Mariana Marin

Limba scrisă sub pleoape

Vremea poemul înalt, ameţitor,

a trecut.
Gîndul negru şi sârma ghimpată
vor ţine minte doar aceste elegii

şi o feroce singurătate,
ameţitoare, înaltă...

La etajul 5
Poezia,
cînd sub ţeasta îti bubuie
singurătatea putrezita a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îti reface instinctul migrator
al pasarilor mici, cenusii.
Cîtă iubire
“Cînd toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biata spaima a tarînei!
Poezia,
cînd sub ţeasta miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a urîtului,
a biciului care-ţi plesneste obrazul
si a porcilor mici, cenuşii.
 Elegie

Doamne,
de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz si albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete si nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşetel,
după care eşti si mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminiăţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi da frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse si simple, cinstite,
unde sa nu existe decît un pat în care să dorm
si un lighean în care să vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.