DESPRE POEZIA IMNOGRAFICĂ DIN CĂRŢILE DE RITUAL

ŞI CÂNTAREA BISERICEASCĂ

Introducere:
Lucrarea reprezintă un capitol din cursul de Istoria cultului ortodox. Urmărește
dezvoltarea imnului bisericesc.
IMNOGRAFIA BISERICEASCĂ

1.POZIȚIA IMNURILOR CREȘTINE ÎN CULTUL PRIMELOR VEACURI

Odată cu edictul lui Constantin Cel mare, apar forme de exprimare a cultului. Ereziile
erau un alt factor care care forțau Biserica sa-și cânte credința în forme variate. Astfel s-au
dezvoltat o bogată producție poetică: imnurile. Imnografia își găsește forma în cadrul celor 7
Laude ale serviciului divin.
IMN: orice compoziție poetică cântată în adunările creștine.(Mărește suflete al meu pe
Domnul... Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel). Din epistolele Sf Pavel nu se
întrebuințau doar Psalmii ci și cântări din Biblie. Existau diferențe între imnurile dinainte de sec
IV și cele care au apărut după sec IV. Noțiunea de imn nu era bine fixată în cele dintâi veacuri
ale Bisericii. Psalmul, cântările din Biblie, cântarea duhovnicească(spirituală) și imnul s-au
confundat multă vreme. În veacurile apostolilor imnurile nu ocupau un loc determinat. Tertulian
atribuia termenul de imn și cântărilor din cadrul agapelor: Odele lui Solomon. Până în secolul VI
imnurile nu aveau o poziție recunoscută și bine fixată în cultul divin. În 363 sunt interziși
Psalmii(Sinodul de la Laodiceea), fapt ce denotă că imnurile se făceau simțite.

2.NOUA POEZIE IMNOGRAFICĂ A BISERICII ÎN COMPARAȚIE CU PROZODIA

ANTICĂ.

Poezia imnurilor creștine n-a fost poezia clasică. Aceasta era guvernată de simetria
prozodiei metrice, în care domina accentul metric, pe când poezia imnurilor este condusă de
ritmul tonic sau accentul tonic.
RITM: alternare succesivă și regulată de sunete mai tari și de sunete mai slabe, care se
repetă constant sau la aceleași intervale. Unitatea de măsură în poezia metrică era PICIORUL.
Reprezenta combinarea a două sau trei vocale, una lungă și două scurte. Piciorul începea cu
vocala sau silaba lungă și sfârșea cu cele scurte, astfel numele piciorului dera de Dactil, Anapest,
Iamb, Troheu.
Principiul formal care dă ritmului variația sa este accentul sau prozodia. ACCENTUL
este o mlădire a vocii, care se produce asupra unei silabe, pentru a o pune în relief. Accentul în
poezia clasică indica durata și cantitatea silabelor nu tonul.
În poezia imnografică Accentul tonic era o chestiune de ridicare de ton. Silaba accentuată
se numește ascuțită, iar cele neaccentuate sunt grave. În poezia Clasică accentul se exercita liber,
după bunul plac. În poezia imnografică apar reguli fixe, trebuia introdus în fiecare strofă exact la
aceleași intervale de aici rezultă și faptul că fiecare strofă trebuia să aibe același număr de silabe
ca și strofa model(prima), astfel asigurându-se regularitatea accentului/ritmului tonic.
 La sfîrșitul sec. V când apare o producție imnografică tonică consistentă, imnul bizantin
apare ca un gen poetic creștin, un gen strict ortodox. Accentul tonic își avea importanța încă din
vremea Ecleziastului.
Din sinagoga ebraică se preia ACROSTIHUL, adică utilizarea literelor alfabetului pentru
a forma o propoziție sau un verset fiind situate ca și inițiale ale strofelor sau chiar versurilor (24)
formând astfel acrostihul exterior care era direct când nu se foloseau toate literele sau invers
când se epuizau literele și astfel se rescriau în sens contrar. Exista și Acrostih interior când
inițialele se regăseau în interiorul versului. Acrostihul nominal fiind cel mai regăsit , când
reprezentau nume.
Erau adoptate aceste reguli fixe, pentru a combate cu ereticii și astfel nimeni nu putea să
scoată sau să adauge ceva fără să fie observat. Pentru a completa sunt introduse refrenurile sau
rima lirică.
Canoanele Crăciunului, Bobotezei, Rusaliilor au fost scrise în metri iambici.
STIHUL: versetele psalmilor, dar era întrebuințat același termen de scoliaști când se
refereau la strofele sau troparele unei ode.
IRMOS: strofa model
La finalul sec II, Clement Alexandrinul introduce cântarea cea nouă, imnul levitic.
(Imnul copiilor, Imnul Mântuitorului Hristos)
Poeții compuneau versuri după vechea modă însă pentru placul auditoriului foloseau și
noile reguli astfel se întâlnesc HEXAMETRI bazați pe accent sau versuri ANACREONTICE, în
care cantitatea era înlocuită prin accent.Reprezentați precum Fotie, Ioan Katara, Psellos care a
dat numele de VERS POLITIC acestui fel de versuri.
În cazul traducerilor, nu s-au putut păstra aceste reguli ale poeziei imnografice: sistemul
silabic, acrostihurile, nr. Exact de silabe, vresuri prescrise, accent tonic. Avem o singură
analogie: Prohodul din Vinerea Patimilor, în care Macarie în 1836 reușește să rânduiască strofele
cu același număr de silabe și cu accente ritmice după același număr de silabe.

3. EREZIILE ȘI IMNOGRAFIA

Ereziile au contribui mult în dezvoltarea poeziei lirice bisericești și astfel s-a luat act
pentru prima oară istoricește de o poezie imnografică ortodoxă. Ereticii erau combătuți pe calea
poeziei, de ex. În sec II Sfântul Irineu, înregistrând mărturiile prezbiterilor, ne transmite imnul
unuia dintre dânșii împotriva lui Marcion. Gnostici precum Marcion și Valentin au răspândit
psalmi ușor de cântat, imnuri compuse de ei înșiși. Gnosticul Bardesean compune ritmuri pentru
a înlocuii Psalmii originali iar fiul său continuă erezia organizând coruri care să poată răspândi
acești psalmi ”falși”.
Ereticii au fost combătuți co propriile arme prin SF. Efrem Sirul care a scris 56 de imnuri
împotriva ereziei lui Bardesean, Armoniu și Manes. A avut un real succes astfel Edessa fiind
curățită de eretici. Efrem a mai compus 87 de imnuri despre Biserică, despre morți și despre Rai,
și apoi încă un grup de 56 de imnuri. Și astăzi regăsim 40 de imnuri în slujba bisericească a
sirienilor. În Biserica Ortodoxă de mai regăsesc stihirile ”Prea Sfintei de Dumnezeu
Născătoare”(în Vecernie)
 Un alt eretic Arie a compus o serie de imnuri intitulate ”ospăț”, care erau cântate atât în
Bierici cât și pe străzi. Știm că tot Efrem Sirul a compus imnuri și împotriva lui Arie. Sf. Ioan
Hrisostom a orgaizat coruri împotriva lui Arie, astfel aceste imnuri eretice fiind interzise de
Împăratul Teodosie.
Imnurile nu puteau fi introduse în mediul Liturgic în această perioadă pentru a nu risca
adoptarea modelelor eretice. În Sinodul de la Laodiceea(360) se iau măsuri împotriva acestor
imnuri. Nu se permiteau alte imnuri decât cele din Scriptură, și nu se permitea decât interpretare
de catre cânrăreți specializați. Nu știm nici dacă imnul ”Lumină lină” a fost introdus în sec IV.
Era atât de vechi încât nu se cunoștea autorul sau originea, însă avea un caracter trinitar, existând
astfel o întrebuințare liturgică.
În vremea Arianismului, Doxologia Mică nu era formulată uniform. La Dionisie al
Alexandriei aflăm o redactare apropiată de cea în uz astăzi. Se adoptă doar forma : Mărire
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Se adoptă împotriva arienilor și partea a doua Și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin. Se adoptă Mărire pentru a evidenția că Sfânta Treimi are una și
aceași mărire. În veacul al IV-lea este introdusă între Psalmi. Sfântul Atanasie o întrebuința la
rugăciunile mesei, iar alții Sfinți(Hrisostom, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nissa) închieau
cuvântările cu Doxologia mică.
Tot ereziile au necesitat amplificarea doxologiei mari. Aceste doxologii sunt imagini vii a
imnurilor ieșite din dezvoltarea unui tect biblic. La sf. Sec IV este adoptată și această doxologie
să facă parte din serviciul divin.
Tot din veacul al IV-lea datează și răspunsul Doamne miluește. El datează din veacul al
II-lea însă cântată de 3 ori (caracte trinitar) datează din sec IV. La fel și Veniți să ne închinăm,
sau Prea Sfântă Treime.
Psalmii sau imnurile sunt unul și același lucru. Psalmii reprezentând partea executată de
solist iar imnurile erau refrenurile sau răsunsurile.

4. TROPARUL SAU STROFA SINGURATICĂ

Tot datorită ereziilor se introduce strofa singuratică, numită TROPAR. Veacul V

devenind VEACUL TROPARULUI.
TROPAR: strofa imnografică închegată unitar prin dezvoltarea unei invocații, aclamații
sau exclamații religioase. Pentru veacul V numirea de tropar este echivalentă cu STIHIRA de
astăzi. Stihirile fac parte sau sunt la origine tropare. Astfel numirea de tropar desemna defapt
melodia, pe care era cântat un imn. Alții declarau că troparul reprezenta chipul sau icoana vieții
sfântului ori descrierea sărbătorii. Alții îl numeau trofer deoarece cânta biruința unui Sfânt. O
serie de imnuri-tropare cântate la Vecernie și la Laude îi erau atribuite lui Anatolie Patriarhul.
Tot lui îi sunt atribuite troparele Învierii. Imnurile din mineie îsă ăi sunt atribuite lui Anatolie
episcop al Tesalonicului.
În sec. V în compunerea de tropare s-au distins doi bătrâni din Constantinopol: Antim și
Timocle.
Un imn care a cunoscut consacrare liturgică în sec V este cel care se cântă la Litie
Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te... introdus de Chiril al Alexandriei (444).
Troparele Născătoarei închiei seria de tropare ale Utreniei. (Petru Fullo)
 Biserica Ortodoxă nu a acceptat introducere imnurilor în serviciul bisericesc a SF.
Grigorie Teologul. Deoarece poezia sa găsea ecoul în sufletul savanților și nu în sufletul
mulțimii.
Cântarea Troparelor și a Canoanelor nu era acceptată în mănăstire deoarece nu era
considerată necesară. Muzica, nu imnul însine era considerat ceva profan. În cele din urmă
acesteau s-au răspândit și au fost introduse atât la catedrale, la bisericile de mir și în mănăstiri.
Originea cuvântului este grecească și înseamnă întorsătură, fel sau mod de a fi. Derivă de
la verbul întorc, sau întoarcere pentru că troparele se cântă după modele cunoscute, după modelul
dat de irmos. Se mai numea Schimbare deoarece aceste strofe erau cântate alternativ de către
strane.
Troparul care a cunoscut consacrare: Născătoare de Dumnezeu scris de Chiril al
Alexandriei. Chiril al Ierusalimului.
Este strofă singuratică deoarece la început era introdus spre a fi cântat izolat între psalmi
ca stihiră iar mai apoi acești psalmi au fost scurtați sau eliminați.

5. POEMUL IMNOGRAFIC SAU CONDACUL ROMAN MELODUL

Troparul atinge apogeul sub Roman Melodul. Troparul s-a transformat în poem. (mai
multe strofe). Date biografice găsim la ziua întâi a sinaxarului mineiului pe octombie. Epoca
vieții sale este introdusă în timpul lui Atanasie al II lea.
În unul din visele sale, Fecioara îi apare și îl pune să înghită un sul de hartie fapt ce îl
inspiră să creeze condacul Crăciunului: Fecioară astăzi... 24 de strofe. A mai scris un condac de
24 de strofe pentru Sfinți Apostoli. Doar două strofe din fiecare mai regăsim astăzi în Minei și
Triod sub numele de condac și icos. Acesta a compus mai mult de 500/100 de condace și
icosuri.
În CONDAC se descrie pe scurt sau în puține cuvinte sărbătoarea. Sau condac înseamnă
sulul cu imnuri sau însuși imnul scris pe membrana înfășurată pe sul.
În imnografie CONDACUL reprezință un gen poetic cultivat in literatura bizantină in sec
VI, dar mai cu seamă în sec IX-X. Termenul de condac apare abia prin sec IX.
Ceea ce se ascunde astăzi sun numele de condac în multe locuri din Mineie și Triod nu
sunt decât proodele sau antistrofele din fruntea cântărilor sau poemelor lui Roman.
A doua strofă sau ICOSUL este una din strofele poemului și anume cea care urma după
proodă, adică irmosul. ICOSUL descrie mai pe larg decât condacul, caracterul sărbătorii. SE
regăsesc cam 60 de condace.
Singura cântare/poem rămasă întreagă este slujba Acatistului BUNEIVESTIRI,
Acatistul se numește așa deoarece în timpul citirii lui se stă în picioare. Tradiția mai veche face
din Roman Melodul autorul Imnului acatist.
Condacul și icosul au originea învăluită în multă obscuritate. Provine de la diminutivul
aruncare sau suliță de aruncat, prin analogie s-au numil condace lansate sau aruncate în fruntea
poemului.
 Alții îl derivă de la adjectivul mic deoarece condacul descrie pe scurt sărbătoarea.
O altă explicare mai acceptabilă este aceea care socotește cuvântul derivat de la
subs. Baston, țepușă. Deoarece sulurile de imnuri erau înfășurate pe un bastonaș rotund.
Alcătuit din 18-24 de strofe, fiecare strofă având 20-30 de versuri. Toate strofele
erau alcătuite după irmos și puse împreună într-un acrostih, fiecare strofă sau tropar se încheia cu
un refren.
Aceste condace sunt antistrofele din Minei sau Triod.

6. CANONUL POETIC SAU IMNOGRAFIC

În secolul VII, poemul, oda, cântarea imnografică a luat o nouă formă de dezvoltare
cunoscută sub numele de CANON.
Acesta se înfățișează ca o înlănțuire de cântări, compuse după o anumită regulă. Format
din 9 ode, cântări. Erau 9 ode care provin de la cele nouă cântări biblice.
Cântarea a doua a lui Moise nu se cântă deoarece nu a primit acceptul în cult. Deci se
cântă 1-3-9.
Irmosul provine din grecesc, însemnând înlănțuire, degătură.
CANONUL este o înlănțuire de poeme sau ode care tratează fiecare în parte episoade
diferite ale aceleași teme. Fiecare odă a canonului constă in mai multe tropare sau strofe, dintre
care prima se numește Irmos. Irmusul stabilea regula, unitatea și legătura în lungul canonului.
Tot un irmos este și CATAVASIA. Catavasiile nu se citeau de jos precum troparele ci se
cobora din strane cântând în mijlocul biserici. Diodele, Triodele sunt canoane cu strofe mai
putine, nu 9.
Numele de Canon – regulă- normă, derivă de la faptul că în alcătuirea canonului
imnografic domină reguli sau norme stabilite.
Sfântul Andrei al Cretei a compus Canonul cel Mare.

ISOSILABIA: același număr de silabe.

HOMOTONIEI: troparele reproduc toate accentele ritmice ale irmosului, la același rând de
silabe.

Veacul al VIII-lea este veacul Canonului POETIC. Acum a fost definit canonul. Sfântului
Gherman îi sunt atribuite 4 canoane. Se conturează prin compozițiile lui Ioan Damaschin. A fost
preot monah- canoanele lui Ioan Monahul. Ioan Damaschinul a excelat prin compunerea de
canoane admirabile pentru duminicile de peste an și pentru praznicele Mântuitorului și a Sfintei
Fecioare Maria. ( Canonul utreniei în ziua de Paști) Damaschin introduce oarecum compozițiile
lui Grigore de Nazianz în practica liturgică.
Mulțumită lui Ioan Damaschin și lui Cosma Ierusalimiteanul canonul a ajuns la o formă
definitivă în sec VIII.
Octoihul nu a fost o creaţie a lui Damaschin deoarece a existat deja o carte cu celee 8
glasuri înainte de el. El a stabilit doar o ordine de cântare a imnurilor. Numele de octoih arată că
este vorba de cele 8 glasuri, fiecare glas cuprizând imnuri ale Învierii. Damaschin a pus în relief
ciclul liturgic dogma Intrupării de la Betleem până la Calvar și Muntele Măslinilor. Tot
Damaschin a compus și antifoanele celor 8 glasuri fiind inspirat din Psalmi. Acesta a sporit
numărul cântărilor din Octoih.
Sfântul Sava a facut Tipicul. Tot datorită Octoihului se uniformizează în biserici Tipicul.
Teofan a dedicat stihiri sfinților, martirilor, prorocilor, fiecărei luni a anului.

8.IMNOGRAFIA DUPĂ ICONOCLASM

Astfel, imnul bisericesc cunoscuse începuturile sale sprijinite pe Biblie, se dezvoltase

apoi în formele troporalui înflorise și cunoscuse străluciarea poemelor lui Roman și capătă în
cele din urmă în canoanelor celor doi savanți menționați o autoritate normativă(Cosma și
Damaschin).
Lui Iosif Peregrinul i se mai atribuie și cele 48 de canoane de la Utrenie fiecărui glas al
celor șase zile de peste săptămână. Luni canonul Mântuitorului, marți ale Sfântului Ioan
Botezătorul, miercuri ale Sfintei Fecioare, joi ale Sfântului Nicolae, vine ale Sfintei Cruci, iar
sâmbătă ale tuturor Sfinților. Tot lui Iosif Peregrinul îi aparțin 9 canoane scrise pentru ”înaintea-
serbării”.
De numele fraților Studitul se leagă slujba Triodului.
În sec X biserica a facut loc intrării unei noi serii de imnuri cum ar fi cele 11 stihiri ale
Evangheliei.
Autorii erau numiți nu melozi ci imnografi reprezentând o combinație între scriitor și
muzician.
IDIOMELE, AUTOMELE, PROSOMII.
IDIOMELĂ și AUTOMELĂ un imn în formă de tropar care își are melodia sa proprie,
autorul a compus si textul și muzica.