Scenarii iniţiatice în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte de Petre Ispirescu

                                                                               Moto: Sunt nevoit să cutreier toată
lumea, până

      voi găsi menirea pentru care m-am născut

                                                               
Scriitorului Nicolae Munteanu

Petre Ispirescu l-a cules între 1838-1844, de la tatăl său, care cum frumos spune autorul, era
şezător, în Bucureşti, mahalaua Udricani.Formula iniţială sună astfel: A fost odată ca
niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. De când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de
când se băteau urşii în coade, de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-
se, de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci de oca de fier şi s-arunca în slava
cerului de ne aducea poveşti.Semnalăm o excelentă analiză a formulei la Vasile Lovinescu în
cartea Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, C.R., B.
1993.Basmul glosează despre căutarea de sine a omului şi dobândirea imortalităţii în urma
atingerii unui centru aflat la capătul lumii şi al iniţierii -răsplată a eforturilor depuse de erou
pentru depăşirea dificilelor probe iniţiatice la care este supus.Momentele adevăratelor iniţieri
se constituie aproape întotdeauna în scenarii iniţiatice.Pentru filosoful Constantin Noica,
basmul tinereţii fără bătrâneţe este un basm al fiinţei -cf. Sentimentul românesc al fiinţei,
Humanitas, B., 1996.Făt-Frumos, eroul din basm, observă filosoful: Porni spre răsărit, adică
spre obârşia cea mare, spre lumea de început şi de veşnic reînceput a răsăritului.Acum încep
încercările pelerinului.Sunt trei încercări la care este supus el şi fiecare dintre ele spune, pe
treapta ei, ceva despre ieşirea din lumea firească-p.113.La nota de subsol, a paginii 114, C.
Noica adaugă: În cele trei desprinderi -cea de familie şi de semenii omului -ca şi într-a treia
care urmează, desprinderea de natura însufleţită, s-ar putea vedea caracterul arhaic(-şi
iniţiatic!,s.n.-)al basmului, născut poate într-o lume ce lega pe om de coduri şi rânduieli bine
determinate.Asistăm la o ieşire a eroului din timpul mundan, din contingenţă.Spune inspirat
Andrei Pleşu în Minima moralia, C.R., B., 1988, nota de la pp. 62-63: ieşim din fluiditatea
timpului prin urechea de ac a unui instantaneu iluminativ…A ieşi din timp e a reuşi să
contempli lumea din punctul de vedere al absolutului.Nu trebuie să uităm nicio clipă că sub
textura basmelor avem mituri ancestrale.Cu privire la mit, Mircea Eliade notează: Mitul
povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial care a avut loc la începutul
timpurilor şi ale cărei personaje sunt zei sau  eroi civilizatori -cf. Încercarea labirintului,
Dacia,, C.-N., 1990, p.134.Într-adevăr, Făt-Frumos se comportă ca un erou civilizator,
conştient de înalta sa menire: sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa
pentru care m-am născut.El rămâne statornic ca o piatră în hotărârea sa de a-şi împlini
destinul.Eroul acţionează şi ca un taumaturg, ca un vindecător al celor pe care îi îmblânzeşte,
vorba lui Exupery, sau îi răneşte.După dureroasa şi inevitabila separare de cei dragi, atât de
necesară în orice iniţiere, Făt-Frumos depăşeşte cele trei probe, încercări la care este supus şi
dobândeşte ceea ce căuta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, adică
neîmbătrânirea, nemurirea, imortalitatea.Despre încercările iniţiatice, specifică, în Tratatul
de istoria religiilor, Humanitas, B., 1992, acelaşi Mircea Eliade, pag. 349: Fiecare din
aceste încercări se rezumă, morfologic vorbind, la a pătrunde victorios într-un spaţiu greu
accesibil şi bine apărat, în care se află un simbol – mai mult sau mai puţin transparent- al
puterii, sacralităţii şi nemuririi.Atât în timpul celor două lupte cu Gheonoaia şi Scorpia, cât
şi atunci când trece peste pădure în zbor, ajutat de calul năzdrăvan, Făt-Frumos se desprinde
de lumea contingentă.Ascensiunea şi zborul, scrie Mircea Eliade în Naşteri mistice,
Humanitas, B., 1995, p.103- sunt privite ca dovezi prin excelenţă ale divinizării
omului.Doamna palatului, afând ce caută eroul, îi răspunde eufemistic: Dacă (tu) cauţi ce
ziseşi, aici este. Fără necesarul schimb de parole, întâlnirea, regăsirea nu ar fi fost
posibilă.Ideea ieşirii din contingenţă şi a trecerii într-o cu totul altă lume, a nondevenirii,
este susţinută şi de formula vreme uitată prin care naratorul rezumă rămânerea pe insula
fericiţilor a eroului împreună cu calul năzdrăvan, în compania atât de aleasă a celor trei zâne,
poate Ursitoare (Margalina, Rujalina şi Savatina, recte: torcătoarea, desfăşurătoarea,
curmătoarea).Pentru a nu fi expulzat din această cu totul altă lume, Făt-Frumos nu trebuie să
încalce, fireşte, un tabu.Dar tabuurile sunt parcă înadins făcute pentru a fi nesocotite şi
încălcate.Cu alte cuvinte, în existenţele noastre, atâtea câte vor fi fiind ele, suportăm, mai
devreme sau mai târziu, consecinţele propriiilor erori.Oarba şi prea grăbita tinereţe caută
esenţa fiinţei şi a fiinţării aiurea, ori se ştie că Graalul este chiar în inima noastră, de cele mai
multe ori, cum zice Eminescu: Căci alinarea la dureri / La piept în partea stângă-i. Femeile
măiestre, scrie inspirit autorul, citesc pe chipul eroului efectul devastator al dorului de părinţi,
la fel de teribil ca bletemele aceloraşi, în cazul Gheonoaiei şi Scorpiei.De altfel, înţeleptul cal
îl avertizase deja: orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Nimic mai
adevărat.O ultimă salvare ar fi putut veni după tocmeala cu calul: un alt tabu pe care
nesocotitul, fiindcă aşa vrea destinul, Făt-Frumos îl încalcă.Preaînţeleapta paremiologie
populară afirmă: ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, respectiv, de te-i duce un` te-i duce, ce ţi-e dat
tot te ajunge.Anterior tocmelii cu calul, eroul pronunţă nişte cuvinte sibilinice: Mă voi duce
dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.În
anumite împrejurări dorul de părinţi e mai aspru şi mai teribil decât setea noastră de
nemurire.Femeile măiestre ştiu deja ceea ce el nu ştie: căci ne bate gândul că vei pieri; de
aceea la despărţire ele rămân suspinând şi cu lacrămile în ochi. Reintrarea în tărâmul nostru,
al devenirii, după îndelungata şedere în tărâmul celălalt, al nondevenirii, provoacă fenomenul
de îmbătrânire accelerată; cu el s-ar putea confrunta şi cei întorşi din cosmos după sejururi
lungi; barba şi părul îi albesc şi îi cresc până la brâu, apoi până la genunchi.Ajuns la
palaturile  în care se născuse, Făt-Frumos se desparte de cal: cum se dete jos, calul îi sărută
mâna şi îi zise: -Rămâi sănătos stăpâne, că eu mă întorc de unde am plecat.Dacă pofteşti să
mergi şi d-ta , încalecă şi aidem!-Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste
curând.Ca un năzdrăvan şi un iniţiat ce este, calul, animal psihopomp, aparţinător ca şi
măiestrele de lumea nondevenirii, se sfieşte să numească tărâmul imortalităţii, preferând
eufemismul: să mă întorc de unde am plecat.Calul zboară ca săgeata de iute.Este în această
săgeată, ca şi în aceea din paradoxul lui Zenon, o clară aluzie la nondevenire.Căci numai în
nondevenire mişcarea este aparentă, iar timpul şi spaţiul sunt liniare  şi stau şi ele pe loc,
încremenite, cum zicea Vasile Lovinescu: la sfârşitul Evului, când roata lumii se va opri şi
timpul se va transpune în simultaneitate, cf.Creangă şi creanga de aur, Rosmarin, B.,1996,
p. 271. Amnezicul Făt-Frumos căta să-şi aducă aminte copilăria -reamintirea lui Platon!-.Cum
bine remarcă Mircea Eliade în Nostalgia originilor, Humanitas, B., 1994, p.180: Până  şi ea,
moartea iniţiatică  este interpretată fie ca un descensus ad inferos, fie ca un regresus ad
uterum, şi învierea este deseori înţeleasă ca o renaştere.Trecerea lui Făt-Frumos prin
strâmtoarea  gârliciului are o dublă semnificaţie: aceea de coborâre în infern şi de întoarcere
la spaţiul matricial, în uter -cf. şi simplegadele, munţii care se bat în capete, tot la acelaşi
autor-.Aşteptându-l, moartea se uscase de se făcuse cârlig. Imagine deosebită, plastică:
cârligul cuprinzând două cifre şapte, două coase: una cu vârful în jos, alta cu vârful în sus,
adică o zvastică, o elice, poate şi un S de la şarpele uroboros, care prin răsturnare şi
completare, dar şi muşcându-şi coada, dă semnul infinitului şi al eternităţii.În Tratatul de
istorie a religiilor, p. 390, acelaşi savant concluzionează: În acest sens, suntem îndreptăţiţi să
spunem că miturile căutării  şi ale încercărilor iniţiatice revelează, sub o formă plastică şi
dramatică, însuşi actul prin care spiritul depăşeşte un Cosmos condiţionat, polar şi
fragmentar, pentru a regăsi unitatea fundamentală dinainte de Creaţie.Că în basm se ard
etapele, ne-o demonstrează şi palma pe care moartea i-o aplică lui Făt-Frumos.Urmarea este
că eroul şi căzu mort şi se făcu ţărână.Relatarea, am spune noi, se face de la fereastra
eternităţii.Mai tânărul discipol al lui Constantin Noica, Prof. Univ. Dr., Ionel Buşe, dublu
doctor în filosofie la Bucureşti şi Lyon, observă în cartea domniei sale Eseuri şi schiţe
ontologice, EFCB, Târgu-Jiu, 1997, p.18, nu fără temei: gândul tinereţii fără bătrâneţe şi al
vieţii fără de moarte devine expresia mitică a hărăzirii omului în spaţiul locuirii esenţiale şi
poemul împăcării devenirii cu fiinţa.La capătul căutării de sine şi al inţierii, Făt-Frumos, deşi
a dobândit imortalitatea, renunţă paradoxal la privilegiul nemuririi, revenind, e drept, ca un cu
totul alt om, atotcunoscător, în lumea nostră umană.Chiar dacă trupul său de ţărână îl
trădează, neputând eluda moartea, eroul exemplar izbândeşte deplin în planul spiritual,
superior.Cine ştie, dacă, nu cumva iminenta ieşire din această lume, nu este altceva, decât un
ultim efort necesar pe calea subtilă a eternei întoarceri.Căci marile izbânzi ale omului sunt
posibile şi depline doar în lumea rarefiatelor esenţe pure, unde vom locui eternizaţi ca arhei de
lumină.