, se poate spune că şcoala din
Megara a început şi s-a terminat cu un Zenon.
După moartea lui Socrate, Aristip a călătorit [...], apoi s-a stabilit la Cirene,
oraşul său natal de pe coasta Africii, unde a întemeiat o şcoală de filosofie. în
această cetate pe jumătate orientală, bogăţia şi luxul claselor conducătoare
avuseseră o influenţă hotărâtoare asupra moravurilor; în plus, din doctrina
maestrului său, el prefera acel segment care vedea în fericire binele suveran.
Înzestrat cu un chip frumos, având darul vorbirii şi dând dovadă de maniere
elegante, Aristip se bucura de succes oriunde mergea.
Filosofia lui Aristip era simplă şi naivă. Orice am face, spunea el, facem
nutrind speranţa de a obţine o plăcere sau de teama unei dureri, chiar şi atunci când
oferim tot ce avem prietenilor noştri sau când ne dăm viaţa pentru căpeteniile
noastre, în armată. Plăcerea este binele suprem şi orice alt lucru, inclusiv virtutea şi
filosofia, trebuie judecat în funcţie de capacitatea lui de a ne procura plăcere.
Cunoştinţele noastre despre lucruri sunt incerte; numai ceea ce simţim putem
putem cunoaşte în mod direct şi sigur; prin urmare, înţelepciunea presupune
căutarea senzaţiilor plăcute, iar nu a adevărului abstract. Plăcerile cele mai vii nu
sunt nici intelectuale, nici morale; sunt fizice şi percepute de simţurile noastre. În
consecinţă, înţeleptul va căuta, înainte de toate, desfătările fizice. El nu va
sacrifica, în niciun chip, un bine prezent pentru un eventual bine viitor, deoarece
numai prezentul p.71 există, iar el este la fel de bun ca viitorul, dacă nu chiar mai
bun; arta de a trăi înseamnă să ştii să culegi plăcerile pe măsură ce apar şi să profiţi
cât mai din plin cu putinţă de ceea ce îţi oferă prezentul. Filosofia nu trebuie să ne
povăţuiască să ne îndepărtăm de plăceri; dimpotrivă, menirea ei este să ne ajute să
le alegem şi să le folosim pe cele mai bune. Nu ascetul care se abţine este stăpânul
plăcerii, ci omul care se bucură de ea, fără a-i fi sclav, şi care poate face diferenţa,
cu prudenţă, între plăcerile dăunătoare şi cele inofensive. Omul înţelept va arăta un
respect critic faţă de ordinea publică şi faţă de legi, dar va căuta cu grijă „să nu fie
nici stăpânul, nici sclavul cuiva”.
Cineva i-a reproşat odată că trăia cu o curtezană – el a răspuns că nu vede
nimic rău în a locui într-o casă sau a călători pe o corabie de care s-au folosit şi
alţii înaintea sa.
2. Diogene
p.73 Esenţa filosofiei cinice: limitarea nevoilor trupului la strictul necesar,
pentru ca sufletul să fie cât mai liber cu putinţă.
Învăţătura lui Aristip era „posed, dar nu sunt posedat”, cea a lui Antistene
„nu posed, pentru a nu fi posedat”.
După moartea lui Socrate, Antistene i-a preluat misiunea de îndrumător.
Pentru a-şi împărtăşi învăţătura, s-a instalat în gimnaziul numit Cynosarge (câine
de mare), deoarece era destinat celor de condiţie joasă, copiilor nelegitimi sau
străinilor. Numele de cinic dat acestei şcoli s-a datorat mai curând locului decât
pentru a-i caracteriza convingerile. Antistene se îmbrăca precum muncitorii, nu
cerea bani pentru lecţii şi îi prefera pe elevii săraci celor înstăriţi.
La început, Antistene a refuzat să-l primească pe Diogene printre elevii săi,
dar acesta a insistat, a suportat cu resemnare insultele, finalmente fiind primit [...]
Prin naştere, Antistene fusese pe jumătate sclav; Diogene fusese bancher în Sinope,
însă dăduse faliment. Se văzuse nevoit să cerşească pentru a supravieţui; de aceea,
s-a bucurat să afle că un astfel de trai era socotit un model de virtute şi de
înţelepciune. A adoptat portul cerşetorilor: zdrenţe, desagă şi ciomag; o perioadă, a
locuit într-un burlan mare sau butoi, în curtea templului Cibelei din Atena.
Invidiind p.74 simplitatea animalelor, se străduia să o imite, dormind pe pământ,
mâncând te miri ce găsea, şi, ni se spune, făcându-şi nevoile fiziologice şi
împreunându-se în văzul tuturor. Într-o zi a observat un copil bând apă din căuşul
mâinii şi s-a hotărât să se lipsească şi de cană şi de cupă. Uneori, ţinea în mână o
lumânare sau un felinar, spunând că pornise în căutarea unui om. Nu făcea rău
nimănui, dar refuza să recunoască legile; cu mult timp înaintea stoicilor, Diogene
s-a declarat kosmopolites, adică cetăţean al lumii. În timpul unei călătorii, a fost
prins de piraţi şi vândut ca sclav lui Xeniade, din Corint. Când noul stăpân l-a
întrebat ce ştie să facă, el a răspuns „să conduc oamenii”. Xeniade l-a desemnat
atunci preceptorul fiilor săi şi administratorul gospodăriei; Diogene şi-a îndeplinit
atât de bine aceste sarcini, încât Xeniade l-a numit „geniul bun” al casei şi şi-a luat
obiceiul de a-i cere sfatul ori de câte ori avea nevoie.
Era un bun orator [...]. După părerea sa, libertatea de expresie era bunul cel
mai de preţ în viaţa socială.
p.75 Metafizica li se părea cinicilor o distracţie zadarnică; trebuie să studiem
natura nu pentru a explica lumea, fapt care este de altminteri imposibil, ci pentru a
avea un model de înţelepciune după care să ne ghidăm în viaţă. singura realitate
filosofică este etica. Scopul vieţii nu este altul decât fericirea; dar nu o vom găsi
căutând plăcerea, ci ducând o viaţă simplă, redusă la satisfacerea celor mai
elementare nevoi. Plăcerea este justificată dacă este rezultatul muncii şi al efortului
personal şi dacă nu este urmată de remuşcări; dar ea ne tulbură atât de des sau, o
dată dobândită, ne dezamăgeşte de atâtea ori, încât ar fi mai înţelept, se pare, să o
considerăm ca fiind ceva rău, şi nicidecum ceva bun. ceea ce asigură o mulţumire
deplină şi de durată este purtarea modestă şi virtuoasă: bogăţia distruge pacea, iar
invidia, ca o rugină, macină sufletul. Sclavia este nedreaptă, dar lucrul acesta este
lipsit de importanţă, deoarece înţeleptului îi va fi la fel de uşor să fie fericit atât ca
rob cât şi ca om liber. singura libertate care contează este cea lăuntrică. „Zeii –
spune Diogene – i-au dat omului o existenţă uşoară, dar omul a complicat-o din
dorinţa lui de a trăi în lux”.
Cinicii erau de părere că în religie tot ce nu ţine de simpla practicare a
virtuţii este superstiţie. Omul trebuie să-şi găsească chiar în virtute propria p.76
răsplată; aceasta nu trebuie să depindă nici de existenţa zeilor, nici de dreptatea
împărţită de ei. Virtutea înseamnă să mănânci, să posezi şi să doreşti cât mai puţin
posibil, să nu bei decât apă şi să nu faci rău nimănui.
În viziunea lui Diogene, a te apăra de un duşman se face „arătându-te
vrednic de cinste şi drept”. Dorinţa sexuală este singura care le-a părut rezonabilă
cinicilor. Ei evitau căsătoria, considerând-o o legătură superficială, dar sprijineau
prostituatele. Diogene propunea ca amorul să fie liber, iar femeile ale tuturor; cât
despre Antistene, el nu voia să depindă de nimeni şi se plângea că nu poate să-şi
stăpânească foamea, aşa cum reuşea cu dorinţele sexuale. [...] Chiar şi faţă de
moarte omul trebuie să-şi păstreze o anumită independenţă şi poate să-şi aleagă
singur locul şi momentul.
Filosofia cinică făcea parte din mişcarea de „întoarcere la natură”, ce a
apărut la Atena în secolul al cincilea, î.H., ca o reacţie la complexitatea monotonă a
unei civilizaţii la care mulţi se adaptau cu greu. Oamenii nu sunt civilizaţi prin
natura lor; dacă suportă restricţiile specifice unei vieţi organizate, o fac numai de
teama de pedeapsă sau de singurătate.
După moartea lui Diogene, discipolii săi au format un fel de congregaţie fără
religie; au ridicat sărăcia la rang de regulă, au trăit din pomeni, au făcut burlăcia
mai uşoară cu ajutorul promiscuităţii şi au deschis şcoli de filosofie. Nu aveau
locuinţe; discutau şi îşi petreceau nopţile pe străzi, sub porticurile templelor. Prin
intermediul discipolilor lui Diogene, Stilpon şi Crates, doctrina cinică s-a menţinut
p.77 până în epoca elenistică şi a stat la baza stoicismului. Şcoala ca atare avea să
dispară la finalul secolului al treilea î.H. [...].

III. Platon
1. Profesorul
Familia lui Platon era atât de veche încât, pe linie maternă, se trăgea din
Solon, iar pe linie paternă din primii regi ai Atenei şi chiar din Poseidon, zeul
mării. Mama lui era sora lui Carmide şi nepoata lui Critias. Numele lui era
Aristocle, p.78 „cel mai bun şi mai renumit”.
Exista o mai veche prietenie între Socrate şi Carmide.
p.79 Tehnic vorbind, Academia era o comunitate religioasă sau thiasos,
consacrată cultului muzelor. Studenţii nu plăteau [...], însă, cum cei mai mulţi
proveneau din familii înstărite, părinţii făceau donaţii Academiei. [...] Femeile
aveau şi ele acces la aceste studii [...]. Programa conţinea în principal matematica
şi filosofia. Deasupra portalui se putea citi: Medeis ageometretos eisito – nimeni să
nu intre aici dacă nu cunoaşte geometria. Cursurile de matematică includeau
aritmetica (teoria numărului), geometria aprofundată, „sferica” (astronomia),
„muzica” (inclusiv, se pare, literatura şi istoria), dreptul şi filosofia. Morala şi
filosofia politică veneau în ultimul rând [... ].
p.81 Platon şi asitenţii lui îşi predau învăţătura prin prelegeri, prin dialoguri
sau supunându-le studenţilor spre rezolvare diverse probleme.

IV. Aristotel

2. Savantul
p.98 Prin tradiţie, Aristotel a fost considerat în primul rând un filosof.
p.99 Aristotel consideră că simţurile sunt singurul izvor al cunoaşterii.
Universaliile sunt idei generalizate, însă nu înnăscute, ci formate pa baza
numeroaselor percepţii ale unor obiecte asemănătoare între ele; sunt concepţii, nu
lucruri.

CARTEA A CINCEA
RĂSPÂNDIREA CIVILIZAŢIEI ELENISTICE
322-146 î.H.

Cap. XXIII
Grecia Şi Macedonia

1. Lupta pentru putere

p.144 După moartea lui Alexandru, lumea grecească cuprindea nu numai trei
mari monarhii, Macedonia, Imperiul Seleucid şi Egiptul, ci încă vreo sută de cetăţi
greceşti, mai mult sau mai puţin independente [...]. Lor li se adăuga, în Occident,
Sicilia şi Italia, colonii greceşti, la care aveau să râvnească neîncetat Cartagina şi
Roma.
Succesorii lui Alexandru, numiţi diadohi (diadochi), fuseseră şefi militari
macedoneni. [...] Ei şi-au împărţit imperiul în cinci părţi, în anul 321 î.H.:
Antipater a căpătat Macedonia şi Grecia, Lisimah – Tracia, Antigon – Asia Mică,
Seleucos – Babilonia şi Ptolemeu – Egiptul. [...] Din acel moment, cu excepţia
unor scurte perioade tulburi în Grecia şi a republicii aristocratice la Roma, Europa
nu va mai cunoaşte, până la Revoluţia Franceză, decât regimul monarhic.

III. Morala Decadenţei

p.154 Năruirea ideii de oraş-stat a accelerat şi declinul religiei tradiţionale;
zeii cetăţii se arătaseră neputiincioşi să o apere; înşelaseră încrederea credincioşilor
lor. De altminteri, un val de negustori străini se amestecase cu populaţia, dar ei nu
participau la viaţa civică sau religioasă a cetăţii, ci, poate chiar fără să o facă
special, răspândeau în rândul cetăţenilor propriul lor scepticism. Mitologia vechilor
zei supravieţuia printre ţărani, iar în marile oraşe, printre oamenii simpli. [...]
Dezvoltarea statelor mai întinse favoriza sincretismul diferitelor divinităţi, în
direcţia unui soi de monoteism, în vreme ce filosofii se străduiau să formuleze
panteismul pentru cei instruiţi, de o manieră care să nu fie în mod vădit
incompatibilă cu credinţa oficială.
În preajma anului 300 î.H., Euhemeros, din Mesana, în Sicilia, îşi publica
Hiera anagrapha (literalmente: scrieri sau relatări sacre), în care susţinea că zeii
erau fie nişte forţe ale naturii personificate, fie, cel mai adesea, eroi zeificaţi de
imaginaţia populară sau în semn de recunoştinţă pentru binefacerile aduse
omenirii; după părerea sa, miturile erau nişte alegorii, iar ceremoniile religioase, la
origine, simple comemorări ale morţilor. Astfel, Zeus fusese un cuceritor, care
murise în Creta; Afrodita, creatoarea şi ocrotitoarea prostituţiei; iar povestea lui
Cronos care-şi devorase copiii nu era decât o modalitate de a exprima faptul că, pe
acele meleaguri, se practicase odinioară canibalismul. Această lucrare a produs, în
Grecia veacului al treilea, un efect puternic în direcţia ateismului.
p.155 Progresul filosofiei şi victoriile lui Alexandru au croit drum către alte
culte. În secolul al treilea, Atena era atât de răvăşită de credinţele exotice, care
promiteau, aproape fără excepţie, o răsplată în ceruri şi ameninţau cu infernul,
încât Epicur şi, aidoma lui, Lucreţiu în Roma primului veac, s-au simţit datori să
denunţe religia ca fiind ostilă păcii spiritului şi bucuriei de a trăi. Noile sanctuare,
chiar la Atena, erau de-acum consacrate exclusiv lui Isis, Serapis, Bendis şi Adonis
sau cine ştie cărei alte divinităţi străine. [...] Vechea religie fusese aristocratică şi
exclusese străinii şi sclavii; noile culte orientale îi acceptau pe toţi oamenii, oricare
le-ar fi fost originea [...] şi le adresau tuturor claselor sociale aceleaşi promsiuni de
viaţă veşnică.
p.156 Civilizaţia Greciei clasice se întemeiase pe un extraordinar devotament
patriotic faţă de oraşul-stat, iar moralitatea clasică, deşi înrădăcinată mai curând în
obiceiurile populare decât în credinţă, fusese puternic întărită de credinţele în
supranatural. Însă nici credinţa, nici patriotismul nu mai supravieţuiau acum în
rândul grecilor cultivaţi; frontierele civice fuseseră dărâmate de imperii, iar
progresele ştiinţifice secularizaseră morala, legăturile de rudenie şi legea.
Viaţa în Grecia era nespus de rafinată: femeile circulau libere şi îi îndemnau
pe bărbaţi să cultive o eleganţă pe care altminteri nu ar fi căutat-o la modul
spontan. [...] Căutarea plăcerii acapara fiece clipă din viaţa adulţilor care
aparţineau claselor înalte.
Unele cetăţi, precum Miletul şi Rodosul, au instituit un învăţământ public.
p.157 Femeile din Grecia jucau un rol activ în manifestările culturale din
acea epocă; şi-au adus chiar o contribuţie însemnată în literatură, ştiinţe, filosofie şi
arte. [...] Unii filosofi, precum Epicur, nu şovăiau să primească femei în şcolile lor.
Literatura insista mai ales pe farmecul fizic al femeii şi mai puţin pe demnitatea şi
tandreţea delicată a mamei; cultul frumuseţii feminine se intensifică în această
epocă, odată cu poezia şi ficţiunea dragostei romantice. Emanciparea parţială a
femeii era însoţită şi de o răzvrătire împotriva unei maternităţi fără limite, astfel
încât reducerea voită a naşterilor a reprezentat fenomenul social cel mai importantd
din acea perioadă. Avortul nu mai era sancţionat legal decât dacă se efectua de
către femeie fără accordul soţului sau la instigarea vreunui curtezan. Sacrificarea
copiilor se practica foarte des.

Capitolul XXVI
Cărţile

1. Biblioteci şi savanţi
p.201 În epoca elenistică [...], Atena era în agonie, iar coloniile greceşti din
Occident, inclusiv Siracuza, intraseră în declin, pe când cele din Egipt şi din
Orientul Apropiat atingeau apogeul, atât în privinţa culturii, cât şi în plan material.
 [...] Datorită răspândirii limbii greceşti ca limbă comună, se realizase o
unitate culturală, care avea să dureze, mai ales în bazinul oriental al Mediteranei,
aproximativ o mie de ani. Toţi oamenii instruiţi din noile imperii învăţau greaca,
instrument al diplomaţiei, al literaturii, al ştiinţelor; o carte scrisă în limba greacă
putea fi citită de orice persoană cultivată din afara Greciei, atât în Egipt, cât şi în
Orientul Apropiat. Se vorbea despre oikoumene, lumea locuită, ca despre o
civilizaţie unică.
p.203 Nu a durat mult până când biblioteca a eclipsat restul Museion-ului ca
importanţă şi interes.
p.204 La sfârşitul secolului al treilea înainte de Hristos, Museion-ul,
biblioteca şi învăţaţiilor au făcut din Alexandria, în toate domeniile, cu excepţia
filosofiei, capitala intelectuală a lumii greceşti. [...] Singura care se putea compara
cu biblioteca din Alexandria a fost biblioteca din Pergam.
Acele vremuri au aparţinut, în primul rând, intelectualilor şi învăţaţilor.
Scrisul nu mai era un cult, devenise o profesie.

Capitolul XXIX
Capitularea filosofiei
p.254 Trei tendinţe s-au contopit în filosofia greacă: tendinţa fizică, tendinţa
metafizică şi tendinţa etică. Prima a culminat cu Aristotel, a doua cu Platon, ultima
cu Zenon din Citium. Curentul fizic a luat sfârşit atunci când ştiinţa s-a separat de
filosofie; aceasta a fost opera lui Arhimede şi a lui Hiparh. Curentul metafizic a
încetat sub acţiunea scepticismului lui Pyrrhon şi a Academiei, în ultima sa
perioadă. Curentul etic s-a menţinut până la apariţia creştinismului care a [...]
absorbit epicurismul şi stoicismul.
1. Ofensiva scepticismului
p.255 La Liceu, Teofrast din Lesbos continua tradiţia empirică.
Peripateticienii erau mai curând oameni de ştiinţă şi erudiţi decât filosofi; ei se
dedicau cercetărilor specializate pe tărâmul zoologiei, botanicii sau scrisului [...].
p.256 La Academie, Speusip îi urmase lui Platon, apoi Xenocrate i-a urmat
lui Speusip. [...] După moartea sa, curentul metafizic din gândirea greacă s-a stins
[...]. Urmaşii lui Platon au fost matematicieni şi moralişti; ei nu zăboveau prea mult
asupra cchestiunilor abstracte care înainte vreme captivaseră Academia.
Provocările sceptice ale lui Zenon din Eleea, subiectivismul lui Heraclit, îndoiala
metodică a lui Gorgias şi Protagora, agnosticismul metafizic al lui Socrate, Aristip
şi Euclid din Megara preluau conducerea mişcării filosofice; epoca raţiunii
apusese.
p.257 Pyrrhon se născuse în Elida, în 360 î.H. [...] Era prea modest pentru a
scrie cărţi, însă elevul său Timon din Flius, într-o serie de Silloi, satire, a transmis
în întreaga lume opiniile lui Pyrrhon. În esenţă, acestea erau în număr de trei:
certitudinea este inaccesibilă, înţeleptul lasă deoparte judecata şi caută mai curând
liniştea decât adevărul şi cum orice teorie este probabil falsă, putem accepta la fel
de bine miturile şi obiceiurile timpului şi locului unde ne găsim. Nici simţurile, nici
raţiunea nu ne vor putea oferi vreoodată o cunoaştere sigură; simţurile percep
obiectele deformat; raţiunea nu e decât servitoarea sofistică a dorinţei. „Fiecare
raţiune are o raţiune corespunzătoare opusă”; aceeaşi experienţă poate fi extrem de
plăcută sau dezgustătoare, în funcţie de formă şi de împrejurări; acelaşi obiect
poate să pară mic sau mare, urât sau frumos; acelaşi procedeu poate fi moral sau
imoral, în funcţie de timp şi de loc; aceeaşi zei pot exista sau nu, după bunul plac al
diferitelor popoare; totul este părere, nimic nu este adevăr absolut. În consecinţă,
este o nebunie să iei partea cuiva într-o discuţie, să cauţi să-ţi schimbi modul de
viaţă sau locul unde trăieşti, să invidiezi viitorul sau trecutul; orice dorinţă nu este
decât decepţie. Viaţa însăşi este un bine nesigur, iar moartea nu e un rău sigur; ar
trebui să nu avem prejudecăţi nici în legătură cu prima, nici în legătură cu a doua.
Mai binele îl găsim printr-o acceptare senină; să nu schimbăm lumea, ci să o
suportăm cu răbdare; să nu facem din progres o pasiune, ci să ne mulţumim cu
pacea.
p.258 Această opoziţie faţă de metafizică a fost continuată chiar de urmaşii
lui Platon. Arcesilau, care a preluat, în 269 î.H., conducerea „Academiei mijlocii”,
a transformat respingerea cunoaşterii prin simţuri, propovăduită de Platon, într-un
scepticism la fel de complet precum cel manifestat de Pyrrhon [...]. „Nimic nu e
sigur, nici măcar asta”, spune Arcesilau. La obiecţia că o asemenea doctrină ar face
viaţa imposibilă, el răspundea că viaţa a învăţat de mult timp cum să se descurce cu
probabilităţile.

II. Evadarea epicuriană

p.259 Gloria statului atenian apusese [...]. Filosofia nu mai considera că
problemele sale erau destinate edificării unui stat echitabil, ci se străduia să
formeze acel tip de individ în stare să se disciplineze singur sau care să fie
mulţumit de propria persoană.
 Dezvoltarea etică a cunoscut două direcţii opuse. Una urma linia trasată de
Heraclit, Socrate, Antistene şi Diogene şi revărsa cinismul în filosofia stoică.
Cealaltă, axată pe învăţăturile lui Democrit, înclina spre p.260 Aristip şi introducea
ideile din Cirene în opiniile epicuriene. Compensaţii filosofice ale declinului
religios şi politic, ambele îşi aveau obârşiile în Asia – stoicismul împrumutat din
panteismul semit, cu fatalismul şi resemnarea sa, iar epicurismul moştenit de la
grecii de pe coasta asiatică, mari amatori de plăceri.
Epicur a petrecut un an la Academie. L-a preferat pe Democrit lui Platon şi
lui Aristotel, în edificarea propriei sale doctrine filosofice împrumutând multe
elemente de la Democrit. A învăţat de la Aristip înţelepciunea plăcerii şi de la
Socrate plăcerea înţelepciunii. Lui Pyrrhon îi datorează doctrina liniştii sufleteşti,
desemnată prin termenul ataraxia.
Locuitorii oraşului Lampsacos au cumpărat la periferia Atenei o casă şi o
grădină pe care i le-au oferit cadou lui Epicur. Aceasta se întâmpla în anul 306,
când el avea treizeci şi cinci de ani. Filosofia pe care le-a predat-o atenienilor,
începând cu acea dată, nu mai avea nimic epicurian în ea, în afară de nume. [...]
Curtezana Leontia i-a devenit amantă şi elevă, dăruindu-i un copil.
Epicur îşi ducea traiul cu simplitatea stoicilor şi într-o singurătate precaută.
Deviza sa era: lathe biosas, „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”.
p.261 Teoria lui Epicur: scopul filosofiei este de a-l elibera pe om de temeri
şi, mai mult decât orice, de frica de zei. Religia profită de ignoranţă, ameninţând cu
furii şi pedepse. Zeii există, spune Epicur, într-un spaţiu îndepărtat, undeva printre
stele, bucurându-se de o existenţă netulburată şi eternă, dar sunt prea abili pentru a
se amesteca în treburile unei specii atât de neînsemnate precum neamul omenesc.
Nu ei au conceput lumea, nu ei o conduc. [...] Dacă sunteţi dezamăgiţi, consolaţi-
vă, spune Epicur, gândindu-vă că zeii sunt prea departe pentru a vă face vreun rău
sau vreun bine. ei nu pot să vă pândească, să vă p.262 judece sau să vă arunce în
infern. Cât despre zeii cei răi, demonii, aceştia nu sunt decât pure fantasmagorii.
Cu privire la metafizică, Epicur susţine că nu putem şti nimic despre lumea
suprasensibilă. Raţiunea este nevoită să se limiteze la experienţa simţurilor, care
trebuie acceptată ca o dovadă de netăgăduit. [...] Dar simţurile nu ne procură o
cunoaştere sigură a lumii exterioare.
p.263 Omul este un produs natural.
Filosofia îşi propune să ne îndrume în căutarea fericirii. „Noi nu avem în
vedere o serie de sisteme şi opinii deşarte, ci o viaţă liniştită”. La intrarea în
grădina lui Epicur, se putea citi: „Oaspete al meu, aici vei fi fericit, pentru că aici
fericirea e considerată binele suprem”. Virtutea este un mijloc fără de care nu poţi
duce o viaţă fericită. „Nu se poate să ai o viaţă plăcută dacă nu trăieşti în mod
înţelept, onorabil şi cu dreptate; invers, nu poţi trăi în înţelepciune, onoare şi
dreptate, dacă nu duci o viaţă plăcută”. Plăcerea este bună, este binele suprem, „un
trup scutit de suferinţă şi un suflet netulburat”.
p.264 „Tot ce este natura e uşor de obţinut; doar lucrurile inutile costă
scump”.
„Orice dorinţă poate fi ignorată dacă realizarea ei ne provoacă o adevărată
suferinţă” [?]
A ne obişnui cu o viaţă liniştită şi simplă este un drum sigur spre sănătate.
Înţeleptul nu se va lăsa cuprins de ambiţie şi de setea de glorie; nu va fi invidios pe
norocul duşmanilor sau al prietenilor; va evita competiţiile înflăcărate din cetate şi
larma disputelor politice; va căuta calmul vieţii de la ţară şi va găsi cea mai pură şi
mai profundă fericire în liniştea trupului şi a spiritului. Dacă îşi controlează
poftele, dacă duce o viaţă fără pretenţii şi dacă îşi alungă orice teamă, atunci
naturala „dulceaţă a vieţii” (hedone) îl va răsplăti, oferindu-i cel mai de preţ bun al
său, pacea.
Plăcerea constă în eliberarea de suferinţă, iar înţelepciunea, în evitarea
întâmplării şi a preaplinului vieţii.
p.265 Epicur respecta statul ca pe un rău necesar, sub protecţia căruia putea
trăi netulburat în grădina sa.
„Dintre toate lucrurile cu care înţelepciunea contribuie la fericirea întregii
vieţi, de departe cel mai important este prietenia”.

III. Compromisul stoic

p.267 Zenon se născuse la Kition, în Insula Cipru – oraş parţial fenician, dar
majoritar grecesc.
În jurul lui 314, la Atena, intră în şcoala filosofului cinic Crates. Crates era
din Theba; întreaga sa avere, de trei sute de talanţi, o dăruise concetăţenilor săi,
pentru a se consacra unei vieţi ascetice de cerşetor cinic. El stigmatiza desfrâul
epocii sale, şi recomanda foamea ca remediu al pasiunilor amoroase.
p.268 În 301 î.H., Zenon şi-a deschis propria sa şcoală, sub colonadele
porticului pictat, Stoa Poikile, unde se plimba împreună cu studenţii săi.
 Dacă un tânăr vorbea prea mult, Zenon îi atrăgea atenţia că „din moment ce
avem două urechi şi o singură gură, se cade să ascultăm mai mult şi să vorbim mai
puţin”.
p.269 Stoicii erau de aceeaşi părere cu epicurienii asupra faptului că orice
cunoaştere îşi are originea în simţuri; ei plasau criteriu p.270 definitiv al adevărului
în acele percepţii care antrenează în mod necesar asentimentul spiritului prin
intensitatea sau persistenţa lor. totuşi, experienţa nu duce întodeauna la cunoaştere,
căci între senzaţie şi raţiune se interpune emoţia sau pasiunea, care pot denatura
experienţa, împingând-o spre eroare, aşa cum dorinţa poate să degenereze în viciu.
Raţiunea este suprema realizare a omului, sămânţă izvorâtă din logos spermatikos,
raţiune seminală, care a creat lumea şi o guvernează.
Asemeni omului, lumea este în acelaşi timp materială şi divină. [...] În
existenţa sa, Universul parcurge nenumărate cicluri de expansiune şi de contracţie,
de dezvoltare şi de descompunere; periodic, o mare conflagraţie distruge universul,
apoi, încetul cu încetul, acesta renaşte şi trece din nou prin întreaga sa istorie
anterioară. Toate evenimentele şi toate actele de voinţă sunt determinate.
p.272 Dumnezeu este sufletul universului [...], Providenţă care veghează
asupra cosmosului şi-l călăuzeşte cu o inteligenţă divină, modelând fiecare parte în
scopuri raţionale şi astfel încât totul să fie în folosul oamenilor virtuoşi.
Sufletul este un suflu aprins, pneuma, răspândit în tot corpul, tot aşa cum
sufletul lumii este răspândit în întreaga lume. după moarte, sufletul supravieţuieşte
p.272 corpului, însă numai ca energie impersonală.
Nu putem afla fericirea decât dacă ţelurile şi comportamentul nostru se
modelează raţional după scopurile şi legile Universului. legea bunăstării
individuale este aceeaşi cu legea naturii.
Zen kata physin, a trăi în acord cu natura, iată scopul şi singura justificare a
ştiinţei şi a filosofiei.
Totul îi rămâne indiferent stoicului, cu excepţia viciului şi a virtuţii: boli,
suferinţe, reputaţie bună sau proastă, libertate sau sclavie, viaţă sau moarte. El vrea
să înlăture toate impresiile ce pot împiedica cursul firesc al lucrurilor sau care i-ar
putea pune la îndoială înţelepciunea.
Va accepta decizia sorţii ca p.273 fiind, din raţiuni ascunse, cea mai bună.
Stoicul caută mereu apatheia, lipsa sensibilităţii [...].
Stoicul consideră că virtutea îşi află răsplata în ea însăşi şi este o datorie
absolută, un imperativ provenind din participarea filosofului la divinitate.
 Stoicul nu respinge viaţa socială, nu se laudă cu sărăcia sa precum cinicii şi
nu este îndrăgostit de singurătate ca epicurienii. Admite căsătoria şi familia,
considerându-le necesare, dar fără a idealiza iubirea romantică, şi visează la o
societate utopică în care femeile ar fi ale tuturor. Acceptă existenţa statului. [...]
Stoicul va participa la viaţa politică şi va sprijini orice mişcare, oricât de modestă,
în favoarea libertăţii şi a demnităţii umane [...].