Dimitrie - Sfantul protector al armatelor si al

Bucurestiului
SFANTUL DIMITRIE CEL NOU BASARABOV, OCROTITORUL
BUCURESTILOR

Descriere: Pestera Sf. Dimitrie Basarabov- ocrotitorul Bucurestiului

Unul dintre reprezentantii de seama ai vietii crestine, odraslit de fratii nostri romani care
traiesc in sudul Dunarii, a fost Sfantul Dimitrie zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale carui
moaste se gasesc azi in catedrala patriarhala din Bucuresti. A trait in veacul al XIII-lea,
deci in timpul “imperiului” de la Tarnovo, intemeiat de romani si de bulgari sub conducerea
fratilor Petru si Asan. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un afluent al
Dunarii, in apropierea orasului Russe. Parintii lui erau oameni saraci, care nu l-au putut da la
invatatura, de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige el insusi cele necesare traiului. Ani in
sir a pascut vitele si oile taranilor din sat, pe colinele din preajma Dunarii si pe vaile
inverzite ale raului Lom. Viata in mijlocul naturii a oferit tanarului pastor prilejul de a admira
mereu frumusetile firii cele vazute, ajutandu-l sa iubeasca si mai mult pe Facatorul lumii
vazute si nevazute. In duminici si sarbatori a luat parte alaturi de parinti si de ceilalti
credinciosi, la slujbele savarsite in biserica satului, putand astfel sa asculte invataturile de
viata indrumatoare ale Mantuitorului Iisus Hristos, ale Sfintilor Sai Apostoli si ale Sfintilor
Parinti. Atmosfera de viata autentic crestina din familie, ca si invataturile pe care le auzea
la biserica l-au facut sa fie bland si milostiv cu toti semenii sai. Postea si se ruga mereu, asa
cum se cuvine unui adevarat crestin. Se ingrijea mult de cei saraci, carora le impartea o
parte din hrana pe care o primea de la consatenii sai pentru paza vitelor.
Cunoscand pe unii calugari din manastirile din apropiere, a aflat de viata imbunatatita pe care
o duceau acestia, departe de lume si de grijile ei. Pe masura ce crestea cu varsta si cu
intelepciunea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala, desi practicase si pana atunci, poate
fara ca sa-si dea seama, cele trei “sfaturi” cerute oricarui calugar: sfintenia vietii (fecioria),
smerenia (ascultarea) si saracia. Drept aceea, intr-una din zile, a parasit lumea, cu toate ale
ei, si “luandu-si crucea”, s-a calugarit intr-o manastire din apropiere. S-a asezat intr-o
pestera, sapata in stanca, pe malul raului Lom. Acolo a petrecut ani in sir in post aspru,
infranare si rugaciune, izolat cu totul de lume si chiar de ceilalti monahi. Nu se stie cati ani a
trait in aceast pestera si nici cum isi agonisea cele necesare traiului, dupa cum nu se stie nici
data trecerii sale la cele vesnice. De un lucru putem fi siguri: ca el a fost in permanenta o
pilda vie de aleasa viata crestina pentru ceilalti calugari si pentru obstea cea mare a
credinciosilor.

Se spune ca pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul Lomului si s-a asezat intre
doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu. Si astfel si-a incredintat sufletul lui Dumnezeu, fiind
inconjurat in chip nevazut doar de sfintii ingeri.

Pe buna dreptate, una din cantarile bisericesti din ziua praznuirii sale ii infatiseaza viata prin
aceste cuvinte: “Ca un inger pe pamant viata ta ai savarsit, in post si rugaciune ziua si
noaptea petrecand, ca sa infrangi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostas
adevarat al lui Dumnezeu, a carui voie ai implint din tinerete si toate intunecimile le-ai
socotit. Pentru aceasta si noi cu credinta te laudam si te slavim”. (Podobia la Utrenie).

Multi ani nimeni n-a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. Dar in urma unor ploi
puternice, au cazut in apa Lomului si cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul
Cuviosului pusnic. Aceasta a fost acoperit de nisip si de prundis, ramanand iarasi o bucata de
vreme nestiut de nimeni in alba raului Lom. Ele n-au fost insa atinse de putreziciune, pentru
ca sa fie scoase apoi la lumina in chip minunat, prin lucrare dumnezeiasca. Intr-o noapte,
Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea, careia i-a spus ca
daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi tamaduita de boala. Tanara a povestit parintilor
visul ei si impreuna cu acestia si cu alti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care
insusi cuviosul il aratase in vis acelei tinere. De fapt, acolo se si arata adeseori o lumina mai
presus de fire. Si cautand cu staruinta au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie intreg si
neputrezit. Binecredinciosii crestini din satul Basarab, impreuna cu preotii satului, au dus
cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de
indata sanatatea.

Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaste s-a raspandit curand atat in localitatile din
sudul Dunarii, cat si in cele din nordul ei. Numerosi credinciosi de pe ambele sale maluri se
indreptau spre satul Basarab pentru a se inchina cinstitelor moaste si a cere marelui sfant
ajutor si mijlocire in fata Parintelui ceresc. Se implineau astfel cuvintele Sfantului Apostol
Pavel care scria corintenilor ca “Dumnezeu a ales pe cei nebagati in seama ai lumii acesteia
ca sa biruiasca pe cei tari, a ales pe cei de jos ca sa rusineze pe cei trufasi” (I Corinteni 1,
27-28). Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit pastor si apoi pusnic, neluat in
seama de nimeni, ca el sa fie cunoscut apoi de toti si sa-i ceara ajutor si ocrotire in nevoi. S-
a invrednicit si el de aceeasi cinstire ca si pastorul Amos care a ajuns prooroc, ca si David
care din pastor a ajuns rege in Israel, ca si pastorii din jurul Betleemului care au aflat de
nasterea dumnezeiescului Prunc si au venit sa I se inchine. Traditia spune ca unul din domnii
Tarii Romanesti a ridicat in satul Basarab o biserica noua, in care au fost asezate moastele
Sfantului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credinciosii care se indreptau mereu spre
satul in care vazuse lumina zilei.

Moastele noului sfant al lui Hristos au ramas acolo aproape cinci secole. Intre anii 1768-1774
a avut loc un razboi nimicitor intre rusi si turci, purtat si pe pamantul romanesc, dar si in
sudul Dunarii, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiintat de turci inca de la sfarsitul
veacului al XIV-lea.

Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu ostile sale in satul Basarab. Pentru ca cinstitele
moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele sa fie duse
in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla in Bucuresti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie,
se pare un macedoroman, precum si mitropolitul Grigorie II al Tarii Romanesti, au rugat pe
generalul rus sa lase cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie cel nou poporului roman si
Mitropoliei tarii, ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si suferinte indurate de
romani in cursul acelui razboi, mai ales ca era “valah” de neam. Ascultandu-le dorinta,
moastele au fost asezate cu mare cinste in catedrala mitropolitana din Bucuresti in iulie
1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa, totusi, la Kiev, unde se crede ca se pastreaza
si astazi.

In felul acesta, Sfantul Dimitrie cel nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucurestiului si
al intregii Tari Romanesti. Multe suferinte si felurite boli au fost vindecate in urma
rugaciunilor staruitoare in fata cinstitelor moaste ale Sfantului Dimitrie. In vreme de seceta
s-au facut cu ele procesiuni pentru ploaie. An de an zeci de mii de credinciosi din Capitala
tarii noastre sunt prezenti la slujba pomenirii sale, care se face in ziua de 27 octombrie.
Tinand seama de cinstirea deosebita de care se bucura Sfantul Dimitrie cel nou, mai ales in
Bucuresti, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata
Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta hotarare s-a transpus in fapta in cadrul unor
impresionante manifestari bisericesti la 27 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi
romani si straini si a numerosi preoti, calugari si binecredinciosi crestini din Bucuresti si din
alte localitati din tara.

De atunci, evlavia credinciosilor romani fata de acest Sfant odraslit din neamul nostru a
sporit si mai mult. Chipul sau este zugravit in icoane, dar si in biserici, iar slujba si Acatistul
lui au fost tiparite in mai multe randuri.

Sa ne rugam si noi Sfantului Dimitrie cel nou sa fie ocrotitor in necazuri, izbavitor de boale
si alte suferinte, mangaietor in intristare si grabnic ascultator cand ne rugam cu staruinta
ca sa fie mijlocitor al nostru catre Hristos Domnul. Sa incercam sa fim si noi mai blanzi si
smeriti cu inima, milostivi, iertatori si plini de dragoste fata de aproapele, asa cum a fost el
insusi.
Drept aceea, sa-i cantam: “Auzit-am, Sfinte Parinte, de viata ta cea dumnezeiasca; vazut-am
si minunile tale si, indulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arati in toata vremea, credem
in indraznirea ta catre Dumnezeu, pentru care graim tie, unele ca acestea:

Bucura-te, doctor iscusit la bolnavilor;

Bucura-te, izbavirea indracitilor;
Bucura-te, intarirea batranilor;
Bucura-te invatatorul tinerilor;
Bucura-te, mangaietorul celor intristati;
Bucura-te grabnic ascultator al celor ce se roaga;
Bucura-te izbavitorul celor ce sunt in primejdii;
Bucura-te, noule invatator al vietii celei curate;
Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!”
(Din Acatistul sau, icosul 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 171-175.

Bucurestiul este vegheat de peste doua secole de Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou.
Numeroase sunt binefacerile care s-au revarsat asupra orasului prin mijlocirea
Sfantului. Tamaduitor de boli, aducator de ploi, izvorator de binefaceri, ocrotitor in
vremuri grele, protector al animalelor, acestea sunt cuvinte ce se straduiesc sa
cuprinda minunile pe care le-a savarsit acest Cuvios. Viata lui a fost atat de smerita,
incat datele biografice despre el sunt putine.

Nationalitatea Sf. Dimitrie nu este cunoscuta

Nu se stie cu exactitate cand a trait. Cea mai vehiculata ipoteza este ca el a trait in
sec. al XIII-lea, in timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Tarnovo, intemeiat de fratii
Petru si Asan, sau in perioada de maxima inflorire a isihasmului, sec. al XIV-lea. Alti
istorici indica sec. al XII-lea. Paisie de la Manastirea Hilandar consemneaza in istoria
sa ca Sf. Dimitrie traia in 1685, deci este un sfant mai recent. Este posibil ca
varietatea acestor date sa se datoreze unor confuzii de nume. Nici nationalitatea
Sfantului nu este cunoscuta cu exactitate. Se stie ca satele de pe malul Dunarii au
avut o populatie mixta, datorita vitregiei timpurilor. Locuitorii migrau de pe un tarm
pe celalalt, in cautarea unui adapost. Unii reveneau la locul de bastina, altii
ramaneau in satele adoptive. Satul Basarabi, in care s-a nascut Sfantul, este un
exemplu in acest sens, populatia fiind amestecata si astazi. Intr-o copie a istoriei
slavo-bulgare, copiata de ieromonahul Pantelimon la Russe, se spune ca Sf. Dimitrie
a trait in sec. al XVII-lea, fiind inmormantat la Manastirea Basarabovo, ctitorie a
domnitorilor romani. Intrucat deasupra mormantului sau straluceau luminite, turcii au
sapat, crezand ca vor descoperi o comoara ascunsa. Dezamagiti ca au gasit doar un
trup neputrezit, l-au aruncat in raul Lom, un afluent al Dunarii. A ramas in albia raului
timp de 33 de ani, fiind descoperit de un crestin evlavios.

Pilda de smerenie si nevointa

Dincolo de aceste controverse istorice, ramane viata lui. Informatiile sunt insa putine.
Se stie ca, provenind dintr-o familie saraca, nu a mers la scoala. Pentru a ajuta la
intretinerea familiei, pastea oile si vacile locuitorilor din satul sau pe malurile
inverzite ale raului Lom. Invatatorul Nicolae Nemtov din Basarabi a lasat o descriere a
satului, spre sfarsitul sec. al XIX-lea. El vorbeste despre casa in care s-a nascut
Dimitrie, despre bisericuta din sat la care mergea, despre faptul ca nu primea plata
pentru pascut decat de la oamenii instariti, si atunci numai paine si sare. Intrucat in
stancile de pe malul raului isi sapasera chilii mai multi calugari, fara indoiala ca ii
cerceta. Atras de asprimea vietii monahale, s-a retras in una dintre pesteri,
dedicandu-se unei vieti de rugaciune, post si priveghere. Sporind in viata
duhovniceasca, a devenit o pilda de vietuire crestina atat pentru calugarii din
apropiere, cat si pentru oamenii simpli. Nu se stie cati ani a trait in aceasta pestera,
dar iconografia il infatiseaza destul de in varsta. Inzestrat inca din timpul vietii cu
darul facerii de minuni, si-a cunoscut dinainte ceasul mortii, pregatindu-se precum se
cuvine. Traditia spune ca s-a asezat singur intre doua lespezi de piatra, ca intr-un
sicriu, fiind acoperit in timp de apele raului. Astfel s-a mutat la ceruri Cuviosul
Dimitrie, smerit si nestiut de nimeni.

Moastele facatoare de minuni

Conform traditiilor locale, moastele Sf. Dimitrie au fost descoperite in mod minunat.
O fetita bolnava l-a visat intr-o noapte spunandu-i ca o va vindeca, daca le va cere
parintilor sa ii scoata moastele din apa. Mergand pe malul raului, credinciosii si
preotii au vazut mai multe luminite licarind deasupra apei. Sapand in albie, au aflat
moastele intregi ale Sfantului. Dupa ce le-au curatat de mal si pietris, le-au asezat
intr-o racla in biserica satului. Auzind despre aceasta descoperire, domnitorii Tarii
Romanesti au incercat sa le aduca in tara. Racla a fost pusa intr-un car, dar,
ajungand la Russe, boii nu au vrut sa mearga mai departe, ci s-au intors in Basarabi.
Prin voia Sf. Dimitrie, ele au ajuns insa mai tarziu la Bucuresti, in timpul razboiului
ruso-turc din anii 1768-1774. Pentru a le feri de profanarea turcilor, generalul Piotr
Salticov a hotarat sa trimita racla cu moastele Sf. Dimitrie la Kiev. Trecand prin
apropierea Bucurestiului, mitropolitul Grigore al II-lea si negustorul macedoroman
Hagi Dimitrie l-au rugat sa daruiasca moastele poporului roman. Astfel, din iunie
1774, moastele Sf. Dimitrie Basarabov se odihnesc in Catedrala patriarhala (pe
atunci, mitropolitana) din Bucuresti.

Pentru multele sale binefaceri, Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou a fost declarat Ocrotitorul
Bucurestiului si al Tarii Romanesti. In sedintele dintre anii 1950-1955, Sfantul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat generalizarea cultului sau in toata tara. Sute de
mii de pelerini trec anual pe la racla lui pentru a-i saruta mana si a-i cere mijlocirea in
fata lui Dumnezeu.

O tentativa de furt a moastelor nereusita

In vremuri grele, Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou s-a aratat grabnic ajutator. Astfel, racla
cu moastele sale a fost scoasa in procesiune pe strazile Bucurestiului in 1815, din
porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capat, prin rugaciunile Sfantului,
epidemiei de ciuma. In 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, s-a intamplat
acelasi lucru, in speranta opririi epidemiei de holera. In 1827, in timpul lui Grigore
Ghica, fiind seceta, s-a organizat o procesiune pentru ploaie. Langa racla Cuviosului
Dimitrie s-au perindat de-a lungul timpului multi pelerini de seama. Astfel, Tudor
Vladimirescu, inainte de a incepe miscarea revolutionara din 1821, s-a rugat aici
fierbinte, impreuna cu duhovnicul sau, episcopul Ilarion al Argesului. Apoi moastele
au fost ascunse de catre calugari, de teama profanatorilor. Revolutionarii din 1848,
apoi domnitorul Alexandru Ioan Cuza si-au plecat si ei genunchii la capataiul
Sfantului. Istoria consemneaza si o tentativa de furt nereusita. In februarie 1917, in
timpul ocupatiei capitalei din timpul primului razboi mondial, bulgarii au spart usile
masive ale Catedralei si au luat racla cu moastele Sfantului. S-au indreptat apoi in
graba spre Giurgiu, pentru a le trece peste Dunare. Nu au ajuns insa prea departe,
caci, fiind noapte, s-au ratacit. Alertate, autoritatile romane s-au plans generalului
german Zack, care a ordonat oprirea si intoarcerea convoiului bulgar. In seara zilei
urmatoare, racla cu moastele Sf. Dimitrie cel Nou a fost readusa in Bucuresti, fiind
intampinata de multi oameni.

Poitra lui Samedru

Ziua ce urmeaza sarbatorii Sf. Mare Mucenic Dimitrie (popular Samedru) este
dedicata fratelui sau, Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou, si se numeste Poitra lui Samedru.
Aceasta sarbatoare se tine fiindca Sf. Dimitrie cel Nou este considerat a fi bun de leac
pentru oameni. Si animalele sunt ferite de boli sau de salbataciuni. Intrucat s-a
terminat culesul viilor si vinul incepe sa fiarba, oamenii trebuie sa umble cu grija in
pivnite. Fructele si legumele trebuie puse acum spre pastrare pentru iarna, inainte de
a cadea bruma. Oamenii trebuie sa se grabeasca cu stransul semintelor si cu
rasaditul pomilor. In aceasta zi se desfac stanile si se incheie tocmeala pentru cei ce
pasc vitele.

Ortodoxia rasariteana il cinsteste pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de

Mir. Inzestrat cu darul savarsirii minunilor, este foarte popular in randul credinciosilor.
Este Sfant militar si protector al armatelor, ca si Sfantul Mare Mucenic Gheorghe.
Moastele sale se afla la Tesalonic, oras al carui ocrotitor este. Sarbatoarea Sf.
Dimitrie marcheaza sfarsitul verii pastorale, fiind numita in popor Samedru si Ziua
Soroacelor.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie se bucura de o evlavie speciala in randul

credinciosilor, sarbatoarea sa fiind una dintre cele mai mari sarbatori din spatiul
Rasaritului crestin. Numele de Dumitru este purtat, in diferite forme, de catre multi
barbati. Sunt si femei care poarta nume derivate din numele Sfantului: Demetra,
Dumitra sau Dumitrica. Desi cultul sau a cunoscut o dezvoltare impresionanta, datele
privind viata Sfantului Dimitrie sunt foarte putine.

O viata legendara

Ce se stie cu siguranta este ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie a suferit martiriul in jurul
anului 300, in timpul imparatului Diocletian (284-305). O traditie tarzie afirma ca era
un barbat renumit prin cultura si viata lui demna. Imparatul Maximian, asociatul la
domnie al lui Diocletian cu titlul de cezar, l-a numit proconsul in Grecia, dar, afland ca
este crestin, l-a supus unor chinuri ingrozitoare. Nereusind sa-l abata de la credinta
sa, l-a strapuns el insusi cu lancea. Pe masura ce cultul sau s-a dezvoltat tot mai
mult, mai ales datorita darului facerii de minuni a moastelor sale, biografia sa a fost
imbogatita cu noi amanunte. Astfel, se spune ca s-a nascut intr-o familie nobila de
macedonieni din Tesalonic, fiind botezat crestin de catre parintii sai. Datorita
calitatilor sale, a fost numit guvernator al Tesalonicului, urmand tatalui sau.
Marturisindu-si fatis credinta, a fost intemnitat din porunca imparatului, in speranta
ca se va lepada de Hristos.

Facator de minuni inca din timpul vietii

Desi se afla in inchisoare, Dimitrie a continuat sa marturiseasca pe Hristos si sa

condamne inchinarea la idoli, incat multi se adunau sa il asculte. Pentru a-i pedepsi
pe crestini, care erau din ce in ce mai numerosi, imparatul a organizat mai multe
lupte intre gladiatori bine pregatiti si crestini. Nefiind antrenati, acestia erau victime
sigure. Un tanar crestin, scandalizat de crimele gladiatorului Lie, favoritul
imparatului, a cerut Dimitrie sa se roage si sa-l binecuvinteze, pentru a-l birui pe Lie.
Facandu-i semnul crucii pe frunte, Dimitrie i-a spus lui Nestor: "Du-te, pe Lie il vei
birui si pe Hristos Il vei marturisi." Acest lucru s-a si intamplat, caci Nestor, facandu-si
cruce si spunand: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!", a reusit sa-l infranga si sa-l
strapunga cu lancea pe Lie. Infuriat de moartea favoritului sau, imparatul a poruncit
sa i se taie capul lui Nestor, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Traditia mai spune
ca, in locul sangelui, din trupul lui Dimitrie a inceput sa izvorasca mir frumos
mirositor si tamaduitor de boli.

Diacon al episcopului Irineu

Conform cercetatorilor, Sf. Dimitrie a fost diaconul episcopului Irineu de Sirmium,

martirizat la 6 aprilie 304, din ordinul guvernatorului Probus al Iliricului. Dupa
uciderea lui Dimitrie, petrecuta la 9 aprilie 304, slujitorul sau, Lup, a reusit sa ia
orarul (vesmant purtat de diaconi) si inelul sau, muiate in sangele mucenicului,
vindecand cu ele mai multe persoane. Din acest motiv, imparatul Maximian a
poruncit sa i se taie capul (Sf. Mc. Lup este pomenit la 23 august). Cultul Sf. Dimitrie
a ajuns la o raspandire extraordinara, mai ales dupa Edictul de la Milan - 313, prin
care imparatul Constantin a acordat libertate religioasa crestinismului. Multi dintre
cei care il cunoscusera personal erau inca in viata, avand astfel posibilitatea de a-si
exprima veneratia si recunostinta lor. Se pare ca Dimitrie a fost inmormantat initial la
Sirmium, aratandu-se facator de minuni. In urma vindecarii sale minunate,
guvernatorul Iliricului, Leontie, a mutat moastele sale la Tesalonic, construind o
frumoasa biserica in cinstea lui. Ziua mutarii moastelor, 26 octombrie 413, a devenit
ziua de praznuire a Sfantului. Nu este exclus ca Dimitrie sa fi fost membrul unei
familii de vaza din provincia romana Iliricum sau din Grecia. Intors la Sirmium,
Leontie a zidit si aici o biserica. In semn de recunostinta, orasul a luat numele
Sfantului, astfel incat astazi se numeste Sremska Mitrovita (Serbia).

Samedru, Ziua Soroacelor

Ziua sarbatorii crestine a Sf. Dimitrie, Izvoratorul de Mir, este numita popular
"Samedru". Impreuna cu Sangiorzul (Sf. Gheorghe), Samedru imparte anul pastoral in
doua anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie pana la 26 octombrie, avand ca mijloc al
anotimpului data de 20 iulie (Santilie); iarna, intre 26 octombrie si 23 aprilie, cu
mijloc la 16 ianuarie (Sanpetru de iarna). In ajunul sarbatorii Sf. Dimitrie, oamenii
aprind focuri in curti. Peste acestea obisnuiesc sa sara copiii, pentru a fi sanatosi, sau
tinerii, pentru a se casatori. Carbunii ramasi sunt sfaramati si presarati prin gradini si
livezi, pentru ca anul ce va veni sa fie imbelsugat. Se crede ca daca este belsug de
gutui si nuci, iarna va fi grea. In aceasta zi se fac pomeni pentru morti, femeile
impartind copiilor nuci, mere, struguri si prune uscate. Ziua propriu-zisa a Sf. Dimitrie
este considerata un adevarat indicator meteorologic. Daca este frig, iarna va fi buna.
Daca este nor, vant si ploaie, va fi zapada multa, ger si o iarna lunga. Daca este luna
plina, iarna va fi ploioasa, iar daca este luna noua, va fi scurta si usoara. Oamenii tin
sarbatoarea Sf. Dimitrie pentru a fi feriti de boli, iar animalele, de lupi. Cailor li se
tunde coama, pentru a avea par frumos. Ziua de Samedru se mai numeste si Ziua
Soroacelor, pentru ca in aceasta zi se rezolvau si se lichidau toate socotelile, chiriile,
imprumuturile, slujbele sezoniere si alte intelegeri incheiate cu sase luni in urma, la
Sangiorz (23 aprilie) si se incheiau noi invoieli. In popor, exista si o vorba de duh
legata de Ziua Soroacelor. "Arvuna te leaga, plata te scapa. Dar nu uita: cine-a luat
pe datorie, plateste de doua ori."

Sfantul Dimitrie sau Emeterie?

Intr-un studiu publicat in 2000 in "Harvard Theological Research", David Woods

lanseaza o noua ipoteza cu privire la cultul extraordinar de care se bucura Sf.
Dimitrie. El sustine ca acest cult s-a dezvoltat datorita mutarii unor relicve atribuite
mucenilor militari Emeterius si Chelidonius, din Calagurris - Spania, la Tesalonic.
Relicvele, un orar si un inel de aur (iar mai tarziu, probabil si moastele), au fost
mutate in anul 379, o data cu venirea generalului Teodosie (viitorul imparat). Ele au
fost asezate in biserica din Tesalonic, devenit cartier general al curtii lui Teodosie.
Dupa plecarea lui la Constantinopol, relicvele au cazut incet-incet in uitare, pana
cand guvernatorul Leontie s-a vindecat aici in mod minunat, in anul 413. Drept
multumire, a curatat locul si a restaurat biserica. In timpul constructiilor, a descoperit
o inscriptie veche, destul de prost conservata. Incercand sa afle numele mucenicului
ce l-a vindecat, a interpretat gresit literele, citind Demeterius in loc de Emeterius (si
Chelidonius). Daca aceasta ipoteza se verifica, se poate explica astfel de ce Sf.
Dimitrie apare reprezentat in iconografie ca militar.

Cea mai mare biserica a Greciei

In Tesalonic, al doilea oras ca marime al Greciei, se afla cea mai mare si cea mai
frumoasa biserica din Grecia. Este biserica dedicata protectorului orasului, Sf. Mare
Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Ea are cinci nave, cu un pridvor la intrare si o
galerie transversala. Sub altar si galeria transversala a fost descoperita cripta Sf.
Dimitrie. Paraclisul Sf. Eutimie este atasat coltului sud-estic al bisericii. Desi putine
fragmente din sculptura si pictura originala au supravietuit timpului, ele sunt
reprezentative pentru a ilustra istoria acestei biserici. Prima biserica a fost construita
pe la jumatatea sec. al IV-lea, pe ruinele unei bai romane. In sec. al V-lea,
guvernatorul Leontie a construit pe acelasi loc o biserica mai mare, cu trei nave, care
a fost insa incendiata intre anii 626-634. La putin timp, a fost ridicata biserica
actuala, cu cinci nave. Transformata in 1493 in moschee, a fost redata cultului crestin
in 1912. Dupa distrugerile devastatoare provocate de incendiul din 1917, a fost
restaurata, in stilul catedralelor ortodoxe de la Ravenna, fiind resfintita in 1949. In
timpul restaurarilor, a fost descoperita cripta Sf. Dimitrie, ruinele baii romane initiale,
precum si urmele unui drum roman pavat. In cripta se poate ajunge coborand
treptele din piatra din spatele Altarului, pe stanga. Pentru cei ce doresc sa viziteze
biserica, ea este deschisa de marti pana duminica intre 8 am si 7.30 pm, iar lunea,
intre 1.30 pm si 7.30 pm.

de Daniela LIVADARU

Unul din reprezentantii de seama ai vietii crestine a fost Sfantul Dimitrie "Cel Nou" sau
"Basarabov", ale carui moaste se gasesc in Catedrala Patriarhala din Bucuresti. A trait in
veacul al XIII-lea, deci in timpul "Imperiului" de la Tarnovo, intemeiat de romani si de bulgari,
sub conducerea fratilor Petru si Asan. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un
afluent al Dunarii, in apropierea orasului Ruse. Parintii lui erau oameni saraci care nu l-au
putut da la invatatura; de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige cele necesare traiului. Ani
in sir a pascut vitele si oile taranilor din sat pe colinele din preajma Dunarii. In Duminici si
sarbatori lua parte alaturi de parinti si ceilalti credinciosi la slujbele savarsite la biserica din
satul sau.

Pe masura ce crestea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala. Intr-una din zile a parasit
lumea cu toate ale ei si "luandu-si crucea", a intrat intr-o manastire din apropiere. S-a asezat
intr-o pestera sapata in stanca pe malul raului Lom. Nu se stie cati ani a trait in aceasta
pestera si nici cum isi agonisea cele necesare traiului, dupa cum nu se stie nici data trecerii
sale la cele vesnice. Se spune ca, pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul
Lomului si s-a asezat intre doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu.

Multi ani nimeni nu a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. In urma unor ploi
torentiale au cazut in apa Lomului si cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul
Cuviosului pusnic. Acesta a fost acoperit de nisip ramanand iarasi o bucata de vreme nestiut
de nimeni in albia raului Lom.

Intr-o noapte Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea,
careia i-a spus ca, daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi vindecata. Tanara a povestit
parintilor si impreuna cu ceilalti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care insasi
Cuviosul il aratase in vis. Credinciosii din satul Basarabov, impreuna cu preotii lor au dus
Cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de
indata sanatatea.

Moastele Cuviosului Dimitrie au ramas acolo aproape cinci secole. Intre anii 1768-1774 a avut
loc un razboi intre rusi si turci, purtat si pe pamant romanesc, dar si in sudul Dunarii, pe
teritoriul fostului sat bulgar, desfiintat de turci inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea.

Pentru ca Cinstitele moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, Generalul rus Petru
Saltcov a poruncit ca ele sa fie duse in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla la Bucuresti, un
negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un aroman, precum si Mitropolitul Grigorie II
al Tarii Romanesti, au rugat pe Generalul rus sa lase Sfintele moaste ale Sfantului Dimitrie cel
Nou poporului roman si Mitropoliei tarii ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si
suferinte indurate de romani in cursul acelui razboi, mai ales ca Sfantul era "vlah" de neam.
Ascultandu-le dorinta, moastele au fost asezate cu mare cinste in Catedrala Mitropolitana din
Bucuresti in iulie 1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa la Kiev, unde se crede ca se
pastreaza si astazi.In felul acesta Sfantul Dimitrie cel Nou Basarabov a devenit ocrotitorul
Bucurestiului si al tarii intregi.

Sfantul Anton de Padova, Sfantul minunilor,

se afla in Romania!

Exista obiceiul ca moastele celor mai iubiti sfinti sa circule prin lumea larga. Iata ca
Sfantul franciscan al minunilor, aducatorul lucrurilor pierdute, Sfantul vindecator, adorat
de catolici, protectorul saracilor, Sfantul Anton de Padova, se afla, pentru doua luni, in
Romania. Credinciosi de orice religie, sa ne bucuram impreuna si, prin harul sau, sa-L
rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute!

Biografia unui sfant

In familia nobila a lui Martino di Bulhao si-a Mariei-Tereza Taveira

din Lisabona (Portugalia) se naste pe 15 august 1195 (Adormirea
Maicii Domnului) primul copil, Fernando („cel ce lupta pentru pace”).
Foarte repede, baiatul se arata a fi bun la suflet cu saracii si, mai
ales, credincios. La cinci ani, ii promite Maicii Domnului votul sau de
castitate pentru vecie. Face primii ani la scoala Catedralei Notre
Dame de Pilar, unde il ajuta pe preot la Sf. Liturghie. Insa familia,
prietenii sunt o ispita prea apropiata. La 15 ani, hotaraste sa intre in
randurile Canonicilor Regulari ai Sf. Augustin, unde Parintele superior
il primeste cu bucurie. Dupa doi ani, Fernando cere sa fie mutat si
mai departe de casa, la Coimbra, si petrece aici ani de rugaciuni intense, meditatie, post si
studiu. Este hirotonit preot la 20 de ani. La 1220 sunt aduse la Coimbra corpurile a cinci martiri
franciscani: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut si Oton, ce fusesera trimisi de Francisc de Assisi
(intemeietorul Ordinului Franciscan in 1209) in Maroc, pentru evanghelizare. (Si noi, romanii,
avem marturii despre existenta misionarilor franciscani in regiunile locuite de vlahi, inca de pe la
1239.) Impresionat, tanarul preot Fernando doreste sa devina si el martir pentru cauza lui Cristos.
Intra in ordinul franciscanilor, primind, odata cu rasa cenusie si franghia alba a cingatorii, numele
de Anton. Cere imediat sa plece si el in Nordul Africii, dar in decembrie 1220, pe drum, se
imbolnaveste de friguri si va zacea in Maroc toata iarna, fara sa fie nimanui de vreun folos. Acum
intelege ca Dumnezeu are alte planuri cu el si in acea clipa I se abandoneaza cu totul si
hotaraste s-o ia de la capat, ca un calugar necunoscut. Se imbarca pe corabie ca sa revina in
Portugalia, dar o furtuna puternica face ca nava sa devieze cu 2000 de km si sa naufragieze in
Sicilia. Acolo afla ca Francisc de Assisi tocmai organizeaza o adunare a tuturor franciscanilor din
lume si porneste spre Assisi, strabatand pe jos 600 de km. Vor fi prezenti cam 6000 de calugari,
care aveau de dat socoteala despre activitatea lor si primeau insarcinari noi. Pe Anton, insa, nu-l
stie si nu-l baga nimeni in seama. Fratii pleaca grupuri-grupuri. Preotul Provinciei Romagna,
Graziano, ii propune sa mearga cu el la Manastirea „Montepaolo”, unde erau doar patru frati.
Anton le va celebra zilnic Liturghia, dar spala si vase, curata la animale, matura, pazeste poarta...
Si este fericit. Planul lui Dumnezeu se derula neabatut. Vine si clipa cea mare, la 1222, cand la
Forli, langa Montepaolo, sunt hirotonisiti cativa calugari franciscani si dominicani. Lume multa,
fast. Dar cel care trebuia sa tina predica de-ncheiere s-a-mbolnavit si nimeni n-a voit sa-si asume
o asa de mare raspundere de a vorbi nepregatit. Si l-au pus pe modestul Anton, ca nu va fi nimic
de se va face de rusine... Dumnezeu ii da inspiratie. Incepe sa citeze perfect si cu inflacarare din
Vechiul si din Noul Testament. Succesul este deplin. Va fi numit de Francisc de Assisi, la auzul
celor intamplate, „Episcopul nostru”. Predica pana in 1224 in regiunea Romagna, apoi strabate
satele si orasele Italiei, infiintand scoli teologice. Francisc de Assisi il trimite doi ani si jumatate in
Franta, ca sa stavileasca ereziile, astfel incat Anton trece prin Montpellier, Toulouse, Marsilia, Le
Puy, Arles, Limoges, Brieve, facand peste tot minuni, ca si la reintoarcerea in Italia, la 1226.
Noiembrie 1227. Un tanar in rasa calugareasca, delicat, cu fata prelunga, voce puternica, ochi
negri si vioi, degete lungi si subtiri, picioare viguroase, obisnuite cu distantele lungi, intra in orasul
luxului si-al belsugului - Padova. Este calugarul franciscan Anton, cel care aduce cu sine cuvantul
Domnului. Locuitorii orasului simt de la-nceput o atractie irezistibila pentru acest predicator tanar
si delicat, a carui credinta arde insa ca rugul, picurand in sufletele celor care-l asculta vorbind,
balsamul sperantei si-al mantuirii. Bisericile, pana atunci goale, se umplu de lume. In scurta
vreme, credinciosii, in numar prea mare, se muta in piete, iar cand pietele devin neincapatoare,
predicile se muta in afara orasului, pe camp, unde vin zeci de mii de oameni sa-l asculte. Orasul il
accepta pe noul venit cu entuziasm, ca prin minune moravurile se schimba, iar oamenii devin mai
cucernici. Aici, in Padova, de-acum inainte, Anton se va simti ca acasa.
Este Postul Pastelui in anul 1231. Anton nu se simte bine. Corpul lui retine lichid si se umfla.
Dar predica neincetat si posteste. Luna iunie il gaseste slabit. Se retrage la Camposanpiero. E
cald, abia respira. Cere sa i se faca o coliba intr-un nuc racoros. Sus, printre frunzele care-l adie,
respira mai bine, pasarelele ii canta vesele. Participa totusi la slujba si ramane intr-o chilie a
schitului. Intr-o noapte, contele locului, Tiso, vede la fereastra lui Anton o lumina puternica. Se-
apropie si-l vede pe Anton asezat pe scandura patului sau, cu cartea deschisa pe genunchi, iar
pe carte un copilas neasemuit de frumos, cu trupul „de lapte si trandafiriu”, invaluit in soare, care
il tine de gat, il mangaie si-l saruta, Anton, la randu-i, il mangaie si-l saruta. Contele stie acum ca
Anton Il tine in brate pe insusi Pruncul Isus...
Vineri, 13 iunie 1231. Anton de-abia mai respira. Speriati, calugarii vor sa-l trimita cu o caruta
la Padova, dar, de frica multimilor, se opresc la Arcella. Anton se simte si mai rau. Se
spovedeste. Brusc, vocea-i redevine puternica si incepe sa cante Imnul Fecioarei. Seara, la ora
8, se stinge usor. Are 36 de ani.
Cei cativa calugari care-l vegheasera pe fratele Anton observa cu uimire cum mainile lui, arse
si innegrite de soare, devin incet-incet albe ca zapada. In cateva clipe, intreg trupul sau prinde o
culoare trandafirie, ca de copil... Exact in acelasi moment, copiii din Padova, de parca un glas
nevazut le-ar fi anuntat tragica-ntamplare, pornesc sa alerge pe strazi tipand: „A murit Sfantul! A
murit Sfantul! A murit Sfantul Anton”... Pana la inmormantarea sa, la Padova, marti, 17 iunie,
minunile s-au tinut lant: vindecari prin atingerea sicriului sau sau prin rugaciuni spuse de la
distanta. De opt secole, prin vointa lui Dumnezeu, Sf. Anton de Padova nu conteneste sa faca
minuni ca sa fie slavit si sa bucure-n continuare lumea...

Canonizarea

Anton este ingropat la Padova, in Biserica Santa Maria Maggiore. Dupa o luna de la moarte,
populatia orasului trimite o delegatie la Roma, pentru a cere canonizarea Sf. Anton. Papa Grigore
al IX-lea, care il stia bine pe Anton, accepta cu bucurie demersurile; lucrarea va contine marturii
si confirmari de vindecari miraculoase, si la 11 luni de la moartea sa, in mai 1232, Papa Grigore
al IX-lea, aflat la Spoleto, anunta numirea fratelui Anton in randul
Sfintilor. Este cea mai rapida sfintire a unei persoane din istoria Bisericii
Catolice! Exact in aceeasi zi, la 30 mai 1232, la Lisabona, orasul nasterii
Sf. Anton, toate clopotele din oras prind a bate, fara sa le fi atins cineva!
Imediat dupa moartea sa, cu ajutorul donatiilor din toata lumea, au
inceput lucrarile la Bazilica din Padova, terminate la 1263, cand i s-au si
transferat ramasitele sub altarul capelei inchinate lui.
12 septembrie 1982. Sf. Parinte, Papa Ioan Paul al II-lea, il venereaza
pe Sf. Anton, numindu-l „om evanghelic”. „In El, Duhul Sfant a salasluit
intr-un mod extraordinar. Sfantul este raspandit pretutindeni in lume, iar
chipul sau senin lumineaza milioane de case crestine. Credinciosii il simt
si-l considera sfantul si protectorul lor.”
Iulie 2003. Padova, orasul Sfantului Anton (pretutindeni, pornind de la
gara, indicatoarele te indruma spre „Basilica del Santo”), este loc de
pelerinaj mondial. Peste 4 milioane de credinciosi vin anual sa i se-nchine, sa-l roage, sa atinga
piatra verde ce-i imbraca trupul (de jur imprejurul mormantului nenumarate biletele, poze stau
marturie pentru ajutorul invocat sau daruit de El), sa-i multumeasca. In Italia este Sfantul cel mai
venerat. Oameni de toate culorile, religiile, natiile, curg spre el ca un suvoi neintrerupt. Sunt
veseli, fericiti, increzatori, iar orasul ii primeste cu bratele deschise. Orasul intreg traieste prin Sf.
Anton. Iar minunile nu contenesc.
- De ce este important pelerinajul la moastele Sf. Anton de Padova?
Ne-a raspuns la intrebare preotul prof. dr. Veniamin Aenasoaei de la Institutul Teologic
Romano-Catolic „Sf. Tereza”, Bucuresti: „Din initiativa preotilor franciscani din tara, in
Romania au sosit de la Padova bustul aurit si o relicvie (massa corporis, adica o bucata din corp)
a Sf. Anton de Padova. Acest pelerinaj este o posibilitate in plus pentru cei ce-l cinstesc pe Sf.
Anton sa se apropie si sa aprofundeze si mai mult pietatea fata de el. Va creste, astfel, in
sufletele lor increderea in ajutorul pe care Sf. Anton il da fiecaruia din noi. Poate apela la ajutorul
lui orice persoana, indiferent de religia careia-i apartine, cu conditia sa creada ca Dumnezeu ii
poate oferi un har al Sau. Sf. Anton este popular pentru ca e umil, e aproape de familie, de
saraci, carora le asigura painea. Este popular pentru ca mijloceste la Dumnezeu rugaciunile celor
ce i se adreseaza. Sfantului Anton de Padova nu trebuie sa i te adresezi cu o formula anume,
magica. Puternica este acea rugaciune care porneste din sinceritatea inimii, insotita de mare
credinta, rugaciune care este facuta cu insistenta si cu perseverenta”.

Minunile Sf. Anton de Padova

 Este aproape imposibil de-a enumera intr-un biet articol toate minunile infaptuite
de Sf. Anton in timpul scurtei sale vieti. Vom incerca sa aducem in amintire pe cele
care au devenit legenda. Rimini: Anton gaseste orasul plin de eretici. Incearca sa
predice in piete, dar oamenii isi vad nepasatori de ale lor. Atunci, Anton se indreapta
spre port, intra in apa si, cu voce puternica, se adreseaza pestilor: „Voi, pesti ai
marii si ai fluviului, ascultati cuvantul lui Dumnezeu, daca ereticii nu binevoiesc sa-l
auda!”. Ca la comanda, pesti mai mari si mai mici pornesc inot catre el si-si ridica
capetele deasupra apei, ascultandu-l. Cei cativa
pescari, aflati acolo din intamplare, alearga si-i
cheama si pe altii sa vada minunea.
Impresionati, targovetii cad in genunchi.
Montpellier: in lacul de langa scoala broastele
fac o asa de mare zarva, incat Sfantul nu mai
poate sa tina lectiile. Cu dragoste, le roaga sa
taca. Ca prin farmec, broastele au tacut si nici
nu s-au mai auzit vreodata... Sfantul avea darul
limbilor, adica el vorbea clar, pe intelesul
imediat al tuturora, in limba lor materna. Predica
Sf. Anton era auzita de la mare distanta, ca si
cum oamenii ar fi fost chiar langa el. Tot Sf.
Anton avea si darul bilocatiei. Odata a fost invitat sa tina o predica intr-o biserica din
oras, uitand ca-n acelasi timp trebuia sa fie si in capela manastirii, ca sa cante
„aleluia”. Atunci isi acoperi fata cu maneca rasei, si-n acele momente cei din
manastire l-au auzit cantand „aleluia”, ramanand insa si in amvon pentru predica.
Tot in doua locuri deodata reuseste sa fie si cand tatal sau, aflat la Lisabona, este
invinuit pe nedrept ca ar fi omorat pe cineva. Anton se invoieste pentru doua zile.
„Porneste” la drum, iar la Lisabona se prezinta la proces si-i convinge pe judecatori
sa asiste la marturia celui... ucis si ingropat! Se accepta propunerea, se dezgroapa
trupul aflat in descompunere si Sf. Anton ii cere mortului sa spuna cine l-a omorat.
Trupul se ridica din cosciug si marturiseste ca nu tatal Sfantului este criminalul,
apoi se prabuseste fara viata...

Sf. Anton de Padova

 Ferdinand de Bouillon (nume secular)

Scurtă biografie
Familia bogată a lui Anton a dorit sa îl facă un mare nobil, dar de dragul lui Cristos el a
devenit un sărac preot franciscan. Iniţial el a intrat în ordinul augustinian. Atunci când
relicvele Sf. Bernard şi ale însoţitorilor lui, primii martiri franciscani, au fost aduse pentru
a fi îngropate în biserica sa, Anton a părăsit ordinul său, intrând la fraţii minori şi
mergând în Maroc pentru a evangheliza. Eşuând în Sicilia, el s-a alăturat unor alţi fraţi
călugări care mergeau la Porţiuncula. A trăit într-o peşteră din San Paolo, pe care o
părăsea doar pentru a participa la Liturghie şi pentru a face curăţenie la mănăstirea din
apropiere. Într-una din zile, predicatorul care era programat nu a apărut, fraţii
îndemnându-l pe Anton să vorbească în locul acestuia. El i-a impresionat atât de mult
încât de atunci a început în mod constant sa călătorească, să evanghelizeze, sa predice şi
sa predea teologie în Italia şi Franţa.

Orator de excepţie, el atrăgea mulţimile pe oriunde mergea, vorbindu-le în multe limbi;

legenda spune că până şi peştilor le plăcea sa îl asculte. Făcători de minuni. Este unul
dintre cei mai iubiţi sfinţi, imaginea sa şi statuile lui aflându-se aproape peste tot. La 16
ianuarie 1946 a fost proclamat Doctor al Bisericii.

Sfântul lumii întregi

Toată lumea îl cunoaşte pe Sfântul Anton şi vorbeşte de binefacerile ce el le împarte
tuturor acelora care aleargă la dânsul. Recunoaşte, de asemenea, că puterea acestui sfânt
întrece adesea aşteptările evlavioşilor care îşi pun încrederea în el. Faima de Făcător de
minuni ce o avea, încă trăind pe pământ, i se cuvine şi azi, şi creştinătatea toată i-o acordă
cu bucurie. Bisericile zidite în cinstea lui sunt nenumărate; altarele închinate amintirii lui
se găsesc atât în catedralele măreţe ale oraşelor cât şi în modestele bisericuţe de la sate.
Icoana lui, prezentă în casele creştine, străjuieşte de la loc de cinste fericirea familiilor,
putem zice, pe întreg cuprinsul pământului.

Sfântul Anton este sfântul universal, şi această popularitate i-a adus-o tocmai faima
minunilor sale.

Sfântul Anton însă este şi un strălucit model de sfinţenie creştinească. Virtuţile sale
eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu şi au dat totdeauna putere
deosebită rugăciunilor lui. Se cuvine, deci, ca toţi creştinii să-l aibă şi ca exemplu de
urmat în virtuţile creştineşti, pentru ca, imitându-l, să-l înduplece mai uşor a mijloci
pentru dânşii la Dumnezeu pentru a le dobândi harurile cerute. Iată pentru ce, la datele
cele mai însemnate din viaţa lui, trebuie să unim şi îndemnul la imitarea însuşirilor sale
sufleteşti, care l-au făcut să fie iubit de Dumnezeu şi de oameni şi i-au adus mărirea
nepieritoare de sfânt cunoscut oriunde; sau cum îl numea Papa Leon al XIII-lea: Sfântul
lumii întregi.
[modifică] Primii paşi
Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, la 15
august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila viţă a Bouillonilor. Tatăl său se
chema Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai
presus de toate, un bun creştin.

Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă şi ea de sânge, dar şi mai nobilă prin
virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi, însă, când a întrat în Cinul
Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton. Sub ochii veghetori ai părinţilor, Ferdinand
şi-a crescut copilul curat la suflet şi la trup, ca şi crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea
rugăciunea şi petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se cu
credinţă şi slujind preoţilor la sfântul altar. Avea o minte ageră, pătrundea uşor orice
adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de învăţătură şi, ca să poată să se adâncească mai
liber în ştiinţă, a intrat în seminarul catedralei - pe atunci singura şcoală superioară
căutată. Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârşească aici şi mai
mult şi, prin virtuţile creştineşti deprinse, să se facă vrednic de daruri minunate
suprafireşti.

Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea,

pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră.
Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca şi cum ar fi fost făcută pe o ceară moale.
Cu această minune începe seria de biruinţe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le
câştige asupra diavolului.

Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deşertăciunea pământească şi, pentru a-şi pune la
adăpost virtuţile îngereşti, pe de o parte, şi pentru a se şti dăruit cu totul în slujba lui
Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului
Augustin, din apropierea oraşului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate
după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.

Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuţilor călugăreşti şi ştiinţa
luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoţiei, pe care l-a primit în anul
1219. Întâmplările minunate se ţin de acum lanţ în viaţa lui Ferdinand. A însănătoşit un
călugăr grav bolnav, învelindu-l cu haina sa. Într-o dimineaţă, aude clopotul ce vestea
timpul cel mai însemnat al liturghiei, dorinţa i se aprinde să se închine şi el Sfintei
Euharistii, şi zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se închine ca şi cum ar fi
fost acolo de faţă.

Anton franciscan
În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaştele celor dintâi martiri din Cinul
Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut şi Oton. Trimişi de Sfântul Francisc în
Maroc, aceşti călugări au predicat Evanghelia cu mare curaj şi au luminat pe mulţi cu
învăţătura lui Cristos. Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanţuri şi a
poruncit să fie apoi tăiaţi în bucăţi şi aruncaţi la câini. Însă Dumnezeu a preamărit
moartea aceasta groaznică a slugilor Sale cu mari minuni şi creştinii s-au grăbit să adune
şi să cinstească moaştele lor, aducându-le în ţară creştină cu mare pompă. Ferdinand luă
parte la sărbătorire şi, cuprins de dorul muceniciei, trece la Franciscani, ca să poată merge
şi el în misiuni, şi aici să-şi dea viaţa pentru credinţă. Avea atunci 25 de ani.

Despărţirea lui Ferdinand de confraţii Augustinieni a fost foarte dureroasă. Superiorul,

văzând tăria cu care voia să urmeze regula cinului Franciscan, l-a binecuvântat, zicându-i:
"Mergi în pace, fiule, sunt sigur că te vei face sfânt". Vorbele acestea s-au adeverit
întocmai. În mănăstirea franciscană, fratele Anton este un exemplu pentru toţi. Credinţa
vie, nădejdea neclintită, dar mai ales dragostea aprinsă pentru Dumnezeu şi pentru
aproapele îi fac sufletul tare şi îi dau curaj pentru lucruri mari. El cere să plece în Africa,
în urma confraţilor săi, morţi nu demult pentru credinţă. Dorinţa i se împlineşte şi pleacă
fericit cu o corabie spre Maroc. Însă Pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă
apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăveşte şi e obligat să se întoarcă. O furtună se
dezlănţuie cu mare furie pe mare şi, în cele din urmă, după grele încercări, ajunge în
Sicilia (Italia).

În acel an 1221, Sfântul Francisc, întemeietorul Franciscanilor, ţinu în Assisi marea

adunare a tuturor fiilor săi sufleteşti, rămasă în istorie sub numele de Adunarea
Rogojinilor, pentru că cei 5000 de călugări au stat în câmpul Sfânta Maria degli Angeli
sub corturi de rogojini. Anton plecă şi el cu ceilalţi călugări din Sicilia şi-atunci cunoscu
şi vorbi întâia oară cu Sfântul Francisc. Nimeni nu descoperi însă virtuţile cele frumoase
ale lui Anton. După adunare a fost luat de superiorul Graziani din Romagna în mănăstirea
Monte Paolo, lângă Bologna. Viaţa lui în acest schit, retras între munţi, a fost rugăciunea,
învăţătura şi munca în cele mai umile îndeletniciri. Însă este scris că cine se smereşte va
fi înălţat. Sosise în sfârşit şi pentru Anton timpul măririi.

Predicator şi făcător de minuni

Era în anul 1222. Se ţinea sfinţire de preoţi la Florii şi, nefiind cine să predice, Anton
fiind de faţă, primi poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica de ocazie. A fost o
revelaţie!

Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de
convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator,
iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.

Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor şi alerga acolo unde era primejdia mai
mare. Timpurile erau foarte triste şi moravurile stricate. Puterea lui de a convinge, ajutată
de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau însă în suflete
lumina şi tăria necesară să se întoarcă la Dumnezeu. Minunile cu care însoţea adesea
predicarea cuvântului mântuirii zguduiau adânc sufletele şi le duceau la îndreptare
adevărată.
Oraşul Rimini era în stăpânirea ereticilor Valdensi şi în nici un chip locuitorii nu veneau
la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă şi merse la malul
mării, chemă peştii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată că, spre mirarea celor
de faţă, o mulţime mare de peşti se apropie de mal şi, cu mare luare aminte, ascultă
vorbele Sfântului. Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în Sfânta Euharistie se află
trupul şi sângele lui Isus Cristos cu adevărat, Sfântul a făcut ca un asin să lase la o parte
nutreţul şi să cadă în genunchi înaintea Sfintei Cuminecături. Ereticul şi tovarăşii lui s-au
convertit la credinţa adevărată.

În anul 1224, Cinul Franciscan era bine închegat. Sfântul întemeietor, luminat de
Dumnezeu, hotărâse ca toţi călugării săi să se îndeletnicească cu viaţa de rugăciune şi de
muncă apostolică. Pentru a putea pregăti mai bine la predicarea cuvântului Evangheliei
pe fiii săi Franciscani, a introdus în cin casele de studii, în care se învăţa teologia şi
celelalte ştiinţe sacre.

Sfântul Anton a fost ales, de însuşi Sfântul Francisc, ca să înveţe teologia pe ceilalţi
călugări din mănăstirea din Bologna (Italia), unde a demonstrat că este vrednic de titlul
de Doctor în teologie ce avea să i-l dea obştea.

După ceva vreme trecu în Franţa ca superior al mănăstirilor din partea de miazăzi.
Franciscanii descălecaseră în Franţa încă din 1217. În acest loc n-a încetat Anton însă a
predica. Căile pe care umbla el erau tot atâtea raze de lumină, pentru că-i lumina pe cei
neştiutori, îi mângâia pe cei întristaţi, aducea la pocăinţă sufletele împovărate de păcate şi
de patimile cele rele, iar ereticii Albigensi din acele locuri au fost învinşi.

Câteodată Dumnezeu îi dădea putere să rostească cuvinte de prorocire, cum s-a întâmplat
la Le-Puy, la Bourges, prorociri care s-au şi împlinit întocmai. Ca om de conducere în
familia Franciscană, a ridicat mai multe mănăstiri şi tot în acest timp şi-a scris şi predicile
sale preafrumoase asupra Psalmilor. Minunile au rămas totuşi oriunde semnele cele mai
vădite care au arătat sfinţenia şi puterea cerească cu care îl înzestrase Dumnezeu s-au
împlinit.

Să enumerăm pe scurt câteva:

Nişte broaşte gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton le-a poruncit să tacă.
Şi nu s-au mai auzit niciodată. A făcut să înceteze ploile care distrugeau semănăturile.

Credincioşii şi confraţii lui l-au văzut în mai multe locuri deodată. A înviat un copil
sufocat din nebăgarea de seamă a mamei. O femeie care fusese la predici, întorcându-se
acasă îşi găsi copilul căzut într-un cazan cu apă fierbinte, însă spre fericirea ei, copilul se
juca voios ca într-o baie plăcută. Pe mulţi ispitiţi de poftele rele i-a scăpat şi a vindecat
mulţi bolnavi. Bunătatea inimii lui faţă de binefăcătorii mănăstirii în care locuia, s-a
arătat mai ales atunci când, aflând că femeia bună, care trimitea pomeni la mănăstire,
fusese atâta de tare maltratată de bărbatul său, încât îi smulsese tot părul, s-a rugat lui
Dumnezeu şi îndată părul i-a crescut la loc. Cu această minune l-a întors la calea dreaptă
şi pe acel soţ rău.
Cinstitor cuvios al Maicii Domnului încă din copilărie, Anton s-a înflăcărat tot mai mult
de iubire către dânsa şi acum se străduia să arate tuturor, prin predicile sale, câtă slavă are
Maria Fecioara în ceruri şi cât mijloceşte ea pentru noi oamenii, la Fiul său dumnezeiesc,
Isus Cristos. Se întrista însă văzând inimile cele încremenite ale ereticilor care bârfeau în
tot felul pe Maica lui Dumnezeu. Spre a-l răspândi pentru dragostea lui fiască şi a-l
mângâia în muncile cele grele ale apostoliei, în ziua de 15 august, când se prăznuieşte în
toată Biserica creştină adormirea ei cea slăvită, Fecioara Maria i s-a arătat în toată
strălucirea de Regină a Cerului, asigurându-l astfel, încă o dată, că credinţa care susţine
că ea a fost ridicată la ceruri şi cu trupul, este adevărată şi toţi trebuie s-o creadă. Sfântul,
îmbărbătat de această vedenie, a pus şi mai mare râvnă în slujba Preacuratei.

Sfântul Anton de Padova

Din Franţa, Sfântul Anton se întoarce în Italia prin Sicilia, în anul morţii Sfântului
Francisc (1226), ca să ia parte la adunarea din anul următor de la Assisi. La Roma îl
primeşte cu dragoste de părinte fostul protector al ordinului, Papa Grigore al IX-lea, care,
auzindu-l predicând, l-a numit "Sicriul legii". În adunarea de la Assisi din 1227, a fost
făcut superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord.

Puterea cu care s-a pus la lucru în viata aceasta a Domnului pentru a-i întoarce pe
păcătoşi şi a-i lumina pe cei rătăciţi de la adevărul credinţei, trebuie să-i întărească faima
de Ciocan al Ereticilor.

Oraşele şi satele îl ascultau uimite şi zguduite de minunile ce le făcea pentru mântuirea

sufletelor. Dar oraşul în care el avea să stea mai mult a fost Padova. Sfântului îi plăcu
acest oraş, căci se grăbise să asculte de cuvintele sale şi s-a întors la Dumnezeu.
Apostolatul lui la Padova se aseamănă cu acela al Sfântului Pavel la Roma. Aici i-a
devenit tovarăş de luptă pentru binele sufletelor fericitul Belludi, care îl însoţea oriunde
mergea să predice. Numărul sufletelor câştigate pentru o viaţă sfântă era nespus de mare,
iar virtuţile lor creştineşti ni le arată fericita Elena Enselmini, ridicată la cinstea altarelor.
Toată provincia a fost străbătută , în lung şi în lat, de Sfântul Anton. Între minunile ce le-
a făcut în timpul acesta se înscriu şi cele descrise mai jos.

A pus la loc piciorul ce şi-l tăiase un tânăr, din căinţă că lovise cu el pe tatăl său. O
femeie care se temea că nu-i fuseseră iertate păcatele, a putut vedea cu ochii ei cum se
ştergeau de pe hârtia pe care ea le scrisese ca să le arate sfântului. Un om, voind să-şi bată
joc de dânsul, culcă pe feciorul său în carul cu boi şi-i zise să se facă mort, ca voind
sfântul să-l învieze, el să se scoale fără veste. Însă treaba n-a mers după plan. Tânărul,
pedepsit de Dumnezeu, muri într-adevăr, iar tatăl, deznădăjduit, cerând Sfântului Anton
iertare, îl rugă cu lacrimi să-i învie feciorul, şi omul lui Dumnezeu, iertător şi blând, îl
readuse la viaţă. Puterea de a face minuni a întrebuinţat-o o dată sfântul şi pentru tatăl
său, la Lisabona. Era învinovăţit de crimă, pentru că în grădina lui se aflase cadavrul unui
om. În zadar contele de Bouillon se apărase, fu dus în închisoare şi era cât pe ce să fie
osândit, când sfântul, ca să arate nevinovăţia tatălui său, rămânând în rugăciune pe amvon
la Padova, unde predica, apăru la Lisabona, merse la cimitir să cheme din mormânt pe cel
ucis şi îl duse viu înaintea judecătorilor care aflară din însăşi gura lui că contele de
Bouillon era nevinovat.

Pe când era odată la Camposampiero, orăşel aproape de Padova, şi veghea noaptea în

rugăciune, în casa contelui de acolo, Pruncul Isus i se arătă într-o strălucire mare şi se
lăsă luat în braţe şi dezmierdat de Anton, care, fericit la culme, îi spune cele mai dulci
vorbe de iubire. Contele văzu şi auzi totul şi povesti şi altora minunea aceasta. Iată pentru
ce Sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în braţe.

De la Padova, Sfântul Anton s-a coborât la Bassano, la Verona, şi în alte locuri. Vizita lui
la Bassano e vestită pentru că aici l-a îmblânzit pe tiranul Ezelin, care, din cel mai crud
om ce era, s-a făcut blând şi i-a cerut Sfântului să se roage pentru dânsul pentru a-l izbăvi
de pedeapsa lui Dumnezeu.

La Ferrara aduse pace într-o familie, făcând să vorbească un copil nou-născut, pentru a o
apăra pe maică-sa de învinuirile nedrepte ale soţului. Dar o minune şi mai zguduitoare a
făcut la Florenţa, unde, spre a dovedi cât de urât este viciul zgârceniei, a spus că zgârciţii
îşi ţin inima în lada de bani. Şi pentru că tocmai atunci murise unul dintre aceştia, s-a
căutat şi s-a găsit într-adevăr şi inima plină de sânge a lui tot în cufărul cu bani. Şi lung ar
fi pomelnicul minunilor făcute de Sfântul Anton, dacă am vrea să le înşirăm pe toate.

În anul 1230 se reîntoarce la Padova. De data aceasta vine pentru a muri aici, însă aceasta
avea să se întâmple numai după un an. Cum a petrecut anul cel din urmă al vieţii sale
acest harnic slujitor al lui Dumnezeu, e cu neputinţă de spus, atât de zelos şi harnic a fost.
Mănăstirea Franciscanilor, zişi şi Conventuali, din Padova datează şi ea tot de atunci.
Preocuparea lui de predilecţie a fost însă predicarea cuvântului Domnului.

Predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile. Cuvântările lui, deşi rostite cu glas
obişnuit, se auzeau până la mari depărtări.

Minunile Sfântului Anton sunt acuma atât de dese încât, dacă s-ar pune împreună, ar
alcătui o minune care nu se mai sfârşeşte. Ba, s-a zis, pe bună dreptate, despre aceste
minuni că ar fi ceva neobişnuit dacă acestea nu s-ar mai întâmpla. Faptele sale sunt atât
de măreţe şi l-au făcut atât de renumit în toată lumea, încât uneori s-ar crede că
Dumnezeu glumeşte cu dânsul ca şi cu părintele lui sufletesc, Francisc de Assisi, dându-i
puterea de a face minuni, nu atât pentru nevoile oamenilor, cât pentru plăcerea
dumnezeiască de a-l face slăvit şi a încânta în acest fel lumea.

Moartea sfântului
O viaţă atât de rodnică în virtuţi şi fapte bune merită însă răsplata, şi Dumnezeu se grăbi
să-şi răsplătească sluga Sa credincioasă. Într-adevăr, Sfântul Anton se îmbolnăvi de
hidropizie, iar la 13 iunie 1231, îşi luă zborul spre plaiurile cele veşnice, la vârsta de 36
de ani. Moartea i-a fost luminată de arătarea Domnului Cristos şi a Maicii Sale, care au
venit să-l mângâie şi să-i ducă în cer sufletul. Chiliuţa în care s-a întâmplat fericita sa
moarte mai stă şi astăzi în picioare şi e încorporată în biserica ce se cheamă Arcella, din
apropierea oraşului Padova. Vestea morţii lui a fost răspândită de o mulţime de copii,
care începură a striga "a murit sfântul", iar după cinci zile a fost dus şi înmormântat în
oraş cu mare alai. Sicriul cu moaştele sfântului a fost în ziua aceea izvor de vindecări.
Toţi orbii, şchiopii şi cei ce sufereau de alte boli s-au vindecat numai atingând Sicriul
Sfântului.

După moartea Sfântului Anton, minunile au continuat şi s-au înmulţit; aşa că de abia
trecu un an de la moartea lui slăvită, că deja Papa Grigoriu al IX-lea, aflându-se în oraşul
Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând astfel creştinilor un nou patron puternic pe
lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat.

Dumnezeu a preamărit acest act solemn şi cu o minune mare, căci în momentul când
Papa rostea cuvintele de canonizare, la Lisabona s-au auzit clopotele catedralei sunând de
la sine.

În anul 1263, când se termină construcţia bazilicii, clădită în cinstea lui în Padova, i s-au
transportat moaştele sub altarul din capela închinată lui.

Cu acest prilej, Dumnezeu a arătat cât de mult i-a plăcut serviciul ce Sfântul Anton l-a
făcut sufletelor prin predicare, căci deschizându-se sicriul i s-a găsit limba vie şi
frumoasă ca şi la un om viu, pe când restul trupului era cenuşă. Sfântul Bonaventura, pe
atunci superiorul general al cinului Franciscan, era de faţă şi sărutând-o, zise: "O, limbă
binecuvântată, care ai lăudat pururea pe Dumnezeu şi ai făcut ca şi alţii să-l mărească,
acum se vede, cât de vrednic a fost în faţa lui Dumnezeu". Şi tot atunci a scris şi
Troparul: De doreşti să ai minuni. Această limbă minunată e aşezată acum într-un foarte
frumos relicvar de aur, bătut în pietre scumpe şi se păstrează în bazilica Sfântul Anton, la
Padova. Acolo o poate vedea oricine.

Iată şi portretul Sfântului Anton. Era de statură mijlocie, brunet şi delicat. Avea o faţă
rotundă şi plinuţă, care îl făcea să pară mai tânăr decât era. Ochii negri şi vioi, fruntea
înaltă, serioasă, şi toată înfăţişarea lui veselă, îngerească şi atrăgătoare. Deşi făcea
pocăinţe aspre şi muncea mereu în via Domnului, el îşi păstra pururi înfăţişarea
neschimbată ce avea un farmec ceresc şi impunea respect şi cinste. Minte ageră şi voinţă
întreprinzătoare, nu se dădea înapoi de la nici o greutate când era vorba de slava lui
Dumnezeu. Ştia, ca nimeni altul, Sfânta Scriptură şi fu numit: "Sicriul legii", iar pentru
dibăcia cu care se folosea de această sfântă ştiinţă întru apărarea adevărului şi stârpirea
ereziilor, i s-a dat numele de "Ciocanul ereticilor". Titlul de slavă însă, de care se leagă
numele Sfântului Anton a fost şi va rămâne pururi: Sfântul Făcător de minuni. Creştinii l-
au chemat în ajutor oricând în toate nevoile lor. Sfântul Anton a răspuns întotdeauna
aşteptărilor pline de nădejde şi credinţă ale acelora care au alergat la dânsul.

Pelerinii nu mai contenesc la Padova. Vin răzleţi, vin în grupuri, vin să ceară, vin să
mulţumească. Bazilica Sfântului e un centru mondial de pelerinaje. În jurul mormântului
său, ard mereu candele şi lumânări aprinse de recunoştinţa credincioşilor. Pe pereţii
bisericii stau atârnate mii şi mii de ex-voturi, lăsate de cei care au fost ajutaţi.
Un buletin numit: Vestitorul Sfântului Anton ce se tipăreşte în 75.000 de exemplare
lunar, răspândeşte în lumea întreagă vestea minunilor şi a harurilor dobândite la
mormântul lui binecuvântat.

[modifică] Puterea Sfântului Anton de Padova

Minunile făcute de Sfântul Anton sunt atât de felurite, încât cu greu se poate hotărî în ce
nevoi a ajutat mai mult. El scapă de moarte, fereşte de erezii, de nenorociri, de diavol şi
de ispitele lui, de lepră şi de bolile molipsitoare şi incurabile; însănătoşeşte pe toţi
bolnavii care aleargă la dânsul cu încredere, ajută călătorii pe ape; îi eliberează pe robi,
pe prizonieri şi pe surghiuniţi; află lucrurile pierdute; scapă şi fereşte de orice soi de
primejdii şi ajută în orice fel de lipsuri. De aceea, astăzi creştinii aşteaptă de la Sfântul
Anton orice har; haruri mari şi haruri mici: şi Sfântul îi mângâie dacă e spre binele lor
sufletesc. Prin dânsul aşteaptă mai ales: sănătate, pace în familie, căsătorie fericită,
serviciu cinstit, mijloc de trai, reuşită la învăţătură şi la examene, noroc în acţiunile lor,
ocrotire împotriva duşmanilor, creşterea bună a copiilor, apărarea avutului, scăparea de
calomnii, câştig în procese, pâinea cea de toate zilele, ajutor în ocolirea ispitelor, uşurarea
sufletelor, şi o moarte creştinească.

Dar Sfântul Anton nu e admirat numai în Padova, ci oriunde. Creştinii ştiu aceasta şi, de
aceea, aleargă bucuroşi la bisericile închinate lui, îngenunchează înaintea statuetelor şi
icoanelor lui, ba mai mult, ţin la loc de cinste în casele lor icoana Sfântului, căci ştiu că a
te ruga Sfântului Anton şi a fi ascultat e unul şi acelaşi lucru.

Găsitorul lucrurilor pierdute sau furate

Iată un atribut care i se potriveşte numai Sfântului Anton. I s-a dat acest nume pentru că,
spre deosebire de alţi sfinţi, mângâie şi ajută pe acei care, din vina sau fără vina lor, au
pierdut lucruri scumpe sau folositoare şi vor să le găsească. Fapta care l-a arătat puternic
pe Sfântul Anton în astfel de împrejurări e următoarea:

Pe când Sfântul Anton era la Montpellier (Franţa), i s-a furat un manuscris în care el
comentase Psalmii. Sfântul ţinea mult la această operă a sa, şi de aceea se îndreptă cu
rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu ca să-l ajute s-o găsească. Minune! Pe când hoţul
trecea un pod înalt, îi ieşi înainte un individ furios care îl ameninţă cu sabia, poruncindu-i
să ducă înapoi manuscrisul. Fără întârziere, Sfântul Anton şi-a dobândit manuscrisul.

Puterea rugăciunilor sale în toate împrejurările de acest fel s-a arătat într-adevăr
minunată. Aşa că astăzi toţi evlavioşii faţă de Sfântul Anton au convingerea fermă că tot
ce se poate pierde se poate şi afla prin Sfântul Anton.

La convingerea că Sfântul Anton găseşte lucrurile pierdute se adaugă apoi siguranţa că

toate cele existente nu se vor mai pierde, dacă vor fi încredinţate grijii Sfântului; de aceea
mulţi îşi recomandă Sfântului Anton bunurile personale, alţii, înainte de a pune la poştă
sau a trimite lucruri, hârtii de valoare, le pun sub paza Sfântului Anton. Şi cu folos! Iată
numai un fapt. Un negustor din Spania, numit Anton Dante, plecase în America de Sud
pentru comerţ, şi se oprise la Lima. Soţia sa, rămasă acasă, îi scrise în mai multe rânduri,
însă nu primi nici un răspuns. Întristată de acest fapt, se duse în biserica Sfântul Francisc
din Oviedo, unde era o statuie a Sfântului Anton, şi-i puse în mână o scrisoare pentru
bărbatul ei; apoi făcu o rugăciune fierbinte, cerând Sfântului să-i dea harul să aibă vreun
răspuns. A doua zi veni iarăşi să se roage Sfântului şi văzu scrisoarea tot în mâna
acestuia. Atunci, crezând că era tot aceea ce o pusese ea, se plânse că Sfântul n-o
ascultase. Un călugăr, auzind pe cineva vorbind în biserică, veni, şi, văzând femeia
negustorului, o îndemnă să ia scrisoarea din mâna Sfântului, căci el încercase, dar nu
izbutise. Femeia întinse mâna şi scoase cu uşurinţă scrisoarea şi, în acelaşi timp, îi căzură
la picioare, din haina Sfântului, 3000 de scuzi mexicani. Deschise scrisoarea şi află
răspunsul dorit, precum şi lămuriri privitoare la bani.

Negustorul îi mai spunea că îi trimitea răspunsul tot prin călugărul franciscan care îi
adusese scrisoarea... Cine era acel călugăr? Desigur, Sfântul Anton. Dumnezeu e minunat
în sfinţii săi. E de prisos să mai înşirăm şi alte fapte

Ajutorul săracilor

Sfântul Anton a iubit într-un chip deosebit pe cei săraci şi, din dragoste pentru dânşii, a
întreprins obositoarele sale drumuri apostolice. Însă Sfântul Anton este părintele săracilor
nu numai pentru harurile sufleteşti ce le-a împărţit lor, când era încă în viaţă, ci mai ales
pentru că el, din slava cerească, dă săracilor pâinea cea de toate zilele. E mai milostiv
când este vorba de cauza săracilor, şi dă mai curând harurile cerute când se promite pâine
pentru cei săraci.

Modul acesta de a mijloci haruri de la Sfântul Anton, e vechi în Biserica lui Cristos, însă
a luat un mai mare avânt în zilele noastre, prin faptul următor, petrecut în Franţa.

În anul 1890 trăia la Toulon, strada Lafayette nr. 41 (Franţa), d-ra Luisa Bouffier. Ea era
o femeie foarte evlavioasă şi se ocupa cu negoţul. Într-o dimineaţă, nu putu să-şi deschidă
prăvălia. Lacătul fusese forţat în timpul nopţii şi acuma nu se deschidea. Un lăcătuş
chemat în ajutor, veni cu o legătură de chei, însă în zadar. Plecă după scule ca să-l strice.
Dar femeia pro-mise Sfântului Anton pâine pentru săraci, dacă o va ajuta să deschidă
lacătul fără să-l strice. Şi harul fu dobândit. Lăcătuşul veni şi cea dintâi cheie pe care o
încercă deschise ca şi cum ar fi fost făcută anume. Bucuria stăpânei fu fără margini, şi de
atunci ea s-a făcut apostolul pâinii pentru săraci.

A aşezat în odaie o statuie şi credincioşii au început să vină încrezători. Micul oratoriu a

devenit în curând loc de pelerinaj. Astăzi pâinea săracilor e o evlavie pe care o practică
întreaga lume creştină.

Banii ce se adună astfel zilnic pentru săraci în cutiile din biserici, se ridică la sume
importante de bani şi ele sunt dovada cea mai mare a harurilor primite. Nu există
strâmtoare, boală, lipsă, în care Sfântul Anton să nu-şi arate mila, dacă vede că e şi spre
folosul săracilor. Se făgăduieşte cât se crede şi nu se dă pâinea făgăduită, până nu se
capătă harul cerut. Sfântul Anton atrage pe cei săraci la Dumnezeu, asigurându-le şi
hrana zilnică, din prisosinţa bogaţilor.

Cei care încearcă a dobândi haruri de la Sfântul Anton în acest mod, rămân totdeauna
convinşi că Sfântul Anton e Părintele Săracilor.

Biserica „minunilor”

Zi de marti, la „Sfantul Anton”

Ctitorita de Mircea cel Batran si Voda Mircea Ciobanu, Biserica

„Sfantul Anton” de langa Curtea Veche din Bucuresti are faima ca in
ea se petrec minuni. Intermediar al lor, prin mila lui Dumnezeu, e
Sfantul Antonie cel Mare, la icoana caruia vin sa se inchine mii de
crestini. Loc de inscaunare a marilor domnitori munteni, biserica
poarta amintirea unui ritual sangeros: noul voda calca prin sangele
unor berbeci sacrificati chiar in prag, ca semn de barbatie si
strasnica aducere aminte

La cativa pasi de agitatia marilor magazine din centrul Bucurestiului,

Biserica „Sf. Anton” de la Curtea Veche te uluieste prin eleganta si
simplitatea ei voievodala. O clipa, privind dinspre strada, te crezi in Italia,
la Siena sau Ravena. Invesmantata in caramida curata si stralucitoare si
o campanila avantata alaturi, arhitectura bisericii are o respiratie renascentista. De aici, poate, si
unele confuzii intre ortodoxul nostru parinte Antonie cel Mare (patronul bisericii) si Sf. Anton de
Padova, cel catolic, cu ale sale biletele celebre, pe care trebuie sa le scrii pentru implinirea
oricarei rugaciuni. Lucrarea credintei este, insa, aceeasi, iar vindecarile miraculoase par ca
izvorasc in acest loc ca apa cea buna - temeinic, neostenit si fara numar.
Marti - ziua de primire a Sfantului
 E marti de dimineata si in fata Bisericii „Sf. Anton” e potop de oameni.
Un ac sa-l arunci si nu are unde cadea. In frigul muscator al iernii,
credinciosii se inghesuie in curtea mereu neincapatoare, asteptand pe mai
multe randuri sa intre in biserica si sa-si spuna la icoana Sfantului dorinta
cea mai arzatoare. Necazul nu alege. Fiecare e cu problema lui, cu
rugaciunea si cu stramtoarea in care se afla.
Pret de cateva ore, circulatia din mica piata a Hanului Manuc e blocata.
Turistii veniti sa viziteze Curtea Veche si tot ce a mai ramas din Bucurestiul
medieval de altadata privesc curiosi, intr-o dunga, fara sa priceapa mare
lucru din ceea ce se petrece la doar cativa metri de ei. E martea Sfantului,
ziua lui de primire, randuita asa de nu se stie cand, de nu se stie cine.
Incet, cu pasi marunti, inaintam pe poarta grea, de stejar invesmantat cu
aripi de ingeri si arabescuri florale. O liniste intensa, aproape materiala, te
cuprinde. Simti ca e bine, ca e cald. Surprinzator, vezi foarte multi tineri.
Dezgolindu-si capetele inca din pridvor, vorbesc intre ei in soapta, cautand
peste zidul de trupuri ingenunchiate, locul si chipul din perete al Sfantului.
Privirile celor mai batrani ii incurajeaza. Sunt pe drumul cel bun. Sfantul
Anton e in dreapta, langa catapeteasma. Zecile de lumanari aprinse palpaie
ca la Inviere. In ciuda aglomeratiei, in biserica e pace si ordine desavarsita,
cum n-am vazut in nici o alta parte. La portile Altarului si pe laterala, in
locuri de dinainte pregatite cu manunchi de busuioc si apa sfintita, fiecare
preot isi primeste credinciosii, randuiti dupa venire. Cu teancul de acatiste
intr-o mana si sfanta cruce in alta, preotii Alexandru, George, Ion, Preda,
Stanculescu sau Provian fac rugaciunile de dezlegare si apoi, cu voce usor
soptita, rostesc pricina si necazul crestinului: „Emilia se roaga pentru boala
ochilor si pentru linistea casei”... „Ioana se roaga pentru gasirea unui
serviciu si sanatatea copilului aflat paralizat pe patul de suferinta”... „Maria
roaga pe Sfantul Anton sa-i inapoieze paguba datornicilor si sa-i dea
zamislire de prunci”. Vocile se intretaie si se alipesc, se completeaza
psalmodiat, urcand alene spre cer, ca un teribil inventar de necazuri si
greutati fara iesire: boala, singuratate, tradare, divort, saracie.
E multa suferinta mocnita in biserica de la Curtea
Veche, dar si multa lumina si bunavoire. Inca de la
intrare, te intampina cu surasul pe buze cateva batrane,
care iti ureaza bun-venit in Casa Domnului si se ofera
(daca vrei) sa-ti scrie acatistul, sa te indrume si sa-ti
explice randuiala locului: ce rugaciuni si paraclise sa
citesti, ce psalm sa repeti in fiecare seara si cat de
important e sa vii la biserica 9 saptamani la rand, iar
intr-a 10-a sa aduci rugaciuni de multumire, sa faci
milostenie cu ceea ce poti - o paine, o sticla de ulei, un
cos cu fructe, o vorba buna macar. Intram in vorba cu
una dintre ele, care scrie, de zor, pomelnice. O cheama Ileana Dima si nu se
supara ca o intrerupem. Nu ne intreaba ce necaz ne-a adus la biserica.
Aranjandu-si tulpanul negru pe cap, ne indeamna sa mergem direct la
 icoana Sfantului si, mai ales, sa nu ne pierdem nadejdea. De cativa ani, de
cand sta in biserica, a vazut sumedenie de vindecari si intamplari uimitoare:
un copil olog care a plecat pe picioarele lui acasa, un barbat care si-a
recastigat intr-un proces de pomina banii investiti intr-o afacere, o
demonizata cumplit care si-a revenit in simtiri doar dupa cateva slujbe ale
parintelui George, o tanara stearpa si fara noroc in dragoste, care acum are
familie si doi copii si vine mereu la slujba sa multumeasca Sfantului pentru
minunea facuta. Femeia aminteste in treacat aceste miracole, dar nu
zaboveste asupra lor, de teama de a nu incalca porunca smereniei si de a-si
face siesi rau, indepartand prin lauda desarta lucrarea Sfantului. Sincer
vorbind, chiar ea are nevoie de grabnic ajutor, cata vreme si-a pierdut in
doua randuri casa. Odata s-a trezit pe drumuri din cauza baiatului cel mare,
care a imprumutat bani de la banca si a pus-o sa gireze cu apartamentul. A
doua oara, a ingrijit o batrana bolnava, cu promisiunea ca-i lasa ei
garsoniera. Dupa moartea batranei, rudele n-au mai recunoscut nimic si i-au
scos lucrurile in strada. Pierzand un acoperis, Sfantul Anton i-a dat un altul -
chiar propria biserica, unde Ileana vine zi de zi, de dimineata pana seara,
ajutand cu o parere, cu un sfat, castigand cate un ban, dupa vrerea
oamenilor. Necazurile nu au inrait-o si nici nu i-au rapit nadejdea, dar nici
nu-si face prea multe iluzii cu oamenii. „Traim vremuri rasturnate,
domnule”, cugeta ea cu amar. „Astazi, un om bun il mai gasesti doar cu
racheta. Unii au zece case, iar altii traiesc in canal. Sarmanii, habar n-au ca
degeaba ai palate, daca sufletul tau e o cocioaba.” Se supara si se intristeaza
cand vede cat de multi vin la biserica si cat de putini traiesc cu adevarat
crestineste, in dragoste si mila fata de cel ajuns la necaz. „Daca nu ne smerim
noi, o face Dumnezeu in locul nostru... Am avut un vecin care era din cale-
afara de rau, de zgarcit si de trufas. M-am dus acum cateva zile la
inmormantarea lui. Stii ce cuminte se facuse? Statea ca un prunc. Nici o
vorba de ocara nu mai spunea. Nu mai blestema pe nimeni.” Speranta e la
Dumnezeu si la Sfantul Antonie. Odata, s-a intamplat ca unei femei care se
ruga la icoana sa-i cada pe umar o floare asezata pe rama. Femeia, cu multi
copii si un sot bolnav de cancer, astepta de mai multi ani o repartitie de casa.
Cum a ajuns la serviciu, a primit telefon de la Primarie. „Pe unde umbli,
doamna?”, i s-a spus. „Vino sa iei repartitia. E semnata de cateva zile.”
Pentru Ileana Dima intamplarea vazuta cu ochii ei i-a dat multa nadejde.
Marele postitor si calugar Antonie iti da mai intai un semn. Apoi, intr-o
secunda, imprastie tot raul si toata pricina intristarii. Important e sa ai
macar o farama din rabdarea lui pustniceasca si sa te rogi necontenit.

La un pas de demolare

Spontan, in furnicarul din biserica, inghesuiala oamenilor se organizeaza. Ezitand o clipa, cu

lumanarea in mana si acatistul pregatit din vreme, fiecare isi alege locul de asteptare, dupa
inspiratia de moment, dupa indemnul inimii. Pe laterale si la Altar
stau preotii. In fata icoanei Sfantului Antonie cel Mare e locul
plangerii. Acolo se zaboveste cel mai mult - in genunchi, cu
lacrimi, cu fruntea lipita prelung de mozaicul pardoselii. Din rama
bogat argintata, figura prelunga si subtiata de lungi postiri a
Sfantului priveste intrebator, usor meditativ, dincolo de lume si de ispitirile ei. Iesind din Altar,
batranul paroh al bisericii, preotul Dinu Provian, se inchina anevoie pana la pamant si sterge
rama stralucitoare cu vata si mir. Multi vad, dar putini stiu ca aceasta icoana e singurul lucru
ramas neatins de jarul incendiului din 1847, de atunci Antonie cel Mare devenind patronul
lacasului Curtea Veche, alaturi de Maica Domnului, al carui prim hram il poarta.
Ca semanatorul la capat de ogor, parintele Provian priveste o clipa in urma si ofteaza usor.
Nici toate cantarile si doxologiile lumii acesteia nu ar fi indeajuns sa-i multumeasca Cuviosului
Antonie pentru ajutorul dat bisericii. Putin inainte de decembrie ‘89, Emil Bobu si alti politruci ai lui
Ceausescu au vrut sa darame micul paraclis, unde se afla o bijuterie iconografica de la 1490 (ce
prefigura Sfanta Treime prin cei trei ingeri aparuti lui Avraam) si, alaturi, o superba Evanghelie
migalita in cerneluri aurite, adusa tocmai de la Lvov. Cum drumul lui Ceausescu trecea chiar prin
fata bisericii, oamenii lui Bobu mai voiau sa demoleze clopotnita si randul de chilii, arhondaricul si
cancelaria, vrand sa mute in locul lor tarabele si toata negustoreala zgomotoasa din Piata Unirii.
Amenintat in fel si chip, chemat pana si in sala de judecata, parintele nu numai ca a refuzat sa
semneze decizia de daramare, dar, cu o putere pe care nici el nu si-o explica, a refacut stranele
domnesti, imensul policandru din naos, candelele brancovenesti, acoperisul din solzi de arama,
deopotriva cu temelia mucegaita din cauza infiltratiilor de apa si a condensului ce ingheta pe timp
de iarna. In decembrie ‘89, dupa nenumarate sicane si inspectii
financiare, in cancelarie a navalit secretarul de partid de la sectorul 4, tov.
Nicoda, zicand: „Gata, parinte, buldozerele sunt pe drum. Nu le mai
opreste nici macar Antonie al tau din ceruri”. A doua zi, o huruiala
cumplita l-a sculat din somn pe parintele. O clipa, a gandit ca soarta
bisericii era pecetluita. Dar nu erau buldozerele, ci tancurile armatei.
Incepuse Revolutia.

Cand aducem vorba despre minuni, parintele ne indeparteaza cu blandete si reportofonul, si

aparatul de fotografiat, aratand in schimb spre multimea frematatoare din biserica si zicand:
„Aceasta e minunea cea adevarata - intoarcerea la credinta, ravna acestor tineri care - in marea
lor majoritate - marturisesc sincer ca nu au pe nimeni credincios in familie, ca au intrat in casa
Cuviosului Antonie dintr-o pornire launtrica si de neexplicat, ca asa au simtit ei ca e bine sa faca.
Pentru ei si pentru tot poporul amarat, tinem biserica deschisa ceas de ceas si zi de zi, fara vreo
opreliste de priveghi sau de sarbatoare. Nu stiu de unde vine obiceiul zilei de marti si nici nu
cunosc semnificatia sa mistica. Eu asa l-am gasit acum 30 de ani, cand m-am mutat in parohie
de la Biserica Alba. Tot asa il pastrez si-l las mostenire viitorului paroh. Porunca e sa se
slujeasca si sa se stea la spovada neintrerupt. La noi, la „Sfantul Anton”- Curtea Veche, este
marti in fiecare zi.”

Senin, cu ochii buni si toti

dintii din gura - la 105 ani

Privesc indelung icoana asezata in latura dreapta, langa Usile Imparatesti. Se

spune ca sfintii seamana intre ei. Marele Antonie nu
seamana cu nimeni. Asa zugravit cum e, in nuante de
albastru si negru, Sfantul are forta. E inalt si puternic.
Aspra si ocrotitoare, marama calugareasca ii acopera
capul si fruntea pana la jumatate. Din hainele cernite,
in falduri bogate, apar mainile cu degete subtiri si
delicat desenate. In una tine sfanta cruce. In alta,
zapisul sau testamentar, pe care scrie cu litere
purpurii, de foc: „Adu-ti aminte ca vei muri si nu vei
mai pacatui”. Egiptean de neam, trebuie sa fi fost aramiu la chip, bland si sever
totodata, mereu batran si totusi fara varsta. Marele pustnic s-a nascut in anul 251, in
Egiptul de Sus, la Eraclea, din parinti bogati si de bun nume. Cei care l-au cunoscut
il descriu ca blajin, delicat, cu dintii albi, stralucitori. Era tanar si bogat. S-ar fi
bucurat ca nimeni altul de viata cea usoara, dar Antonie si-a ales alt drum. Rascolit
de moartea parintilor si de adancitele discutii cu un vecin, „pustnic in fata casei”,
tanarul traieste o intensa revelatie in biserica si, a doua zi, isi vinde intreaga avere,
turmele de dobitoace si sutele de pogoane. Ia calea sihastriei, fara sa ezite o clipa.
Cu o asprime fara egal isi petrece noptile in rugaciune, mancand doar dupa apus, la
doua zile - ceva paine, iar bautura, apa goala. Ispitit de cele mai necurate ganduri
carnale, se zavoraste intr-un mormant, unde incepe o lunga si cumplita lupta cu
diavolul. Avea 30 de ani, dar deja traise cat altii intr-o suta. Lupta insa era la inceput.
Stramtorat de curiozitatea oamenilor, Antonie pleaca sa se refugieze in „pustia din
adanc”. Deja statura lui duhovniceasca era uriasa si facea minuni la tot pasul. Trece
raul Arsenit pe spinarea crocodililor, vindeca o fecioara din Vurisa Tripoliei, o
slabanoaga din Leodiceea sau pe un anume dregator, pe nume Fronton - orb si cu
cancer la limba, iar in pustie le arata celor doi frati calugari care il insoteau ce mare
e puterea rugaciunii. Ramanand fara apa si crezand ca vor pieri, Antonie se va
departa putin de ei si, cazand in genunchi, va ridica mainile spre cer, implorand mila
si iertare. In clipa aceea, din nisipul fierbinte va tasni
izvor de apa rece si curata.
Parte din viata Sfantului e ascunsa, el traind 20 de
ani in izolare, intr-o fosta cetate abandonata din muntii
Tebaidei, unde a zidit usa de la intrare, primind paine
(dupa obiceiul tebanilor) doar o data la 6 luni, prin
acoperisul casei. Spre mirarea tuturor, va iesi din chilia
sa zidita ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreme de
doua decenii. Nu numai ca infatisarea trupului sau era
aceeasi ca in totdeauna (nici ingreunat la pas din
pricina nemiscarii, nici slabit de posturi si de luptele cu diavolii), dar chipul lui
capatase transparenta stralucitoare a Harului dumnezeiesc. Primind dezlegare si
porunca de sus, Cuviosul Antonie incepe sa predice, marturisind cu propria sa traire
si intarind totul cu aurul faptelor. Deosebea duhurile, lega fiarele si taratoarele cu o
singura vorba blanda si, peste toate, avea vederea inainte vazatoare, stiind cine,
cand si cum a murit, cine are nevoie de ajutor si cine il cauta cu gand de viclenie.
Desi fara carte, cunostea toate textele sfinte si era de o intelepciune peste fire,
predicand in mine si inchisori, in piete si cetati despre lupta necontenita cu diavolul,
despre vedeniile inselatoare, aratand cat de cumplit este pacatul de a lenevi, de a
pierde fara rost vremea: „Domnul nu ne va ierta de hatarul timpului pierdut, ci se va
mania din pricina nepasarii noastre (...) Ca Iuda vom pierde osteneala vietii din
pricina unei singure nopti.”
Prin viata si indemnurile lui, Antonie a fost piatra de temelie a monahismului
ortodox. De la el incep si revin toate. A colindat Egiptul si Siria „si cat putu cuprinse
si cealalta parte de Rasarit”. A fost invatator si exemplu pentru oameni simpli, dar si
pentru alti sfinti: Grigore Teologul, Vasile cel Mare, Atanasie, Grigore de Nissa. A
fost un om intreg si fara pata, ispitit fiind de cetele diavolesti ca nimeni altul. A
invins, dar dupa lupte care, adeseori, il lasau aproape fara suflare, cu trupul plin de
rani adanci. Simtindu-si sfarsitul aproape, i-a chemat la sine pe cei doi ucenici
(Macarie si Plorin) cu care pustnicise 15 ani in „muntele dinlauntru” - muntele
muteniei. Intarindu-i sa nu se teama de diavol si nici de lupta necontenita cu el, si-a
impartit hainele. Le-a mai cerut, cu un ultim gand, ca trupul sau sa fie ingropat intr-
un loc nestiut de nimeni, ca nu cumva lumea sa se sminteasca si sa-i poarte
osemintele, nici in Egipt, nici prin case, incheind simplu si curat, asemeni vietii lui:
„Ramaneti cu bine, fiilor, caci Antonie o porneste de aici”.
O clipa, ucenicii l-au privit neincrezator. Nu parea a fi un om pe moarte. Cuviosul
era, ce-i drept, bolnav, dar „dulce la vorba, mai dulce inca la fire, ingeresc la chip si
 mai ingeresc inca la cuget, avea toti dintii in gura, ochii buni si pielea fetei nu era
stricata de nici o zbarcitura”. Cateva ore mai tarziu, vorbele Sfantului se implineau.
Era anul 356, ziua 17 a lunii lui ianuarie. Marele Antonie implinea 105 ani.

DUMNEZEIASCA LITURGHIE
A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Arhiepiscopul Constantinopolului

Sf Ioan Chrysostom (Gura de Aur)

S-a nascut la Antioh in anul 347 si a murit la Comana in Pont la 14 Septembrie 407.
Teologii catolici il considera ca fiind cel mai important teolog al Bisericii de
Rasarit.
Tatal sau, Secundus a fost un inalt ofiter al armatei Siriene si a murit curand
dupa nasterea lui Ioan, lasand pe sotia sa Anthusa in varsta de 20 de ani cu
grija a doi copii.
Anthusa l-a crescut pe Ioan intr-un spirit de pietate si l-a indreptat spre cele
mai bune scoli ale Antiohului, unde a dobandit cunostinte temeinice de
filosofie si istorie.
In anul 367 Ioan cunoaste pe episcopul Meletius care face o puternica impresie
asupra lui: Ioan se dedica vietii religioase si abandoneaza studiile clasice in
favoarea celor teologice, devenind lector.
Urmatorii trei ani ii dedica vietii ascetice si studiului scripturii, traind in
cavernele din apropierea Antiohului.
Sanatatea subreda il determina sa se intoarca la Antioh unde redevine lector si
mai tarziu preot.
Intre anii 386 si 398, Ioan predica cu fervoare si deosebit talent Sfanta
Scriptura, capatand un renume care depaseste granitele Imperiului Bizantin.
In 398 imparatul Areadius il sustine in preluarea episcopatului
Constantinopolului.
Devenit episcop Ioan incepe o reforma de sus in jos a institutiei, construieste
spitale pentru saraci si incepe multe alte opere de caritate.
Dezacordul sau cu stilul luxurios de viata al imparatasei Eudoxia, ii creaza
conflicte si persecutii.
Dupa doua atentate nereusite la viata sa este deportat.
Patriarhii bisericii se alatura curtii imperiale in persecutarea lui Ioan.
Scrierile sale il facusera deja renumit in vestul Europei, iar papa rupe
legaturile cu patriarhul Alexandriei si Antiohului pentru a-l fi persecutat si
deportat pe Ioan.
Este silit sa se mute din loc in loc, iar soldatii care il pazesc primesc
instructiuni sa-l epuizeze prin marsuri prelungite.
In cele din urma moare la Comana in Pont, unde este ingropat . Mai tarziu in
anul 438 moastele ii sunt aduse la Constantinopol, cu mare pompa si
inmormantat in Biserica Apostolilor.
Scrierile sale sunt impartite in trei parti: "opuscula", "homilies" si "epistole".
"Opuscula" este alcatuita dintr-o serie de scrieri din perioada ascetica a
tineretei sale: "Comparatio Regis cum Monacho", "Adoratio ad Stagirium",
"De Virginitate", "De Sacerdotio", si multe altele.
"Homilies" reprezinta comentarii asupra scripturilor si deosebita lor valoare
teologica a avut o puternica influenta asupra teologilor crestini care au urmat.
Enumeram doar cateva titluri: "Despre Facerea Lumii", "Despre Psalmi",
"Despre David", "Despre Ana", "Despre Sf. Matei", "Despre Sf. Ioan", etc.
De asemenea el a mai scris "De Incomprehensibili Dei Natur".
Epistolele sunt scrieri din exil, si sunt in numar de 238.
Renumele sau si importanta scrierilor sale au crescut dupa moartea sa, fiind
citat la Consiliul dela Efes din 431, si mai apoi citat de cei mai importanti
teologi fie de Rasarit fie de Apus. Mai mult decat atat, protestantii il considera
ca pe un predecesor al teologiei protestante (ceea ce a stirnit bineinteles o
disputa cu biserica catolica).
Desi a trait inaintea crizei iconoclaste, teologii iconofili isi bazeaza in mare
masura argumentele pe scrierile lui Ioan.
Biserica romano-catolica l-a numit Doctor al bisericii, iar biserica ortodoxa il
onoreaza ca Sfant Parinte al Bisericii.
 Despre Sfantul Gheorghe

Luna aprilie in 23 zile: pomenirea Sfantului, slavitului mare Mucenic Gheorghe,

purtatorul de biruinta (+ 303)
Ca un izbavitor al celor robiti si celor
saraci folositor, neputinciosilor doctor,
conducatorilor ajutator, Purtatorule de
biruinta, Mare Mucenice Gheorghe, roaga
pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca
sufletele noastre. (DESCARCA MP3)

Minunatul acesta, vestitul si marele Mucenic Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian,
s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat, din tinerete, in dreapta credinta.
Ramas fara de tata din copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia in Palestina,
fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si
fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-
a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pana
si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Se stie ca, desi era pagan, imparatul Diocletian, pana la anul 303 nu a luat nici o masura
impotriva crestinilor. Aceasta stare de lucruri a ingaduit crestinilor vrednici, sa urce pana la cele
mai inalte slujbe in imparatie. In anul 303 insa, din indemnul ginerelui sau Galeriu, pe care
Diocletian l-a luat ca insotitor la domnie, a aprins prigoana impotriva crestinilor. Istoria crestinitatii
sta martora ca, din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfantul imparat
Constantin a dat pace crestinilor), Biserica a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o
sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos.

Cunoscand, deci, decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur
inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imparatesti, a marturisit deschis ca este
crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta
marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri,
ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la
talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura
otravita, bataia cu vine de bou s.a. Toate acestea si altele asemenea, Sfantul Gheorghe le-a
indurat cu barbate stand tare in credinta.

Pentru cei credinciosi, Mucenicii sunt crestini alesi, luminati de Dumnezeu, pentru a duce lupta
impotriva paganatatii si a diavolului. Drept aceea, in toiul prigonirilor si in clipele cand sunt pusi la
incercarile cele mai sangeroase, Mantuitorul ii lumineaza cu puteri dumnezeiesti, care le ocrotesc
trupul impotriva suferintelor.

Deci, cei de fata, vazand chinurile de moarte, prin care trecea Sfantul Gheorghe si ca ramane viu
si nevatamat, multi dintre ei s-au lepadat de idoli si au venit la credinta in Hristos, slavind cu un
glas pe Dumnezeul crestinilor. Mai mult, in vremea tinerii lui in temnita, Sfantul Gheorghe,
atingandu-se de un mort, acesta a inviat. Insasi imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian,
vazand acestea, a marturisit credinta ei in Hristos.

In cele din urma, imparatul a incercat sa-l induplece cu onoruri si cu fagaduinte, dar Sfantul a ales
sa ramana pentru totdeauna cu Hristos. In fata acestei marturisiri si, vazand ca toate incercarile
lui sunt zadarnice, Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele, si Mucenicului si imparatesei
Alexandra.

Desi, ostasii i-au scos afara din cetate, dar, pe drum, inainte de a ajunge la locul de taiere,
imparateasa, slabind cu trupul, si-a dat duhul. Iar, cand au ajuns la locul hotarat, Sfantul si-a
ridicat glasul si s-a rugat cu caldura, multumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite.
Astfel, rugandu-se, cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat, in ziua de 23 aprilie,
pazind pana la capat credinta fara prihana si luand cununa cea nevestejita din mana lui Hristos,
Domnul sau.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat, si se
bucura, Sfantul Gheorghe, la poporul nostru. In satele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici
sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe
orase din tara. Al treilea brat al Dunarii, in Delta, se cheama, Bratul Sfantului Gheorghe. Se stie,
apoi, ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul
Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful, din muntele Athos, are chipul
Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului, doborand balaurul, a fost la
noi ca un rasunet si ca o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurului vremii, adica
a paganilor otomani si impotriva diavolului. O dovada este si rugaciunea lui Stefan cel Mare,
scrisa pe steagul sau: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri
grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta
rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul
Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile
celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008
(1500), in al 43 an al Domniei Sale".
 (dupa o predica a Pr. Alecsandru)
Sfantul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuti si
onorati sfinti ai crestinismului.
Cu toate acestea istoria vietii sale este foarte putin cunoscuta si
multe legende avandu-l ca erou, au aparut de-a lungul timpului.
El este sarbatorit atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Romano
Catolica (fiind totodata patronul Angliei), imaginea sa fiind
intotdeauna asociata cu vitejia nemarginita si credinta in biserica
crestina pana la sacrificiu suprem.

Traditia ortodoxa este ca Sf. Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-

o familie crestina, tatal sau fiind general roman, iar la varsta de 30
ani Sf. Gheorghe a devenit la randul sau general in armata lui
Diocletian. Sf. Gheorghe s-a ridicat impotriva hotararilor anti-
crestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus
persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit in cele mai
cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat.

Cercetarile istorice mai recente par sa indice ca Sf. Gheorghe a

murit ca martir in Palestina la Diospolis langa Lydda cu putin timp
inaintea domniei lui Constantin.
Scrieri datand din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius si
Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf.
Gheorghe.
Faptul ca Eusebius mentioneaza un martir necunoscut atunci cand
relateaza despre Consiliul de la Nicomedia, i-a facut pe unii teologi
timpurii sa creada ca este vorba despre Sf. Gheorghe.
De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul
Capadociei, Gheorghe care a trait mult mai tarziu.
O popularitate imensa a capatat Sf. Gheorghe in Anglia dupa
traducerea "Faptelor" sale in anglo-saxona in secolul VIII, devenind
totodata protectorul armatei.
In timpul cruciadelor importanta sa a crescut si mai mult, existand
relatari cum ca Sf. Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098.
Insemnele Sfantului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de
Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (rosie pe fond alb) a aparut pentru
prima data ca steag al corabiei "Lyme Regis" in 1284. Steagul actual
al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfantului Gheorghe.

In credinta populara Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorirea

balaurului. Aceasta legenda dateaza din secolul XII si una din
variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens si feroce a aparut langa orasul
Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i
 potoli foamea, iar cand nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata
imparatului. Atunci a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa
rapuna balaurul.
In unele icoane timpurii fata imparatului este infatisata in gura
balaurului, in timp ce un viteaz cu o sulita se lupta cu acesta.
Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita tinarul a dus-o pe printesa la
palatul imparatului, care i-a oferit mana ei si jumatate din
imparatie. Viteazul a refuzat spunand ca mai are multe alte lucruri
de indeplinit in lupta sa pentru apararea bisericii si ajutorul saracilor
si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorge si a
plecat.

Misterul si legenda care invaluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare

niciodata, la fel cum cauza sa nobila va genera intotdeauna
admiratie si respect.
Poate cea mai corecta afirmatie despre el este aceea facuta de un
ierarh din secolul V: "Numele Sfantului Gheorghe este onorat de
credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute
numai de Dumnezeu".

NR: In ultima vreme, un numar de "slujitori ai bisericii romanesti",

care au colaborat cu regimul comunist, invoca scuza ca biserica
ortodoxa a recunoscut intotdeauna autoritatea statala si chiar
Mantuitorul nostru ne-a spus sa dam cezarului ce este a cezarului.
Nu este pentru prima nici ultima oara cand oameni necinstiti scot
din contextul biblic citate si le sucesc pentru a-si justifica actiunile;
in niciun caz un slujitor al Bisericii, de la preot pana la patriarh, nu
poate colabora cu o autoritate care din totdeauna s-a declarat si s-a
dovedit a fi impotriva bisericii si a crestinismului.
Acesti oameni batjocoresc cauza nobila a miilor de martiri care s-au
ridicat impotriva "cezarilor" si au preferat sa-si jertfeasca viata
decat sa colaboreze cu autoritatile dusmane crestinismului.
Ar fi interesant de stiut ce predica acestia in ziua de 23 Aprilie...

Sf. Ioan Damaschinul

Sf. Ioan Damaschinul este unul dintre Parintii Bisericii Ortodoxe si in acelasi timp unul
dintre cei mai insemnati teologi crestini.
El s-a nascut la Damasc in anul 676 si a murit probabil in anul 754. Singura sa biografie
(sumara de altfel) care ne-a ramas, a fost scrisa in secolul X de Ioan patriarhul
Ierusalimului. Sf. Ioan Damaschinul provine dintr-o familie crestina; Mansur este numele
tatalui sau, care se pare ca era vistiernicul califului Abdul Malek.
Mansur a gasit printre prizonierii din Damasc pe un calugar sicilian numit Cosmas, a
carui eruditie l-a impresionat si l-a determinat sa-l aduca in casa sa pentru a-l ajuta pe
Ioan sa-si completeze educatia.
Drept urmare, Ioan a facut progrese uimitoare in algebra, geometrie, astronomie si
teologie.
Dupa moartea tatalui sau, Ioan devine protosymbulus (consilier sef) al Damascului.
In anul 726, in pofida protestelor lui Germanus Patriarhul Constantinopolului, Leon
Isaurianul interzice venerarea icoanelor.
Aflat la curtea califului, Ioan incepe lupta impotriva edictului de interzicere a icoanelor.
El infrunta pe imparatul bizantin si instiga populatia la revolta.
In anul 730 imparatul interzice expunerea icoanelor in locuri publice, la care Ioan
raspunde cu vehementa.
Neputand exercita represiune fizica asupra lui Ioan, curtea imperiala ticluieste o scrisoare
spre a-l convinge pe califul Damascului ca Ioan este un tradator.
Traditia spune ca in urma acestei scrisori, califul ordonat sa i se reteze o mana lui Ioan,
dar printr-o minune savarsita de Maica Domnului, mana i s-a vindecat la loc.
Convins mai apoi de nevinovatia lui Ioan, califul i-a oferit slujba si onorurile inapoi, dar
acesta a hotarat sa se retraga la manastire Sf. Sava de langa Ierusalim, iar apoi a devenit
preot. In acest timp lupta iconoclasta continua cu inversunare si consiliul ecumenic il
declara pe Ioan "tradator", "interpretator rau intentionat al scripturilor", etc.
Abia in anul 787 Consiliul de la Nicea ridica insultele care i-au fost adresate si mai tirziu
Leon a XIII-lea il numeste "Doctor al Bisericii".

Opera sa cea mai insemnata este "Fantana intelepciunii" (Pege gnoseos), careia atat
biserica ortodoxa cat si cea catolica ii acorda o mare insemnatate si este
considerata ca una dintre cele mai importante scrieri teologice crestine.
"Fantana Intelepciunii" este constituita din trei parti: "Capitolele Filosofice"
(Kephalia Philosophika), "Cu privire la erezie" (Peri aipeseon) si "O expunere
exacta a credintei ortodoxe" (Ikdosis akribes tes orthodxou pisteos).
In prima carte Ioan dedica 15 capitole studiului Logicii, iar restul trateaza in
principal ontologia lui Aristotel.
Este de remarcat faptul ca el aplica filosofia lui Aristotel in studiul teologiei
crestine cu un secol inaintea redescoperirii lui Aristotel si traducerii operelor
sale in araba.
In cea de a doua carte, "Despre erezie", el preia tezele lui Epiphanius si
adauga 20 de noi erezii si de asemenea produce o critica sistematica a
Islamului.
Cartea a treia "O expunere exacta a credintei ortodoxe" (a carei traducere in
engleza poate fi gasita la: http://www.orthodox.net/fathers/exactidx.htm) este
cea mai insemnata scriere a lui Ioan Damaschinul si cuprinde printre altele
chintesenta lucrarilor teologice ale celorlalti parinti ai Bisericii de Rasarit
(Ioan Chrysostom, Grigore din Nyssa, Grigore Nazianzus, Chiril din
Alexandria s.a.).
In primul capitol "Credinta Ortodoxa" el trateaza esenta existentei lui
Dumnezeu, natura Divina si Trinitatea.
In acest capitol putem observa printre altele eruditia sa si cunostintele sale de
astronomie. Spre deosebire de alti autori din aceeasi epoca el face deja
deosebirea dintre suflet si ratiune.
In continuare el studiaza natura umana si cea divina a lui Isus, dand dovada
 de multa subtilitate si spirit de patrundere.
De asemenea el apara teza "Maria ca Theotokos", in timp ce Nestorius si alti
autori incearca sa substituie teza "Maria Mama lui Dumnezeu" cu "Maria
Mama lui Isus".
Capitolul 19 este dedicat cultului icoanelor, al carui aparator inflacarat a fost,
fiind autorul celei mai sistematice teorii a icoanelor(dupa cum il numeste
Mircea Eliade).
In Europa de Vest, editia in greaca a operei sale a fost publicata la Verona in
1531 sub ingrijirea episcopului Veronei, Ioan Matei Gibertus.
In Moldova "O expunere exacta a credintei ortodoxe" a fost publicata de Ioan
Epnesinus in 1715.
Traduceri in latina au fost publicate in 1507 la Paris, 1548 la Basel, 1717 Paris,
1748 Venetia, etc.

Arhiva:
Icoana facatoare de minuni
Joi, 16 August 2007
Pelerini ortodocsi atingand, ieri, icoana
facatoare de minuni a Fecioarei Maria de la
Manastirea Troian, din Bulgaria. Icoana, de
tipul "Tricherusa", o infatiseaza pe Maica
Domnului cu trei maini - cea de-a treia
amintind minunea facuta de Maria, care i-ar
fi redat Sfantului Ioan Damaschinul mana
taiata de iconoclasti

Icoanele. Întrebări şi răspunsuri

Ce este o icoană?

O icoană este o imagine (de obicei bidimensională), reprezentând pe Hristos,

sfinţi, ngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria
Bisericii.
Sf. Grigore Dialogul (Papă a Romei la aprox. 590-604) vorbea despre icoane ca fiind
Scriptura pentru analfabeţi:
“Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc,
căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi
analfabeţii”(Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).
Celor care sugerează că acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră, le aducem
aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem acum, într-un segment
major al populaţiei... copiii.
Icoanele ne ridică minţile de la cele pământeşti la cele cereşti. Sf. Ioan Damaschinul
a spus: ”Prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi
spiritual”. Prin păstrarea memoriei celor pictaţi în icoane, suntem inspiraţi să-i
imităm. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă
o icoană cu Avraam care-l jertfea pe Isaac “fără să verse la-crimi”. Într-un
comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Şaptelea Sinod Ecumenic: “Dacă unui
asemenea Doctor imaginea i-a folosit şi i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va
aduce căinţă şi-i va face bine celui simplu şi needucat”.

Se închină ortodocşii la icoane?

Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenta

icoanelor Templului), dar nu la icoane.

Fac icoanele minuni?

Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, să încercăm mai întâi
să răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua
3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca şarpele de arama pe cei muşcaţi de
şerpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Împăraţi 13:21)?
A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe
cei bolnavi şi au scos draci (Fapte 19:12)?
Răspunsul la aceste întrebări este Da, într-un anumit fel. Totuşi, ca să fim mai
corecţi, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul
chivotului şi a şarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut mi-
nuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămăşiţele profetului Elisei, prin umbra unui
sfânt şi prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru că Dumnezeu
cinsteşte pe cei ce Îl cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îşi găseşte plăcerea în a face mi-
nuni prin sfinţii Lui, chiar şi pe aceste cai indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinţi
lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu
numai altarul templului era sfânt, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge
adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în
Gnosticism.
Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece Dumnezeu
cinsteşte pe cei ce-L cinstesc.

Care este diferenţa dintre închinare şi venerare?

Creştinii ortodocşi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este

folosit în limba modernă.
Creştinii ortodocşi cinstesc icoanele, ceea ce înseamnă ca le respectă pentru că sunt
obiecte sfinte şi pentru că respectă pe cei pe care îi repre-zintă. Nu ne închinăm
icoanelor aşa cum nu ne închinăm steagului ţării. Respectul faţă de steag reprezintă
aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de cinstire. Aşa cum nu venerăm lemnul
sau vopseaua, ci persoana pictatî în icoană, tot aşa patrioţii nu venerează ţesătura şi
culorile, ci ţara reprezentată de steag.
Acesta a fost felul de gândire al celui de al Şaptelea Sinod Ecumenic, care a decretat
în al său Oros: “Acesta fiind cazul, urmând calea împărătească şi învăţătura de
inspiraţie divină a Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii soborniceşti - căci noi ştim că
este inspirată de Duhul Sfânt, care se află în ea - decidem în mod corect şi după o
lungă examinare, că asemenea Crucii sfinte şi dătătoare de viaţă, la fel sfintele şi
preţioase icoane pictate în culori şi împodobite cu pietre preţioase sau cu altă
materie având acelaşi scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui
Dumnezeu, pe obiecte şi haine sfinte, pe pereţi şi pe străzi, indiferent dacă ele sunt
icoane ale Domnului Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare,
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinţilor. Căci ori de câte ori
vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de
prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnaţi să ne închinăm sărutând imaginea şi
să ne mărturisim veneraţia (proskenesin), nu adevărată închinare (latreian) care,
după credinţa noastră, este cuvenită numai naturii divine, dar în acelaşi fel venerăm
imaginea Crucii celei scumpe şi dătătoare de viaţă, Sfânta Evanghelie şi alte obiecte
sfinte pe care le cinstim cu tămâie şi lumânări, după obiceiurile înaintaşilor noştri.
Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, şi persoana care venerează o
icoană venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învăţătura
Sfinţilor noştri Părinţi şi Tradiţia Sfintei Biserici soborniceşti, care a dus Evanghelia de
la un capăt la celălalt al pământului.”
Evreii înţelegeau diferenţa dintre venerare şi închinare (adorare). Un evreu pios îşi
săruta şalul de rugăciune înainte să şi-l pună şi săruta Tora înainte să o citească în
sinagogă. Cu siguranţă Iisus a făcut la fel, înainte să citească Scriptura în sinagogă.
Primii creştini au înţeles şi ei această distincţie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un
ucenic al Sfântului Apostol Ioan, şi a cărui martiraj a fost descris de credincioşii bisericii
lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat să-l influenţeze pe magistratul
roman să nu le dea voie să ia trupul Sfântului Martir, “ca nu cumva, s-a spus, ei să
renunţe la cel răstignit şi să înceapă să se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul
iudeilor, care au urmărit şi când era să-l luam din foc, ei neştiind că era imposibil pentru
noi să renunţăm la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - deşi fără păcat
- sau să ne închinăm altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinăm, dar pe
martiri îi cinstim doar ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului, care merită aceasta pentru
neegalata lor dragoste faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor... Atunci sutaşul, văzând
împotrivirea iscată de iudei, l-a pus în mijloc şi l-a ars după obiceiul lor. După aceea noi
i-am luat oasele, care erau mai de preţ decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul
curat, şi le-am aşezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm după
cum putem, cu bucurie, şi să sărbătorim martirajul lui, aducându-ne aminte de cei care s-
au luptat deja şi pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat” (Martirajul lui Polycap 17:2-
3; 18:1-3)

Sf. Vasile cel Mare

Sf. Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanti parinti ai bisericii
ortodoxe, si totodata unul dintre cei mai mari teologi crestini.
El s-a nascut in Pont in jurul anului 329 si a murit in Cezarea in ziua de 1 Ianuarie
379.
El provine dintr-o familie crestina binecunoscuta: tatal sau Sf. Vasile cel Batran a
fost un renumit invatator in Pont, iar sora sa Macrina si fratele sau Grigore din Nyssa
au devenit deasemenea sfinti.
Sf. Vasile a studiat in Cezarea iar mai apoi la Constantinopol si Atena, remarcandu-
se inca de tanar prin profunde cunostinte in filosofie, astronomie, geometrie,
medicina si retorica.
La Atena a legat o stransa prietenie cu Grigore Nazianzus care a fost intotdeauna
impresionat de inteligenta si spiritul sau profund.
Sf. Vasile a devenit apoi un stralucit profesor in NeoCezarea.
Sub influenta sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserica, iar
episcopul Cezareii, Dianius, care il aprecia deosebit de mult il incurajeaza sa accepte
o slujba bisericeasca.
In cautarea cailor spre perfectiune, Vasile viziteaza multe manastiri din Egipt, Siria,
Palestina si Mesopotamia. La intoarcerea in Pont el infiinteaza o manastire pe malul
Iris-ului.
Scrierile sale din acea perioada pun bazele vietii monahale sistematice si de aceea Sf.
Vasile este considerat parintele monahismului oriental.
Dupa moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop, care la randul sau incearca sa-l
convinga pe Vasile sa devina preot, si in cele din urma ii ofera o inalta slujba in
cadrul episcopiei, care ii da ocazia sa-si arate in plenitudine deosebitele sale calitati
spirituale si intelectuale.
In acest timp Vasile exercita o mare influenta atat in randul conducatorilor statului
cat si a populatiei si clerului.
El incepe o apriga polemica impotriva arianismului si a altor miscari eretice.
La 14 Iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important sustinator
al sau fiind Grigore Nazianzus.
In aceasta inalta functie el era totodata Mitropolit al Capadociei si Exarh al Pontului,
autoritatea sa intinzindu-se intre Balcani, Mediterana, Marea Egee si pana la Eufrat.
El a depus un enorm efort in organizarea bisericii si a luptat pentru drepturile
clerului, totodata punand un mare accent pe temeinica pregatire canonica si spirituala
a preotilor.
O mare atentie a acordat Sf. Vasile paturii sarace si celor oprimati, initiind
nenumarate acte de caritate.
Incepand din anul 373, o serie de evenimente intristeaza viata sa, incepand cu
moartea fratelui sau Grigore si ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adauga
situatia generala din Imperiul Roman si atacurile gotilor.
Sf. Vasile moare in anul 379, iar la inmormantarea sa participa un imens numar de
crestini, evrei, pagani, localnici si straini, ca dovada a marii sale popularitati.

Scrierile sale au o mare importanta teologica si au fost traduse pe tot globul.

Sf. Vasile a scris citeva carti impotriva lui Eunomius si a arianismului in general, in
care apara teza Trinitatii.
In "De Spiritu Sancto" Vasile trateaza despre Sfantul Duh si combate anumite
miscari din Macedonia care negau existenta Duhului Sfant.
 El a sris deasemenea un mare numar de lucrari exegetice despre Psalmi, Isaia si Iov,
un numar de 24 predici si multe discursuri.
Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata
lui Dumnezeu, Despre Religie si un numar de 366 epistole, multe cu caracter
dogmatic iar altele apologetice.
O alta importanta scriere este Liturghia Sf. Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre "Cei Trei Capadocieni" (alaturi de Grigore din Nyssa si
Grigore Nazianzus) fiind totodata si cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 Ianuarie si deasemenea pe 30 Ianuarie impreuna cu

Sf. Ioan Gura de Aur (Chrysostom) si Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfintii Trei Ierarhi -
sarbatoare hotarata in 1081 de catre Ioan Patriarhul Constantinopolului in memoria
acestor trei mari sfinti si teologi ortodocsi).

RUGACIUNEA ÎN BISERICA - RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

b. Ierurgiile

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur numite si exorcisme sunt
cele mai puternice rugaciuni împotriva duhurilor necurate din oameni si case.

Ele se citesc numai de preoti si duhovnici batrâni care au viata curata si sunt mari postitori si
care au dezlegare de la duhovnicii lor sa le citeasca, caci daca le citesc preoti tineri, fara post
si viata cât mai curata, diavolii chinuiesc mai tare pe cei bolnavi si nu ies din oameni, ba
uneori se razbuna cu mari ispite asupra celor care au citit molitfele.

Moliftele de izgonire a diavolilor din oameni si chiar din animale se citesc numai în zile de post,
mai ales la miezul noptii în biserica, în fata icoanelor facatoare de minuni sau lânga racla cu
moaste ale sfintilor. Atât preotul care le citeste cât si cei bolnavi de duhuri necurate împreuna
cu rudele si însotitorii lor trebuie sa tina post negru cel putin o zi si o noapte, uneori chiar trei
zile.

Când bolnavii posedati de duhuri rele nu se vindeca, se va face spovedania generala a celor
bolnavi si a rudelor lor, ca nu cumva cineva dintre ei sa fi facut pacate grele si sa fi ramas
nespovedite.

Apoi se repeta molitfele Sfântului Vasile cel Mare de trei ori la miezul noptii, cu câte o zi pâna
la trei zile de post negru. Dupa putin timp bolnavul trebuie sa fie dus la Sfintele Moaste si la
Icoanele facatoare de minuni din tara ca sa i se citeasca si acolo molitfele Sfântului Vasile cel
Mare.

Textul Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare

 Sfantul Vasile cel Mare si
temutele sale molifte

La fiecare inceput de an, pe 1 ianuarie,

crestinatatea sarbatoreste praznicul Sfantului
Vasile cel Mare, trecut la cele vesnice in urma cu
saisprezece secole. Aflata sub patronajul
binecuvantata a acestui veritabil stalp al ortodoxiei,
prima luna a calendarului este rastimpul benefic
cand in biserici si manastiri sunt citite Moliftele
Sfantului Vasile cel Mare - acele temute blesteme
indreptate impotriva satanei, pentru alungarea demonilor si dezlegarea celor
posedati. O perioada de gratie, in care crestinilor li se da marea sansa divina de
a se innoi o data cu anul care incepe

Scurta insemnare despre viata “Marelui Vasile”

La anul 330 dupa Hristos, chiar in vremea Sfantului si Marelui Imparat

Constantin, in cetatea Cezareea, din inima provinciei Capadocia, pe teritoriul
Turciei de astazi, venea pe lume intr-o familie de crestini instariti, dar cu mare
frica de Dumnezeu, un copil fara seaman, ce avea sa inteleaga de timpuriu ca
are “darul deosebirii duhurilor” si este “inainte-vazator”. La scurt timp dupa
nastere, pruncul si-a uimit familia si rudele apropiate, refuzand sa suga lapte de
la san, in zilele de miercuri si vineri. Mai mult decat atat, traditia crestina spune
ca micutul nu s-a oprit din plans decat in clipa cand a fost botezat. Inca din
copilarie a dat semne uimitoare: plantele ofilite pe care le atingea se inviorau,
animalele bolnave pe care le mangaia se insanatoseau... Traind intr-o
desavarsita curatie trupeasca si sufleteasca, adolescentul si tanarul de mai tarziu
si-a imbogatit mintea la scolile din Cezareea, apoi la cele din Bizantul imperial. El
a ajuns la cea mai inalta academie din timpul sau, in Atena, unde l-a intalnit pe
Sf. Grigorie de Nazianz, ce i-a devenit mai intai coleg, apoi prieten pentru tot
restul vietii. Amandoi au apucat calea Bisericii si a monahismului. Pe urmele lor a
calcat cu sarguinta Sf. Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al Sfantului “Vasilie”.
Dupa moartea parintilor, cei doi frati impart la saraci intreaga avere a familiei.
Asa incepe un lung sir de fapte milostive, pe care istoria bisericeasca avea sa le
numeasca “Vasiliada”. Sfantul Vasile cel Mare devine cel dintai ierarh care a
intemeiat, pe langa biserica, azile si spitale pentru ajutorarea celor saraci si
neputinciosi. Pana in ziua de azi el este considerat fondatorul moral al “Crucii
Rosii”! Toti bogatii din vremea sa erau indemnati sa-si daruiasca macar o parte
din avere pentru cei nevoiasi, spre mantuirea sufletelor. Ridicat la rangul de
arhiepiscop al Cezareei, “Marele Vasile” a fost primul parinte bisericesc ce i-a
chemat pe monahi sa se nevoiasca nu doar pentru mantuirea personala, ci si in
folosul aproapelui. La acea epoca patristica, Raiul coborase pe pamant in
Capadocia... In fiecare duminica, dupa slujba, Sfantul Vasile cel Mare facea o
minune! Traditia ortodoxa povesteste ca odata a venit in biserica sa o vaduva
desfranata ce se pocaise, dar nu se putea spovedi de rusinea pacatelor sale. Ea
le insiruise pe o hartie pecetluita cu ceara. Cand a ajuns in fata ierarhului, la
altar, femeia a cazut in genunchi, plangand in hohote, fara sa mai poata spune
ceva. Inainte-vazator cu duhul fiind, Sfantul Vasile i-a luat sulul de hartie si a
ridicat bratele spre bolta bisericii, strigand: “Doamne al Cerului si al Pamantului,
pentru rugaciunile netrebnicului Tau slujitor, iarta roabei Tale acesteia, dupa
lacrimile ei!”. Cand vaduva s-a intors acasa si a desfacut ceara sigiliului, a
descoperit ca hartia era alba, fara insemnarea vreunui singur pacat...
Inca inainte de a implini 50 de ani, pe data de 1 ianuarie, anul 379 dupa
Hristos, sfantul Vasile cel Mare s-a mutat la cele vesnice, savarsind o ultima
minune mantuitoare, in cea din urma zi a vietii. Doctorul care il ingrijea era un
pagan ce refuza sa se boteze, spunand ca vrea sa-si sfarseasca traiul pe
aceasta lume in aceeasi religie in care se si nascuse. In ajun de Anul Nou,
medicul i-a spus sfantului, cu mare tristete, ca pana la apusul soarelui trebuie sa
se pregateasca de calatoria fara intoarcere. Sfantul Vasile l-a pus pe pagan sa
se jure in fata sa ca va accepta sa se boteze, daca el, bolnavul aflat pe moarte,
va trai pana a doua zi... In zorii primei zile a anului, doctorul a revenit la capataiul
sfantului, aflandu-l pe “muribund” ingenuncheat la icoana. “Marele Vasile” isi
petrecuse toata noaptea in rugaciune! Coplesit de emotie, paganul si-a plecat
capul, primind taina Botezului chiar de la bolnavul sau. Ultimele cuvinte ale
sfantului au fost: “Pentru mantuirea sufletului tau am cerut indurarea acestui
ragaz de la Dumnezeu”. Dupa noua ani, opt luni si saptesprezece zile de
nevointa in scaunul arhiepiscopal, Sfantul Vasile cel Mare a fost inmormantat in
Cezareea Capadociei. Navalirea musulmana a profanat locul sau de veci, dar
ramasite ale moastelor sale au ajuns in mai multe biserici ortodoxe, chiar pana in
Romania.

“Eu blestemam satana, iar

demonul imi raspundea <<te
urasc>>“
Interviu cu preot prof. dr. VASILE RADUCA,
paroh al Bisericii Kretzulescu si prodecan al
Institutului Teologic Universitar din Bucuresti

- Parinte, de ce Biserica Ortodoxa il numeste pe

Sfantul Vasile “cel Mare”?
- Aidoma altor sfinti parinti, putini la numar, de
altfel, Sfantul Vasile a primit un asemenea “calificativ” de sfintenie, pentru ca a
excelat in viata bisericeasca din toate punctele de vedere: si ca teolog, si ca
ascet, si ca organizator. El a insumat, la un nivel de exceptie, toate trasaturile
definitorii ale unui veritabil atlet al lui Hristos. Acesta cred ca este si motivul
pentru care a fost botezat “Marele Vasile”, care ramane unul singur,
inconfundabil in sfintenia sa!
- Va intreb, in numele cititorilor nostri: de ce sunt atat de raspandite in
lumea ortodoxa “Moliftele” sale si de unde vine renumele lor atat de temut?
- In primul rand, trebuie precizat ca mai exista si “Moliftele” Sfantului Ioan
Gura de Aur, precum si “Moliftele” Sfantului Ciprian. Mai putin cunoscute, forta
lor este egala cu a celorlalte rugaciuni. Cat priveste raspandirea si renumele
Moliftelor Sfantului Vasile, desi va dau dreptate, in general, as vrea sa asez o
“surdina” binevenita. Ele au devenit aproape o “moda” in ultimii ani si cred ca s-a
exagerat din motive spectaculare, ce nu tin de spiritul religios autentic. “Molitva”,
in limba slava, inseamna “rugaciune”. Deci, avem de-a face cu o suita de
rugaciuni la fel de importante ca si oricare alte rugaciuni ale Bisericii. Sa nu uitam
ca in Ortodoxie exista, pe langa asemenea rugaciuni de exorcizare, in egala
masura, rugaciuni de lauda, de cerere, de multumire... Toate sunt la fel de
importante, pentru ca fiecare isi are rolul ei bine definit.
- Parinte Raduca, eu nu indraznesc sa contrazic o fata bisericeasca, dar
viziunea dvs. este mult prea “blajina”! Moliftele Sfantului Vasile nu se citesc doar
la inceput de an, chiar daca acela este cel mai important moment. Ele sunt citite
regulat in manastiri si, saptamanal, in unele biserici “de mir”. Exista, in schimb,
preoti care nu se incumeta sa le citeasca prea des, poate dintr-o, hai sa zicem,
“timiditate duhovniceasca”. Circula tot felul de zvonuri pe seama celor intamplate
cu ocazia citirii acestor blesteme indreptate impotriva satanei. Credinciosii, la
randul lor, se tem sa le citeasca acasa, in singuratate.
- Nu va contrazic, dar sa nu “idolatrizam” astfel de texte bisericesti, desi
recunosc, totusi, ca Moliftele au un efect foarte puternic asupra demonilor
strecurati in oameni in chip nevazut. In pofida acestui fapt, n-as vrea sa
exageram, in detrimentul altor rugaciuni bisericesti, fiindca oamenii din ziua de
azi au inceput sa vina la Sfanta Biserica mai mult pentru parastase si molifte,
uitand de Spovedanie sau chiar de Sf. Liturghie. Este foarte adevarat ca nu orice
rugaciune se cuvine citita de crestin, de unul singur. Moliftele Sf. Vasile cel Mare,
ca si ale Sf. Ioan Gura de Aur, ce se gasesc in Molitfelnic, nu sunt la indemana
babei Leana, a mamei Omida sau mai stiu eu a cui. Daca insa vorbim de
necesitatea postului, a ajunarii aspre, cu prilejul acestor rugaciuni de exorcizare,
atunci sunt cu totul de acord. Necuratul se abate mai tare asupra credinciosului
imprudent sau nepregatit, dupa citirea acestor texte. Nici macar mie, ca preot,
nu-mi este catusi de putin indiferent in ce stare ma aflu cand le citesc!
- Care este istoria acestor rugaciuni, pe scurt? Ce “biografie” au?
- Exorcismele isi au origini foarte indepartate, in lumea ebraica si pagana.
In Antichitate, existau chiar persoane specializate in asemenea practici, care
citeau pasaje din Vechiul Testament si invocau numele lui Iahve. Abia prin
Mantuitorul Hristos se instituie - stim din relatarile evanghelistilor - exorcismul de
tip crestin. Ba mai mult, Domnul Iisus le spune ucenicilor sa mearga in lume si sa
scoata demonii din oameni, iar acestia o fac “in numele lui Iisus Hristos Cel
Rastignit in vremea lui Pontiu Pilat!”. Chiar si Taina Sf. Botez este precedata,
pana in ziua de azi, de o suma de exorcisme foarte puternice. Exista, cu alte
cuvinte, traditia unei practici de acest tip, ce a fost incununata de Moliftele pe
care le cunoastem astazi in forma scrisa de cei trei sfinti.
- De ce sunt atat de temute asemenea rugaciuni, chiar si de preoti, uneori?
- Nici o rugaciune, cu atat mai putin Moliftele, nu se cuvine citita, picior
peste picior, acasa. Insa este adevarat ca Moliftele pot avea un efect
“devastator” pentru preot, daca nu are epitrahilul de gat si nu s-a pregatit in
curatie si post. Cunosc un caz de slujitor al lui Dumnezeu care citea Moliftele in
Postul Mare. Era paroh si pastorea doua sate din Teleorman, despartite de un
lac. Intr-o seara, dupa citirea acestor rugaciuni puternice, se intorcea acasa,
singur. Cand a ajuns la digul pe care trebuia sa paseasca pentru a traversa lacul
despartitor, a simtit ca “cineva” incearca efectiv sa-l imbranceasca in apa! Mi-a
povestit ca a fost nevoit sa treaca in patru labe, ca sa nu cada...
- Explicati, va rog, foarte sumar, pentru cititorii nostri, care este “tipicul”
citirii Moliftelor!
- In general, ele nu se citesc separat de o alta slujba. Citirea lor se poate
face si in biserica, dupa Liturghie sau Vecernie, dar si acasa, dupa Sfestanie sau
Maslu. Ele fac parte, cum v-am spus deja, dintr-un intreg al Bisericii, care
implica, deopotriva, sfintirea, binecuvantarea si exorcizarea. Mai exista un
amanunt important, mentionat inca de pe vremea lui Origen. Aceasta exorcizare
nu se refera doar la oameni posedati, ci si la locuri bantuite de satana. Nu
intamplator crestinul cheama preotul acasa pentru sfestanie. Deci, chiar si
sfintirea unui spatiu, alungand spiritele rele de acolo, are un caracter exorcist.
- Parinte Raduca, ati avut vreo experienta personala in ceea ce priveste
citirea Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare?
- Da! Ba chiar trebuie sa recunosc ca a fost una impresionanta. Acum vreo
doi ani, tin minte, am remarcat in biserica prezenta
unei tinere ce parea sa aiba un comportament usor bizar,
desi pastra toate aparentele deplinei normalitati. Aveam
sa aflu ca este din Buftea si abia implinise 19 ani. Nu mai
tin minte cum o cheama, dar nici nu am revazut-o de
atunci. Am inceput sa citesc Moliftele pentru un tanar
medic, la rugamintea acestuia, iar fata a venit sub
epitrahil, langa barbat, pe neasteptate. Tanarul statea
linistit, in timp ce fata, la scurt timp, a inceput sa tremure,
sa se zdruncine, pana cand a cazut sub masa din fata
Icoanei Maicii Domnului. Imi amintesc ca era vineri
seara, zi de post... Tulburat peste masura, am sfarsit de
citit Moliftele si l-am rugat pe tanar sa astepte deoparte.
Intre timp, fata isi revenise din acel ciudat lesin. Abia a
reusit sa sopteasca, parca epuizata: “Parinte, am pe satana in mine... Nu stiu ce
sa ma fac!”. Am reluat Moliftele pentru ea, separat. Dupa ce am pus epitrahilul pe
capul ei si am inceput sa blestem diavolul, tanara si-a reluat tremuratul si
convulsiile, pana ce a cazut din nou sub masa din fata icoanei, scotand niste
sunete ragusite, cu un glas ce nu parea sa mai fie al ei. Mie, va spun sincer,
aproape mi se inmuiasera picioarele, insa mi-am pastrat cumpatul, m-am dus in
Altar, am luat Sf. Cruce si am reluat blestemele, indreptand varful Crucii spre
capul ei, chiar in crestet. Tanara se zguduia de parca ar fi fost cuprinsa de friguri
sau accese de epilepsie, se intindea sub masa si scotea acele sunete gajaite,
desi vocea ei normala era armonioasa. Inca si acum sunt rascolit de amintirea
acelei scene incredibile! Ea isi revenea, ii puneam din nou epitrahilul pe cap si
continuam pana cand, la un moment dat, am inceput sa simt ca ma cert, pur si
simplu, cu cineva ascuns in fiinta ei... Tremuram si eu deja, insa continuam sa
citesc. I-am rugat pe cei cativa enoriasi ce se mai aflau in biserica, de fata, sa
spuna in cor, cu glas tare, “Doamne miluieste!”, iar eu reciteam blestemele fara
incetare. Parca ma luptam corp la corp cu o fiinta nevazuta... Ea se zbatea ca un
epileptic, apoi isi revenea si iarasi cadea in acea stare. Eram leoarca de
transpiratie, de parca as fi alergat, iar credinciosii din parohie urmareau uluiti
aceasta scena. Am intrebat pe cei care erau de fata ce spunea vocea aceea
guturala cand o apucau crizele pe fata, caci in timpul citirii blestemelor ridicasem
glasul, de emotie vorbeam mai tare si eu, fara sa mai pot fi atent la altceva.
Enoriasii mi-au spus ca se auzea asa: “Te urasc! Te urasc!”. Va dati seama? Eu
blestemam satana, iar demonul imi raspundea “Te urasc”... Ma cutremur chiar si
acum, cand povestesc. N-am mai trait niciodata asa ceva.
- Vedeti, parinte? Ati sfarsit prin a recunoaste ceea ce va intrebam la
inceput!
- Da si nu, in acelasi timp. Accept ca asemenea intamplari sunt dovada
fortei Moliftelor, stiu ca datorita unor asemenea situatii iesite din comun s-a creat
o veritabila mitologie populara in jurul lor, dar nu sunt de acord cu “spectacolul”
acestui misticism primitiv, dupa care lumea contemporana se da in vant. Oamenii
au ajuns sa creada ca orice problema se poate rezolva prin Molifte. Biserica,
strict dogmatic vorbind, este o institutie divino-umana, in centrul careia se afla
rugaciunea, sub toate formele ei de manifestare, intre care cea mai importanta
ramane Sf. Liturghie. De la Liturghie iradiaza toate celelalte rugaciuni ale
Bisericii, inclusiv Moliftele. In Sf. Liturghie se actualizeaza, de fiecare data, jertfa
Mantuitorului Hristos, toti impartasindu-ne din darurile pe care Dumnezeu ni le
ofera cu aceasta ocazie. Fara constiinta actualizarii acestei jertfe, toate celelalte
forme de rugaciune, inclusiv Moliftele, nu ar avea puterea pe care o asteptam de
la ele.

Sf. Andrei (Cel Dintai Chemat)

Numele sau este de origine greaca ("andreia" insemnand barbatie sau valoare) si se
pare sa fi fost destul de raspandit printre evreii din secolele doi si trei inainte
de Iisus.
Sf. apostol Andrei s-a nascut in Bethsaida din Galileea si este fratele Sf. Petru.
Amandoi erau pescari si traiau in aceeasi casa la Capernaum in momentul
cand l-au intalnit pe Iisus. Din evanghelia lui Ioan aflam ca Andrei a fost
ucenicul lui Ioan Botezatorul.
Andrei recunoaste deindata pe Iisus ca Mesia si il aduce pe fratele sau Petru la
acesta (Ioan 1.41), din acel moment amandoi fratii devenind ucenici ai lui
Iisus.
In celelalte trei evanghelii, Luca (v,11) Matei (iv,19,20) si Marcu (i,17,18), se
mentioneaza cum Iisus i-a chemat pe amandoi sa-L urmeze si sa lase toate
celelalte preocupari deoparte.
In cele din urma Andrei a fost ales ca unul din cei doisprezece apostoli si de
fiecare data de cate ori evanghelistii ii enumera pe apostoli il putem gasi pe
Andrei intotdeauna printre primii patru, ceea ce semnifica importanta care i-a
fost acordata.
Sf. Andrei este mentionat explicit de catre Marcu (xii,3) ca fiind unul dintre
apostolii care L-au intrebat pe Iisus despre ceea ce are sa urmeze, Ioan il
mentioneaza cu ocazia minunii cu painile si pestii si mai tarziu cand este
intrebat de catre Filip daca sa aduca la Iisus pe cativa greci care doreau sa-L
cunoasca.
Se poate spune ca Sf. Andrei a fost unul dintre cei mai apropiati ucenici ai lui
Iisus si se stie ca el a fost prezent in cele mai importante evenimente cum ar fi:
Cina cea de taina, prinderea lui Iisus, Inaltarea, Pogorarea Sfantului Duh.
El a jucat un rol important in propovaduirea credintei crestine dar exista
pareri contradictorii cu privire la zona geografica in care el a activat.
Eusebius, care se bazeaza pe scrierile lui Origen afirma ca Sfantul Andrei s-a
aflat mult timp in Scitia unde a convertit populatia la crestinism, in timp ce
altii mentioneaza Epirul si Ahaia.
Este foarte posibil ca Sfantul Andrei sa se fi aflat in toate aceste locuri asa cum
mentioneaza Nicephorus, care se bazeaza pe scrieri timpurii si care afirma ca
Sf. Andrei a predicat in Cappadocia, Galatea, Bithynia, in deserturile Scitiei,
in Bizant unde a numit pe Sf. Stachys ca prim episcop, apoi in Tracia,
Macedonia, Tesalia si Ahaia.
In cele din urma Sf. Andrei a fost crucificat din ordinul guvernatorului roman
Aegeas in Patras si este stiut ca a fost legat si nu batut in cuie de cruce, pentru
a i se prelungi suferinta.
Sf. Andrei a murit ca martir in anul 60 pe data de 30 Noiembrie in timpul
imparatului Nero.
Atestarile cu privire la forma crucii pe care a fost rastignit Sf. Andrei se pare
ca dateaza numai dupa secolul al paisprezecelea.
Moastele Sf. Andrei au fost aduse la Constantinopol in anul 357 si depuse in
Biserica Apostolilor.
La inceputul secolului XIII cand trupele franceze ocupa Constantinopolul,
cardinalul Petru din Capua a luat moastele Sf. Andrei si le-a depus la
catedrala Amalfi, unde au stat pana in anul 1963, cand au fost restituite
Greciei.
 Sf. Andrei este onorat ca patron al Rusiei si Scotiei.
Biserica ortodoxa romaneasca se considera biserica apostolica deoarece Sf.
Andrei a evangelizat pe teritoriul actual al Romaniei.

In asteptarea Craciunului

Povestea Sfantului Nicolae

In fiecare an, pe 6 Decembrie, crestinatatea sarbatoreste pe unul din cei mai insemnati
sfinti ai ei. Ca semn al puterii si harului sau divin, in aceasta preafericita zi, o particica din
moastele Sfantului Nicolae, anume chiar mana sa dreapta, daruita de voevodul Mihai
Viteazul Bisericii „Sfantul Gheorghe-Nou” din Bucuresti, devine placut mirositoare si
facatoare de minuni

Copilul batran

In cetatea Patara, din provincia Lichia, pe pamantul sfant al Cappadociei bizantine, vedea
lumina zilei pruncul Nicolae, in cel de-al treilea veac al primului mileniu crestin, cand
dreptcredinciosii inca traiau pe vremea prigoanei impotriva invataturilor lui
Hristos.
Parintii sai, Teofan si Niona, l-au botezat cu acest nume ales, despre care
„Patericul” spune ca se talcuieste „biruitor de popor”. In aceeasi perioada
si in aceeasi provincie se nasteau alti doi straluciti teologi si parinti
bisericesti, pomeniti cu cinste in calendarul ortodox: Sfantul Vasile cel
Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Toti trei, impreuna cu Sfintii Imparati
Constantin cel Mare si mama sa, Elena, vor scoate crestinismul din
catacombe la lumina zilei.
Traditia povesteste ca, la venirea pe lume a copilului Nicolae, trei stele
mari ar fi stralucit cu neobisnuita putere pe cer, inchipuind semnul
Preasfintei Treimi. De a doua zi, mama si tatal sau n-au mai cunoscut
impreunarea trupeasca, dedicandu-si intreaga viata unicului lor fiu,
incredintati ca nu este cu putinta a se mai naste in familia lor o odrasla la fel de dorita si de
ocrotita de Dumnezeu. Primul semn al acestui adevar l-a aratat baiatul chiar de la cea dintai
spalare, cand s-a ridicat in picioare din apa scaldatorii de lemn, uimindu-si peste masura parintii.
Traditia bisericeasca istoriseste ca pruncul a supt numai de la sanul drept al mamei sale, pentru
luare-aminte ca va fi pomenit in randul dreptilor, dar niciodata in zilele de miercuri si vineri de
peste saptamana, ceea ce dovedea ca sfantul de mai tarziu avea sa fie un mare postitor, cum s-a
si adeverit.
Pe masura ce crestea numarul anilor, sporeau cu repeziciune atat intelegerea, cat si
obiceiurile cele bune ale baiatului, astfel incat, la varsta invataturii, Nicolae ajunsese „la multa si
neobisnuita intelepciune”. Acelasi „Pateric” pomeneste cuvinte miraculoase de lauda pentru
cresterea sfantului, inca inainte de a i se duce vestea in intreaga crestinatate. „Deci, facandu-se
desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii, caci se abatea de la
prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare, ferindu-se din calea femeilor si de petrecerea cea
lumeasca. Mai intai copilul, mai apoi tanarul, imbunatatit si curat, ardea cu duhul si slujea
Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile
omului batran. Caci, precum omul batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ras, tot asa si
tanarul, daca are naravul barbatului batran, se cinsteste de toti cu mirare, caci sunt nepotrivite
tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete...” Copilul batran
devenea tanarul intelept si barbatul sfant!

Cele dintai minuni

Inca din primii ani ai indelungatei sale vieti, Nicolae s-a lasat cuprins de o mila pustiitoare fata
de aproapele sau, fie copil, fie varstnic, fie pagan nebotezat, fie crestin. Sfanta traditie
bisericeasca pomeneste ca, intr-o dimineata, plecand Nicolae in cetate, de mana cu mama sa,
cei doi au nimerit intr-o imbulzeala de oameni, pe o straduta ingusta, podita cu piatra. Mama si
fiul au descoperit cu tulburare ca o fetita cazuse pe fereastra si se zdrobise de caldaram. Chipul
ei frumos si palid era brazdat de un fir de sange, ce se scurgea din coltul gurii. Alaturi,
ingenuncheat, plangea amarnic tatal copilei, cuprins de o jale fara de margini. Pe neasteptate,
micul Nicolae s-a aplecat asupra fetitei si a sarutat-o, sub privirile uimite ale celor adunati in jur.
La putine clipe, copila a deschis ochii, clipind des, apoi s-a ridicat in capul oaselor, pe patul de
piatra al strazii, sculandu-se din moarte, ca si cand s-ar fi trezit din somn. Multimea uluita a
inceput sa strige, in timp ce Nicolae si-a luat mama de mana si s-a indepartat. Cand cei doi s-au
apropiat de capatul strazii, fetita inviata i-a ajuns din urma, fugind dupa ei. Copila l-a imbratisat pe
baiatul cel fermecat, sub privirile inlacrimate ale mamei. In doar cateva clipe, multimea s-a
talazuit spre ei, in frunte cu tatal fetitei salvate. „Cine esti, ca sa-ti pot multumi?!”, a exclamat
micuta, care nu mai avea nici o urma de lovire pe trup. „Nicolae este numele meu”, a raspuns
copilul, „dar nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci lui Dumnezeu, iar aceasta nu o poti face decat
daca te botezi impreuna cu familia ta...” Tatal fetitei a jurat ca va face acest lucru chiar a doua zi.
La putin timp dupa aceasta intamplare minunata, intr-o duminica, Nicolae si parintii sai au mers la
singura biserica crestina ce exista in cetate pentru a participa la slujba. Dupa incheierea
Liturghiei, la iesirea din lacasul sfant, cei trei au intalnit un alai de copii sarmani care se rugau de
un negustor sa le dea de pomana cateva bomboane din cele pe care le transporta cu o caruta,
spre a fi vandute la pravalia sa. Lipsa de milostivire a omului l-a induplecat pe tatal lui Nicolae sa-
i plateasca o punga de bomboane, pe care a daruit-o copiilor. Dar dulciurile erau
neindestulatoare si multi dintre sarmani au inceput sa planga cand au vazut ca lor nu le ramane
nimic. Nicolae s-a intristat de mila lor. Dupa intoarcerea acasa, a ingenuncheat in fata icoanei
Mantuitorului, in camera lui, si s-a rugat toata dupa-amiaza si seara, pana la culcare, cu lacrimile
siroindu-i pe obraji, fara sa manance si fara a fi intrerupt de parinti. A doua zi, s-a intins vestea ca
se petrecuse cea mai mare minune din istoria cetatii Patara. Dis-de-dimineata, in toate casele
crestinilor, copiii isi aflasera incaltarile pline cu dulciuri si felii de cozonac!

Arhiereul

In primii ani ai adolescentei, unchiul lui Nicolae, care era episcop al locului, vazand sarguinta
si credinta nepotului sau, l-a chemat pe calea preotiei. Parintii si-au dat binecuvantarea, iar fiul a
plecat cu bucurie la invatatura celor bisericesti. Atata ravna si
sfintenie vedea unchiul la nepot, incat, peste cativa ani, cand l-a
hirotonisit preot, a tinut slujba in piata publica din cetate, dupa
care a rostit o scurta cuvantare in fata oamenilor adunati acolo.
Episcopul l-a daruit pe Nicolae multimilor, in haine preotesti, cu o
urare impresionanta: „O, fericita este turma care se va invrednici
a avea pe acest pastor!” Cu adevarat, ucenicul a pazit juramantul
credintei, incepand pastorirea sufletelor ce le-a primit in grija, cu
blandete si cu multa iubire. Au urmat anii cucernici in care
sfantului i-a crescut vestea in intreaga Cappadocie, dupa cum „Patericul” scrie: „Multe, mari si
preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae! Orbilor le-a dat vederea, surzilor le-a daruit auz,
schiopilor - umblare, bolnavilor - tamaduire, saracilor - alinare, cu o putere intocmai cu cea a
apostolilor...”
La moartea parintilor sai, care au trecut la cele vesnice in aceeasi zi, sfantului i-a ramas drept
mostenire o mare avere, caci familia sa era instarita. Dar Nicolae, care ajunsese la rangul
bisericesc de ierarh, a impartit toata agoniseala mostenita saracilor din cetate, dupa care a dat de
stire credinciosilor ca va pleca intr-o lunga calatorie pe mare, la Locurile Sfinte. Nici ierarhul si nici
credinciosii sai din cetatea Patara nu stiau ca nu se vor mai revedea vreodata... In calatoria ce a
urmat, Sfantul Nicolae a savarsit una dintre cele mai mari minuni din indelungata sa viata. Inainte
de a ajunge in portul Alexandria, corabia, in care se aflau mai multi oameni, a fost lovita de o
puternica furtuna, cu vanturi naprasnice si valuri cat casa. In fata crestinilor inspaimantati, sfantul
a ingenuncheat pe punte si s-a rugat, dupa care a vorbit cu glas tare stihiei. Spre uluirea celor de
fata, furtuna s-a domolit, cum facuse altadata Insusi Mantuitorul Hristos!

Calea fara intoarcere

Ajuns cu bine la Ierusalim, dupa ce a traversat desertul Sinaiului, sfantul a urcat pe Golgota si
a ingenuncheat, plangand la locul Rastignirii lui Iisus. Aici a avut o vedenie suprafireasca, pe care
a povestit-o, mai tarziu, Sfantului Metodie, Patriarhul Constantinopolului, iar acesta a scris-o,
pentru a ramane spre luare-aminte urmasilor. „Intr-o strafulgerare de lumina, Sfantul Nicolae a
vazut aievea pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta
Evanghelie, iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii
sai omofor arhieresc. Atunci s-a auzit o voce ca de tunet, ce i-a spus asa: „Mergi inapoi in Lichia,
dar calea ta este fara intoarcere, caci sufletele crestinilor din mitropolia Mira au ramas fara
pastor. Acolo va fi sfarsitul zilelor tale!”„ Sfantul ierarh Nicolae a ascultat porunca si s-a intors in
Cappadocia, calatorind tot pe mare, dar s-a oprit in cetatea Mirei. De cum a sosit acolo, s-a grabit
la catedrala mitropolitana, pentru a aprinde o lumanare in semn de multumire Celui de Sus, ca l-a
ajutat sa ajunga cu bine pe uscat. Cand a intrat in catedrala, un batran in straie preotesti i-a facut
semn sa se apropie. „Care e numele tau, crestine?”, l-a intrebat acela. „Nicolae”, a raspuns
sfantul. „Esti preot?”, l-a mai intrebat batranul. „Sunt ierarh din Patara, caci m-am nascut tot aici,
in Lichia”. Atunci batranul s-a inchinat si l-a strans in brate pe sfant, cu ochii umeziti de lacrimi.
Apoi a marturisit: „Laudat fie numele tau, Doamne, caci necunoscute si minunate sunt caile Tale!
Bine ai venit, frate! Eu sunt Ghenadie, arhiereul soborului de preoti. Dupa moartea episcopului
nostru, intregul sobor, ca si mine, te-a vazut venind in vis, iar o voce ne-a spus cum te cheama,
ce rang preotesc ai si de unde esti. Aceeasi voce mi-a spus ca te voi intalni aici, in sfantul lacas.
Te astept de aproape o luna, frate! Vino! Te asteapta si soborul sa te urcam in scaunul
episcopal...”

Portretul unui sfant

In lungul sir al anilor ce au urmat, sfantul a mai facut multe si laudate minuni, ducandu-i-se
vestea in toata lumea. In timpul Imparatilor Diocletian si Maximian, sfantul a fost chiar intemnitat,
dar nu si-a pierdut niciodata curajul si credinta. Dupa aflarea Sfintei
Cruci de catre mama sa, Elena, noul imparat Constantin cel Mare a
daruit libertate crestinilor pentru totdeauna. El l-a scos din temnita pe
Sfantul ierarh Nicolae si l-a chemat la Niceea, la cel dintai Sinod
Ecumenic, unde s-a intalnit, pentru prima oara, cu Sfintii Parinti Ioan
Gura de Aur si Vasile cel Mare, care i-au pastrat o amintire de
nesters. Portretul pe care i l-a zugravit, in putine cuvinte, Sf. Ioan
Gura de Aur, a ramas ca un testament pentru urmasi: „Fata lui
blanda stralucea cu o putere mai presus de fire. Avea intelepciunea
lui Moise, darzenia prorocului Ilie si credinta Sfantului Apostol Petru.
Doar vederea lui aducea mult folos celor care priveau spre dansul.
Iar cei care se atingeau de vesmintele sale aflau alinare pe loc, din
 orice obida, si se tamaduiau indata!”
La o varsta foarte inaintata, „marele placut al lui Dumnezeu” - asa cum il numeste „Patericul” -
si-a savarsit cu bine vremelnica sa trecere pe acest pamant, mutandu-si sufletul la cele vesnice,
in Imparatia Celui pe care L-a slujit ca un adevarat luptator neobosit. In a sasea zi a lunii
decembrie, trupul sau a fost depus in catedrala mitropolitana din Mira Lichiei. „Atat de senin si
luminos era chipul sau, incat parea ca doarme. Atat de mult mir placut mirositor izvorau
vesmintele sale, incat crestinii il adunau in vase si il duceau acasa, unde ii vindecau pe cei
bolnavi sau demonizati”, sta scris, spre pomenire, in „Viata celui intre sfinti, Parintele nostru,
Sfantul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Facatorul de Minuni”.

Epilog

Sfantul nu a fost inmormantat niciodata, caci atat de mari se dovedeau sfintenia

ramasitelor sale pamantesti si minunile pe care le savarseau, incat crestinii nici nu
au indraznit sa-i ingroape trupul! La putin timp dupa incetarea sa din viata, Sfantul
Ierarh Nicolae a fost canonizat, si astazi, dupa saisprezece veacuri, el este praznuit
atat de Biserica Ortodoxa, cat si de cea Catolica. Din pacate, navalirile pagane de
mai tarziu au profanat moastele sfantului, sfartecandu-i trupul. In anul 1600, Mihai
Viteazul a primit in dar de la Cardinalul din Bari, cu doar cateva luni inainte de
uciderea sa, mana dreapta a Sf. Nicolae. Domnitorul a daruit-o cu evlavie Bisericii
„Sf. Gheorghe-Nou”, care, pe atunci, era cea mai mare manastire din targul
Bucurestilor. De patru sute de ani, aceasta particica din moastele sfantului
odihneste in acelasi loc, savarsind nenumarate minuni. Alte parti din nepretuitele
moaste ale Sfantului Nicolae se afla risipite acum prin catedrale din Grecia, Italia si
Franta, dar sufletul sau se roaga, in Imparatia lui Dumnezeu, pentru crestinii din
intreaga lume.

Despre Sf. Nicolae

Sfantul Nicolae, patronul Greciei, Rusiei precum si al multor orase din Apusul Europei, este
unul din cei mai populari sfinti ai crestinatatii. Datorita multelor minuni pe care le-a savarsit
atat in timpul vietii, cat si dupa trecerea la cele vesnice, el este supranumit si "Facatorul de
Minuni" (Taumaturgul).

Data nasterii sale este necunoscuta, si nu exista o biografie detaliata a vietii sale. Totusi, se
cunoaste data mortii sale care este 6 Decembrie, neexistand insa un consens asupra anului,
care dupa unii cercetatori ar fi 345, iar dupa altii 352.

Traditia Bisericii spune ca Sf. Nicolae s-a nascut intr-o familie bogata in Parara (Asia
Minor). La moartea parintilor sai, Nicolae a devenit preot si s-a lepadat de toata averea sa, pe
care a daruit-o saracilor si a plecat in pelerinaj in Palestina si Egipt.
La intoarcerea acasa, poporul l-a intampinat si l-a ales Arhiepiscop de Myra.

Desi o cronica din secolul al VI-lea il citeaza printre participantii la Sinodul de la Nicea,
exista prea putini istorici care accepta aceasta teorie.

Moastele Sf. Nicolae au fost furate in anul 1087 din Myra, de catre negutatorii italieni si
aduse la Bari, unde pe data de 22 Iunie 1197, a fost ridicata o biserica dedicata Sf. Nicolae si
in care se afla si in prezent moastele sale.

Dupa cum se stie, Sf. Nicolae este ocrotitorul copiilor, dar totodata el este si ocrotitorul
marinarilor, al brutarilor, al fetelor fara zestre, al victimelor sistemului judiciar, etc.

Dintre multele legende care il au ca erou, cea mai cunoscuta este cea a fiicelor unui om bogat
care isi pierduse averea; Sf. Nicolae a venit intr-o noapte si le-a aruncat pe fereastra trei saci
de aur, pe care sa ii aiba drept zestre.
Alte binecunoscute minuni savarsite de Sf. Nicolae sunt invierea celor trei copii omorati de
un hangiu, salvarea de la naufragiu a unor corabii si multe altele.

Sfantul Nicolae este serbat atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Catolica, pe data de 6
Decembrie.

Minuni
Minunea Sfantului Nicolae cu un covor
Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: "Precum doreste cerbul izvoarele
apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevarat in acelasi chip
doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se
lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, cu
numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui
si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara
de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind:
"Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Si avea aceasta in mintea sa
totdeauna.

Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se

ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa:
"Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom
face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?" Iar acea
credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: "Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns
batranetele si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la
dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae". Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un
covor si a zis: "Ia-l pe acesta si mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de
trebuinta la pomenirea Sfantuiui Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire
copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul batram a laudat foarte pe
Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.

Si, mergand el prin mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si
trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare
batarn cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a raspuns cel ce ducea covorul: "Am
trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari". Si i-a zis cinstitul batran: "Buna este
socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai covorul tau? Pentru ca eu voiesc
sa cumpar un covor ca acesta". A zis batranul: "Cand l-am luat intai, am dat pe el opt
galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi". Si a grait cinstitul acela, catre batran:
"Au, luavei sase galbeni?" Si a zis batranul: "Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci,
indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a
dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: "Primeste, prietene, acesti galbeni
si da-mi covorul". Si a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.

Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au
despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: "Oare, naluciri vezi,
batranule, ca vorbesti de unul singur?" Pentru ca ei pe batran il vedeau si glasul lui il
auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara
numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la
femeia acestuia si zicandu-i: "Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-
ma cu el, m-a rugat, zicand: "Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am
alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el". Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si
femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina
stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: "Tu cine esti?"

S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o
facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: "Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am
insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni". Si multe asemenea acestora
zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.

Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului
Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si
ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de
manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: "Sa te duci de la mine, din ziua
aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Cel ce a zis: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru
Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus
covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: "Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca
ai mintit Sfantului".
Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa
raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul
Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat
mainile sale spre cer, zicand: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin
minunatul Tau Sfant Nicolae." Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, asa te jur, in frica
lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau
tanar?" Si a raspuns femeia: "Un om luminat. in chipul unui om cinstit batran, cu
stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre
mine: "Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma,
m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu
indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?"

Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si
cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei
Sfantului, a zis batranul: "Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de
la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi,
la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma
vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: "Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma
ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum". Si indata au strigat ca dintr-
o gura ammdoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu
Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el
cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului
Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care
auzeau proslaveau pe Dumnezeu si Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii
sai.

Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea
Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.
Amin.

Minuni
Cum a izbavit de la inec un dreptcredincios
Un om oarecare din Constantinopol, cu frica de Dumnezeu si credincios in Hristos, care
iubea pe Sfantul acesta si era iubit si el de dansul, vrand oarecand sa faca o calatorie in
alta tara, grabindu-l treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfantului de si-a facut rugaciunea
dupa obicei si, luandu-si ziua buna de la rude si de la prieteni, a intrat in corabie. Iar cand
a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corabierii sa intoarca si sa intinda panzele,
incepand alt vant. Deci, intru acea vreme, s-a sculat si acest smerit om sa mearga dupa
apa si, avand toti de lucru cu intinsul panzelor, s-a intamplat ca s-a impiedicat si a cazut
in mare. Si, fiind intuneric si vantul pornind corabia inainte, n-au putut corabierii sa-l
ajute cu nimic, ci plangeau de amara moarte a acelui om. Iar el, cazand in mare, cum era
imbracat, si aflandu-se acum in largul marii, a zis: "Sfinte Nicolae, ajuta-mi!" Si, strigand
catva timp acest cuvant, o, minune!, s-a aflat omul in mijlocul casei sale, parandu-i-se ca
este in adancul marii. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel si cei din casa,
aprinsera lumina si, strangandu-se si vecinii de afara, l-au vazut cu totii stand in mijlocul
casei si strigand; si apa de mare curgea din hainele lui. Deci, incremenind au ramas muti
de groaza, iar el a zis: "O, fratilor, ce este aceasta ce vad?" Ca stiu bine ca ieri, la noua
ceasuri, cand mi-am luat ziua buna de la voi, de la toti, intrand in corabie, am purces la
drum, ca avand vant bun, am mers catva timp, iar cand a fost la a doua si a treia straja de
noapte, adica la noua ceasuri, m-am dus pentru apa si m-am impiedicat de corabieri si am
cazut in mare. Si chemam pe Sfantul Nicolae intru ajutor, iar acum nu stiu unde ma aflu,
ci spuneti-mi voi ca eu mi-am iesit din fire si sunt uimit". Iar aceia, luand seama la
cuvintele lui si vazand si apa marii, care curgea de pe dansul, strigau: "Doamne,
miluieste!"

Deci, dezbracandu-se si luandu-si alte haine, s-a dus la biserica Sfantului Nicolae. Si acolo
a petrecut cealalta parte de noapte, cazand cu lacrimi si cu rugaciuni, la icoana Sfantului.
Si, venind vremea Utreniei si strangandu-se poporul, s-a facut cunoscut la toti minunea si
s-au umilit toti si s-au minunat de acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multa
multamita, Sfantului Nicolae, vazand si biserica plina de lumanari aprinse, slavind pe
Dumnezeu si laudand pe Sfantul, vestindu-se aceasta mare si peste fire minune prin tot
Constantinopulul. Si a ajuns pana si la urechile imparatului celui de atunci si ale
Patriarhului, care, facand sfat, au zis sa cheme pe acel om. Si, mergand el si istorisind
inaintea multora cele pentru dansul, toti au strigat: "Mare esti, Doamne, si minunale sunt
lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Si asa, facand
Litii si Privegheri la care se strangea mult popor, mergea el la biserica Sfantului, slavind si
binecuvantand pe Dumnezeu si dand multumire credincioasei Sale slugi, Sfantului Nicoale.

Minuni
Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul
lui Agricola
Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta
minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul
nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul
lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa
spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea
ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa
era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii,
si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica,
atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui:
"Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la
noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la
Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la
masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile,
acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii
Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot
poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el
lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle
pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani
petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se
tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum,
impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam.
Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie
moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit
vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii
lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu
cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si
de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le
graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau,
sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul
acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat
de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe
mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui
cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare
nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne
va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine
zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit".
Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au
facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe
rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea
intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in
vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis
Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau
altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau,
latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in
mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie.
Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in
mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu
bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum
te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar
tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in
Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea:
"Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine
te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic
din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam
inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta,
saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a
pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe
mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu
paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am
vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si,
luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si,
multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine,
Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile
mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile
mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si,
auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat
degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si
Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul
Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Minuni
Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de
inecare, pe cand era inca in viata
Oarecand, niste corabieri din Egipt calatoreau spre tara Ciliciei. Deci, cand li s-a intamplat
lor sa strabata noianul marii lui Adrian, atunci a cazut peste ei o furtuna mare si niste
valuri cumplite, cat si panzele li s-au rupt si toata corabia, de sila valurilor mari, s-a
zdruncinat si acum toti desnadajduiau de a lor mantuire. Iar de vreme ce se instiintasera
ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, ca este grabnic ajutator, mai
presus de nadejde, toti s-au intors la rugaciune catre dansul. Si in furtuna fiind, pe acela il
chemau si numai de la dansul asteptau scapare. Iar Sfantul deloc zabovind, indata a venit
in corabie si l-au vazut aceia cu ochii lor si le-a zis: "Iata, m-ati chemat si am venit voua in
ajulor". Si asa le-a poruncit lor sa indrazneasca si, luand carma, se arata ca indrepteaza
corabia. Iar, dupa aceea, a certat marea si a potolit primejdia cumplitelor valuri si era ca
Insusi Domnul, Care a zis; "Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu"
(Ioan 14, 12). Deci, dupa aceea, purtati de vant lin, au sosit la liman. Si toti, din corabie
iesind, indata s-au dus ca sa afle pe acela ce i-a mantuit pe ei din primejdie. Si
instiintandu-se ca el a intrat in biserica, au mers dupa dansul

Iar Sfantul se ferea de dansii si sta printre altii. Insa ei, dupa ce l-au vazut pe el, macar ca
niciodata nu-l cunoscusera mai inainte, ci numai de la aratarea cea de pe mare, il stiau,
alergand, au cazut la picioarele lui. Si isi pornira limba lor spre cuvinte de lauda si
multumire pentru izbavirea din rele ce patimisera.

Dar minunatul Nicolae ii izbavi pe ei nu numai de primejdiile trupesti, ci se arata cu

vrednicie si duhovniceasca ingrijire fata de dansii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar
duhovnicesc, si stiind ca ei cazusera in spurcaciunea desfranarii, care instraineaza pe
oameni departe de Dumnezeu si de poruncile Lui, a zis catre dansii: "Cunoasteti-va pe voi,
o fiilor, rogu-ma voua, cunoasteti-va si inimile voastre, si miscarile si ganduriie mintii
voastre si indreptati-le spre buna placere a lui Dumnezeu, ca chiar daca ne vom tainui fata
de oameni si vom parea ca suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot sa se ascunda
faptele noastre. Pentru aceasta, sarguiti-va cu toata osardia sa va paziti sfintenia
sufleteasca si curatia trupeasca, biserica sunteti a lui Dumnezeu, precum zice Pavel,
dumnezeiescul Apostol: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul
lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica
Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care suteti voi" (I Corinteni
3,16-17). Deci, asa invatandu-i Sfantul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet,
i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru ca era in obiceiul fericitului sa dojeneasca,
asa ca un tata iubitor de fii. Iar vederea chipului sau era ca a unui inger al lui Dumnezeu,
stralucind cu darul dumnezeiesc. Ca ieseau din chipul lui oarecare raze prea luminoase si
mai mult decat fata lui Moise stralucea fata lui. Si din vederea lui, daca cineva ar fi fost
ingreunat de vreo patima sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai cautand la dansul, isi
afla din destul mangaiere in necazul sau. Ori, daca cineva vorbea cu dansul, multa sporire
spre bine indata aceluia i se facea. Pana si din cei necredinciosi, de se intampla cuiva sa
auda un cuvant din izbavitoarea lui gura, apoi si unii ca acestia se hraneau cu dulceata
cuvintelor lui si, lepadand ratacirea ce din tinerete crescuse intru dansii, primeau in inima
cuvantul cel adevarat si drept.
Sfanta Olimpia

Sfanta Olimpia s-a nascut la Constantinopol in anul 368, intr-o familie nobila. Atat tatal
sau (Seleukos) cat si mama sa, au murit curand dupa nasterea ei.
Unchiul sau, Prokopios, a devenit tutorele ei, iar Theodosia, sora Sfantului Amphilochios,
s-a ocupat personal de educatia Olimpiei.
La varsta de 18 ani, Olimpia a fost silita sa se casatoreasca cu vistiernicul imparatului
Teodosie, care a murit curand, lasand-o pe Olimpia vaduva la varsta de 19 ani si totodata
posesoarea unei mari averi.
In zadar a incercat imparatul bizantin sa o convinga pe Olimpia sa se recasatoreasca cu
un nobil spaniol (Elpidios), intrucat ea se hotarase sa-si dedice viata Bisericii si actelor de
caritate.
Olimpia ducea o viata ascetica, in posturi si rugaciuni, si intemeiase o comunitate de
femei crestine, intr-una din casele sale situate in apropierea catedralei Sfanta Sofia.
Sfantul Ioan Gura de Aur, care o aprecia in mod deosebit, a avertizat-o in cateva randuri
asupra celor ce profitau de darnicia si bunatatea ei.
La varsta de 30 de ani, Olimpia a fost hirotonita diacon al catedralei Sf. Sofia de catre
insusi patriarhul Constantinopolului, Nektarios.
Dupa hirotonire, Olimpia a hotarat sa duca o viata si mai austera si a mutat comunitatea
pe care o intemeiase cu cativa ani in urma, chiar in cladirile anexe ale catedralei.
Discipolele sale, Elisanthia, Martyria, Palladia si Olimpia - nepoata sa, fura la randul lor
hirotonite diaconite; ele o ajutau pe Olimpia in conducerea comunitatii, care numara la
acea data 200 de femei.
Olimpia a fost extrem de devotata cauzei Sfantului Ioan Gura de Aur, ceea ce i-a adus
multe persecutii, dupa ce acesta din urma a fost surghiunit de patriarhii Bisericii. Ea nu a
vrut sa recunoasca pe Arsakios ca inlocuitor al Sf. Ioan pe scaunul episcopal, si ca urmare
a fost acuzata ca ar fi incercat sa incendieze cladirile catedralei si a fost exilata la randul
sau in anul 405.
Mai tarziu, i s-a permis sa se intoarca in Constantinopol, iar cea mai mare parte a averii
sale a fost confiscata.
Arsakios a dispus desfiintarea comunitatii de femei de la Sfanta Sofia si a inceput o
crancena persecutie a diaconitelor.
Din cele 17 epistole pe care Sf. Ioan Gura de Aur le-a adresat Olimpiei din exil, putem
vedea cat de mult acesta o aprecia.
La randul sau, Olimpia a infruntat orice persecutie, inclusiv exilul si pierderea
comunitatii de femei, in care pusese atata truda, decat sa-l tradeze pe acest Sfant Parinte
al Bisericii, atunci cand toti ceilalti il parasisera.

Olimpia a murit in anul 408 la Nicomedia; la cererea sa, sicriul sau a fost pus pe mare si
lasat in voia valurilor, care l-au purtat la mal in golful Astakos, unde se afla o biserica a
Sf. Toma. Moastele sale, facatoare de minuni, au fost pastrate in acea manastire pana in
secolul VII, apoi au fost mutate la Constantinopol.
Casa sa din Constantinopol, transformata in manastire, a continuat sa existe pana in anul
532, cand a ars, si a fost reconstruita mai tarziu.
Diaconita Olimpia a fost canonizata ca Sfanta si este serbata impreuna cu diaconitele
Elisanthia, Martyria, Palladia si Olimpia, pe data de 25 Iulie.
In zilele noastre, desi diaconatul femeilor a fost desfiintat de mult, de catre ierarhia
bisericeasca, exista tot mai multe pareri, mai ales in randurile laicilor ortodocsi, ca el ar
trebui reintrodus.
Biserica evita sa abordeze acest subiect, iar cateodata "uita" sa o includa pe Sf. Olimpia
in calendarul bisericesc, sau o numeste "Cuvioasa" in loc de "Sfanta".
Exista insa sperante intemeiate, ca aceasta situatie se va schimba in viitor, datorita
eforturilor laicilor, care vor determina ierarhia sa acorde un rol mai important
femeilor in viata, traditia si istoria Bisericii Ortodoxe.

VIAŢA SF. PARASCHEVA

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita
Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata.
Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi
mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi
creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin
scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată
îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.

După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei

Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: "Cel ce voieşte să vină
după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie". Îndată fiind
cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi
dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale
aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.

După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-
o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice
că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările,
îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte
preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea
peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor
şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.

Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi

sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo
şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă
parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.

Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri
din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita
fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui
Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu
lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în
acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea
făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri
cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti;
obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.

De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim;
căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa
pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi
îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi "blîndele picioare ale
Mîntuitorului meu Hristos au călcat" şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o
pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a
le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a
stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei,
puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.

Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o

împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă,
cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea
dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate
acestea.

Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe
fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o
corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul
patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi
pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri
şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la
biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea
părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.

Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare
zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei
locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu
dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.

Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie
împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci
oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: "Ridică trupul acesta şi-l
îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia". Însă
zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită
sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce
călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul
locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care
cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a
apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg
cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de
miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi
pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi
numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot
felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată
neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să
verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.
Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei,
capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în
oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi
Dositei patriarhul Ierusalimului.

Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul

Constantinopol aici la Iaşi. Adică, "Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd
bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd
de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a
trimis aici către stăpînitorul Moldovei". Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: "Sfînta
Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care
apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad
al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica
patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri
şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de
pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a
strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la
Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă
către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a
strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei
Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa
cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte".

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate
sfintele moaşte, pe care scrie aşa: "Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu
conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în
Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan
Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător
al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol
cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre
Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a
toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte
moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei,
Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam
mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila
lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă
ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi
le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel
Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui
Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre
Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam
7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul
lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani.
Amin".

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră,
pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul
sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă
aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau
din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc
vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte,
nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a
fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa
face multe minuni pînă astăzi.

Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat
cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a
lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să
amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul
neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza
aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se
cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi
evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a
moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie
1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un
sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei
moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea
credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă
astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după
această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană
din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-
Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga
cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors
acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus:
"Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi
lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii
ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După
două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală
fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a
rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare.
Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:
"Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!"

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru
iarnă. Mama ei o îndemna: "Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei
Parascheva!". "Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i
prăznuiesc pe toţi!". După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe
stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a
doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare
şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers
atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei.
Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile
pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: "Domnule inginer, aţi
scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu
pentru dumneavoastră!"

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în
braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată
copilul a strigat: "Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!". Mulţumind din inimă Prea
Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a
părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a
alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie.
Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi
îngîndurat. "Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?" a întrebat-o soţul. "Diavolul mi-a dat
în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina.
Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a
venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de
moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-
a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. "Femeie, în seara aceasta la ora opt
fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica
noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această
cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească". De atunci este multă armonie şi
bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar
Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a
fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat,
de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul
războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi
bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru
credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-
au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le
aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de
ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o
troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii,
călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi,
caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii
din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită "cea
grabnic ajutătoare şi mult folositoare".

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd
oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două
creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: "Părinte, dă-
ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această
pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat".
"Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!". În clipa
aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a
ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta
Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte
Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi
ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi,
de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate
vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi
în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină
la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla
Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie,
patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din
ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În
această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile.
Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi
două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare

procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu
clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul
clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la
locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu
bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte
rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.!

MINUNI SF. PARASCHEVA

O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de
lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece
acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la
Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile
vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze
pentru feciorul său, care era un golan şi - fiind chiar clientul ei - a profitat când ea a ieşit
din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de
unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.

2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta
Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit
la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o
putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: "draci, diavoli..". Oricine
venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei
Mitropolii - un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-
o: "Spune, ce păcat ai făcut?" Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o
înşeală.

A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi.
Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat
acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei
şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a
limpezit la minte.

A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a
împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă.

3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi

plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la
tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu
dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la
doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie
foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.

Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având
serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am
făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat. Peste trei luni
am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am întrebat-o cum se simte, îmi spune: "Bine!
Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a
început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier
şi m-am făcut sănătoasă".

4. Soţia unui şef mare s-a întâlnit cu mine pe stradă. Când m-a văzut, a început să plângă
şi să-mi spună că are un mare necaz. Am întrebat-o ce are şi mi-a spus că are o duşmană
mare care este geloasă pe ea şi o necăjeşte batjocorind-o peste tot. Am întrebat-o dacă
crede în Dumnezeu şi mi-a spus că da. Atunci am sfătuit-o să dea un pomelnic la Sfânta
Paraschiva pentru izbăvirea de duşmani. M-a ascultat şi a dat un pomelnic de 40 de zile.
Au trecut trei săptămâni şi duşmana a fost omorâtă într-un accident, în propria ei maşină.

5. O maică din Cheile Bicazului a venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu
mai auzea nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a plecat complet
sănătoasă.

6. Mi-a povestit un preot din Ardeal că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se
căsătorească cu un băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a căsătorit
cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh şi i-a povestit durerea sa.
Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea
un pomelnic. L-a ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e fericită.

7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a povestit: A fost bolnav de plămâni - T.B.C. -, i s-au
făcut multe antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acela i-
a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora
zece seara şi Sfânta Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă
peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri plângând. A doua
zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii,
slujeşte şi azi Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal.

8. A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan

mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de
45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi
i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten
evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la
Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos
fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta
Paraschiva.

9. O femeie de la ţară, foarte disperată, a venit la Sfânta Paraschiva că i s-a furat vaca. A
dat un pomelnic şi a plecat. Peste o săptămână a venit să-i mulţumească Sfintei
Paraschiva, că a găsit vaca în al treilea sat.

10. Vine o mamă foarte necăjită la Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă
şi putin credincioasa si ca are in fata bacalaureatul si admiterea în facultate. Am sfătuit-o
să o aducă şi pe fată la Sfânta Paraschiva. Când a venit cu fata, am întrebat fata dacă ştie
rugăciuni, mi-a răspuns că nu ştie nici o rugăciune. Am dus-o în faţa sfintei racle a
Cuvioasei Paraschiva şi i-am zis să stea în genunchi să se roage cum ştie. Ea a spus sfintei
că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la
bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Vine altă grijă şi mai grea: admiterea la facultate. Fetiţa vine de acuma singură la Biserică
şi mai des. Iar în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Paraschiva că ea ştie
la chimie mai bine oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media şapte. Dar nu avea loc,
pentru că au intrat cu cea mai mică medie de 7,50.

Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la Sfânta Paraschiva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru
copii fără locuri, însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta face
demersuri la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care intră şi fetiţa în cauză. Aşa a
ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei şi de atunci fata şi mama vin foarte des la cuvioasa
să-i mulţumească.

11. Într-o seară a venit la Sfânta Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată,
emoţionată până la lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la
Cuvioasa Paraschiva. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o ce are. Şi a zis că e foarte
fericită şi a venit să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei Paraschiva. Mi-a povestit: "Sunt
funcţionară în Galaţi şi m-am hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam
aşa bine pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa, venind în drum spre Iaşi la examenul de
admitere, m-am întâlnit pe tren cu o domnişoară care era în aceeaşi situaţie ca şi mine.
Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta
Paraschiva să-i cerem ajutorul. Domnişoara, foarte mândră, mi-a răspuns ?că ea n-are
nevoie de ajutorul nimănui, că este pregătită bine?. Eu totuşi am venit la Sfânta
Paraschiva şi i-am cerut ajutorul şi mi l-a dat. La examen cea bine pregătită a picat şi eu
am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc Cuvioasei".

12. O doamnă din Bacău voia neapărat să se mute la Iaşi. Mulţi ani s-a chinuit cu această
problemă, dar nu putea să reuşească. Şi atunci, după sfatul cuiva, a venit la Sfânta
Paraschiva, s-a închinat şi a lăsat pomelnic. Au trecut câteva luni şi ea nu numai că a fost
mutată la Iaşi, ci a căpătat şi locuinţă.

13. Două cumnate trăiau într-o casă, în buna înţelegere, într-o zi la una din ele au dispărut
200 de lei. Ea a reproşat cumnatei sale că aceea i-a luat, cea învinuită s-a jurat că nu ştie
nimica, dar degeaba... Atunci a venit la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a
rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. După
două săptămâni copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o
maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.
14. Pe ziua de 16 octombrie 1968 vine o mamă într-o stare de nebunie, ţipă, strigă,
plânge, îşi rupe părul... Am intrebat-o ce are. Mi-a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta
Paraschiva.

În ziua hramului, Sfânta Paraschiva, 14 octombrie, ea s-a apucat să facă pregătiri pentru
iarnă. Mama ei, o femeie bătrână şi credincioasă, îi spune: "Draga mea, să nu faci asta,
căci astăzi este o mare sărbătoare - ziua Sfintei Paraschiva".

Ea îi răspunde: "în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi".
La o oră după acesta discuţie, şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la
alimentară, dar, luându-se cu treaba, n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai
vine. în cele din urmă, o vecină a venit şi i-a spus că fetiţa e dusă cu salvarea la spital,
deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut
sănătoasă, fără nici o complicaţie.

15. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. în ziua de 14 octombrie -
hramul Sfintei Paraschiva - soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci
săpun". Aceea, fiind creştină, i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare. Astăzi e
Cuvioasa Paraschiva şi mă duc la Sfânta Mitropolie la slujbă". Şi g-a dus la sfintele slujbe.

Stăpâna, foarte supărată, s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi
acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa. Ea a intrat în casă, iar fetiţa ei unică,
de 12 ani, fugea în jurul cazanului şi la un moment-dat, a căzut în el şi a murit imediat.

16. Fiica unei doctoriţe de aici din Iaşi a căzut la un examen şi era ameninţată să rămână
repetentă. A venit mama ei la mine şi mi-a spus necazul ei, desigur rugându-se Sfintei
Paraschiva cu lacrimi. Doctoriţa mi-a făcut mie mult bine. Am rugat-o şi eu pe Sfânta
Paraschiva s-o ajute, s-o scoată din acest necaz spunându-i: "Tu ştii, Sfântă Paraschiva, cât
de mult m-a ajutat doctoriţa pe mine, te rog ajut-o şi tu pe ea, că eu nu pot". Noaptea am
visat-o pe Sfânta Paraschiva, care mi-a spus: "Şi ce datoare sunt eu doctoriţei, dacă te-a
ajutat pe tine? Dar hai să fie cum vrei tu!" Şi a continuat: "Eu îţi trimit pe fiul tău, care-i
prieten cu profesorul fetei, să vorbească el cu profesorul s-o mai examineze o dată, iar eu
o voi ajuta la examen". Peste două zile a venit băiatul meu de la Bucureşti - nechemat -, a
aranjat toate şi fata a luat examenul şi a trecut în anul trei.

17. O fată farmacistă foarte cuminte, având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. Prin
mine a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi la 1 ianuarie 1968 a făcut cunoştinţă cu un
doctor văduv. Acela începe s-o curteze, dar ceva serios nu spunea. Apoi o lasă şi se duce la
altele. Ea, disperată, tot vine şi mi se plânge, iar eu îi spun: "Să continuăm cu rugăciuni la
Cuvioasa Paraschiva".

Şi într-o duminică, pe neaşteptate, vine doctorul la familia fetei şi o cere în căsătorie.

Peste zece zile s-a făcut nunta şi sunt fericiţi.

18. În anul 1968, prin luna martie, într-o dimineaţă, Părintele Stareţ loanichie din Sfânta
Mitropolie se apropie de mine şi-mi spune, arătând spre o doamnă: "Vezi, doamna aceea a
venit din Bulgaria şi nu ştie româneşte, matale ştii ruseşte, încearcă să vorbeşti ruseşte cu
ea să vedem ce doreşte - dacă ştie şi ea ruseşte", într-adevăr, doamna ştia ruseşte. S-a
bucurat că poate să-şi spună durerea ei şi plângând mi-a povestit că are un singur băiat,
care a ajuns la facultate în anul doi şi subit a înnebunit, dar într-o formă aşa de gravă că-1
ţine într-o cuşcă.
Ea întotdeauna a fost credincioasă, în schimb soţul ei este un ateu şi întotdeauna îl
blestema pe copilul lui şi înjura pe Dumnezeu. Ea mereu se ducea la biserică, rugându-se
cu lacrimi pentru copilul ei. într-o noapte visează o femeie înaltă, îmbrăcată în negru,
care-i spune: "Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine". Femeia n-a întrebat-o
unde să meargă şi cine este aceea pe care a visat-o.

Peste vreo două luni iarăşi visează aceeaşi femeie care-i spune acelaşi lucru ca prima dată.
Atunci ea o întreabă: "Dar cine eşti şi unde să mă duc?". Ea a răspuns: "Sunt Sfânta
Paraschiva din Iaşi!"

Doamna din Bulgaria locuia chiar în capitala ţării - Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi,
căpătând paşaportul, a venit la Sfânta Paraschiva. M-a întrebat ce să facă, cum s-o roage
pe Sfânta Paraschiva pentru fiul ei? Am învăţat-o, a dat pomelnic pentru un an de zile,
asta din proprie iniţiativă. Toată ziua nu s-a dezlipit de la sfânta raclă până seara, apoi a
plecat.

După un an a venit cu mama ei de 90 de ani să-i mulţumească Sfintei Paraschiva că băiatul

ei s-a făcut complet sănătos şi continuă studiile la facultate.

19. O femeie care a lucrat mulţi ani în Sfânta Mitropolie mi-a povestit că o durea un picior
tare rău. Ea s-a rugat mereu la Sfânta Paraschiva să-i aline durerea, într-o noapte a visat
pe Sfânta Paraschiva care s-a atins de piciorul ei şi i-a spus: "Acuma n-are să te mai doară".
Şi, într-adevăr, aşa a fost.

20. O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost
condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a
mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

21. În duminica de 21 februarie a venit o femeie şi a întrebat cu ce poate ea mulţumi

Sfintei Paraschiva pentru ajutorul primit. Avea o singură fată studentă, care a fost
condamnată de doctori la moarte, găsindu-i-se cancer în sânge - leucemie. Dar mama sa a
dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi fiica ei s-a vindecat, este sănătoasă şi-şi continuă
studiile. Am sfătuit-o să dea rugăciuni de mulţumire şi să vină şi ele cât de des la biserică
să-i mulţumească Sfintei Paraschiva şi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

22. Cu doi ani în urmă, într-o dimineaţă, a venit în Sfânta Mitropolie o doamnă bătrână şi a
stat toată slujba lângă Sfânta Paraschiva. Apoi m-a rugat să-i dau adăpost să se
odihnească, căci la noapte pleacă acasă. Am luat-o la mine. Mi-a povestit că e din Craiova,
are un fiu membru al guvernului, dar nu vrea să ştie de ea că este săracă. De mult are
dorinţa să vină să se închine Sfintei Paraschiva şi s-a rugat mult pentru aceasta, dar n-avea
bani cu ce veni. într-o noapte visează pe Sfânta Paraschiva care-i spune: "Te voi ajuta să
vii la mine". A trecut o săptămână şi pe neaşteptate primeşte de la fiul său suma de cinci
sute de lei şi cu banii aceştia imediat a venit la Sfânta Paraschiva să-i mulţumească că i-a
împlinit dorinţa.

23. O fată voia să dea la medicină. Vine la Sfânta Mitropolie foarte necăjită că toată vara
nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu
poate ţine minte decât structura splinei. Eu o sfătuiesc să se ducă la racla Sfintei
Paraschiva să se roage cum ştie şi ea îi va ajuta.
Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt
pregătită, ştiu bine numai splina".

La examen intră trei candidaţi. Li se dă cutia cu bileţele, trag primii doi bileţelele şi la
urmă trage şi ea cu strângere de inimă, şi mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A
ştiut perfect şi a luat zece.

A doua zi a venit la Sfânta Mitropolie să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva. De la uşă a

început să plângă şi să strige: "Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă..., nu
eu...". Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat
cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

24. În ultimul război mondial ostaşii români şi ruşi au povestit următoarele: Când frontul
era în jurul laşului şi când ruşii porneau atac, apărea o femeie de statură uriaşă, oprindu-
se între cele două tabere de duşmani, ostaşii se simţeau sleiţi de puteri şi nu puteau să
mai lupte. Astfel oraşul Iaşi a fost scutit de mari distrugeri. Era Cuvioasa Paraschiva -
ocrotitoarea.

25. Mi-a povestit Preotul Popovici Laurenţiu, care a luat parte la cele ce urmează: "în anul
1946 a fost mare foamete în Moldova. Nu plouase doi ani. Soborul de preoţi şi diaconi s-au
pornit în pelerinaj cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Paraschiva; ne-am oprit în satul
Mogoşeşti şi am început Sfântul Maslu, eram în frunte cu episcopul-vicar Valeriu Moglan. La
începutul Sfântului Maslu a venit o ploaie torenţială".

26. Tot părintele de mai sus povesteşte că a fost de rând la Cuvioasa Paraschiva şi citea
acatistul sfintei la raclă, la picioarele sfintei. O femeie cerşetoare, făcându-se că se
închină, a pus mâna pe banii care erau la sfânta în raclă. Dar a ţipat grozav, că mâna ei se
încleştase şi nu putea să o scoată din sfânta raclă. S-au făcut rugăciuni pentru iertarea ei
şi ea şi-a scos mâna, făgăduind că niciodată nu va mai fura bani, ori alte obiecte.

27. A venit o femeie necăjită că soţul ei are pe faţă nişte bube care supurează şi-1 dor -
toată faţa îi era cuprinsă de acestea. A încercat la mulţi doctori, cu diferite tratamente şi
alifii, dar totul era în zadar, ba parcă după fiecare tratament se înfocau şi se extindeau
mai tare. Atunci soţia lui a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat la cuvioasa şi a
dat pomelnic. Cu o batistă curată ce avea la ea, a desfăcut-o şi a şters sfintele moaşte.

Când a ajuns acasă, a pus batista pe faţa soţului şi i s-au mai potolit durerile, iar după o
săptămână au dispărut bubele, în fiecare zi stătea câteva ore cu batista pe faţă. Soţia a
venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva şi lui Dumnezeu şi a spus minunea.

28. În nordul Ardealului era un preot cu soţia şi doi copii, foarte credincioşi. Fiind un sat
mic cu 120 de familii şi foarte sărac, cu o biserică de lemn, foarte dărăpănată, iarna nu se
făcea foc deloc în ea, iar vara era mâncată toată pe dinafară de ciocănitori, încât în
fiecare vară trebuia lipită pe dinafară cu pământ şi până toamna era din nou găurită de
ciocănitori.

Preotul şi credincioşii au făcut demersuri şi cereri la superiori să aprobe să facă biserică

nouă, dar fiind sub regim comunist, nu le dădea voie. Era prin anul 1969.

Atunci preotul s-a apucat de făcut biserica fără autorizaţie. Au ridicat-o din temelii, au
acoperit-o cu tablă, au tencuit-o pe dinăuntru, dar nu mai aveau putere s-o termine.
Atunci soţia preotului a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a rugat, a lăsat pomelnic şi
a cerut ajutorul cuvioasei şi la urmă mi-a spus mie ce necaz are.

Eu ştiam o maică care avea ceva bani şi tot voia să facă o faptă bună, eventual să facă
undeva o fântână, să fie pomană la cei morţi. Aşa se gândea dânsa, că toţi care vor bea
apă din acea fântână vor zice o vorbă bună pentru cel ce a făcut-o. M-am dus la ea şi i-am
zis: "Uite, a venit o preoteasă din Ardeal unde construiesc o biserică şi nu mai au putere s-
o termine. Lasă fântâna şi dă banii la biserică că-i mai mare pomană".

Maica aşa a făcut - a dat o sumă mare de bani de au făcut iconostasul, electrificarea şi
jumătate din pictură, apoi după câteva luni a mai dat o sumă de bani de au terminat
pictura şi pavimentul pe jos. Acest lucru a însufleţit pe credincioşi şi au terminat Biserica.
Banii aceştia i-a socotit direct de la Cuvioasa Paraschiva şi de la Maica Domnului.

Drept mulţumire, preotul a pus pe pictori s-o picteze în biserică pe Cuvioasa Paraschiva şi
pe Sfânta Muceniţă Sebastiana, al cărui nume îl purta maica milostivă. Aceasta a fost
minunea Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi.

29. A venit preotul din Ardeal cu soţia la Iaşi să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva de
ajutorul primit, că din greu impas i-a scos şi, drept răsplătire, Cuvioasa Paraschiva i-a
încărcat cu multe daruri pentru sfânta biserică. Maica care a dat banii pentru pictură a
mai dat un rând de veşminte preoţeşti. Preoţi şi credincioşi au pus bani şi au luat un potir
şi cele necesare pentru slujit Sfânta Liturghie, au mai donat icoane, covoare şi alte lucruri
necesare sfintei biserici. Tot o minune a Cuvioasei Paraschiva este şi împodobirea sfintei
biserici(Biserica aceasta este în localitatea Bogata de Sus, judeţul Cluj, protopopiatul Dej,
iar preotul se numeşte Ramba Gheorghe şi a stat acolo 15 ani.).

Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale
Cuvioasei Paraschiva:

1) Într-un sat din apropierea laşului au apărut omizi care rodeau tot; atunci preotul satului
şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca
să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat.

Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub
un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. In apropierea grădinii curgea o apă şi
în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile toţi au văzut cum
omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele
mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi căruţe. Când s-a
terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nici o omidă pe copac, şi nici în grădini.
Le izgonise Cuvioasa Paraschiva.

Au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase
Paraschiva pentru minunea făcută.

2) Prin anii 1950-1954 comuniştii au vrut s-o îngroape pe cuvioasa ca să nu-i mai deranjeze
mulţimea de credincioşi care veneau să se închine zilnic.

S-au sfătuit în secret, într-o dimineaţă au trimis nişte oameni să sape groapă în cimitir.
Când au început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a întunecat cu nişte
nori mari şi negri, a început un vânt năprasnic, cu ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu
tunete şi fulgere, de credeai că-i rade Domnul de pe faţa pământului. îngroziţi, oamenii au
alergat cu mic cu mare la mitropolie să se roage Cuvioasei Paraschiva să mijlocească ea la
Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat preoţii, au tras clopotele şi au făcut
cu toţii acatistul şi paraclisul cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului,
încât toată biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna s-a
potolit. Intre timp au venit vreo 6 bărbaţi care au povestit mulţimii unde au fost şi ce au
vrut să facă edilii oraşului fără ştirea preoţilor şi a mitropolitului, dar Cuvioasa Paraschiva
le-a arătat că nu ei conduc Iaşul.

Văzând minunea, mulţi s-au întors la Dumnezeu şi cu toţii au dat slavă lui Dumnezeu şi au
mulţumit cuvioasei că a rămas în mijlocul lor, să le fie ajutătoare şi grabnic folositoare în
necazuri.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate
număra? Acestea scrise de mine, păcătoasa, sunt numai o picătură din oceanul milostivirii
sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi
dragoste, nădejde şi smerenie.

Sfântă Cuvioasă Maică Paraschiva, roagă-te lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi în
această viaţă ajută-ne să trecem cu bine peste greutăţile şi ispitele zilnice. Amin.

Bucură-te, Paraschivo, mult folositoare!

Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt!

Lăudat şi Preamărit să fie Dumnezeu întru sfinţii săi. Amin!

Alte minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:

După al II-lea război mondial, cam prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea
credincioşilor s-a făcut procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei
Paraschiva prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi cu
prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către Ştefăneşti, făcând popasuri
şi rugăciuni în mai multe sate.

Ajungând în satul Călăraşi, carul cu boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au
mai putut fi urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e cauza.
După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un alt convoi cu icoana
Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani, însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi,
făcând de asemenea rugăciuni pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia
Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La întâlnirea celor două
procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu, iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului
şi-a continuat drumul spre sud.

Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie, aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i
întâietate să treacă ea mai întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre
nord.

Ca şi în alte daţi când au fost scoase sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni,
Dumnezeu s-a milostivit şi a trimis ploi binecuvântate.
în amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul
Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.

Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta
Paraschiva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale
şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel:
"Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în
continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi
milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă".

Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în
noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu
oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să
intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are
34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat
milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este
doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Paraschiva, în orice necaz ar fi,
imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte - ea
însăşi fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur
cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.

Mărturisesc părintii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o

minune petrecută la racla Sfintei Parascheva de la Iasi, la 14
octombrie 1951. De hram, pe când oamenii asteptau la rând să se
închine, au venit si două crestine bătrâne din Focsani. Văzând lume
multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa:

- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să

mai stăm la rând, că suntem bolnave, si să-i punem sub cap această
pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept multumire pentru
ajutorul ce ni l-a dat!

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeti si

vă închinati!

În clipa aceea, preotii si credinciosii au văzut un lucru cu totul sfânt

si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singură capul, iar după ce femeile
i-au pus perna adusă si s-au închinat, Sfânta Parascheva si-a lăsat
iarăsi capul pe pernă.

Din Viata Pr. Cleopa

29 iunie Sfintii Apostoli Petru si Pavel

La aceştia care altă pricină mai mare de laudă ar

putea cineva să gândească a afla, afară de
mărturisirea şi chemarea Domnului.

De vreme ce pe unul l-a fericit, şi l-a numit piatră,

asupra căruia zice că a întărit Biserica (adică asupra
mărturisirii lui); iar pentru celălalt (adică pentru
Pavel) a zis că va să fie vas alegerii, şi-i va purta
numele Lui înaintea tiranilor şi a împăraţilor. Însă
Sfântul Petru era frate lui Andrei cel întâi-chemat,
trăgându-se dintr-un oraş mic şi neînsemnat, adică
din Betsaida, feciorul lui Iona, din neamul lui Simeon,
pe vremea arhiereului Ircan. Trăind cu mare lipsă şi
sărăcie, îşi ţinea viaţa cu osteneala mâinilor sale. Murind tatăl său Iona, atunci Simon
căsătorindu-se, şi-a luat femeie pe fiica lui Aristobul, fratele lui Varnava apostolul, şi a născut
fii, iar Andrei a rămas întru curăţie. Deci pe vremea în care era Ioan la pază în temniţă,
mergând Iisus la lacul Ghenizaretului, şi aflând pe Andrei şi pe Petru unde-şi întindeau năvodul
şi mrejele, i-a chemat şi îndată au urmat după Dânsul. După aceea propovăduind Petru
Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi în Bitinia, s-a pogorât până la
Roma. Şi pentru că a biruit cu minunile pe Simon vrăjitorul, împărăţind acolo Nero, a fost
răstignit cu capul în jos, precum el însuşi a cerut şi şi-a primit fericitul sfârşit. El era la chipul
feţei alb, puţin cam galben, pleşuv şi des la părul ce-i rămăsese, cam crunt la ochi şi roşu,
cărunt la cap şi la barbă, cu nasul cam lungăreţ, cu sprâncenele înalte, la vârstă om de mijloc,
drept la stat; se pornea îndată împotriva nedreptăţii, din râvnă dumnezeiască. Spre cei ce
veneau la pocăinţă era iertător, şi lesne a schimba şi a muta hotărârile şi judecăţile cele mai
dinainte.

Iar Sf. Pavel, şi el era evreu, din neamul lui Veniamin, dintre farisei, fiind învăţat de Gamaliel,
şi instruit desăvârşit în Legea lui Moise. Locuia în Tars, care fiind fierbinte iubitor Legii, jefuia şi
strica Biserica lui Hristos, şi cu a lui voie şi sfat a fost omorât întâiul mucenic Ştefan.
Cunoscându-se de Dumnezeu în amiaza zilei, şi orbindu-i-se vederea, i s-a trimis glas
dumnezeiesc din cer, prin care a fost trimis către Anania, vechiul ucenic al Domnului, ce locuia
în Damasc; şi acela învăţându-l, l-a botezat. Şi fiindcă s-a făcut vas alegerii, a purces, ca şi
cum ar fi zburat cu aripi, de a înconjurat şi a cuprins toată lumea; şi ajungând la Roma, şi
învăţând pe mulţi, şi-a săvârşit viaţa acolo, tăindu-i-se capul din porunca împăratului Nero
pentru mărturisirea lui Hristos, în urma lui Petru. Şi se spune că din tăierea aceea a curs
sânge şi lapte. Şi măcar că fericitul Pavel s-a săvârşit mai pe urma lui Petru, moaştele lor însă
tot la un loc s-au pus. Fericitul apostol Pavel era şi el pleşuv la cap, vesel la căutătură, cu
sprâncenele plecate în jos, alb la faţă, barba îi era cam lungă cu cuviinţă, cu nasul rotund şi
cuvios, la toată faţa împodobit, cam cărunt la cap şi la barbă, om sănătos cu virtutea, puţin
cam scurt la trup, înţelept, plin de daruri, cu cuviinţa obiceiurilor sale şi cu tăria cuvintelor
sale, şi cu dumnezeiască putere trăgea pe cei ce mergeau la dânsul. Însă amândoi corifeii
apostoli erau plini de Duhul Sfânt şi de dumnezeiescul har. Şi se face prăznuirea lor în biserica
Sfinţilor Apostoli cea mare, şi la Orfanotrofion, şi în cinstita biserică a Sf. Apostol Petru ce este
aproape de sfânta biserică cea mare, şi la toate cele de pe alocuri sfintele lui Dumnezeu
biserici.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Sfantul Apostol Petru, care mai inainte de apostolie se numea Simon, era de neam
iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mica si neslavita, care se
numeste Betsaida. El era fiul lui Iona, din semintia lui Simeon si frate cu Sfantul
Apostol Andrei, cel intai chemat. Luand pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfantul
Apostol Varnava, a nascut dintr-insa un fiu si o fiica. Petru era simplu la obicei si
neinvatat, insa temator de Dumnezeu; caci pazea poruncile Lui fara de prihana in
toate lucrurile sale. Cu mestesugul era pescar, caci, fiind sarac, trebuia sa-si castige
hrana casei sale din osteneala mainilor, ca sa hraneasca pe femeie, pe copii, pe
soacra si pe batranul sau tata, Iona. Andrei, fratele lui, trecand cu vederea
desertaciunile si galcevile lumii acesteia, si-a ales viata fara insotire; si, ducandu-se
la Sfantul Ioan Botezatorul, care propovaduia pocainta la Iordan, s-a facut ucenicul
lui.

Andrei, auzind cuvintele invatatorului sau, care arata cu degetul pe Iisus, zicand: Iata
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii… si celelalte marturii despre
Domnul nostru Iisus Hristos, a lasat pe Ioan si s-a dus in urma Lui cu un alt ucenic
al Botezatorului Ioan. El singur a intrebat pe Hristos despre casa si despre vietuirea
Lui, zicand: Invatatorule, unde locuiesti? Domnul le-a raspuns: Veniti si vedeti. Ei s-au
dus si au vazut unde locuia si au petrecut la Dansul ziua aceea.

A doua zi, ducandu-se Andrei la fratele sau, Simon Petru, i-a grait: Am aflat pe Mesia,
Care se talcuieste Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, cautind spre dansul, i-a
zis: Tu esti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se talcuieste Petru. Sfantul
Petru indata s-a ranit cu dragostea pentru Domnul, crezand cu adevarat ca este
Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Dar nu si-a lasat casa si
mestesugul, purtand inca grija de trebuintele casnicilor sai, la care lucru il ajuta si
Andrei din cand in cand, pentru tatal sau care imbatranise. Aceasta au facut-o pana
ce amandoi au fost chemati de Domnul la apostolie.

Dupa ce Ioan a fost pus in temnita de Irod Agripa, Iisus Hristos, umbland pe langa
Marea Galileei, care se numeste si a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a vazut pe
Petru si pe Andrei, fratele sau, aruncand mrejile in apa, si le-a zis: Veniti dupa Mine si
va voi face pe voi vanatori de oameni. Dar ce fel de vanatori a vrut Domnul sa-i faca
pe ei? Aceasta a aratat-o la vanarea pestelui. Caci, intrand in corabia lui Simon si
poruncindu-i sa arunce mrejele spre pescuit, la acea porunca, Petru a zis:
Invatatorule, toata noaptea ne-am ostenit si nimic n-am prins; iar acum voi arunca
mreaja dupa cuvantul Tau.
Facand aceasta, a prins mult peste, incat se rupea si mreaja de multimea pestelui.
Aceasta era mai inainte inchipuire a pescuitului cel duhovnicesc si al apostoliei; caci
cu mreaja cuvantului Domnului avea sa vineze multe popoare la mantuire. Vazand
Simon Petru aceasta minune, a cazut la picioarele lui Iisus zicand: Iesi de la mine,
Doamne, ca om pacatos sunt eu! Aceasta a facut-o pentru ca il cuprinsese spaima pe
el si pe toti cei ce erau cu el, de vanarea pestilor ce ii prinsese. Iar impotriva
cuvintelor lui Petru, care zicea: Iesi de la mine, Doamne…, Domnul il chema in urma
Sa, zicandu-i: “Vino dupa mine, ca de acum vei fi pescar de oameni spre viata, in
chipul in care ai pescuit acesti pesti spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a facut urmator lui Hristos, precum si Andrei, fratele lui si
ceilalti ucenici chemati. Domnul il iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Si a
cercetat Domnul casa lui cea saraca prin venirea Sa, iar pe soacra lui care patimea
de boala frigurilor, a tamaduit-o prin atingerea miinii. Noaptea, cand Domnul a iesit
singur la rugaciune in loc pustiu, Sfantul Petru, nesuferand acum sa fie fara Domnul
nici un ceas, si-a lasat casa si pe toti ai sai si a alergat in urma Lui, cautind cu osardie
pe iubitul sau invatator. Si, aflandu-L, i-a zis: Toti te cauta pe Tine, Doamne! De acum
nu se mai departa de la El si petreceau impreuna, indulcindu-se de vederea fetei Lui
si de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur vazator al minunilor Lui celor multe si
mari, care aratat il adevereau ca este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in Care el a
crezut cu neindoire. Caci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot asa si cu gura
a marturisit spre mantuire.

SFINTII MIHAIL SI GAVRIL

2005-11-08, 11:48

recomanda tipareste comenteaza

Cuvantul inger este de origine greceasca si are sensul de investitor sau trimis. Ei au menirea
de a vesti oamenilor voia lui Dumnezeu. Dupa invatatura Bisericii noastre "ingerii sunt duhuri,
adica finite spirituale, fara trup, nemuritoare, inzestrate cu minte, vointa si putere". Ei au fost
create de Dumnezeu din nimic, inaintea lumii "vazute". La inceput, ingerii au fost facuti de
Dumnezeu buni, stralucind de frumusete, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar unii
dintre ei, in frunte cu Lucifer, din mandrie, s-au razvratit impotriva Ziditorului, voind sa fie
asemenea Lui. In felul acesta, au cazut din cinstea de care se bucurau, facandu-se demoni.

Dupa caderea ingerilor rai, Mihail Arhanghelul a fost randuit capetenia cetelor fara de trupuri,
si luand chip vazut s-a aratat multora. Sfiintii Parinti ai Bisericii numara noua cete ingeresti,
iar un mare teolog din veacul al V-lea, Dionisie Pseudo-Areopagitul le imparte pe acestea in
trei cete sau triade.

Din paginile Sfintei Scripturi, inclusiv ale Vechiului Testament, aflam multe locuri din care
reiese rolul ingerilor in viata oamenilor.

In Noul Testament, Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul,

iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea un fiu. La Nasterea Domnului, un
inger a binevestit pastorilor din jurul Betleemului "bucuria ce mare", dupa care deodata "s-a
vazut multime de oaste cereasca laudandu-L pe Dumnezeu". Dupa Inviere, un inger al
Domnului a vestit femeilor mironosite ca Iisus a inviat.

Ingerii nu sunt prezenti numai in Sfanta Scriptura ci si in viata fiecaruia dintre noi. Ei slujesc la
apararea si calauzirea oamenilor, ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu si ii ocrotesc pe cei
drepti. Biserica ne invata ca fiecare dintre noi avem cate un inger pazitor care ne este dat la
botez, ca sa ne calauzeasca pasii in aceasta viata si sa ne pregateasca pentru viata cea
vesnica.

Ingerul nostru pazitor ne fereste de rele prin aceea ca ne arata in ce consta rautatea
pacatului, ne ajuta san e ridicam din pacat prin pocainta, ne intareste impotriva ispitelor
diavolului, ne indeamna spre fapte bune, ne vesteste voia lui Dumnezeu in constiinta noastra,
invatandu-ne ce sa facem si de ce sa ne ferim.

In cartile de rugaciuni ale Bisericii Ortodoxe exista si o rugaciune speciala catre ingerul
pazitor: "Ingerul lui Hristos, pazitorul meu cel sfant si acoperitorul sufletului si al trupului meu,
iarta-mi toate cate am gresit in ziua de azi si de toata viclenia vrasmasului meu celui potrivnic
ma izbaveste, ca sa nu manii cu nici un pacat pe Dumnezeul meu; si te roaga pentru mine,
pacatosul si nevrednicul rob, ca sa ma arata vretinic bunatatii si milei Preasfintei Treimi si
Maicii Domnului meu Iisus Hristos si tuturor sfiintilor".

Comoara Bisericii Zlatari:

Moastele Sfantului Ciprian,

aparator de vraji si blesteme

Trecem pe langa ea facandu-ne cruce, dar fara sa stim ca intre

peretii inveliti in picturi cu arhangheli si sfinti, Biserica Zlatari
ascunde o comoara inca si mai de pret: mana Sfantului Ciprian,
marele ocrotitor de vraji si blesteme. Prinsa in menghina unor
blocuri matahaloase, biserica e tot ce a mai ramas din stravechiul
Pod al Mogosoaiei, din imensul patrulater spiritual format candva
in inima Capitalei: Sarindari, Batistei, Stavropoleos.
Stralucirea si fala de altadata au disparut pentru totdeauna:
curtea cu havuzul ei din piatra fasonata de mesteri italieni, hanul
zlatarilor, cimitirul cu morminte voievodale, arhondaricul cu odai
boieresti, la care trageau patriarhul Alexandriei si alti oaspeti de
vaza. Istoria, atat cat s-a pastrat, sta refugiata laconic pe usa ce
duce la pangar: „Loc de inchinaciune al aurarilor (zlatarilor) greci,
ridicat de Constantin Voda pe fundatia unui schit de la 1560”.
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai stramtorata si
mai oropsita, cu peretii afumati pana in tavan, cu frumoasele ei
vitralii prafuite si, pe alocuri, sterse. Chiar si asa, parintele Diaconescu da slava lui Dumnezeu si
multumeste pentru toate cate sunt acum. In anii ‘80, Zlatari ar fi trebuit sa fie rasa de pe fata
pamantului. Era in capul listei de biserici dezafectate. Era prinsa in planul de sistematizare
ceausist. Zi de zi, cohorte de activisti si arhitecti inspectau locul, in timp ce buldozerele
incepusera deja sa curete zona, iar camioanele stateau gata pregatite sa incarce odoarele si
sfintele icoane. Brusc si absolut inexplicabil, mai marii partidului s-au razgandit, lasand biserica la
locul ei.
Nimeni nu stie cum anume a fost savarsita minunea, dar oamenii au inceput sa vorbeasca. Nu
putea fi decat rodul credintei, rugaciunile fierbinti si lacrimile batranului preot Chiricuta, dar, mai
ales, lucrarea Sfantului Ciprian, ale carui moaste se odihnesc de sute de ani langa altar, intr-o
racla simpla de sticla si intr-un mic vesmant de argint, lucrat cu migala. De mai multe sute de ani,
mana sfantului sta asezata ca un scut nevazut asupra bisericii, asupra celor care ii calca pragul.
Prea putin cunoscut, Sf. Ciprian, zis si Magul, nu putea sa-si aleaga o casa mai potrivita caintei
sale: chiar la drum, in inima unui Bucuresti smintit, agitat, plin de griji si de ganduri rele, inconjurat
de magazine luxoase si sedii de banci, in mijlocul ispitelor si a necuratiilor de tot felul.
 Strigatul Molitvelor:
„Teme-te... Fugi... Pleaca!”

Vineri, pe inserat, Biserica Zlatari forfoteste de lume. Nici un ac nu ai unde sa-l arunci. Tacuti,
cu capetele plecate, oamenii asculta, isi fac semnul crucii si soptesc din cand in cand: „Amin!”.
Se spune ca aici, Molitvele Sfantului Vasile sunt cele mai puternice, ca
nicaieri nu gasesti ajutor mai grabnic in dezlegarile de blesteme si vraji.
Necazul nu alege. Tineri si batrani tresar deopotriva, auzind vocea
apasata a preotului: „Teme-te... Fugi... Pleaca... Departeaza-te...! Din
smarcuri, din apa, din fantani, din paduri, din copaci, din scorburi, din
crapaturile pamantului... Din locuri banuite si nebanuite, de unde stim si
de unde nu stim”.
La fiecare noua catisma citita, atmosfera din biserica capata o
gravitate aparte, tulburatoare. Nu oricine poate rosti Molitvele si nu in
orice stare, ci cu pregatire, cu post si rugaciune. Glasul suitor al preotului
si imprecatiile adresate necuratului reverbereaza in incapere puternic,
neabatut. De partea sa, parintele nu are decat armele simplitatii si ale
pravilei crestine: crucea, antimisul si, undeva alaturi, pavaza cea de mare
pret - moastele Sfantului Ciprian, cel mai vestit vrajitor al Imperiului Roman, adorator al lui Apolo
si al zeitei Artemis, ghicitor in stele si carti, care, printr-o minune, s-a crestinat, a devenit episcop
si, intr-un tarziu, a infruntat cu mare barbatie proba cumplita a muceniciei: biciuit, sfartecat cu
unghii de fier, bagat intr-un cazan cu apa clocotita si apoi decapitat, nevrand sa se intoarca la
vechile lui practici diavolesti.
Figura lui prelunga, siriana, cu ten masliniu si ochi negri, patrunzatori, vegheaza din icoana. In
tacerea sfarsitului de slujba, oamenii trec la miruit si se opresc apoi in dreptul raclei cu moastele
cele sfinte - o mana maronie si subtire ca de copil, surprinsa in gestul mistic si plenar al
binecuvantarii. Se inchina, se reculeg o clipa, isi striga tacut si-n felul lor suferinta, dupa care se
ridica parca mai intariti si cu nadejde. Cand si cand, de la distanta, parintele Stancu ii cerceteaza
atent cu privirea. Nu vrea sa discute despre acest subiect, dar recunoaste ca in casa sfantului,
lupta cu cel fara chip si fara de rusine este mare. Se intampla cateodata ca la Zlatari, pe langa
credinciosi cu probleme, sa intre si vrajitoare, venite cu gand ascuns si necurat, ca sa arate ca
biserica le incuviinteaza in ceea ce fac sau sa ia o aschie, macar, din rama sfantului, pentru a-si
spori si mai mult lucrarea necurata: legaturi si farmece, descantece si meniri. Rar i-a fost dat
parintelui ca o asemenea femeie sa vina la taina spovedaniei, sa recunoasca deschis farmecele
facute si sa se caiasca din inima, dar asta nu-l impiedica sa observe ca in ultimul timp, s-au
inmultit, peste fire, si vrajile, si cei care le faptuiesc. Cum e posibil ca intr-o lume tot mai
pozitivista si cu stiinta de carte, sa se petreaca atatea rataciri si eresuri, asta e greu de dezlegat.
Cert este ca ghicitoarele din jurul Bucurestiului nu numai ca prospera, ridicand palate si
incoronandu-se cu jalnica titulatura de „Regina a magiei albe”, dar primesc si vizita unor
personaje sus puse: politicieni, sportivi celebri si mari oameni de afaceri. „Ratacirea e mai mare
ca oricand”, zice parintele, neintelegand curiozitatea unora de a-si ispiti viitorul, de a ghici in carti
sau gramolnic, de a vorbi cu mortii sau de a se lega necuratului pentru castig la loto, pentru case
si masini luxoase.

Farmece, vraji, blesteme

Parintele cumpaneste fiecare cuvant si cauta a vorbi scripturistic, fara adaos ori trunchiere.
Domeniul acesta al vrajitoriei ascunde multe piedici si capcane, excese si rataciri grele. Unii cred
prea mult in farmece. Suspecteaza orice necaz sau opreliste din viata lor - fie paguba, fie certuri
in familie. Suspecteaza pana si gestul sau privirea insistenta
a vecinului. Nu cumva le meneste de deochi? Nu cumva
umbla cu vraji? Altii, dimpotriva, zambesc. Refuza sa
creada ca necuratul are forta lui. Considera fermecaturile
drept superstitii, practici babesti, pe care nu trebuie sa le iei
in seama.
Desi, ca duhovnic, a intalnit cazuri din cele mai cutremuratoare, evita sa vorbeasca in
amanunt despre ele, despre felul in care se fac si se propaga farmecele si vrajile. Ceea ce il
intereseaza mai mult si i se pare mai de folos oamenilor este ca ei sa stie cat de grea si de
cumplita poate fi lucrarea blestemului. Spuse din ura adanca sau la un moment trecator de furie,
blestemele se savarsesc cu o putere intreita: prin ele insele, prin forta gandului negativ si, mai
ales, prin cuvant. Parintele e convins ca totul pleaca de la cuvant, care este Logos intrupat in
istorie. Adica, Dumnezeu Cuvantul, Iisus Hristos. Traim intr-o lume zgomotoasa, o lume a
vorbelor spuse cu sau fara cumpanire. Luam totul in usor, sporovaim vrute si nevrute si nu
intelegem nici mistica rostirii si nici forta uriasa pe care o declansam. Ne jucam cu focul si nu
banuim macar ce inseamna o vorba aruncata la nervi sau chiar una rostita la icoana. Nu trebuie
sa blestemi pe nimeni, dar nici sa te legi singur in fata altarului. Daca o faci totusi, trebuie negresit
sa implinesti legamantul cu orice chip. E legamantul tau, la care nu te-a obligat nimeni.
Parintele isi aminteste de o femeie din Pitesti. Era foarte credincioasa si, la un moment dat, a
ajuns cu multe sacrificii in Tara Sfanta, pe muntele Eleon. Acolo, la Manastirea rusa de maici, s-a
jurat sa se calugareasca, sa intre in ceata mireselor lui Hristos, pana la sfarsitul zilelor. Nu a
facut-o, amenintata fiind de mama ei ca, daca o paraseste, se va sinucide pe mormantul parintilor
ei. Si-a incalcat legamantul, crezand ca face o fapta buna, si imediat viata ei a devenit un calvar -
familia i s-a destramat, un copil a murit ars intr-o explozie, iar altul s-a sinucis din dragoste. Fara
sa vrea, femeia a incalcat porunca Mantuitorului: sa nu faceti juraminte in fata lui Dumnezeu. Ce
este da sa fie da, ce este nu, nu. „Cuvantul atrage realitatea”, repeta parintele de mai multe ori,
certandu-i pe cei care iau cuvantul Domnului in desert, care se joaca cu vorbele si habar nu au ce
urgie atrag asupra lor si asupra altora.
Din experienta sa de pana acum, poate spune ca din toate, cel
mai cumplit este blestemul de mama. Parintele isi aminteste ca la
el, la tara, o femeie s-a certat cu fiul ei, si la nervi l-a blestemat sa
moara singur, sa vada cat de greu e sa nu ai pe nimeni langa tine.
Nu a durat mult timp si baiatul a plecat la padure, rasturnandu-se
cu tractorul. Oricat s-a zbatut, nu a mai putut iesi de sub greutatea
tractoruui. L-au gasit mort, dupa cateva zile. Nu avea nici o
fractura, nici cea mai mica lovitura. Murise de foame si de spaima.
Murise singur, strigand intruna, cu disperare, dupa ajutor.
Blestemul parintesc e atat de puternic, incat se intampla ca nici
sapte preoti sa nu-l dezlege de prima data. Remediul sta tot in
cuvant - in rugaciune, in rostirea psalmilor, in cainta si spovedanie.
Degeaba spui duhovnicului: „Am savarsit toate pacatele stiute si
nestiute. Dezleaga-ma, parinte”. Ca iertarea sa fie deplina, trebuie sa pronunti fiecare pacat, sa
recunosti prin vorbire ceea ce ai gresit si iti apasa cugetul.

Tamaduiri facute la racla Sf. Ciprian

In Biserica Zlatari, oamenii intra si ies pana noaptea tarziu, pana se pune lacatul pe usa. Unii
se reculeg in linistea stranei, altii asteapta tacuti rand la spovedanie. Toti au o problema si
nadajduiesc in ajutorul sfantului. O femeie intre doua varste nu se sfieste sa povesteasca cum a
ajuns la Zlatari. Era in Biserica „Darvari” si, la un moment dat, a observat ca icoana Mantuitorului
se uita fix la ea, si in ochi avea o sclipire ca de lacrimi. I s-a parut ca e o simpla inchipuire, si-a
schimbat locul, dar icoana o urmarea in toata biserica. Tulburata, s-a asezat sa se roage la
icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, cand, fara veste, langa ea a pocnit un neon atat
de tare, incat preotul a iesit speriat din altar ca sa vada ce se intampla.
Intr-un tarziu, a plecat acasa. Inca mai spera ca totul fusese o nalucire,
o parere de om obosit, cand o masina gonind nebuneste s-a suit pe
trotuar, putin lipsind sa o striveasca de un stalp. Indepartandu-se
ingrozita de locul accidentului, a mai facut cativa pasi si, imediat, a
simtit o mana nevazuta cum o opreste. In secunda imediat urmatoare,
un turtur urias s-a desprins de pe acoperis si a cazut langa picioarele
sale. Noaptea, in somn, va visa altarul unei biserici, in timp ce o voce repeta numele Sfantului
Ciprian. Acum, poate spune ca a fost un semn de sus. Un semn de intarire. Rugandu-se la racla
sfantului, in viata si familia sa a pogorat pacea. Se simte aparata, si toate necazurile ei legate de
serviciu si de o mostenire teribil de incurcata s-au rezolvat parca de la sine.
La intrarea in biserica, o batrana in haine cernite sta ca un paznic umil, fara sa se miste. Nu
cerseste, nu intinde mana, dar oamenii ii dau ceva bani, o punga cu mancare. Accepta orice
milostenie, ca apoi, din darurile primite, sa ajute la randul ei o bolnava de care se ingrijeste de
mai multi ani. O cheama Maria si umilinta ei este canonul de multumire pentru toate indreptarile
din viata ei primite de la Sf. Ciprian. Totul a inceput in urma cu cativa ani, cand sotul, care o iubea
si era om asezat, a inceput din senin sa o bata cu salbaticie si sa o dea afara din casa. Maria si-a
dat seama ca ceva necurat se intampla, cand in camera usile se deschideau mereu, ca bantuite
de fantome, si in fata apartamentului gasea tot felul de lucruri urate: batiste insangerate, gheare
de gaina... Nu s-a pierdut cu firea. Rugandu-se si postind, a facut 40 de zile la rand acatistul Sf.
Ciprian si, chemand preotul, a sfintit casa in cateva randuri. Brusc, lucrurile s-au linistit.
Farmecele au incetat, sporul casei a revenit si mai manos ca inainte, iar fiica ei si-a implinit visul
cel mare - sa se casatoreasca si sa emigreze in Canada.
Alaturi, la pangar, sta tot timpul sora Eugenia. O gasesti zi de zi, cu cartea de rugaciuni in
mana, repetand mereu acatistul sfantului si rugaciunile de multumire. Nu se teme prea tare de
farmece, dar le cunoaste bine puterea malefica. In urma cu 30 de ani, fiica unei vecine vrajitoare
s-a indragostit de fratele ei, dorind sa se casatoreasca cat mai repede. Cum fratele si parintii
maicii Eugenia nu au fost de acord, vrajitoarea a vrut sa se razbune. Din clipa aceea, lucrurile au
inceput sa mearga din rau in mai rau. La inceput, au murit toate animalele din curte. A urmat tatal
ei, atins de farmece si ritualuri diavolesti, cu papusi intepate in inima. A murit pur si simplu,
stingandu-se pe picioare si fara ca medicii sa-si dea seama ce se intampla. De suparare, mama
ei a cazut la pat. Apoi, au urmat boala grea a unui unchi, necazurile cumplite ale fratelui, ca intr-
un final, sa piarda o casa si sa pagubeasca ani la rand, pana ce rugaciunea parintelui Argatu si
lucrarea Sfantului Ciprian i-au adus linistea sufleteasca si impacarea familiei, atat de incercata
de-a lungul anilor.

Lupta cu necuratul

E multa durere in Biserica Zlatari. Fiecare om are povestea si necazul sau. Nu e nici simplu si
nici usor sa le asculti fara sa te tulburi. De aproape 20 de ani paroh al bisericii, parintele
Diaconescu incearca sa se tina tare, dar tot el recunoaste cat este de greu, cum in unele zile se
intoarce acasa ravasit, ranit sufleteste, iar noaptea se intampla sa aiba vise urate. Se bucura
cand vede puterea tamaduitoare a Sfantului Ciprian, cand oamenii vin sa multumeasca la altar,
insa lupta cu vrajmasul este teribila si fara sfarsit. Fara sa vrea, se
incarca din plin cu uraciunea traita de altii, cu razbunari de neinchipuit si
vijelii de neliniste.
Din cate a vazut si a auzit, cele mai grele vraji sunt legate de mort:
legaturi, unghii, par, bucati smulse din vesminte, pamant din mormant.
Urmeaza apoi vrajile cu particele sfinte: fragmente de icoane, de
moaste, de straie preotesti. Cu o umbra de tristete in priviri, ne arata
racla sfantului, inchisa cu doua randuri de chei. Ne arata apoi golurile
din iconostas si ornamentele stirbite de pe margine, oamenii rupandu-le
in ascuns, fie ca sa introduca biletele, fie sa foloseasca aschiile de lemn
traforat, in fermecaturi sau alte mizerii.
In biserica Sfantului Ciprian, lupta cu necuratul este crancena. Unii ii
cer parintelui sa le faca particele si sa le ghiceasca in Evanghelie, sa le
deschida cartea cu cheia sau sa le meneasca in Vinerea Mare; altii lasa tot felul de batiste sub
racla Sfantului, la intrare sau langa altar. Indiferent cu ce gand vin oamenii la biserica, parintele
trebuie sa-i trateze pe toti la fel - cu dragoste si intelegere, fara banuieli sau judecata. Ii refuza
daca cer lucruri necuvenite, dar, cat poate, ii si invata dreapta credinta, sfatuindu-i sa indeparteze
inchipuirile de toata noaptea si sa se apropie de Dumnezeu, increzatori in ajutorul si protectia Sa
neabatute. Important este sa nu ne pierdem nadejdea, zice parintele. Sa nu ne amagim ca vom
scapa de vraji prin alte vraji. Oamenii alearga prin tara si cauta leac de vindecare, atrasi fiind de
renumele unui schit, al unui duhovnic batran, al unei icoane facatoare de minuni, dar se intampla
ca minunea si comoara vindecarii sa fie la doar cativa pasi de ei - la Zlatari, de pilda. Stinghera si
aproape acoperita de blocuri, bisericuta aurarilor greci sta ca o pavaza nevazuta asupra orasului
si a tuturor celor aflati in suferinta, contra legaturilor pline de uraciune ale farmecelor si
blestemelor de tot felul. Prea putin cunoscut, Sfantul Ciprian nu putea sa-si aleaga o casa mai
potrivita - in mijlocul unui Bucuresti galagios, grabit, incarcat de griji si ganduri rele.

Sfantul Ciprian dezleaga farmecele si blestemele

Pe Calea Victoriei, în plin centrul Capitalei, ca o strigare umila catre cainta, se afla Biserica Zlatari,
care adaposteste mana facatoare de minuni a Sfântului Ciprian

Cândva, biserica a avut propria curte, iar acum abia respira dintre blocurile ce o înconjoara, parca
vrând s-o sufoce. A scapat printr-o minune de sistematizarea comunista care voia s-o stearga de pe
fata pamântului. Soarta ii era pecetluita si, aparent, nimeni nu mai avea putere sa opreasca
lucrurile. Se afla încercuita de buldozere gata sa muste din ziduri, camioanele venisera sa încarce
valorile pe care le adapostea. Oamenii priveau neputinciosi, cu lacrimi în ochi, strigând catre
Dumnezeu sa faca o minune. Si, dintr-o data, totul a fost oprit. Ce-i determinase pe comunisti sa
renunte la planul lor nu se va sti cu siguranta niciodata. Poate rugaciunile preotului, poate vreun
cosmar al comunistilor, poate interventia Sfântului Ciprian... Si chiar daca peretii îi sunt afumati, iar
vitraliile deteriorate, biserica îi îmbie pe trecatori la o discutie cu Dumnezeu despre pacea
sufleteasca, împaratia cerurilor si mântuire.

Rugaciunile lui ocrotesc si vindeca

Când am intrat pentru prima oara în biserica Sfantului
Ciprian am avut senzatia ca eram asteptata. Am fost
uimita de câta lume era înauntru. Pentru închinarea la
moaste era o coada pe doua rânduri si cu greu mi-am
facut loc prin multime. Aici erau oameni dn Drumul
Taberei, Crângasi, Pantelimon si alte zone destul de
îndepartate, unii chiar din provincie. M-am întrebat ce-i
determina sa strabata intreg Bucurestiul si sa vina aici
când, probabil, au o biserica si în cartierul unde locuiesc?
Am adresat aceasta întrebare unei doamne de vreo 50 de
ani: “Sfântul Ciprian ajuta la dezlegarea farmecelor,
ocroteste de vraji si blesteme… Lumea e rea, razbunarea
pune stapânire pe inimile oamenilor si ei apeleaza la
lucruri diavolesti, care pot distruge un om, o familie. O
vecina pe care o primeam in casa mi-a facut un astfel de rau. Câteodata observam eu ca se uita
cam ciudat la sotul meu, dar îmi ziceam ca poate mi se pare. Într-o zi l-am prins pe baiatul ei care-
mi punea niste bani marunti si ardei iute sub presul de la intrare. L-am întrebat ce face si mi-a
raspuns ca asa i-a zis maica-sa sa faca. Pe atunci nu credeam în vraji, mi-am spus ca baiatul o fi
vrut sa faca o gluma. Insa lucrurile s-au complicat… M-am îmbolnavit asa, de pe o zi pe alta, ma
certam cu sotul meu de la orice nimic... Nu mai puteam sa ma asez seara în pat, ca o forta uriasa
ma imobiliza si ma chinuia. Îmi mergea din ce în ce mai rau, eram la un pas de divort... Pe atunci
nu credeam ca exista oameni care pot sa faca atâta rau. Cand îi auzeam pe altii povestind, nu-i
întelegeam, iar când mi s-a întamplat mie, nu am stiut ce sa fac. Am spus duhovnicului meu si el m-
a îndrumat la aceasta biserica. Rugaciunile Sfântului Ciprian ajuta foarte mult, boala mea a
regresat. De când particip aici la Sfântul Maslu familia mea si-a recapatat linistea. Faptura aceea pe
care o simteam ca o greutate pe trupul meu, cu care ma luptam si care nu-mi dadea voie nici sa tip,
a disparut. Stiti ce mi-a zis femeia care mi-a facut rau când a vazut ca încep sa-mi revin? …. Tonul
ei trada o dezamagire. Eu n-am zis nimic, atata doar ca n-am mai primit-o în casa mea.”
Marturisirea ei m-a înfiorat, dar m-a si onorat pentru ca mi-a povestit lucruri atât de intime. In plus,
mi-a stârnit curiozitatea sa aflu mai multe despre acest sfânt atât de cautat. Nu mica mi-a fost
mirarea când am descoperit ca Sfântul Ciprian a fost cel mai mare…vrajitor al timpului sau, care mai
apoi s-a crestinat.

“Doamne, auzi-ma pe mine, nevrednicul”

Viata curata pe care o ducea Ciprian dupa ce fecioara Iustina l-a convins de puterea crucii lui Iisus
Hristos, n-a cazut bine diavolului. In urma unor planuri bine ticluite, sfântul si Iustina sunt prigoniti,
întemnitati si judecati. În fata judecatorului si a multimii, Ciprian marturiseste toate relele pe care
le-a facut sub conducerea diavolului, dar si credinta mântuitoare în Hristos. Cuvintele lui nu misca
inima judecatorului care, pentru ca nu-l poate determina sa renunte la credinta, porunceste sa fie
supus la chinuri grele. La fel si în cazul Iustinei. Însa niciun argument nu reuseste sa-i faca pe cei
doi sa revina la închinarea de idoli. Mai mult, îsi striga credinta în Hristos cu glas tare. Nici apa
fierbinte nu-i raneste, nici cele mai groaznice amenintari nu-i intimideaza. Si împaratul Claudiu al
Nicomidiei da verdictul: decapitarea. Dupa sase zile, trupurile lor sunt luate de niste straini si duse
la Roma, unde o femeie pe nume Rufina îi înmormânteaza. Harul sfinteniei daruit de Dumnezeu nu
întârzie sa apara: la mormintele lor se fac minuni.
Acest har se face simtit si azi. Crestinii care cer ajutorul Sf. Ciprian si care vin sa se inchine la racla
care pastreaza mâna sa neputrezita, primesc ajutor. Sfantul vindeca de steriliate, de diverse boli
trupesti si sufletesti si, mai ales, dezleaga blestemele si farmecele.
Rugaciunea Sfântului Ciprian este una dintre cele mai puternice: “Asa, Doamne, Stapâne a toate,
auzi-ma pe mine nevrednicul, slujitorul Tau si dezleaga pe robul tau (numele) de toate legaturile
satanei si daca este legat în cer, sau pe pamânt, sau cu piele de animale necuvântatoare, sau cu
fier, sau cu piatra, sau cu lemn, sau cu scriere, sau cu sânge de om, sau cu al pasarilor, sau cu al
pestilor, sau prin necuratire, sau în alt chip, sau abatut asupra lui, sau daca din alta parte au venit,
din mare, din fântâni, din morminte, sau din orice alt loc, sau daca au venit prin unghii de om, de
animal sau ghiara de pasare, sau prin serpi (vii sau morti), sau prin pamântul mortilor, sau daca au
venit prin strapungere de ace, dezleaga-le pentru totdeauna în clipa aceasta Doamne, cu puterea Ta
cea mare.”

Moartea care a nascut minuni -

SFANTUL MINA

In zona veche a Bucurestiului, pe una din strazile care mai

pastreaza amintirea trecutului, exista o biserica aflata mereu
sub asediul credinciosilor. Nici macar zapezile inghetate ale
iernii nu sperie multimea de oameni care asteapta rabdatori
si increzatori sa intre si sa se inchine la moastele celui mai
omenos si mai intelegator dintre sfinti: Sfantul Mina, marele
mucenic, protectorul saracilor pagubiti. Prin ninsori care
sporesc si mai tare albeata neprihanita a Bisericii „Mina-
Vergu”, va spunem o poveste crestina, spre a va fi de folos impotriva inghetului sufletesc

De la soldat roman la ostas al lui Hristos

„Patericul Sinaitic” spune ca Mina ar fi fost egiptean de origine si ar fi

trait doar pana la o varsta foarte tanara, in prima jumatate a celui de-al
treilea secol crestin. S-ar fi nascut undeva, pe tarmul Mediteranei, intr-o
comunitate copta din „tinutul Cotuanului”, in apropierea legendarei cetati antice Alexandria. Ca
orice pagan sarac din acele timpuri, Mina s-a considerat norocos atunci cand vigoarea sa fizica l-
a ajutat sa fie primit ca ostas in armata imperiala, devenind legionar roman. Nu se stie daca a
participat la vreo campanie militara in Orient, dar iscusinta lui l-a facut sa se remarce prin
destoinicie, sub stapanirea tribunului Fermilian, care avea putere de viata si de moarte asupra
supusilor sai, insa era considerat un om drept. In acei ani de prigoana impotriva drept-
credinciosilor intru Hristos, pe vremea Imparatilor romani Diocletian si Maximian, in catacombele
cetatii Alexandria avea sa ia nastere „Mitropolia Cotuanului”. Printre primii copii crestinati prin
Sfantul Botez, s-a aflat si tanarul Mina. Intr-o lume in care ti se despartea capul de trup daca
marturiseai cu glas tare credinta in Dumnezeul Cel adevarat, refuzand sa aduci jertfe idolilor
pagani, tanarul ostas avea sa asculte cuvintele Mantuitorului, prin gura celor dintai preoti care ii
predicau invataturile pe latineste. Adevarul si forta acelor vorbe minunate, ce vesteau fericirea
raiului pentru cei saraci si oropsiti, i-au aprins credinta celui de curand botezat, transformandu-l in
chip tainic din legionar roman in ostas al lui Hristos.

Pe calea adevaratei sfintenii

La scurt timp, Mina a inteles ca trebuie sa se desparta de viata razboinica, nemiloasa si

sangeroasa pe care o ducea ca ostas, plina de o cruzime fara de margini, ce nu cunostea iubirea
si iertarea crestina. S-a dus la mai marele sau, i-a marturisit ca s-a botezat si i-a cerut dezlegarea
din slujba pe care o primise. Impresionat de curajul sau, tribunul Fermilian l-a eliberat pe tanar din
sclavie, sfatuindu-l sa paraseasca Alexandria si tinutul Cotuanului, unde aveau loc zilnic executii
ale crestinilor. Mina si-a dezbracat haina de ostas al Imperiului Roman si a imbracat-o pe cea de
pustnic sarac, dar liber. Unul dintre preotii care slujeau in catacombe i-a daruit un manuscris
latinesc, ce cuprindea cateva fragmente transcrise din evangheliile care abia incepusera sa se
raspandeasca in lumea crestina. Cu aceasta nepretuita agoniseala, asezata intr-o traista atarnata
de un bat de smochin pe care-l ducea pe umar, tanarul a plecat in pustiul Sinaiului, la o varsta
cand alti barbati de seama sa petreceau cu bacantele, prin lupanarele
Imperiului. Legenda spune ca tanarul increstinat a ramas cativa ani in
desert, pasind pe calea adevaratei sfintenii.”Dupa ani de preumblare prin
Muntele Sinaiului si pustietatile nisipoase dimprejur, cu postul si cu
rugaciunea curatindu-si sufletul, Sfantul Mina slujea ziua si noaptea
adevaratului Dumnezeu si se imbunatatea vazand cu ochii. In ratacirile
sale invata Legea Domnului pe oricare strain ce il intalnea in cale, iar
acela pleca mai intelept decat venise” („Patericul Sinaitic”). Traditia
povesteste ca vorbea cu pasarile rare ale pustiei - aidoma Sfantului
Francisc de Assisi, o mie de ani mai tarziu -, imblanzea jivinele cu
privirea, mangaia serpii veninosi fara teama de moarte si hranea
salbaticiunile. Cand poposea intr-o oaza, insetat si obosit, incepea sa
adie un vant usor, care legana ramurile palmierilor. Orice floare ofilita din
acel loc se inviora la atingerea sa, „caci curatia sa ajunsese pana la cea a unui copil sfant”.
Traditia mai istoriseste si despre o legendara intalnire cu Sfantul Macarie Egipteanul, in tarziul
vietii batranului monah, care nu parasise niciodata muntele Sinai, unde traia intr-o pestera.
„Acela, plin de duh fiind, i-a cunoscut sfintenia si i-a numarat zilele, indemnandu-l astfel: „Ce cauti
intre cer si pamant, Mina, de unul singur? Locul tau este in mijlocul multimii, ca sa ia aminte toti la
vorba si la fapta ta. Ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca
sa inviezi ca un invingator fara sabie!”„.

Infricosatorul martiriu

Treptat, faima unui mare pustnic tanar, inca necunoscut la nume si la chip, care salasluia in
desertul Sinaiului de cativa ani, s-a intins cu o uimitoare repeziciune in toate asezarile si cetatile
de pe tarmul sudic al Mediteranei, ajungand pana la urechile lui Timotei, Arhiepiscopul
Alexandriei, nimeni altul decat preotul ridicat de crestini la cel mai inalt rang bisericesc, care ii
incredintase Sfantului Mina manuscrisul cu fragmente din evanghelii. Se povesteste ca un inger l-
a vestit in vis pe Timotei ca acel pustnic, ce ducea o viata de ascet desavarsit, este chiar fiul sau
duhovnicesc, pe care il crestinase cu ani in urma. Ingerul i-a mai spus ca fostul sau ucenic va
parasi in curand aceasta lume, in chinuri groaznice, spre lauda vesnica a Mantuitorului, in slujba
caruia trecuse pentru totdeauna, imbracand camasa mortii si a Invierii. Asa s-a hotarat
Arhiepiscopul Alexandriei sa astearna pe hartie, dupa ce groaznica proorocire a fost implinita,
povestea infricosatorului martiriu suferit de Sfantul Mare Mucenic Mina, impreuna cu multe alte
minuni savarsite de acesta, dupa cumplita sa moarte trupeasca. Paginile scrise de Timotei au
fost purtate cu o corabie, intr-un cufar de lemn, peste apele albastre ale Mediteranei, pana la
celalalt tarm, ajungand in Cezareea Cappadociei, in mainile fratelui sau intru Domnul, Episcopul
Eusebiu de Cezareea, care le-a consemnat, la randul sau, in „Istoria Bisericeasca”, spre
cutremurarea urmasilor:
„Inainte vazator cu duhul fiind, Sfantul a cunoscut ca se va face o mare serbare pagana si s-a
aprins de ravna dupa Dumnezeul sau. Lasand muntii si pustietatea, el a venit in cuprinsul asezarii
si a stat in mijlocul privelistii, la un loc inalt, unde putea fi vazut de toti, apoi a strigat cu glas tare:
„Venit-am catre cei ce nu ma cauta pe mine, aratandu-m-am celor ce nu intrebau de mine!”.
Acestea strigand, toti cei de fata si-au intors ochii spre el si, tacand, se mirau de indrazneala lui.
Acolo se afla si Piros, ighemonul cetatii. Acela a poruncit garzilor sa-l aduca in fata sa,
intrebandu-l cine este, iar Sfantul a strigat in auzul multimii: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care
imparateste in cer si pe pamant!”. Atunci l-a recunoscut un soldat, ca
acela este Mina, ostasul ce s-a aflat sub stapanirea tribunului Fermilian,
si sfantul a raspuns: „Asa este, ostas am fost si petreceam in locul
acesta, dar, vazand faradelegile poporului care se inchina idolilor, iar nu
lui Dumnezeu, am lepadat slujba si am iesit de aici, ca sa nu fiu partas
faradelegii si pieirii voastre, iar acum, auzind de praznicul vostru cel
necurat, am ravnit dupa Dumnezeul meu si am venit sa mustru orbirea
voastra!”„. Pe masura ce Sfantul Mina continua sa vorbeasca multimii,
oamenii au inceput sa murmure ca acesta este pustnicul tanar din pustie,
caruia i se dusese vestea in ultimii ani. Infuriat de aceasta indrazneala de
necrezut, ighemonul Piros a ordonat sa fie biciuit cu vane de bou, dar
Sfantul zambea blajin, in timp ce sangele ii siroia pe spinare. Atunci, Piros
i-a cerut sa se lepede de Hristos in fata multimii, sub amenintarea cu
moartea. Mina i-a raspuns: „Du-te de la mine, lucratorule al faradelegii, fiindca eu jertfesc jertfa
de lauda Dumnezeului meu!”. Spumegand de furie, ighemonul a poruncit sa fie inasprite chinurile.
Sfantul a fost spanzurat de subtiori, pe o cruce de lemn, „cu unghii de fier strunjit”, insa tot il
infrunta pe tortionar, spunand: „Nu ma vei birui, chinuitorule, cu chinurile!”. Stapanul asezarii a
cerut sa fie inmuiate smocuri de calti in otet, iar cu acestea sa-i fie frecate ranile sangerande ale
loviturilor de bici. Nici de aceasta data zambetul nu a pierit de pe chipul mucenicului. „Atunci au
asternut pe pamant carlige si multe cuie de fier si peste acestea l-au tarat, legat de o camila. Dar
el, ca si cand ar fi fost tras pe un pat de flori, mai cu indrazneala defaima pe zei si nebunia
poporului inselat, strigand: „Daca ati fi cunoscut voi pe adevaratul Imparat, nu ati fi hulit pe Cel
marturisit de mine!”„. Piros a ordonat sa fie lovit cu bice care aveau bile de plumb in varf. In timp
ce sareau farame de carne din trupul sau, multimea ingrozita l-a auzit rostind: „Acum ma dezbrac
de haina cea de piele si ma imbrac cu vesmantul mantuirii!”. Inainte de moarte, ighemonul a
poruncit sa i se taie bratele si picioarele, unul cate unul. La fiecare mutilare, Sfantul Mina rostea:
„Da slava numelui Tau, Doamne, sa se intoarca ratacitii pe calea cea dreapta!”. In cele din urma,
in fata multimii inspaimantate, soldatii au aprins un rug si au aruncat in foc trupul sfantului,
impreuna cu mainile si picioarele taiate. Ultimele vorbe strigate de tanarul martir au fost:
„Doamne al cerului si pamantului, faca-se voia Ta!”. In noaptea ce a urmat acestui supliciu teribil,
crestinii din acea asezare s-au furisat, la adapostul intunericului, in piata parasita de garzi si au
cules particele din trupul mutilat al sfantului. A doua zi, la Roma, Garda Pretoriana s-a rasculat
impotriva imparatilor, omorandu-i pe Diocletian si Maximian. Eusebiu de Cezareea relateaza ca,
in cele cateva saptamani cat au durat dezbaterile din Senatul roman, pana cand a fost hotarata
urcarea pe tronul imperial a imparatului Constantin cel Mare, aproape tot tinutul Cotuanului si
cetatea Alexandriei se crestinasera fulgerator, caci vestea masacrului suferit eroic de Sfantul
Mina ii insufletise pe toti. Vorbele lui Macarie Egipteanul se adeverisera, fiindca martirul iesise
„invingator fara sabie”. Traditia spune ca Timotei a lacrimat amarnic la auzul macelului petrecut si
s-a rugat neincetat, vreme de 40 de zile, pentru ucenicul si fiul sau duhovnicesc. Iar „Patericul
Sinaitic” scrie cu intristare: „Asemenea Insusi Mantuitorului, Caruia I-a adus jertfa de lauda,
mucenicul s-a dat pe sine la taiere, precum un miel nevinovat...”

Inceputul minunilor

Traditia Bisericeasca, anume cea care aduna laolalta vietile

tuturor sfintilor si minunatele lor fapte asa cum s-au pastrat, dupa
doua milenii, slaveste infricosatorul martiriu al Marelui Mucenic
Mina ca pe un luminos inceput al tuturor minunilor sale. Cu
adevarat, vreme de 17 veacuri, Sfantul Mina s-a aratat milostiv si
ajutator celor oropsiti ca si el. Asa au simtit si boierii Vergulesti,
cea de-a doua generatie de ctitori ai Bisericii „Sf. Mina-Vergu” din
Bucuresti, cand s-au hotarat sa trimita un emisar la Manastirea
„Prodromu”, in muntele Athos, acum 150 de ani, pentru a
cumpara, cu doua mii de galbeni, cateva particele din moastele
Sfantului, pe care le-au asezat intr-o racla, in biserica innoita de ei. Avva Dorotei, staretul
manastirii la acea vreme, a scris in „Patericul Athonit” cateva cuvinte tulburatoare: „Pe mucenicul
Mina nu-l cunoaste nimeni, dar l-am vazut toti, caci li s-a aratat, in vis sau aievea, pe pamant, in
aer si pe apa, noaptea sau ziua, tuturor celor care l-au chemat in ajutor”. De un veac si jumatate
incoace, toti crestinii ce se roaga fierbinte in aceasta biserica au primit raspuns bun, fiecare dupa
sufletul sau. Dovada ca moastele Sfantului savarsesc minuni stau verighetele, inelele, colierele si
bratarile pretioase insirate pe lanturi de aur, sub sticla icoanei Sfantului Mina, daruite drept danii,
in semn de recunostinta, de crestinii ce si-au binemeritat milostivirea Marelui Mucenic.
Puterea minunilor martirului arata ca tragicul sau sfarsit nu a fost in zadar. Cu un asemenea
gand, zugravul ce a pictat chipul Sfantului din marea catedrala ortodoxa din Alexandria a
caligrafiat cu pensula pe fresca aceste vorbe, spre luare-aminte tuturor urmasilor: „Viata mea te
ucide pe tine, caci moartea ta ma inviaza pe mine”...
MARIUS PETRESCU

Moaste facatoare de minuni

S-au reprosat, nu o data, ortodoxiei romane, lipsa sfintilor autohtoni si numarul extrem de
redus al sfintelor moaste din biserici. Nimic mai fals - manastirile noastre ascund adevarate
comori de cult, pe langa care, adesea, trecem grabiti si
nestiutori.
Din prea multa smerenie, biserica doreste, probabil, sa
evite obositoarea zarva comerciala si turistica cu cele sfinte.
Fapt e ca nici pana astazi nu avem un inventar complet al
acestor odoare de mare pret. Harta comorilor noastre religioase
contine si astazi numeroase pete albe. Suntem cu mult mai
bogati decat credem. De-a lungul timpului au disparut si ni s-au
furat destule odoare crestine - de pilda, degetul Mariei
Magdalena, care in 1771 mai era la manastirea Saraca, de
langa Deta. Prin mila lui Dumnezeu, ne-au mai ramas inca multe asemenea alinari. Important e
sa le cautam si mai ales sa stim adanc si tainic ce anume cautam.
Sub ochii nostri se faptuiesc numeroase miracole - oameni vindecati inexplicabil de cancer,
oameni salvati din accidente cumplite. Sa nu ratacim si nici sa nu ne pierdem curajul. Moastele
facatoare de minuni doar mediaza. Adevarata mantuire o dau rugaciunea, focul launtric al
cuvantului rostit cu inima, credinta nestinsa. Oricate tamaduiri se vor fi facut la crucile
miraculoase de la Dervent, lucrarea divino-umana a lui Iisus se implineste pana la urma prin chiar
credinta si iubirea noastra. Prin speranta neostenita in ajutor.
 BUCURESTI

Moastele Sf. Dimitrie cel Nou

La Catedrala Patriarhala Ortodoxa Romana se afla moastele Sfantului Cuvios Dimitrie cel
Nou din Basarabi (sec. XVIII). Pastor, mare iubitor de animale, om bland si cucernic, el a trait in
satul Basarabi, pe valea Lomului, ducand o viata retrasa, inchinata lui
Dumnezeu. Aflandu-si, prin rugaciuni, momentul sfarsitului, se spune ca s-a
dus pe malul Lomului, s-a culcat intre doua pietre si si-a incredintat sufletul
Domnului, trupul fiindu-i imbratisat de apele crescute ale raului, acoperit de
malul surpat peste el si de copacii cazuti. Dupa o vreme, o fetita din sat,
bolnava, viseaza un inger, care-i spune ca, daca parintii ei se vor duce in locul
aratat in vis si vor dezgropa moastele sfinte, ea se va insanatosi. Tot satul, in
frunte cu preotul, s-a indreptat spre locul peste care de mai mult timp se
aratasera niste lumini. Cautand in prundis, au scos la iveala sfintele moaste ce
straluceau ca aurul. Le-au dus la biserica satului, de unde au inceput sa
infaptuiasca minuni: insanatosiri miraculoase, gasirea avutului pierdut etc.
Doua surori, Aspra si Ecaterina din Cernavoda, au vrut sa ia o bucatica din moaste si s-o
duca in biserica lor. Dar cand sa plece cu caruta, nu au mai putut sa se urneasca din loc si au
fost nevoite sa puna la loc bucatica furata. Episcopul Preslaviei, Ioanichie, se imbolnavise greu,
fiind aproape in intregime paralizat. Cum n-a fost chip sa se vindece, l-au dus cu asternut cu tot si
l-au depus, inainte de slujba, langa racla. Dupa trei ceasuri, la terminarea slujbei, el s-a ridicat in
picioare si a inceput sa umble.
Sfantul este considerat ocrotitorul Capitalei, vindecator al bolilor trupesti si sufletesti si
patron al animalelor.
Moastele Sf. Mina (pentru pagube si alte nenorociri)
Tot in Bucuresti, pe Str. C.F. Robescu nr. 18, colt cu Calea
Calarasi, se inalta biserica Sf. Mina-Vergu. Aici se afla o parte a
moastelor Sfantului Mare Mucenic Mina si o icoana a lui, ferecata
in aur, care a scapat dintr-un incendiu,
neatinsa de urgia focului.
Inca din vechime, celor ce se rugau,
sfantul li se arata in vis si le spunea ce trebuie
sa faca pentru izbavirea lor. Astfel, i s-a aratat
unui olog ce sedea langa biserica, impreuna
cu o femeie muta, si i-a spus: „Apropie-te-
ncetisor de femeie si-atinge-o pe picior”. Tarandu-se dupa porunca sfantului,
ologul a atins-o pe muta care, inspaimantata, a inceput sa strige. Speriat la
randul sau, ologul a luat-o la fuga, si astfel s-au vindecat amandoi.
In fata moastelor, rugandu-se la icoane facatoare de minuni, si-au aflat alinarea suferinzi,
pagubiti de tot felul, femei lovite de amaraciuni familiale. Sf. Mina este ocrotitorul mamelor si-al
sotiilor, al fetelor dornice sa-si faca un rost in lume, sa-si intemeieze o familie. De-a lungul anilor,
la icoana facatoare de minuni a sfantului au venit sa se roage nu numai crestini, ci si evrei -
pagubiti prin furturi.

CURTEA DE ARGES

Moastele Sfintei Filofteia

In Catedrala Episcopala din Curtea de Arges se afla moastele Sfintei Mucenite Filofteia-
Fecioara (sec. XII). Omorata de tatal ei, de cum a cazut la pamant, locul s-a si luminat de o
stralucire dumnezeiasca. Cei ce au vrut sa-i ridice trupul nu au reusit. Atunci, oamenii au inceput
a-i vorbi, numind cetatile si manastirile unde urma sa fie dusa Sfanta. Cum au pomenit de
Biserica Domneasca din Targul Argesului, indata trupul s-a usurat mai mult decat greutatea
fireasca. Astazi, cinstitele moaste se afla in manastire, dand tamaduiri la tot felul de boli ale celor
ce alearga cu credinta la dansa. Tot aici se afla si particele din moastele Sfintilor Serghie, Vach si
Mucenita Tatiana. Aici s-au aflat si moastele Sfantului Ierarh Nifon (+1508), trimise apoi la
Manastirea Dionisiu, din Sfantul Munte Athos.

OLTENIA

Moastele Sfantului Grigore

In comuna Costesti, la 40 de km NV de Ramnicu Valcea, se afla moastele Sfantului Grigore
Decapolitul (+843), de la Manastirea Bistrita, pastrate in vremuri de restriste intr-o pestera
inaccesibila din apropiere. Moastele Sfantului sunt si astazi folosite de localnici in vreme de
seceta si mare cumpana pentru comunitate. De multe ori, efectul se produce chiar in timpul
procesiunii. Oamenii mai spun ca acolo unde satenii lucreaza duminica si au credinta putina,
Sfantul refuza sa intre. Asta inseamna ca se intampla ceva: fie ca se strica atelajul care il
transporta, fie ca racla cu moastele se ingreuneaza intr-atat incat alaiul ramane tintuit locului,
totul revenind la normal atunci cand se schimba directia de mers. Printre minunile consemnate de
vreme se numara oprirea unei invazii de lacuste in 1778, stingerea holerei din Craiova in 1873,
alungarea unor cumplite secete in 1863, 1882, 1890, 1904 etc. In ultimii ani, dupa cum afirma
arhim. Veniamin Micle, s-au inregistrat mai multe vindecari spontane, care s-au savarsit doar la
simpla atingere a raclei. Cele mai spectaculoase cazuri le reprezinta un paralitic adus pe brate,
care a plecat acasa pe picioarele lui, apoi tamaduirea unei fetite demonizate din Pitesti sau a unei
femei din Turda, care suferea de cancer la ochi. Moastele au fost aduse in tara de la Stambul, de
catre boierii Craiovesti, care au platit unui turc greutatea raclei in aur. Tot la Manastirea Bistrita se
mai afla si o icoana a Maicii Domnului, „Hodighitria”, din sec. XVI, facatoare de minuni.

IASI

Moastele Sfintei Parascheva, aducatoarea ploilor manoase

In Catedrala Mitropolitana din Iasi se afla moastele Sfintei
Parascheva, patroana Iasului. Acatistul o numeste „leacul durerii,
mana vindecarii, casa ocrotirii, mantuirea de boli”. Multi nedreptatiti
si-au aflat aici izbanda. Cinstitoare si ocrotitoare a fecioriei, ea le
ajuta si pe tinerele fete sa-si intemeieze o familie, sa aiba copii.
Folositoare si in ceea ce priveste roadele pamantului, Sfanta este
aducatoarea ploilor manoase, starpitoarea insectelor daunatoare,
invocata in acelasi timp de taranii moldoveni sa-i apere de rau si pagube.

Alte moaste facatoare de minuni

MUNTENIA
Bucuresti

 Biserica Antim - racla de argint cu moastele celor 40 de mucenici din Sevastia.

Cernica

 Manastirea Cernica, la 13 Km SE de Bucuresti - moastele Sf. Ierarh Calinic, tamaduitor - mai

ales - al bolilor sufletesti.
Slobozia

 Catedrala Episcopala - racla de argint cu particele din moastele Sfintilor Ioan Hristostomul,
Artemie, Pantelimon.
OLTENIA
Craiova
 Catedrala Mitropoliei - mana dreapta si capul Sfantului Ierarh Nifon.

 Manastirea Horezu (43 km de Ramnicu Valcea) - particele din moastele a 11 Sfinti Mucenici.

 Manastirea Tismana (la 37 km NV de Tg. Jiu si la 19 km de Baia de Arama) - racla cu

particele din moastele Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfintilor Ignatie Teoforul si Teofil.
ARDEAL - BANAT

 Schitul Calugara (la 19 km E de Oravita) - moastele pietrificate ale unui sfant din sec. XVII.
MOLDOVA

 Manastirea Putna - mormantul lui Stefan cel Mare si Sfant, unde se afla si degetul Sfantului
Cuvios Daniil Sihastru, imbracat in ferecaturi de argint, cu 11 margaritare si un granat.

 Catedrala Arhiepiscopala Suceava - racla de argint cu moastele Sfantului Ioan cel Nou.

 Manastirea Pangarati (la 13 km de Bicaz) - moastele Cuviosului Simeon Sihastru (sec. XV).

 Manastirea Parvesti (com. Costesti, jud. Vaslui, 30 km S de Vaslui) - particele din moastele
Sfantului Mina si vesmantul Sfantului Ioan Gura de Aur.

 Manastirea Voronet - moastele Sfantului Daniil Sihastru.

Ar fi inca multe de spus despre comorile adapostite de bisericile si manastirile romanesti.

Noi am trecut in revista doar pe cele mai cunoscute. Oricum ar fi, nu trebuie sa uitam ca fara
credinta, nici o minune nu este cu putinta, asa cum spune Insusi Cristos: „Du-te. Credinta te-a
mantuit”.
Rugaciunea rostita fierbinte si cu daruire poate faptui, la randul ei, adevarate minuni. In anul
1985, de pilda, se auzise ca Ceausescu a hotarat demolarea bisericii „Domnita Balasa” din
Bucuresti. Afland despre nelegiuirea pusa la cale, parohul, impreuna cu preotul Calciu
Dumitreasa, urmarit pas cu pas de securitate, s-au rugat laolalta cu credinciosii, ca bunul
Dumnezeu sa le lase biserica neatinsa. Minunea s-a infaptuit.
 • Slujbele Religioase se desfăşoară cu regularitate în
Biserica Sf. Ecaterina din centrul oraşului Bruxelles
unde vă aşteptăm în fiecare zi de la ora 9 la ora 18.

Biserica Ste. Catherine:

Viata si patimirea Sfintei Mucenite Ecaterina

Pe vremea paganului imparat Maximin se afla in cetatea Alexandriei o fecioara cu nu-
mele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai inainte imparat. Ea, fiind de
optsprezece ani, era foarte frumoasa, de statura inalta si foarte inteleapta. Caci
invatase tot mestesugul cartii elinesti si se deprinsese cu intelepciunea tuturor
facatorilor de carti, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon si ale
celorlalti. Dar nu numai ale filosofilor, ci si cartile doctorilor le-a deprins bine, ale lui
Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin si, in scurt, tot mestesugul ritoricesc si silogistic a
invatat, incat toti se mirau de intelepciunea ei.

De aceea multi din domnii cei bogati cautau sa o ia de sotie de la maica sa, care era
crestina in ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase in acea vreme
asupra crestinilor paganul Maximin.

Deci, rudeniile si maica sa adesea o sfatuiau sa se marite, casa nu se instraineze

imparatia tatalui sau vreunui alt strain astfel sa se lipseasca de dansa. Iar fecioara
Ecaterina, ca o inteleapta ce era, foarte mult iubea fecioria si nicidecum nu voia sa se
marite. Dar, vazand ca o supara mult, a zis catre dansii: "De voiti sa ma marit, apoi
aflati-mi un tanar care sa fie asemene mie cu patru daruri, cum sunt eu, precum
singuri marturisiti ca intrec pe toate celelalte fecioare si atunci il voi lua de barbat;
pentru ca mai nevrednic si mai prost decat mine nu voiesc a lua. Cercetati dar
pretutindeni si de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogatia, cu
frumusetea si cu intelepciunea, atunci ma marit. Iar daca ii va lipsi vreunul din aceste
daruri, apoi nu-i vrednic de mine". Ei vazand ca nu este cu putinta a se afla vreun
tanar asa, ii spuneau ca feciorii de imparati si altii de domni mari pot sa fie de bun
neam si mai bogati decat dansa, dar in frumusete si in intelepciune nu se va
asemana nimeni cu dansa. Iar Ecaterina zicea: "Eu barbat necarturar nu voiesc a
avea!"
Maica-sa cunoscand un parinte duhovnicesc, om sfant si placut lui Dumnezeu, care
vietuia intr-un loc ascuns afara de cetate, a luat pe Ecaterina si a mers cu dansa la
acel barbat ce petrecea cu placere de Dumnezeu, ca sa primeasca un sfat bun de la
dansul Iar vazand pe fecioara cu chip frumos si cu buna randuiala si auzind
masuratele ei cuvinte cu buna intelegere, si-a pus in minte s-o vaneze pentru slujba
lui Hristos, Imparatul ceresc.

Astfel, a zis catre dansa: "Eu stiu un tanar minunat, care fara asemanare te intrece
pe tine in toate darurile care ai zis ca le ai; pentru ca frumusetea Lui intrece
stralucirea soarelui iar intelepciunea Lui indrepteaza toate fapturile si pe cele
gandite. Apoi vistieria bogatiei tui se imparte in toata lumea si niciodata nu se
imputineaza, ci cat este impartita, tot mai mult se inmulteste; iar neamul Lui cel bun
este negrait, neajuns si nestiut".

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina socotea ca spune de vreun domn pamantesc si

s-a tulburat cu inima si s-a schimbat ia fata si a intrebat pe batranul daca sunt
adevarate cele graite. Iar el o incredinta ca sunt adevarate si inca mai multe daruri
are tanarul acel ape care nu-i sete cu putinta a le spune. Atunci a intrebat fecioara:
"Al cui fecior este Acela pe care tu il lauzi atata?" Iar el a raspuns: "Acest tanar nu are
tata pe pamant, ci S-a nascut negrait mai presus de fire dintr-o fecioara de bun
neam, preacurata si preasfanta, care, pentru curatenia si sfintenia ei, s-a invrednicit
a naste un fiu ca acesta. Ea este inaltata mai presus de ceruri si ei i se inchina toti
ingerii, ca unei imparatese a toata faptura".

Ecaterine a zis catre dansul: "Oare este cu putinta ca sa-L vad pe tanarul Acela, de
care vorbesti niste lucruri atat de minunate?" Iar batranul a zis catre dansa: "Daca
vel face precum te voi invata eu, apoi te vei invrednici a vedea preastralucita Lui
fata". Iar ea a zis catre dansul: "Te vad pe tine om priceput, batran cinstit si cred ca
nu minti. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai sa vad pe Cel
laudat de tine". Atunci batranul i-a dat icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu,
care avea pe dumnezeiescul Prunc in brate si a zis catre dansa: "Aceasta este
inchipuirea Fecioarei si a Maicii tanarului Aceluia, de Care ti-am spus niste asemenea
minune vrednicii. Deci, ia-o in casa ta, si inchizand usile camarii tale, fa rugaciune
catre dansa cu buna cucernicie, toata noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o
pe dansa, ca sa-ti arate pe Fiul sau; si am nadejde ca de o vei ruga cu credinta, te va
asculta pe tine si te va invrednici a vedea pe Acela de are doreste sufletul tau".

Atunci luand fecioara sfanta icoana s-a dus la casa sa. Si dupa ce a innoptat s-a
inchis singura in camera sa si s-a rugat precum o invatase batranul. Deci rugandu-se,
a adormit de osteneala si a vazut in vedenie pe imparateasa ingerilor, precum era
inchipuita pe icoana, cu Preasfantul Prunc in brate care dadea raze mai stralucite
decat soarele. Dar isi intorcea fata catre Maica Sa, incat nu putea Ecaterina sa-l vada
in fata; deci a mers in acea parte, iar Hristos si-a intors fata Sa si de acolo. Aceasta
facandu-se de trei ori, a auzit pe Preasfanta Fecioara zicand catre Fiul sau: "Vezi,
Fiule pe roaba Ta Ecaterina cat este de frumoasa si cu chip cuvios?" Iar El a raspuns:
Foarte intunecata este si grozava, incot nu pot privi la dansa!" Apoi iarasi a zis
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu: "Dar oare nu este mult mai inteleapta decat
toti ritorii, mai bogata si mai de bun neam decat fecioarele tuturor cetatenilor?" Iar
Hristos a raspuns: "Adevar zic tie, Maica Mea, ca fecioara aceasta este fara de minte,
saraca si de neam prost; caci se afla in paganatate si de aceea nu voi cauta spre
dansa, nici nu voiesc ca sa Ma vada la fata".

Iar Preabinecuvantata Maica a zis catre Dansul: "Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu tre-
ce cu vederea zidirea Ta, ci o invata pe ea si-i spune ce sa faca, ca sa se indulceasca
de slava Ta si sa vada prealuminata si preadorita Ta fata pe care doresc ingerii sa o
vada". Iar Hristos a raspuns: "Sa mearga la batranul care i-a dat ei icoana si precum o
va invata acela, asa sa faca; si atunci Ma va vedea si va afla de la Mine dar".

Acestea vazand si auzind Ecaterina, s-a desteptat si se mira de acea vedenie

Facandu-se ziua, a mers cu cateva roabe ale sale la chilia sfantului batran si, cazand
cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia si-l ruga sa o povatuiasca pe dansa ce
trebuie sa faca pentru ca sa se indulceasca de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a
spus ei cu de-amanuntul toate tainele adevaratei credinte crestinesti, incepand de la
facerea lumii, de la crearea lui Adam, pana la venirea cea mai de pe urma a
Stapanului Hristos; despre slava cea negraita a raiului si despre munca cea cu durere
si fara de sfarsit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte invatata si inteleapta, degraba
le-a priceput toate si a crezut din toata inima, in Hristos; apoi a primit de la dansul
Sfantul Botez. Deci i-a poruncit ei batranul sa se roage iarasi cu multa ravna catre
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ca sa i se arate ei ca si mai inainte.

Dezbracandu-se Ecaterina de omul cel vechi si imbracandu-se in haina innoirii

Duhului, s-a dus la casa sa si toata noaptea s-a rugat cu lacrimi pana cand a adormit.
Si atunci iarasi a vazut peimparateasa cerului cu dumnezeiescul Prunc in brate, Care
cauta asupra Ecaterinei cu multa milostivire si blandete. Si a intrebat Maica lui
Dumnezeu pe Fiul Sau, zicand: "Iti place Tie, Fiul meu, fecioara aceasta?" Iar El a
raspuns: "Foarte placuta imi este, pentru ca acum este prealuminata si slavita, pe
cand mai inainte era rusinata si ocarata. Acum este mai bogata si mai inteleapta, pe
cand mai inainte era saraca si nepriceputa; acum o iubesc pe dansa, pe cand mai
inainte o compatimeam; si atat de mult o iubesc, incat voiesc sa Mi-o logodesc
mireasa". Atunci Ecaterina a cazut la pamant, ziccand: "Nu sunt vrednica, Preaslavite
Stapane a vedea Imparatia Ta; ci ma invredniceste ca sa fiu impreuna cu robii Tai",
iar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mana cea dreapta si a
zis catre Fiul sau: "Da-i Fiul meu, inel de logodna si o fa pe dansa mireasa Ta, ca sa o
invrednicesti Imparatiei Tale". Atunci Stapanul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos,
zicand acestea:

"Iata, astazi te primesc pe tine mireasa Mea vesnica;deci sa pazesti arvuna aceasta
cu dinadinsul si sa nu mai primesti nicidecum arvuna de la un mire pamantesc".

Acestea zicand Hristos Domnul, s-a sfarsit vedenia. Si desteptandu-se fecioara, a

vazut cu adevarat in dreapta sa un inel preafrumos si a primit in inima ei atata
veselie si bucurie, incat din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste.
Si atat s-a schimbat de minunat, incat nu mai gandea nicidecum la lucrurile
pamantesti ci numai la preaiubitul sau Mire cugeta ziua si noaptea. Pe Acela il dorea
si de la Acela se povatuia intotdeauna.

In acea vreme a venit in Alexandria imparatul cel fara de lege care avea ravna fara
masura pentru nesimtitorii zei, fiind el insusi nesimtitor. Si voind sa le faca praznic
mare, a trimis prin toate cetatile si laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca sa
se adune la dansul cu jertfe pentru ca sa cinsteasca pe zei. Deci, s-a adunat multime
de popor fara de numar, aducand fiecare dupa puterea sa la jertfa unii boi, altii oi, iar
cei saraci pasari si altele asemenea. Iar cand a sosit ziua uratei praznuiri, a jertfit mai
intai nebunul imparat 130 de junci iar ceilalti domni si boieri au jertfit mai putin si
fiecare om aducea jertfa dupa puterea sa. Deci, s-a umplut toata cetatea de racnet,
de glasul dobitoacelor ce mugeau si de mirosul din fumul jertfelor, incat pretutindeni
era stramtorare si tulburare si tot vazduhul era necurat.

Savarsindu-se acestea si vazand binecredincioasa si preafrumoasa Ecaterina atata in-

selaciune si pierzare de suflete omenesti, s-a ranit cumplit la inima, fiindu-i jale de
pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiasca ravna, a luat cu sine putine slugi si a
mers la capistea unde se savarseau jertfele. Iar cand a stat in usile capistei, a atras
privirile tuturor prin frumusetea ei, ceea ce era marturie a frumusetii ei celei
dinlauntru. Apoi a vestit pe imparatul ca are sa-i spuna un cuvant foarte de folos. Iar
el a poruncit sa intre.

Venind Ecaterina inaintea imparatului, mai intai i s-a plecat, dandu-i cinstea
cuviincioasa, apoi i-a zis: "Cunoaste, o, imparate, inselaciunea cu care v-ati inselat de
diavoli, de slujiti ca unui Dumnezeu idolilor stricaciosi si nesimtitori. Cu adevarat
mare rusine este a fi cineva atat de orb si de nesimtitor, ca sa se inchine unor
uraciuni ca acestea. Macar crede pe inteleptul tau Diodor care graieste ca zeii vostri
au fost odinioara oameni si si-au sfarsit viata lor ticaloseste; si pentru niste lucruri
vestite ce au facut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urma,
nestiind gandul stramosilor lor, numai pentru pomenire le-ai pus lor statui si parandu-
li-se ca este un lucru de mare cinste si de buna cuviinta, au inceput a se inchina lor
ca unor zei de care si Plutarh Hironeanul se ingretosase si-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede macar invatatorilor nostri, o! imparate, si nu fii pricina pierzarii
atator, suflete pentru care ai sa mostenesti munca cea vesnica. Ci cunoaste pe Unul
adevaratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fara de inceput si fara de moarte, Care, in
anii cei mai de pe urma,S-a facut om pentru mantuirea noastra. Prin El imparatii
imparatesc, tarile se indrepteaza si toata lumea impreuna se bucura si cu singur
cuvantul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic si preabun nu-i
trebuiesc jertfe ca acestea nici nu se veseleste de junghierea nevinovatelor
dobitoace; ci numai porunceste ca sa pazim poruncile Lui neclintite".

Acestea auzindu-le imparatul, s-a maniat foarte si a ramas fara de raspuns mult timp.
Apoi, neputand a se impotrivi cuvintelor ei a zis: "Lasa-ne acum sa ne savarsim jertfa
si dupa aceasta vom asculta cuvintele tale".

Necredinciosul imparat savarsind praznicul sau cel paganesc, a poruncit sa aduca pe

sfanta fecioara la palatul imparatiei sale si a zis catre dansa: "Spune-ne noua,
fecioara, cine esti tu si ce sunt cuvintele pe care le-ai grait catre noi?" Eu sunt fiica
imparatului celui ce a fost mai inainte de tine si ma cheama Ecaterina. Am invatat tot
mestesugul cartilor ritoricesti, filosofice si a masurarii pamantului si alte intelepciuni,
dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea caci sunt desarte si nefolositoare si am
voit a ma face mireasa Stapanului Hristos, care graieste prin proorocul Sau acestea:
"Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta stiutorilor o voi lepada".

Iar imparatul s-a mirat de intelepciunea ei si, vazand la dansa atata buna cuviinta si
frumusete, i se parea ca nu este nascuta din parinti muritori, ci o zeita din zeii pe
care-i cinstea el; incat, abia a vrut sa creada ca a iesit din pamanteni asa frumusete
negraita, de a carei frumusete ranindu-se, a inceput a-i grai cuvinte de desfranare.

Iar Sfanta, cunoscand gandul lui cel faradelege, a zis catre dansul: "Diavolii pe care ii
cinstiti ca pe niste zei, aceia va inseala si va atrag la pofte dobitocesti; iar eu ma so-
cotesc a fi pamant sau tina, zidita de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa. Si m-
a cinstit cu aceasta frumusete, ca din aceasta mai vartos sa se minuneze oamenii de
intelepciunea Ziditorului, cum intr-o fata atat de proasta si facuta din tina, a putut sa
dea o buna intelegere si frumusete ca aceasta".

Atunci s-a suparat imparatul de aceste cuvinte ale ei si a zis: "Nu grai de rau zeii care
au slava nemuritoare". Iar sfanta a raspuns impotriva: "Daca vei vrea sa scuturi putin
de pe minte negura si intunericul inselaciunii, vei pricepe prostimea zeilor tai si vei
cunoaste pe adevaratul Dumnezeu al Carui nume, numai daca se graieste de cineva
sau daca se insemneaza Crucea Lui in vazduh, izgoneste pe zeii tai si-i sfarama. Si de
vei porunci, iti voi arata adevarul aievea".
Imparatul, auzind vorba ei cea sloboda, n-a vrut sa mai vorbeasca cu dansa,
temandu-se sa nu-l biruiasca prin cuvintele sale intelepte si sa-l rusineze, ci a zis
acestea: "Nu este cu cuviinta imparatului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei
intelepti ca sa vorbeasca cu tine; si atunci vei cunoaste neputinta ghiciturilor tale si
vei crede in dogmele noastre".

Zicand acestea a poruncit sa pazeasca pe sfanta fecioara cu dinadinsul. Si indata a

trimis carti prin toate cetatile stapanirii sale, in acest fel: "Imparatul Maximin,
inteleptilor filosofi si ritori care va aflati sub stapanirea noastra, bucurati-va! Toti care
slujiti preainteleptului zeu Ermi si chemati pe muze, pricinuitoarele intelepciunii,
veniti la mine sa astupati gura unei femei prea-intelepte, care s-a aratat zilele
acestea si batjocoreste pe marii zei, numind faptele lor basme si barfeli. Deci, aratati-
va intelepciunea voastra parinteasca, pentru ca sa va preamariti intre oameni iar de
la mine sa primiti rasplata si daruri pentru osteneala voastra".

Deci, s-au adunat ritorii cei mai alesi si mai intelepti, cincizeci la numar, isteti cu min-
tea in intelepciune si puternici in grai, carora imparatul le-a zis astfel: "Gatiti-va cu
sarguinta si fara de lenevire spre o nevointa cu barbatie impotriva unei fecioare,
pentru ca sa o puteti birui in cuvinte; si nu fiti cu nebagare de seama si sa socotiti ca
aveti sa vorbiti cu o femeie, ci ca si cum ati avea a sta impotriva unui nevoitor cu
barbatie si preaintelept, asa sa puneti toata sarguinta si sa va aratati intelepciunea
voastra, de vreme ce eu o cunosc preabine, caci covarseste in intelepciune chiar si
pe minunatul Platon. Deci va rog, ca si cum ati avea a va lupta cu un filosof, sa puneti
multa sarguinta, si daca o veti birui, apoi mari daruri va voi da; iar de veti fi biruiti,
apoi va veti umplea de negraita rusine si in loc de daruri veti primi moarte cumplita".

Zicand acestea imparatul, un ritor care era mai vestit si mai intelept, a raspuns
zicand: "Nu te teme, imparate, ca desi este isteata la minte acea femeie, insa ea nu
poate fi desavarsita in intelepciune si in mestesugul iscusitei retorici; porunceste
numai sa stea inaintea noastra si vei vedea ca indata ce va vedea atatia ritori si
filosofi, se va rusina". Iar imparatul, auzind pe filosoful care se lauda, s-a umplut de
bucurie si de veselie, nadajduind ca limba cea indrazneata va birui pe fecioara cea
plina de blandete si de dumnezeiasca intelepciune.

Deci a poruncit sa aduca indata pe Sfanta Ecaterina inaintea lor - fiind adunata la
priveliste multime de popor - vrand sa vada si sa auda acea disputa de cuvinte. Dar
mai inainte, pana a nu ajunge trimisii la sfanta, a venit la dansa din cer Arhanghelul
Mihail si a zis: "Nu te teme, prunca Domnului, caci Domnul tau iti va da mai multa
intelepciune, ca sa biruiesti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori si nu numai aceia ci
si multi altii vor crede prin tine in Hristos si toti vor primi cununa muceniciei".

Acestea zicandu-i ingerul, s-a dus. Si venind trimisii au luat-o si au dus-o inaintea
imparatului, a filosofilor si a toata privelistea, indata acel viteaz filosof care se lauda,
a zis cu mandrie catre Sf. Ecaterina: "Tu esti aceea care fara de rusine si fara de
minte ocarasti pe zeii nostri?" Iar sfanta i-a raspuns cu blandete: "Eu sunt, insa nu
fara de rusine, nici fara de minte, precum zici tu; ci cu masura si iubire de adevar
graiesc acestea, ca zeii vostri sunt nimicuri". Dar ritorii au zis: "De vreme ce marii
facatori de stihuri, poetii, ii laudau pe zeii cei inalti, deci cum graieste limba ta cu
atata indrazneala asupra lor, de la care ai luat atata intelepciune si te-ai impartasit
de dulceata darurilor lor?" Insa ea a raspuns: "Eu nu de la zeii vostri ci de la Unul
adevaratul Dumnezeul meu, Care singur este intelepciune si viata, am darul
intelepciunii. Si daca cineva se teme de Dansul si pazeste dumnezeiestile Lui porunci,
acela este cu adevarat filosof, iar lucrurile zeilor vostri si povestile voastre sunt
vrednice de ras si de ocara si pline de inselaciune. Insa spune-mi, care sunt marii
facatori de stihuri ai tai si cum i-au numit pe ei zeii?"
Ritorul a zis: "Mai intai preainteleptul Homer, rugandu-se catre Die, graieste: "Prea
slavite Zeus, prea mare zeule si alti zei fara de moarte". Asemenea si preaslavitul
Orfeu, multumind lui Apolon, graieste acestea: "O, fiul lui Laton, departe
sagetatorule, puternice Fivie, care spre toti privesti si imparatesti peste cei muritori si
peste cei fara de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!ť in acest fel cinsteau pe
zei cei dintai, si marii si slavitii facatori de stihuri, si aievea i-au numit pe ei fara de
moarte. Deci tu nu te insela, nici nu te inchina Celui rastignit ca unui Dumnezeu, caci
nimeni din inteleptii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu si nici nu L-a cunoscut
cineva a fi Dumnezeu".

Sfanta Ecaterina a raspuns: "Acelasi Homer al vostru graieste in alt loc despre marele
zeu Die ca este mincinos, inselator si viclean si ca au vrut sa-l lege alti zei, adica
Hera, Poseidon si Atena, de n-ar fi fugit sa se ascunda. Asemenea si multe alte lucruri
de ocara asupra zeilor vostri arata cartile voastre. Iar de vreme ce ai zis ca pe Cel
rastignit nici u-nul din dascalii cei vechi nu-L marturisesc a fi Dumnezeu, apoi desi nu
se cade a cerceta mult despre Dansul, pentru ca este Dumnezeu adevarat, Facatorul
cerului si al pamantului, al marii, al soarelui, al lunii si a tot neamul omenesc,
neajuns, neurmat si negrait; dar pentru o mai invederata incredintare, voi arata
dovezi din cartile voastre.

Asculta ce graieste despre dansul prea inteleapta voastra Silvia, marturisind despre
dumnezeiasca Lui intrupare si despre mantuitoarea rastignire: "Va veni mai tarziu
cineva pe acest pamant si va fi trup fara de pacat, cu hotarele dumnezeirii celei fara
de osteneala va dezlega patimile cele nevindecate, si Acestuia I se va face zavistie
de catre poporul cel necredincios si va fi spanzurat la inaltime, ca si cum ar fi fost
vrednic mortii". Asculta si pe nemincinosul tau Apolon, cum fara voia lui a marturisit
pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: "Unul Cel ceresc ma
sileste pe mine, Cel Care este Lumina in trei straluciri; si Cel ce a patimit este
Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a patimit, caci amandoua sunt, si muritor cu
trupul si strain de stricaciune, acelasi Dumnezeu este barbat, rabdand toate de la cei
muritori, adica cruce, ocara si ingropare".

Acestea le-a zis Apolon despre adevaratul Dumnezeu, Care este fara de inceput,
asemenea cu Cel ce L-a nascut pe El si pururea deo-fiinta, inceput, radacina si izvor
al tuturor bunatatilor zidite; a zidit lumea din nefiinta in fiinta si o chiverniseste pe
dansa si, fiind de o fiinta cu Tatal, S-a facut om pentru noi si a umblat pe pamant,
aratand, invatand si bine facand oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei
nemultumitori, ca sa dezlege osandirea cea dintai si sa primim indulcirea si fericirea
cea de demult.

Si astfel, iarasi ne-a deschis usile raiului ce au fost incuiate si, inviind a treia zi, S-a
inaltat la cer, de unde a trimis Duhul Sfant ucenicilor Sai. Iar ei, mergand in toata
lumea, au propovaduit dumnezeirea Lui, in care si tie, filosofule, ti se cade a crede,
ca sa cunosti pe adevaratul Dumnezeu si sa fii rob al Aceluia, Care este milostiv si
mult indurat si pe cei ce au gresit ii cheama, zicand:

"Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni. Deci, crede macar pe
invatatorii si pe zeii tai, pe Platon, pe Orfeu si pe Apolon, care au marturisit curat si
luminat pe Hristos Dumnezeu".

Acestea si multe altele ca acestea graind preainteleapta Ecaterina, s-a spaimantat

filosoful, ramanand fara raspuns si neputand sa mai graiasca ceva impotriva. Iar
imparatul, vazandu-l biruit, minunandu-se, a poruncit celorlalti sa vorbeasca cu
sfanta fecioara. Dar ei s-au lepadat, zicand: "Nu putem sta impotriva adevarului, caci
daca incepatorul nostru a tacut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?" Atunci imparatul
maniindu-se, a poruncit sa aprinda un foc mare in mijlocul cetatii pentru ca sa arda
pe toti filosofii si ritorii. Insa ei, auzind judecata si raspunsul imparatului asupra lor,
au cazut la picioarele sfintei, cerand sa se roage pentru dansii catre Unul adevaratul
Dumnezeu, ca sa le ierte toate cate au gresit din nestiinta si sa-i invredniceasca de
Sf. Botez si de darul Preasfantului Duh.

Sfanta, umplandu-se de bucurie, a zis catre dansii: "Cu adevarat sunteti fericiti, caci
lasand intunericul, ati cunoscut lumina cea adevarata si, trecand cu vederea pe acest
imparat stricacios de pe pamant, v-ati apropiat de Cel ceresc. Deci, sa nadajduiti fara
indoiala spre mila Lui si sa credeti ca focul cu care va infricoseaza paganii va va fi
voua botez si scara care va inalta la cer. in acest foc curatindu-va de toata necuratia
trupului si a duhului, va veti afla ca niste stele luminate si curate inaintea slavei
imparatului si veti fi iubitii Lui prieteni". Zicand acestea Sfanta, i-a bucurat cu aceasta
nadejde si a insemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adica cu Sfanta
Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire si, luandu-i ostasii, i-au aruncat in foc,
in a saptesprezecea zi a lunii noiembrie. Facandu-se seara, au mers niste oameni
binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu ca sa adune moastele lor si i-au aflat pe toti
intregi, caci nici parul capului lor n-a fost ars; pentru care multi s-au intors la
adevarata cunostinta, iar moastele lor le-au ingropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar imparatul avea purtare mare de grija pentru Sfanta Ecaterina in ce chip ar putea
s-o intoarca la a sa paganatate. Si nesporind nimic cu silogismele filosofice, a inceput
cu imbunari si viclesuguri a o amagi, zicand: "Asculta, fiica buna, te sfatuiesc ca un
parinte iubitor de fii, inchina-te marilor zei si mai vartos muzicescului Ermi, care te-a
impodobit cu atatea daruri filosofice, si eu voi imparti cu tine imparatia mea, martori
imi sunt zeii, si iti voi da jumatate din stapanirea mea si vei vietui impreuna cu mine,
veselindu-te neincetat".

Iar Sfanta, ca o inteleapta ce era, pricepand gandul, viclesugul si inselaciunea lui, a

zis catre dansul: "Leapada, o, imparate, viclesugul si nu te asemana vulpii; pentru ca
eu ti-am spus o data ca sunt crestina si m-am logodit cu Hristos; pe Dansul il am Mire
si Sfetnic si frumusetea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicesti
decat porfira imparateasca". Imparatul iarasi a zis: "Ma silesti, desi nu voiesc, sa-ti
necinstesc vrednicia ta si trupul tau sa-l infasor cu multe rani".

Dar Sfanta a raspuns: "Fa ce voiesti, pentru ca, cu aceasta ocara vremelnica, imi vei
mijloci mie slava cea vesnica si multime de popor, precum nadajduiesc, va crede prin
mine in Hristosul meu. Si din palatul tau multi vor merge impreuna cu mine in
sfintitele camari ceresti". Acestea a proorocit Sfanta, iar Dumnezeu, Care priveste din
inaltime, a adus la indeplinire proorocia ei.

Atunci imparatul, maniindu-se foarte, a poruncit sa dezbrace de pe dansa porfira si,

asa s-o bata fara mila cu vine de bou. Deci au batut-o slugile pe Sfanta Mucenita
Ecaterina doua ceasuri peste spate si peste pantece, pana ce s-a umplut de rani tot
trupul ei cel fecioresc si s-a facut fara chip in batai, ea, care mai inainte era atat de
frumoasa. Iar sangele ei curgea siroaie si s-a inrosit pamantul de dansul. Dar Sfanta
statea cu barbatie si vitejie, incat toti cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe
urma a poruncit fiara cea cumplita ca s-o duca in temnita si sa nu-i dea mancare
pana cand se va mai gandi cu ce fel de munci s-o piarda pe dansa.

Augusta, sotia imparatului, avea insa mare dorinta sa vada fata Sfintei Ecaterina, caci
o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de intelepciunea si de barbatia ei; iar
mai vartos, ca avusese o vedenie in somn, din care pricina s-a ranit cu inima spre
dragostea ei, incat nu mai putea nici sa doarma. Iesind imparatul din cetate pentru o
pricina si zabovind acolo cateva zile, imparateasa a avut prilejul sa dobandeasca
ceea ce dorea. Caci era acolo un boier mare, credincios prieten al imparatului, cu
dregatoria voievod, anume Porfirie, om foarte intelept. Acestuia i-a marturisit
Augusta gandul sau, in taina, zicandu-i acestea:

"Intr-una din noptile trecute am vazut in vedenie pe Ecaterina, sezand in mijlocul

multor tineri si fecioare frumoase, imbracata in haine albe; si atata stralucire iesea
din fata ei, incat nu puteam privi la dansa. Iar ea m-a asezat aproape de dansa si mi-
a pus pe cap o cununa de aur, zicandu-mi: "Stapanul Hristos iti trimite tie aceasta
cununa". De atunci am atata dorinta ca sa o vad, incat nu aflu odihna inimii mele.
Rogu-te dar, fa in vreun chip ca sa o vad in taina". Iar Porfirie i-a raspuns: "Eu voi
implini dorinta ta imparateasca". Deci, facandu-se noapte, voievodul a luat cu sine
doua sute de ostasi si a mers la temnita impreuna cu imparateasa si dand strajerilor
bani, au intrat la Sfanta.

Cand a vazut-o imparateasa, s-a mirat de stralucirea fetei ei, care inflorea cu dumne-
zeiescul dar. Cazand degraba la picioarele ei, cu lacrimi in ochi a inceput a zice
acestea: "Acum sunt imparateasa fericita, ca m-am invrednicit a te vedea, lucru
foarte mult dorit sufletului meu; si insetam ca cerbul sa aud limba ta cea izvoratoare
de miere. Si acum, fiindca m-am invrednicit a dobandi ceea ce am dorit, nu ma voi
mai mahni, chiar daca m-as lipsi si de imparatie si de viata. Caci ma bucur cu inima si
cu sufletul, privind la atata stralucire ce rasare din preafrumoasa ta fata. Fericita esti
tu si vrednica de lauda ca te-ai lipit de un Stapan ca Acesta, de la Care primesti
atatea daruri".

Iar Sfanta i-a raspuns, zicand: "Fericita esti si tu, o! imparateasa pentru ca vad
cununa capului tau, ridicata la inaltime de cetele ingeresti, pe care dupa trei zile o
vei primi pentru putina patimire ce vei rabda, ca sa mergi la adevaratul imparat si sa
imparatesti cu El vesnic". Iar ea a zis catre dansa: "Ma tem de munci si mai vartos de
barbatul meu, caci este foarte aspru si fara de omenie". Zis-a ei Sfanta: "Indrazneste,
ca vei avea pe Hristos in inima ta, Care iti va ajuta ca sa nu se atinga nici o munca de
sufletul tau. Caci numai putin va boli trupul tau, catava vreme si apoi se va odihni
acolo vesnic".

Acestea zicand Sfanta, a intrebat-o pe ea Porfirie, zicand: "Ce daruieste Hristos celor
care cred intr-insul? Pentru ca voiesc si eu sa cred intr-insul si sa fiu ostasul Lui". Zis-
a lui Sfanta Mucenita:
"Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura crestineasca?" Iar Porfirie a raspuns: "Eu din co-
pilaria mea tot cu razboiul m-am indeletnicit si de alte lucruri n-am avut purtare de
grija". Zis-a lui Sfanta: "Nu poate limba sa marturiseasca bunatatile pe care le-a gatit
Preabunul si Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El si pazesc
poruncile Lui".

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negraita si a crezut in Hristos, impreuna cu cei
doua sute de ostasi si cu imparateasa. Si sarutand toti cu buna cucernicie pe
mucenita, s-au dus. Iar milostivul si iubitorul de oameni Hristos, n-a lasat pe sfanta
Sa mireasa nebagata in seama atatea zile ci, ca un parinte iubitor de fii, avea purtare
de grija de dansa si-i trimitea in toate zilele hrana, printr-o porumbita. Apoi, chiar
Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slava si cu multe cete ceresti. Si mai mult a
intarit barbatia ei si a umplut-o de indrazneala, zicand: "Nu te teme, iubita Mea
mireasa, pentru ca Eu sunt cu tine si prin rabdarea ta pe multi vei intoarce catre
Mine, si de multe cununi te vei invrednici". Cu astfel de cuvinte mangaind-o pe ea
Domnul, S-a dus.

A doua zi, sezand imparatul la judecata, a poruncit sa o aduca pe mucenita, care a in-
trat in curtile imparatesti cu lumina cea stralucitoare si cu atatea daruri duhovnicesti,
incat cei ce stateau inainte se minunau de stralucirea frumusetii ei. Si s-a minunat
imparatul foarte tare, vazand ca n-a slabit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusetea
fetii sale in atatea zile, socotind ca i-a dat cineva hrana in temnita si de aceea voia sa
pedepseasca pe strajeri. Dar Sf. Ecaterina, ca sa nu fie altii munciti fara vina pentru
dansa, a marturisit adevarul, zicand: "Sa stii, imparate, ca mie nu mi-a dat hrana
vreo mana omeneasca, ci Stapanul meu Hristos, Care ingrijeste de robii Sai. Acela m-
a hranit pe mine". Deci, mirandu-se imparatul de o frumusete ca aceea, a vrut sa o
ispiteasca pe dansa iarasi cu imbunari si cu viclesug, zicandu-i acestea: "Tie ti se
cade sa imparatesti, fiica mea, caci esti doamna in chipul soarelui, care si pe
Artemida o covarsesti cu frumusetea. Vino dar de jertfeste zeilor, ca sa imparatesti
cu noi si sa ai viata plina de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ti pierde cu muncile o asa
podoaba si frumusete". Sfanta a zis: "Eu sunt pamant si cenusa si toata frumusetea
ca o floare se vestejeste si ca visul piere prin boala sau de batranete; iar dupa
moarte cu totul putrezeste. Deci nu te ingriji de buna cuviinta si de frumusetea mea".

Acestea vorbindu-le Sfanta Ecaterina cu imparatul, un eparh cu numele Hursaden,

aspru cu obiceiul, tiran si chinuitor nemilostiv, vrand sa arate catre imparatul
dragoste si buna voire, a zis: "Eu, imparate, am aflat o munca prin care vei birui pe
aceasta fecioara. Porunceste sa se faca patru roti de lemn intr-o osie si sa bata
imprejur sulite ascutite si alte fiare ascutite; doua roti sa se intoarca in stanga si doua
in dreapta, iar in mijlocul lor sa fie fecioara legata. Si asa, intorcandu-se rotile, sa-i
zdrobeasca trupul ei. Insa mai intai sa se intoarca rotile singure inaintea fecioarei,
pentru ca, vazandu-le, sa se teama de munca cea cumplita si sa se plece la voia ta;
iar de nu, apoi sa primeasca amara moarte". Placand imparatului sfatul eparhului, a
poruncit sa faca acel fel de roti. Si fiind adusa sfanta la acea cumplita munca, a intors
rotile cu multa nevoie inaintea ochilor ei, ca sa o infricoseze. Apoi a zis tiranul catre
dansa: "Oare vezi ce munca ti s-a pregatit, in care vei lua moarte amara, de nu te vei
inchina zeilor?" Iar ea a raspuns: "De multe ori ti-am spus gandul meu; de aceea nu
mai pierde vremea, ci fa ceea ce voiesti".

Vazand el ca nu poate sa o infricoseze cu nimic si sa o intoarca de la Hristos, a porun-

cit sa o lege intre roti si sa le intoarca repede, pentru ca, cu acele fiare ascutite, sa
fie zdrobita in bucati si sa moara cu cumplita moarte. Deci incepandu-se acea munca,
indata s-a pogorat ingerul Domnului din cer si a dezlegat pe Sfanta din legaturi, iar
rotile le-a sfaramat in bucati, iar acelea, sarind din locul lor, pe multi pagani ranindu-
i, i-au omorat. Iar poporul ce era de fata, vazand acea minune preamarita, striga:
"Mare este Dumnezeul crestinilor!" Dar imparatul se intunecase de manie si iarasi se
gandea ca sa afle asupra mucenitei vreo munca mai noua.

Imparateasa, auzind acea minune, a iesit din camera ei si a inceput a mustra pe

imparatul, zicand: "Cu adevarat esti nebun si fara de minte, daca indraznesti a te
lupta cu Dumnezeul Cel viu, si a munci pe roaba Lui cu nedreptate!" Acestea fara
nadejde, auzindu-le imparatul, s-a salbaticit de manie si s-a facut fara de omenie,
mai mult decat toate fiarele. Si, lasand pe Sfanta Ecaterina, si-a intors mania asupra
sotiei sale, uitandu-si dragostea cea fireasca fata de dansa.
Deci a poruncit ca sa aduca o lada mare si sa o umple cu plumb, ca sa fie nemiscata.
Acolo a pus sanii femeii sale, intre capac si lada si a batut cuie prin capac si prin lada,
strapungandu-i, incat i s-a pricinuit o durere nespusa si i s-au rupt cu mare nevoie. Iar
fericita Augusta, rabdand acea durere negraita, se bucura, patimind pentru
adevaratul Dumnezeu, catre Care se si ruga ca sa-i trimita ajutor din inaltime.

Deci, rupandu-se sanii ei, curgea sangele ca un izvor si toti care erau de fata s-au
umplut de jale si-i durea inima pentru aceea care patimea munca cea mai amara si
mai, nesuferita. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe sotia sa, ci a poruncit sa-i taie
capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osanda aceasta a zis catre Sfanta
Ecaterina: "Roaba adevaratului Dumnezeu, fa rugaciune pentru mine!" Iar aceea a
zis: "Mergi cu pace, ca sa imparatesti cu Hristos in veci!" Si astfel a fost taiata fericita
imparateasa afara din cetate in ziua de douazeci si trei a lunii noiembrie. Iar
voievodul Porfirie, luand noaptea trupul ei, l-a ingropat cu cinste. Iar a doua zi a stat
inaintea imparatului, impreuna cu ostasii cei ce crezusera in Hristos, si a zis: "Si noi
suntem ostasi ai marelui Dumnezeu".

Aceasta nerabdand imparatul sa auda, a oftat din adancul inimii, zicand: "Vai, am
pierit, ca m-am pagubit de minunatul Porfirie!" Apoi, intorcandu-se catre ceilalti
ostasi, a zis: "Si voi, ostasii mei preaiubiti, v-ati inselat si v-ati indepartat de zeii
parintesti? Dar cu ce v-au gresit voua zeii de i-ati parasit pe dansii?" Iar ei nu i-au
raspuns lui cuvant, ci numai Porfirie a zis: "Pentru ce lasi capul si intrebi picioarele?
Vorbeste cu mine". Iar el a zis: "Cap rau, tu esti pricina pierzarii lor". Si neputand mai
mult a grai de manie, a poruncit sa le taie capetele tuturor; si asa s-au sfarsit. Deci,
sa implinit proorocia Sf. Ecaterina, care a zis imparatului: "Ca multi din palatele tale
vor crede in Hristos Dumnezeu".

Dupa acestea, aducand muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis catre dansa: "Multa
suparare si paguba mi-ai facut! Tu ai inselat pe femeia mea si pe viteazul meu
voievod l-ai pierdut, el care era puterea ostilor mele si alte multe rautati mi s-au
intamplat mie prin tine si se cadea indata fara de mila sa te omor; dar te iert pentru
ca imi este mila a te pierde pe tine, o fecioara atat de frumoasa si inteleapta. Deci,
fa-mi voia, iubita mea! Jertfeste zeilor ca sa te fac imparateasa si niciodata nu te voi
mai supara, nici voi face vreun lucru fara de sfatul tau. Si vei vietui impreuna cu mine
intr-atata veselie si fericire, in care nici una din imparatese n-a fost vreodata".

Acestea si multe altele graia vicleanul, cautand sa insele pe mireasa lui Hristos cea
aleasa. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele inselatoare sa o desparta de Hristos, cu
Care ea se legase tare, cu legatura dragostei celei adevarate. Apoi, vazand ca nici cu
momeli, nici cu fagaduinte, nici cu ingroziri, nici cu munci nu poate sa o induplece pe
cea mai tare decat diamantul, a dat asupra ei hotararea sa-i fie taiat capul afara din
cetate.

Deci, luand-o ostasii, au dus-o la locul de chin. Si mergea in urma ei popor mult, bar-
bati si femei, plangand pentru dansa, caci avea a se pierde, precum ziceau ei, o
tanara preafrumoasa si prea inteleapta. Iar cele mai alese dintre femei si de neam
bun ziceau catre dansa, tanguindu-se:
"O, preafrumoasa si prealuminata fecioara, pentru ce esti asa de aspra cu inima si
cinstesti mai mult moartea decat viata aceasta preadulce? Si pentru ce-ti pierzi in
desert si fara de vreme floarea tineretilor tale? Oare nu este mai bine sa asculti pe
imparatul si sa te indulcesti de atatea bunatati in viata aceasta, decat sa mori
ticaloseste?"

Iar ea a raspuns: "Lasati plansul cel fara de folos si mai vartos va bucurati, ca eu vad
acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Facatorul si Mantuitorul meu, Care este
frumusetea mucenicilor, cununa si slava mea. Si ma cheama catre frumusetea raiului
cea negraita, ca sa imparatesc impreuna cu Dansul si sa ma veselesc in veacul cel
fara de sfarsit. Deci nu plangeti pentru mine, ci plangeti pentru voi, caci pentru
necredinta voastra aveti sa mergeti in focul cel fara de sfarsit, ca sa va munciti in
veci".

Apoi, ajungand la locul de taiere, a facut rugaciunea aceasta: "Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul meu, multumescu-Ti ca ai pus pe piatra rabdarii picioarele
mele si ai indreptat pasii mei. Tinde-Ti acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai
intins pe Cruce si primeste sufletul meu, pe care l-am adus Tie ca jertfa, pentru
dragostea Ta. Adu-Ti aminte, Doamne, caci trup si sange sunt, si nu lasa greselile
mele cele facute din nestiinta, ca sa fie aratate de cumplitii ispititori la infricosata Ta
judecata, ci spala-le cu sangele pe care-l vars pentru Tine si randuieste ca trupul
acesta, care, ranindu-se, se taie cu sabia, sa fie nevazut de vrajmasii tai cei ce ma
prigonesc.

Cauta dintru inaltimea Ta, Doamne, si asupra poporului acestuia ce sta inainte si-l
povatuieste la lumina cunostintei Tale. Si acelora care vor chema prin mine numele
Tau Cel preasfant, da-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toti sa se laude
maririle Tale in veci".

Astfel rugandu-se, a zis chinuitorului: "Savarseste-ti porunca!" Iar el, intinzand sabia,
i-a taiat cinstitul ei cap; si a curs din rana lapte in loc de sange. Iar cinstitele ei
moaste le-au luat in acel ceas sfintii ingeri, precum s-a vazut de credinciosii cei
vrednici si le-au dus cu cinste in Muntele Sinai, in slava lui Hristos Dumnezeu, Care,
impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, intr-o dumnezeire imparateste in veci. Amin.

Luna decembrie în 26 de zile.

Întru această zi, pomenirea Sfântului, Preacuviosului Părintelui nostru Nicodim cel Sfinţit,
Arhimandritul, din Lavra sfintei mănăstiri Tismana (+1406).
Într-această zi, în care se prăznuieşte Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a
orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ
românesc şi s-a nevoit a întemeia cele dintâi aşezări călugăreşti din părţile acestea (1370).

Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep şi se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteţ la minte de mic copil,
Nicodim a învăţat citirea Sfintelor Scripturi şi s-a umplut de râvnă întru slujirea lui Hristos. Iar când părinţii săi au
început a cugeta să-l aşeze în dregătorii, după avuţia şi rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea
părintească şi de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa
părintească şi s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de ucenicie; s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o
mănăstire de acolo. Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieştilor învăţături, smerit şi evlavios, în puţină
vreme a ajuns diacon, apoi egumen şi stareţ al acelei mănăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a
mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol şi Biserica sârbească şi, ascultând rugămintea
cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte şi a venit în ţara sa. Repede ducându-se vestea despre evlavia şi
smerenia sa, preoţii şi credincioşii voiau să-l înalţe patriarh al Bisericii sârbeşti, dar Sfântul s-a socotit pe sine
nevrednic de asemenea cinste.

În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea şi, venind în Ţara Românească, a zidit
mănăstirea Vodiţa, cea dintâi aşezare mănăstirească temeinică şi cu bună rânduială din ţara noastră, despre
care s-au păstrat dovezi şi hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodiţa,
unde a lăsat stareţ pe un ucenic al său, anume Agaton, a mers prin munţi în sus şi, ajungând la locul unde apa
Tismanei cade cu zgomot de la înălţime, a ridicat acolo o mănăstire mai mare şi mai trainică. Aci s-a aşezat
Cuviosul Nicodim, cu câţiva din ucenicii săi, dar numărul celor ce veneau să slujească lui Hristos, sub
povăţuirea şi îndrumarea vrednicului stareţ, sporea fără încetare. Pe toţi îi învăţa cu blândeţe şi-i călăuzea spre
împlinirea voii lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor şi îndrumător al vieţii monahale la noi,
după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioşii domni şi
voievozi români, cele dintâi mănăstiri mari în Ţara Românească. Vremea însă, când a venit la noi Sfântul
Nicodim, era o vreme de mari frământări în lumea mănăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele
Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru „rugăciunea
minţii”. Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de linişte şi singurătate, prielnic
lucrării duhovniceşti a rugăciunii.

Dar Sfântul Nicodim şi mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte şi la nevoile
duhovniceşti ale creştinilor din această ţară. Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim
şi marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova şi întrebările pe care stareţul Tismanei le pune marelui Patriarh,
ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoştinţe trebuitoare în lupta împotriva rătăcirii
bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Ţara Românească şi bântuia ţara. El şi mănăstirea lui
erau ca o obşte de apostoli ai dreptei credinţe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învăţarea
tuturor şi pentru lucrarea treburilor bisericeşti în preajma mănăstirii sale.

A trăit şi a lucrat pe pământul românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan şi Mircea, fiind cinstit şi preţuit,
după cuviinţă, de toţi patru. Scriitorul, din vremea lui, a cărţii Viaţa lui Isaia de la Hilandar, vede în Sfântul
Nicodim, pe „bărbatul cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare la judecată, în cuvinte şi răspunsuri, întemeietor de
mănăstiri, puternic la rugăciune şi luptător pentru dreapta credinţă”. Pe lângă frumoasa mănăstire Tismana,
care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas şi o Evanghelie, numită Tetraevanghelul lui Nicodim de la
Tismana scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului.

A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de călugări şi de
mulţime de credincioşi. Şi a fost îngropat în mormântul pe care singur şi-l pregătise în mănăstirea sa Tismana.
După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt şi aşezat cu
cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor şi vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaşte
au fost ascunse apoi în locuri tainice, pe care nu le ştia decât stareţul mănăstirii; cu timpul însă li s-a pierdut
urma şi au rămas într-un loc, pe care numai unul Dumnezeu îl mai ştie.

Pentru dragostea lui către Domnul şi pentru toată slujirea şi osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe,
dreptcredincioşii din ţara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul din marii îndrumători
ai noştri pe calea mântuirii. Cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale

- Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani,

Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos,
purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile
Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait
ca un sfant, adunand in jurul bisericii popoare de credinciosi.
Faptuitor de minuni, cea mai mare dintre ele s-a petrecut dupa
cinci veacuri si jumatate de la moartea sa, pe 26 octombrie
1955 cand, in plin comunism, cultul Sfantului Nicodim cel Sfintit
de la Tismana a fost generalizat, in mod oficial, in toate
bisericile ortodoxe din Romania. Va invitam sa cititi povestea
vietii lui -

Ucenicul lui Dumnezeu

Desi calendarul ortodox il praznuieste pe cuvios in a doua zi de Craciun, pe

26 decembrie, traditia locala din Gorj si Mehedinti sustine ca sfantul s-ar fi nascut
in luna mai, dupa cum spune o balada populara: "In mai se nastea,/ ca suflet de
floare avea/ si sfant de frumos era,/ la chip si la duh aievea..." In ce priveste anul
si locul nasterii, istoria arata ca Nicodim a venit pe lume in anul 1310, in sudul
Dunarii, intr-o familie de aromani foarte credinciosi, din Prilep (Macedonia). Inca
din copilarie ar fi avut inclinatie spre insingurare, rugaciune si monahism, dar
parintii l-au dat la invatatura de carte, pentru a putea ocupa dregatorii de seama.
Cu toata silinta sa, gandurile baiatului erau insa in alta parte. Cu prilejul unei
vizite facute la Prilep de cativa calugari de la Muntele Athos, Nicodim s-ar fi
intalnit cu acestia in biserica asezarii si i-ar fi spus celui mai batran dintre
monahi: "Nu pot sa mai raman in lumea asta inselatoare, nici sa vad slavele ei
cele desarte, ca niste naluciri mincinoase. Nu doresc inaltarea mea in slujbele
politichiei. Vreau doar sa urmez calea cea stramta si placuta Domnului, pentru
mantuirea sufletului meu". Calugarul cel batran a vazut, in chip tainic, ca inima
tanarului Nicodim era plina de harul Duhului Sfant si a acceptat sa-l calauzeasca
la Muntele Athos, cu acordul intelept al parintilor. Asa a inceput despartirea de
lume a celui care avea sa devina cel mai important ctitor al monahismului
romanesc timpuriu si un mare facator de minuni!
In Sfantul Munte, tanarul a trecut prin cateva lavre, unde s-a dovedit un
iscusit copist si miniaturist, dar si un bun cunoscator al limbilor greaca, slava si
romana veche (aromana). La Manastirea Hilandar, a devenit ucenicul Sf. Isaia,
care l-a tuns in monahism si l-a hirotonisit ieromonah, adica preot calugar. Atat
de mare a fost nevointa sa crestina, incat, dupa mutarea la cele vesnice a
invatatorului sau, a ajuns egumen al Lavrei Hilandar si, mai tarziu, protosinghel al
Muntelui Athos. Impresionat de virtutile ucenicului sau, in ultimii ani ai vietii, Sf.
Isaia a lasat garantie pentru eternitate cateva cuvinte scrise pe o foaie
ingalbenita: "Barbat cinstit si sfant, tare in carti si mai tare in judecata, mester la
vorbitul cu Dumnezeu, la cuvinte si raspunsuri pentru credinciosi, dar inca si mai
mare facator de minuni".

Inceputul apostolatului: crucea de plumb

Traditia monastica din Sfantul Munte

sustine ca tanarul cuvios era deja "inainte-
vazator-cu-duhul", la o varsta cand altii abia
uceniceau. El a avut mai multe vedenii, pe care
le-a povestit mai tarziu invataceilor sai. In cea
dintai dintre ele, Duhul Sfant i-a poruncit sa se
intoarca in Macedonia natala (aflata intre Serbia
si Grecia, zona e populata si astazi de vlahi
aromani), pentru a ridica trei biserici, in locuri in
care crestinii erau stramtorati de multimea
musulmanilor. Nicodim a ascultat porunca, si
traditia populara din vechea Serbie Mare ii
atribuie ctitoriile de la Vratna, Manastirita si Saina, in tinuturile Cladovei. Patru
veacuri mai tarziu, intr-un Letopiset al lui Stefan Ieromonahul, se scrie ca fresca
din pronaosul bisericii de la Saina il zugraveste pe ctitor in stanga intrarii si ca
acela ar fi singurul chip adevarat al sfantului, dintre toate cele pictate prin alte
lacasuri. Din pacate, astazi, fresca este definitiv degradata.
Pe cand pastorea intr-una din cele trei ctitorii ridicate la sud de Dunare,
Sfantul Nicodim a avut o noua vedenie, in care i se dezvaluiau navalirile turcilor
ce aveau sa urmeze in Tarile Romane. In vedenie, aparea si Maica Domnului,
care ii cerea sa treaca apa Dunarii si sa ii ajute pe indoitii sai frati de neam si de
credinta, in fata primejdiei ce se apropia amenintator. Mai mult decat atat, traditia
spune ca, intr-o zi de mare sarbatoare, spre seara, sfantul a adormit cateva clipe,
asezat intr-un jilt, si i s-a aratat in vis Sf. Antonie cel Mare, care i-a repetat
porunca Maicii Domnului, adaugand indemnul de a cauta un loc numit "La
Cascade", unde sa ridice o mare manastire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
Trezindu-se din somn, cu bucuria unei asemenea minunate adeveriri, cuviosul
Nicodim s-a hotarat sa dea ascultare noii porunci. El a cerut unui fierar sa-i
toarne o cruce din plumb, in greutate de sapte ocale, inchipuind numarul zilelor
din Saptamana Patimilor Mantuitorului, pe care si-a atarnat-o de gat, jurandu-se
sa nu o mai scoata decat in ziua cand va vedea cu ochii lui ridicata manastirea
din vis. Apoi si-a facut o boccea, in care a asezat o Biblie copiata de mana lui la
Muntele Athos, a imbracat rasa calugareasca, s-a incaltat cu opinci din piele de
porc, si-a luat un toiag si, facandu-si semnul sfintei cruci, a pornit-o la drum.
Sfantul avea sa poarte la gat crucea de plumb vreme de douazeci de ani, pana
cand i se va fi implinit visul.

Prima minune: Trecerea peste Dunare

Nicodim a ajuns pana in satul Tachia, pe malul

sudic al Dunarii, in fata Orsovei, dupa doua zile de
mers. S-a odihnit o noapte, iar in zorii celei de a treia
zile a cautat vreun pescar care ar fi putut sa il treaca cu
luntrea. Legenda spune ca, neafland pe nimeni in
preajma, dupa indelungata vreme, sfantul a
ingenuncheat pe malul fluviului, ridicand mainile catre
cer si aducand slava lui Dumnezeu. Pentru ca, in
smerenia lui fara de margini, nici nu indraznea sa
creada ca ar putea calca pe apa, aidoma Mantuitorului,
el si-a dezbracat rasa calugareasca si a rostit cu voce
tare cuvintele lui Hristos din Evanghelie: "Trebuie sa
fac pana este ziua lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca vine noaptea, cand
nimeni nu poate sa lucreze. Faca-se voia Ta, Doamne!" Dupa care s-a inchinat,
a aruncat rasa calugareasca pe suprafata apei, a pasit pe ea, cu bocceaua in
spinare si toiagul in mana, si a plutit astfel pe valurile marunte ale Dunarii pana la
malul celalalt!... In partile Orsovei si Ieselnitei se pastreaza, pana astazi, traditia
puternica a acestei minuni a sfantului. Legat de venirea Cuviosului Nicodim cel
Sfintit in Tara Romaneasca, se mai pastreaza, prin partile Mehedintiului, o alta
traditie, numita Ciumarnita. In a doua jumatate a secolului al XIV-lea, in acele
locuri a fost o epidemie de ciuma neagra, adusa din Europa apuseana. Dupa
sosirea sa, vazand nenorocirea si jalea, sfantul a calatorit din sat in sat si a facut
vindecari in masa, prin rugaciuni rostite in aer liber, asezat in genunchi, in
mijlocul bolnavilor. Atat de mare a fost credinta pe care a starnit-o oamenilor in
acest fel, incat unii dintre ei l-au urmat, devenindu-i primii ucenici romani.
Sarbatoarea Ciumarnitei, care se praznuieste numai in zilele de post si are data
schimbatoare de la o asezare la alta, dupa cum s-a nimerit trecerea sfantului pe
acolo, se tine pana in ziua de azi in Mehedinti si se datoreaza marilor minuni
vindecatoare ale cuviosului, savarsite acum mai bine de sase sute de ani!
In calatoria pe care o incepuse, Nicodim se oprea la cate un loc ce i se
parea prielnic pentru manastirea poruncita in vis. Facea popas si tabara,
adunand din ce in ce mai multi fii duhovnicesti in jurul sau, carora le tinea predici
sub cerul liber, deschizandu-le sufletul si mintea pentru credinta in Hristos. In
fiecare din aceste locuri se ridicau altare din lemn sau piatra, unde ramaneau
cativa ucenici sa continue viata de obste a viitoarelor manastiri, ce urmau sa fie
zidite pe cheltuiala si cu eforturile localnicilor. Acest fenomen de o amploare
istorica nebanuita a umplut tot Mehedintiul si Gorjul cu lacasuri monahale sau
biserici, ducand vestea sfantului misionar pana la scaunul domnesc al lui Vlaicu
Voda. Fapt fara precedent in istoria crestinismului romanesc: in loc sa trimita
dupa cuvios, pentru a fi adus la curtea domneasca, voievodul a plecat el insusi in
cautarea pelerinului, insotit de o suita de osteni. Traditia marturiseste ca Nicodim
cel Sfintit a devenit duhovnicul lui Vlaicu Voda si acela care l-a sfatuit sa
zideasca manastirea Vodita, ale carei ruine exista si astazi pe malul Dunarii.
Biserica manastirii, unul dintre cele mai vechi lacasuri de piatra din Tara
Romaneasca, a avut hramul Sfantului Antonie cel Mare, evlaviosul intemeietor al
monahismului rasaritean, a carui pravila monahala o urma si o predica ucenicilor
sai insusi Cuviosul Nicodim. Influenta duhovniceasca a sfantului s-a intins pana
in Moldova, unde trei dintre ucenicii sai au ajuns la manastirea Neamt,
introducand acolo randuielile athonite aduse de la invatatorul lor, cu doua veacuri
inaintea celuilalt mare ctitor de viata monahala, Paisie Velicikovski. Dar sfantul
nu si-a incetat calatoriile, trecand muntii prin "Portile de Fier ale Transilvaniei" si
intemeind Manastirea Prislop din Tara Hategului, unde peste veacuri avea sa-si
implineasca destinul duhovnicesc un alt sfant, Arsenie Boca. Istoria bisericeasca
sustine ca Nicodim cel Sfintit a fost duhovnicul de taina al primilor patru domnitori
Basarabi, Vlaicu Voda, Radu I, Dan I si Mircea cel Batran, pana la inceputul
secolului al XV-lea. Dar anii treceau si crucea de plumb atarna tot mai greu de
gatul sfantului, care continua sa caute un loc pentru manastirea din vis.

Manastirea din vis: Tismana

In pelerinajele sale pentru aflarea locului numit "La

Cascade", Cuviosul Nicodim s-a oprit, impreuna cu alti
cativa ucenici, in satul Ponoare, din tinutul Mehedintiului.
Dar, spre surprinderea sfantului, acesta a fost singurul loc
in care oamenii nu l-au primit cu bratele deschise.
Nicodim avea deja mare faima de ctitor monahal, iar
taranii s-au temut ca intemeierea unei manastiri prin
partea locului, daca va fi intarita si de un hrisov domnesc,
va atrage dupa sine improprietarirea asezamantului cu
satele din jur, asa cum obisnuiau voievozii acelor timpuri.
Satenii nu voiau sa-si piarda libertatea si pamanturile nici
macar de dragul lui Dumnezeu. In fata unei asemenea
prostii omenesti, cuviosul s-a intristat si le-a spus mai-marilor asezarii: "Nimeni
nu v-ar fi rapit libertatea sau roadele pamantului, dar daca ati fi pus umarul la
zidirea lacasului si i-ati fi ajutat pe viitorii monahi, ati fi avut cu totii o mare casa in
ceruri. Mi-e mila de prostia voastra si de saracia ce va asteapta, caci saracia
sufletului vostru va va aduce si saracia vietii de care va feriti acum!". Legenda
povesteste ca atat de amarnic au saracit oamenii acelor locuri, incat nu mai
aveau cu ce se hrani. Intr-o buna zi, un taran care isi taiase ultima capra si o
jupuise, s-a gandit sa faca un burduf din pielea ei pentru branza, dar neavand cu
ce il umple, i-a venit ideea sa lege un fluier de gura burdufului, apucandu-se de
cantat, ca sa-i treaca foamea. Asa a fost inventat cimpoiul, iar traditia populara
romaneasca sustine ca taranii din Ponoarele Mehedintiului sunt cei mai priceputi
cimpoieri din tara...
Parasind foarte intristat acele locuri, cuviosul se ruga necontenit sa-i
indrume Dumnezeu pasii, pentru ridicarea manastirii din vis. Asa a ajuns in satul
Aninoasa, de unde a pornit-o, de unul singur, pe valea unui parau, pana in
catunul Vanata. Familia care l-a gazduit i-a spus ca spre deal, in susul apei, este
un loc numit "La Cascada", dar lumea se fereste de el, caci acolo s-ar ascunde
un sarpe mare. A doua zi, sfantul a pornit-o pe malul apei, insotit de baiatul cel
mare al gazdelor. Dupa o vreme, s-a auzit sunetul cascadei. Nu mica i-a fost
bucuria cuviosului cand a descoperit, la un cot al vaii, o cadere de apa ce izvora
din munte. In apropiere se afla un platou inalt, strajuit de un arbore urias de tisa.
Deasupra cascadei se afla o pestera, pe care sfantul s-a gandit sa si-o faca drept
chilie. Legenda locului spune ca in acea pestera Nicodim a gasit un sarpe urias,
care ii inspaimanta pe localnici. Cu putere de la Dumnezeu, el a ridicat crucea de
plumb, pe care o purta la gat de douazeci de ani, si a blestemat intruchiparea
satanei, aceasta transformandu-se in stana de piatra. Apoi a coborat pe platou,
impreuna cu tanarul ce-l insotea si care avea sa-i devina ucenic, asezandu-se
sub coroana arborelui singuratic. Sfantul s-a rugat fierbinte sa primeasca semn
unde anume sa ridice sfantul altar. Atunci, din slava cerului, s-a pogorat asupra
arborelui un sul de lumina, iar Nicodim, avandu-l martor doar pe tanarul de langa
el, a auzit un glas bland: "Aici este locul unde am poruncit tie sa faci lacas de
inchinaciune!". De la acest arbore, sfintit de Duhul Sfant, valea, raul si
manastirea si-au luat numele pe care il poarta pana astazi. In doar cativa ani,
pana la inceputul domniei lui Mircea cel Batran, intregul asezamant a fost ridicat
din temelii si inzestrat cu odoare. Manastirea a fost prima "arhimandrie" din
istoria crestinismului romanesc, dupa rangul de arhimandrit pe care cel dintai
staret, parintele Nicodim cel Sfintit, il adusese de la Muntele Athos. Sfantul
apucase ziua in care sa-si vada visul cu ochii! Porunca lui Dumnezeu fiind
indeplinita, el si-a putut scoate de la gat crucea de plumb, in greutate de sapte
ocale, pe care o purtase, drept canon, vreme de douazeci de ani.

Ultimele minuni

Cat a staretit la Tismana, in cei din urma ani de

viata, sfantul a facut multe si mari minuni. Zi si noapte
veneau la el bolnavi si se tamaduiau. Unii dintre ei doar
se atingeau de vesmintele sale, altii se vindecau prin
binecuvantarea lui, dar cei mai multi se izbaveau doar
chemand numele sfantului! Auzind de minunile
Cuviosului Nicodim, insusi imparatul Sigismund al
Ungariei, care avea o fata chinuita de un duh necurat
inca din copilarie, se hotaraste sa viziteze Tismana,
impreuna cu fiica bolnava si insotit de o mare suita.
Avand incuviintarea lui Mircea cel Batran, Sigismund
intra in tara pe la Orsova. In drum spre manastire, duhul
cel necurat din fata se tulbura de apropierea de un loc sfant. Fata cade la
pamant, in nesimtire, in clipa cand demonul nevazut o paraseste, apoi isi revine,
definitiv insanatosita... Intreaga suita catolica a imparatului a incercat sa-l
convinga pe Sigismund ca ar fi fost o minune venita de la Dumnezeu, fara nici un
merit din partea Cuviosului Nicodim. Atunci monarhul a dat porunca tuturor sa nu
spuna sfantului nimic din cele intamplate, cand vor ajunge la manastire, pentru a
se lamuri in ce fel s-a tamaduit fiica sa. Fiind "inainte-vazator-cu-duhul", parintele
Nicodim s-a imbracat cu sfintele odajdii, a luat in maini crucea si Sfanta
Evanghelie si a iesit in fata manastirii, inconjurat de tot soborul, in intampinarea
craiului maghiar. Cand Sigismund a ajuns inaintea sa, sfantul l-a binecuvantat si
i-a spus: "Da slava lui Dumnezeu si Preacuratei Sale Maici, pentru mila ce au
facut-o astazi cu tine, tamaduind pe fiica ta!". Sigismund s-a cutremurat la auzul
acestor cuvinte si, in vazul tuturor, cu lacrimi in ochi, a sarutat dreapta sfantului,
aducand multumire Celui de Sus. A doua zi a sosit la Tismana si Mircea cel
Batran, intampinat cu aceeasi cinste de parintele staret si intreg soborul. Cei doi
monarhi au participat, impreuna cu suitele lor si alaturi de miile de credinciosi
care venisera la manastire, la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, ce era
chiar hramul asezamantului, asa cum i se ceruse parintelui Nicodim in vis.
Reactia de mare emotie crestina pe care a avut-o imparatul fata de intreaga
manifestare i-a facut pe clericii catolici din suita sa sa se teama ca nu cumva
Sigismund sa ia hotararea de a trece la ortodoxie. Drept urmare, l-au sfatuit cu
viclenie pe craiul maghiar sa mai puna la cale o ispitire inca si mai grea pentru
Sfantul Nicodim. Desi era coplesit de tot ceea ce vazuse si auzise, imparatul i-a
spus, in cele din urma, sfantului: "Parinte, suntem in zi de mare sarbatoare. Am
citit in Sfintele Scripturi ca Dumnezeu, pe aceia pe care ii iubeste, ii scoate
nevatamati si din foc si din apa. Te rog, parinte, arata-ne noua, astazi, puterea lui
Dumnezeu asupra ta, intrand in foc, iar de vei iesi nevatamat, atat eu, cat si toti
cei ce se afla cu mine, impreuna cu fiica mea vindecata, vom trece la legea
ortodoxa!...". Atunci a poruncit sfantul Nicodim sa fie aprins un foc mare din
busteni in fata bisericii. Cuviosul a intrat in biserica si s-a rugat fierbinte lui
Dumnezeu ca sa-Si arate puterea Sa prin foc, spre folosul sufletesc al celor care
au cerut lucrul acesta. Apoi s-a imbracat cu toate odajdiile preotesti, a luat in
mana crucea de plumb pe care o purtase la gat douazeci de ani si s-a apropiat
de foc, urmat de diaconul Antonie, tanarul care il calauzise pana la locul
manastirii. Au inconjurat focul de trei ori, diaconul cadelnitandu-l, apoi au facut
semnul sfintei cruci, binecuvantand valvataia. Sfantul s-a intors spre tanar,
intrebandu-l: "Crezi cu adevarat in puterea lui Hristos?" Antonie a incuviintat,
tacut. Cuviosul l-a mai intrebat: "Ai curajul sa intri cu mine in foc, pentru credinta
ta?". Tanarul a raspuns: "Da, parinte!". Atunci, spre uluirea generala, in ziua de
15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Nicodim cel Sfintit a intrat in
foc, urmat de diaconul Antonie, ramanand o vreme in mijlocul valvataiei, ca sa
vada toti minunea si sa creada... "Si au facut aceasta de trei ori - scrie Patericul -
in numele Sfintei Treimi!" La iesirea din foc, a luat sfantul un carbune si l-a pus
pe marginea sfantului epitrahil, ca sa dovedeasca tuturor celor de fata ca ar fi
putut sa arda, iar locul unde a fost atins de carbune s-a parjolit. In aceeasi zi,
imparatul maghiar, impreuna cu fiica sa si intreaga suita s-au botezat in religia
ortodoxa. La botez, Sigismund a primit numele de Matei, avandu-l nas pe insusi
Mircea cel Batran. El a ramas in istorie drept singurul imparat al Ungariei de
confesiune ortodoxa! In muzeul Manastirii Tismana se pastreaza, pana in ziua de
azi, epitrahilul ars de carbune, ca o marturie a acestei minuni adevarate, dupa
sase veacuri...

Epilog

Sfantul Nicodim cel Sfintit de la Tismana a trait 96

de ani si s-a mutat la cele vesnice in ziua de 26
decembrie a anului 1406. Moastele sale s-au pastrat
cateva sute de ani in sfanta Manastire Tismana. Cu
prilejul unei navaliri otomane, fratii calugari le-au ascuns
intr-o pestera din adancul muntelui, pentru a le feri de
pangarire, dar, pierzandu-si ei insisi viata, nimeni nu a
mai stiut sa le gaseasca, pana astazi. Mai multe
generatii de ucenici ai sfantului au ctitorit biserici si
manastiri, din Mehedinti si Gorj pana in Oltenia si
Valahia, pana tarziu, in epoca lui Matei Basarab si
Constantin Brancoveanu. Se spune ca numarul tuturor
acestor lacasuri ar depasi suta. La Manastirea Tismana s-a mai pastrat pana in
ziua de azi numai degetul aratator de la mana dreapta a cuviosului, acela cu care
a aratat toata viata sa spre Cel de Sus si spre Imparatia Sa.

Vodiţa. Ruinele primei mânăstiri construite de Nicodim în Ţara Românească

Mânăstiri şi biserici construite de

Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara
Românească
Nimeni nu şi-a luat până acum, dificila sarcină de a identifica, foarte exact, mănăstirile
construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Ţara Românească. A alege din salba de peste 20
de mănăstiri şi biserici care-şi arogă onoarea de a fi construite de însuşi Nicodim (sau ucenicii
lui), pe acelea care sunt cu adevărat construite de către acesta, e destul de hazardat.
Dar cu toate acestea, nu este greu de a separa pe categorii pornind de la legendele
tradiţionale legate de construirea de către Nicodim a acestor mănăstiri şi biserici. Unele mânăstiri
sunt construite pe vechi lăcaşuri de cult, iar bisericile lor Nicodim fie le-a reparat sau le-a adăogit,
fie că le-a construit din zid dacă ele erau din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite
special de ei, pentru a se îngropa acolo. Mai sunt altele care de fapt sunt metoace, adică vechi
fundaţii boiereşti care au fost ulterior închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneţi, Topolniţa, Valea
cu Apă. Un alt grup, mai ales pentru vremurile mai apropiate nouă, provenea din roirea
călugărilor care, în căutare de locuri pustii, prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii şi-şi
formau chilii izolate (cele două Cioclovine, Ploştina Drăgoeştilor în hotar cu Hobiţa, schitul
Aninoasa).
In sfârşit, urmează marele grup al bisericilor şi mânăstirilor aflate pe traseul urmat de
Nicodim în căutarea locului sfânt de la Tismana şi descris de Ştefan Ieromonahul. De-a lungul
timpului acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de lăcaşuri de cult de la Izverna şi Ponoare până
la confluenţa râului Tismana cu Jiul, ba chiar şi până în Banat.
Aceste întemeieri de legendă, ţinând deci mai mult de tradiţia orală decât de realitate, nu
sunt altceva decât o probă indubitabilă a puterii şi respectului de care s-a bucurat, la început
Nicodim şi ucenicii lui, apoi egumenii mănăstirii Tismana, mânăstirea însăşi ca vechi locaş de cult
creştin.
În rezumat, nu toate ctitoriile lui Nicodim se confirmă prin cercetările ulterioare ca fiind ale
lui şi nici nu au aceiaşi importanţă.
Să le trecem în revistă.

Vechi lăcaşuri de cult dinaintea

venirii lui Nicodim în Ţara Românească
Cele mai vechi biserici din Ţara Românească existente până la venirea lui Nicodim se
presupun a fi tot atâtea ctitorii ale voievozilor dinainte de Basarab I Întemeietorul (1310-1352) şi
anume, Câmpulung (1215), Tismana (1230), Vodiţa (1247) şi Cotmeana (1292)
Astfel, biserica lui Radu Negru (1215-1241) de la Câmpulung, a fost construită în 1215
(Ulterior, ea a fost datată la 1291 după o reparaţie provocată de un cutremur, când meşterii au
rescris greşit litera omega.)
Tismana a fost şi ea începută, până la 1230, de un voievod anterior lui Litovoi sau tot de
Radu Negru (1215-1241) dar distrusă la puţin timp de regele Ungariei Bela al IV-lea, în vremea
cruciadei asupra lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) la îndemnul papei Grigore al IX-lea.
Vodiţa a fost construită după 1247 de Litovoi, căruia i se confirma prin Diploma Ioaniţilor,
Banatul Severinului ca recompensă pentru lupta sa, dusă alături de regatul maghiar, contra
tătarilor.
Cotmeana se pare că ar fi ctitoria lui Seneslau (1247-1290) sau a lui Tihomir (1290-1310)
data construcţiei, 1292, fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale
mânăstirii.

Mânăstiri sau biserici construite de Nicodim

 MANASTIREA VODIŢA

Mănăstire de călugări, reînfiinţată

in 1991, la început cu 3 vieţuitori. Are
hramul "Sfântul Antonie cel Mare" (17
ianuarie) şi se află în satul Vârciorova -
Municipiul Drobeta Tr. Severin, jud.
Mehedinţi, la circa 20 km NV de acest
oraş. Se ajunge acolo pe drumul
modernizat Drobeta Tr. Severin - Orsova
(25 km), 4 km N de apele Dunării.
Ctitorită de Sfântul Cuvios
Nicodim, cu sprijinul material al lui Vlaicu
Vodă (1364-1377). Construcţia începe în
1369 („ante 1374” spune cercetătorul V.
Dragut, 1976). „Pe temelia unei biserici
mai vechi din secolul XIII, atribuită lui
Litovoi, voievodul din 1247”, este de părere
arheologul Virgil Drăghiceanu.
Concluzie contestată de
cercetătorii mai noi (C.C. Giurescu si Dinu
C. Giurescu, 1975).
Este dărâmată in sec XV, refăcută
de Radu cel Mare (cca 1500) şi de Cornea
Brăiloiu, în 1689.
Biserica reconstruită în arhitectura
chipului originar.
Zonă turistică importantă, în
apropiere aflându-se lacul de acumulare,
hidrocentrala Porţile de Fier si Defileul Dunării.

MANASTIREA TISMANA
Mânăstire de călugăriţe, circa 60 vieţuitoare, cu
hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15 august). Se află
la 5 km de centrul oraşului Tismana, jud. Gorj, la 37 km
NV de Târgu Jiu şi la 19 km E de Baia de Aramă.
Prin tradiţia monastică, este ctitorită din lemn de
tisă de Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, sub
Vladislav Vodă (1364-1377), apoi din zid intre 1375 si
1378, ajutat de voievozii Radu I (1377-1383) si Dan I
(1383-1386), sub care „s-au desăvârşit” cele
neterminate.
 Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească
– un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.
Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei Mănăstirea Vodiţa, a fost distrusă
puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită
activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.
Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui
Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu
susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi
biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov şi mai târziu ele s-au construit din zid.
"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul -
amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".

Biserica din zid a fost sfinţită în 1378. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit
biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei
Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot
mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de
asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733
şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut şi Constantin
Brâncoveanu.
Alte intervenţii au fost făcute între 1844 si 1849 iar la recenta intervenţie, i s-a asigurat
înfăţişarea de astăzi, după forma avută în 1855, deosebită de ceea ce a fost în vremea lui Matei
Basarab.
Picturile murale cu valoare artistică deosebită, au fost executate de Dobromir cel Tânăr
din Târgovişte, în 1564, şi împodobesc pronaosul.
În 1732, alte picturi sunt executate de echipa Ranite Grigorie, în naos. Fresca afost
repictată în 1766 de zugravul Dumitru Diaconu
Aici şi-a petrecut, cu mici plecări temporare, ultimii săi 30 de ani de viaţă, Cuviosul
Nicodim de la Tismana (†1406), prăznuit la 26 decembrie, reorganizatorul monahismului
romanesc.
Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca
de lângă mănăstire.
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul
1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul
Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei
părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Mare Lavră” şi
prima arhimandrie din ţară.
La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu
copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un
Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o
capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche
ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Mănăstirea Tismana a fost cel mai bogat aşezământ al Ţării Româneşti găzduind
părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teologul şi ale
Mucenicului Teofil aduse de la Constantinopol de Cuviosul Nicodim. Pe lângă nenumăratele sate
ce le avea în Ţara Românească mănăstirii i-au fost dăruite de cnezii sârbi şi 10 sate în Serbia.
Muzeu cu obiecte de artă, icoane, argintărie, vitralii, bedereniţe din sec. XIV si alte
odoare, paraclis din piatră cu o turlă, clădit în vremea lui Matei Basarab, două frumoase schituri
pe muntele Cioclovina, atelier de covoare şi de icoane pe sticlă, toate acestea o îndreptăţesc a fi
cel mai important centru mănăstiresc al Olteniei.
 MANASTIREA COZIA

Mănăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea

cel Bătrân, a fost zidită între anii 1386-
1388 şi 1393.
De pe situl mânăstirii se poate afla că
Mircea şi-a ales locul de odihnă veşnică, în
biserica mănăstirii precum şi loc pentru
portretul votiv de “mare voievod şi domn”
pictat în partea dreaptă a naosului. La 20
mai 1388 Voievodul Mircea scrie: “De
aceia, am binevoit domnia mea să ridic din
temelie o mânăstire în numele sfintei şi de
viaţă începătoarei şi nedespărţite Troiţe,
dumnezeire nezidită… la locul numit Nucet
pe Olt, adică Cozia…” Cel care l-a sfătuit
pe Mircea să ridice ctitoria de la Cozia pe
locul unde se află astăzi, a fost călugărul
cărturar Nicodim de la Tismana “sfetnicul
lui Mircea întru cele dumnezeieşti”.
“Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul
lui Mircea încă din tinereţe iar mai târziu,
când Mircea a ajuns domn, era mâna lui a
dreaptă luându-l cu el peste tot.
De aceea Mănăstirea Cozia a fost
târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip
este zugrăvit în partea de sud a
pronaosului şi s-a organizat ca mănăstire,
sub directa supraveghere a lui Nicodim de
la Tismana. El numeşte şi pe cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil,
fără îndoială un ucenic al său.
Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel Mare zugrăvit în naos, pe zidul din
dreapta, în înfăţişarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături
de fiul său Mihail. În hrisovul dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Cozia în anul 1406, se pot vedea
titulatura voievodului român şi graniţele stăpânite de el: “Eu cel în Hristos Dumnezeu,
binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare
voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste
toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al
Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată
Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului...”.
Mănăstirea, cu hramul Sfânta Treime, se află în comuna Cozia, 23 km de Râmnicu
Vâlcea şi 5 km de Călimăneşti.
Biserica sinteză arhitecturală sud-est europeană din veacul al XIV-lea, a fost sfinţită în
1388, pictată între 1390-1391, modificată, ca şi Tismana, sub Neagoe Basarab (1517).
Şerban Cantacuzino, mare ban, aduce alte îmbunătăţiri. Sub Constantin Brancoveanu
(1706-1707), se execută picturile din naos şi pridvor (1708). Bolniţa cu hramul Sfinţii Apostoli este
ctitorită de Radu Paisie (1542-1543), cu fresce interioare executate de David si Rodoslai.
Paraclisul sudic cu hramul Adorminrea Maicii Domnului, este ctitorit in 1584 de Amfilihie,
egumenul Coziei, paraclisul nordic, cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor, este zidit in 1710 de
arhimandritul Ioan de la Hurez.
Muzeu cu valoroase seturi de odăjdii din secolele XVI-XIX, vechi manuscrise, tipărituri,
broderii, obiecte de cult, mormântul lui Mircea cel Bătrân (1418) si al monahiei Teofana (1605),
mama lui Mihai Viteazul, Cerdacul lui Mircea la Cozia, fântâna lui Neagoe (sec. XVI), Cozia
Veche 1km N, ctitorita de Radu, tatăl lui Radu cel Mare, la sfârşitul sec XIV - începutul sec. XV
sunt principalele repere de atracţie ale mănăstirii.

MÂNĂSTIREA PRISLOP

Astăzi Mănăstirea Prislop este o mănăstire de călugăriţe,

cu 28 de vieţuitoare. Are hramul "Sfântul Evanghelist Ioan" (26
septembrie), sărbătorit cu pelerinaj pe 14 septembrie. Ea se află
în satul Silvasu de Sus, localitate componentă a oraşului Hateg,
14 km NV de Hateg şi 19 km S de Hunedoara.
Ctitorie atribuită de tradiţie Cuviosului Nicodim de la
Tismana (conform cercetătorului V. Dragut, 1976) sau ucenicilor
lui, cu sprijinul material dat de Mircea cel Bătrân şi de românii din
Ţara Hategului.
Cercetând biografia Sfântului Nicodim de la Tismana,
este de presupus însă, că lăcaşul de cult exista înainte ca
Nicodim să se ascundă la Prislop. Se ştie ca el a scris
tetraevangheliarul său slavon aici şi pe ultima filă şi-a notat:
"Această sf. evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara
Ungurească în al 6-lea an al acestei persecuţii, (şesto togova
gonenia) iar socotit de la începutul lumii 6913 (1404-1405)".
Nu e vorba însă de o "gonire" a lui Nicodim din
Ungrovlahia. Mircea cel Bătrân pierduse alături de Sigismund
bătălia de la Nicolole iar aceasta a permis năvălirea turcilor în
Serbia la 1398/99 iar până la 1404/1405 când Nicodim revine la
Tismana, sunt exact şase ani! Se ştie că după pierderea luptei de
la Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale
pe Milena fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuţiile
şi erau la Dunăre, Mircea consideră ca ar fi bine să-l trimită peste
munţi. E de înţeles că in afară de tetraevangheliar el a organizat
acolo şi o viaţă de obşte după modelul de la Tismana (inclusiv cu
retragerea intr-o peşteră din apropiere pentru rugăciune).
Era cel de-al treilea lăcaş zidit de el pe pământ romanesc,
primele două fiind monastirile Tismana şi Vodiţa. Mânăstirea este
zidita într-o poiană din apropierea munţilor Retezat, în care izvora
un mic fir de apă, care în 1564 se dovedeşte a fi făcătoare de
minuni si o vindecă pe Domniţa Zamfira, fiica domnitorului valah
Moise Voda Basarab. Astfel, o domnita din Ţara Românească devine cel de-al doilea ctitor al
mânăstirii ardelene. Ea restaurează biserica, reface picturile, dăruie mânăstirii o icoană a Maicii
Domnului făcătoare de minuni. In 1580, ea se săvârşeşte din viata. Piatra sa funerara cu stema
Ţării Româneşti, aflată aici, nu este scrisă, după obiceiul vremurilor, în slavonă, ci in latină, limba
din care s-a născut graiul romanesc.
Arhitectura are structuri asemănătoare bolniţei de la mânăstirea Cozia. Picturile murale
interioare în frescă din anul 1759 au fost realizate de meşterii Simion si Nicolae ot Pitesti. Şcoală
de cultură bisericească din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, reşedinţă a Episcopilor de Silvaş in
sec. al XVI-lea.
Intr-o peşteră din apropiere se află lăcaşul de nevoinţă şi pustnicie a Cuviosului Ioan de
la Prislop, prăznuit pe 13 septembrie. Sfântul Ioan de la Prislop fusese pe la jumătatea secolului
al XVI-lea stareţ al acestei mânăstiri şi în memorabilul an 1600, îl întâmpinase pe Mihai Viteazu
cu ocazia intrării sale triumfale în Alba Iulia. Ioan de la Prislop va deveni apoi, mitropolit al
Transilvaniei.
 Mânăstiri sau biserici a căror organizare
sau întemeiere este, probabil, legată
de activitatea Sfântului Nicodim sau al ucenicilor
săi

MÂNĂSTIREA COTMEANA
Mânăstire cu hramul Buna Vestire, aflată în
comuna Cotmeana, judeţul Argeş, la 30 km. E de
Râmnicu Vâlcea şi 32 km NV de Piteşti, pe drumul
modernizat Piteşti - Râmnicu Vâlcea.
Ctitorita pe locul unei construcţii mai vechi, de
Radu I Voievod in 1385 şi terminată în vremea lui Mircea
cel Bătrân (1386-1418). A fost reînfiinţată în 1991 fiind
un monument de sinteză reprezentativ pentru asimilarea
şi dezvoltarea arhitecturii munteneşti din sec. 14.
Prima atestare documentară a Mânăstirii
Cotmeana datează din 20 mai 1388, din timpul lui
Mircea cel Bătrân, care printr-un hrisov anunţa existenta
acestui sfânt lăcaş odată cu ridicarea Coziei. Se
presupune însă ca mânăstirea este mult mai veche,
însuşi termenul Cotmeana provine, pare-se, de la
hoardele cumane care au trecut prin aceste locuri.
Reconstruită de Radu I (1377-1383), biserica era una dintre ctitoriile de seamă ale voievodului
Mircea cel Bătrân până la ridicarea mânăstirii Cozia. Probabil că obştea a fost organizată aici de
ucenicii Sfântului Nicodim având în vedere că săpăturile arheologice din jurul bisericii au scos la
iveală morminte de tip athonit, de o mare sobrietate, călugării fiind înmormântaţi doar cu o
cărămidă drept căpătâi.
Sub faima Coziei, Cotmeana a apus din strălucire, devenind, timp de secole, metoc al
celebrei mânăstiri de pe valea Oltului. Totuşi, ea a fost restaurata in 1711 de Constantin
Brancoveanu (1699-1714), iar in timpul ieromonahilor Ilarion si Sofronie de la Cozia se lărgeşte
pronaosul şi se adaugă un pridvor cu arcade pe latura nordică.
În patrimoniul mânăstirii se află cel mai vechi clopot din Ţara Româneasca, dăruit de jupanul
Dragomir in anul 1385. După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului este şi astăzi o
frumuseţe, dar şi un simbol, o pagină de istorie, de
rezistenţă împotriva păgânilor de orice fel.

MÂNĂSTIREA TOPOLNIŢA

Mănăstire de călugări, cu 8 vieţuitori, cu hramul "Tăierea

Capului Sfântului Ioan Botezătorul" (29 august). Se află în
comuna Izvorul Barzii, jud. Mehedinţi, la 27 km N de
Drobeta Tr. Severin, cu ramificaţie din DN Drobeta Tr.
Severin – Motru.
 Tradiţia o atribuie lui Radu I Voievod dar ea e ctitorită de boierii Craioveşti, în sec. XVI.
Se mai spune că a fost ridicată pe locul unei biserici din lemn întemeiată de Sfântul Cuvios
Nicodim .
Biserica a fost reconstruită între 1645 si 1646 de marele căpitan Lupu Buliga. Biserica
are picturi murale în frescă în stil bizantin, la iniţiativa fiului său Curia vel paharnic, realizate de
Gheorghe "grecul" şi Dima "românul" în 1673
Se remarcă tabloul "Judecata de Apoi" de pe faţada de vest, rar întâlnit în iconografia
Ţării Româneşti (V. Dragut, 1976).
Catapeteasma din lemn a fost executată în 1762. Turnul-clopotniţă şi incinta din zid
datează din sec. XVII.
Pietrele funerare ale ctitorilor sunt împodobite cu înaltă măiestrie.

MÂNĂSTIREA GURA MOTRULUI

Mânăstirea Gura Motrului, cu hramul Cuvioasa

Paraschiva, se află în comuna Butoieşti, la 62 km est de
Tr. Severin şi la 50 km vest de Craiova, aşezată pe malul
Motrului, la vărsarea acestuia în Jiu.
Tradiţia zice că iniţial a fost un schit atribuit
Sfântului Nicodim de la Tismana. Oficial, s-a construit prin
contribuţia unui logofăt, al lui Neagoe Basarab, Harvat,
care a fondat biserica în 1515.
Actuala mânăstire a fost ctitorită în 1653 de Preda
Brâncoveanu şi pictată prin dania lui Constantin
Brâncoveanu.
Mânăstirea este înconjurată de un zid cu porţi
ferecate, elemente de fortificaţie adăugând şi Tudor
Vladimirescu în anul 1821.
Alte refaceri au fost întreprinse în anii 1841-1853,
graţie lui Eufrosin Poteca, filosoful iluminist exilat aici în
1830. Sfinţind locul prin prezenţa sa, mânăstirea a devenit un centru de învăţătură şi spiritualitate
emulativă.
Se păstrează aici o colecţie de icoane pe lemn, cărţi vechi şi obiecte de cult, multe
provenind din donaţii ale domnitorilor.

MÂNĂSTIREA VIŞINA
 Mănăstirea
Vişina face parte
din mănăstirile şi
bisericile aflate
de-a lungul
defileului Jiului.
Dintre
aceste lăcaşe de
cult, Mânăstirea
Lainici este
liantul
credincioşilor din
Oltenia cu cei din
Ardeal şi face
parte,
jurisdicţional, din
Arhiepiscopia
Craiovei, fiind cea mai mare mânăstire de călugări din această eparhie.
În marea Sa milă faţă de poporul român, Dumnezeu l-a trimis în secolul al XIV-lea în Ţara
Românească pe Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, pentru a da un suflu nou Bisericii, a o
reînvia şi a o organiza.
Cu sprijinul nemijlocit al domnitorilor Ţării Româneşti, Vladislav Vodă (1364-1377), Radu I
(1377-1383), Dan I (1383-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418), Sfântul Nicodim a ctitorit o
mulţime de mânăstiri de la poalele Carpaţilor, ce au constituit adevăraţi piloni de susţinere ai
Ortodoxiei şi românismului în faţa prozelitismului catolic de după Marea Schismă.
Începând cu cruciadele, în secolul al XIII-lea, invazia de catolicizare a Ardealului de către
Biserica Catolică se afla în plin avânt.
Marele apărător al ortodoxiei noastre a fost Sfântul Nicodim de la Tismana, duhovnicul
voievodului Mircea cel Bătrân amândoi realizând acum şase secole un vis de libertate al
locuitorilor Ţării Româneşti: Biserica Ortodoxă Română neatârnată, independentă de Bizanţ. Este
pentru prima dată când nu mai sunt numiţi de la Constantinopol, mitropoliţi greci care conduceau
de departe, din ţara lor, Mitropolia Română.
Cronica rimată de la Mânăstirea Prislop arată că Sfântul Nicodim s-a aşezat într-o
peşteră pe Valea Jiului, la Surduc, deci lângă Mânăstirea Lainici şi a ctitorit Vişina. Istoricul I.
Donat este cel care, în lucrarea „Fundaţiile religioase ale Olteniei” a emis ipoteza că Mânăstirea
Vişina a fost ctitorită de Nicodim.
Documentul din 14 decembrie 1514 semnat de Neagoe Basarab aminteşte de primul
egumen cunoscut al Mânăstirii, Grigorie.
Reconstrucţia Mânăstirii, aşezată pe malul drept al Jiului la intrarea din Gorj în defileu, a
început după anul 1990, sub strădania stareţului Melchisedec Suparschi. Hramul Mânăstirii este
la Sfânta Treime.

Articol al Prof. Nicu Tomoniu, fondator Fundaţia Tismana, publicat în

revista „PORTAL MAIASTRA” distribuită la SIMPOZIONUL din 23 septembrie
2006
Autorul este preşedinte al comisiei pentru învăţământ, cultură, culte
şi turism a Consiliului Local Tismana
Tismana, 23 septembrie 2006
 Pomenirea celui dintre Sfinţi Părintele
nostru Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
(11 martie)
Versiune fara diacritice | Vieţile Sfinţilor pe luna martie

Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în

Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost
Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a
cîştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi
cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din
pîntecele maicii sale. Căci amîndouă acestea, adică înţelepciunea
duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales
după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga înţelepciune este o
numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a
cîştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.

El a deprins mai întîi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi "sofist",
adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult
cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată
Libaniu sofistul, prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. După aceea fericitul
Sofronie, după filosofia cea din afară vrînd să cîştige înţelepciunea cea
duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunînd de la
plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.

Mergînd şi la Sfînta Cetate a Ierusalimului şi umblînd prin mănăstirile ce erau

acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul
Ioan, care se numea Moscu şi Evirat, preot cu rînduiala, bărbat îmbunătăţit şi
foarte iscusit într-amîndouă înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea
duhovnicească.

Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osîrdia, ca fiul de tată şi ucenicul de

dascăl, îi urma lui întru toate căile, pînă la sfîrşitul aceluia, umblînd prin
mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dînsul cercetînd pe sfinţii părinţi şi
scriindu-le vieţile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amîndoi, care
se numeşte "Limonariu" sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al
şaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfîntul Sofronie adeseori se
numeşte sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dînsul în învăţătura
filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci
în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că nu-l avea ca pe un
ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi ostenitor, fiind ales cu viaţa.
Pe lîngă aceasta vedea şi mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor
şi stîlp neplecat al Bisericii lui Hristos.

Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfîntul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai
întîi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a Sfîntului Teodosie - în pustiul
Iordanului şi în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfîntul Sava.

După aceea Ioan şi Sofronie, lăsînd Palestina de frica Perşilor care năvăliseră,
s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel
tînăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpînirii greceşti, pentru o
pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul
grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul
împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare
făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la
împărăţia persană şi scăpînd în stăpînirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un
tată; şi-i ajutase cu bani împărăteşti şi cu putere de oaste de-şi luase iarăşi
scaunul în Persia, şi se făcuse pace întărită între greci şi perşi. Iar cînd a auzit
Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de
dînsul şi, stricînd toate aşezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să
răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părţi
greceşti, mai ales contra Siriei, Feniciei şi Palestinei şi le robeau.

Atunci sfinţii părinţi care petreceau viaţă pustnicească în acele părţi, lăsînd
mănăstirile şi pustniceştile lor locuinţe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel
timp aceşti doi sfinţi, Ioan şi Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea
lor a fost luată de perşi Sfînta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al
făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfinţitul
patriarh; şi patrusprezece ani a fost ţinut în Persia în robie, nu cu puţină mîhnire
şi jale pentru toată creştinătatea.

Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, aceşti sfinţi, trecînd prin părţile
Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe
flori şi adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sînt părinţi făcători de fapte
bune şi, adunînd frumuseţea sufletului cea mai dulce decît mierea ca într-un
singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numeşte
"Limonariu". Iar după ce şi acolo s-au apropiat aceleaşi războaie persane, s-au
dus în Egipt şi Alexandria, unde, făcînd asemenea, au dobîndit multe învăţături,
pe care le-au lăsat spre folos neamului creştinesc celui mai de pe urmă, scriind
faptele şi vorbele multor sfinţi părinţi, pe care singuri cu ochii le-au văzut şi cu
urechile le-au auzit.

Sfîntul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc cînd a mers în

Alexandria. Acest lucru se dovedeşte din capitolul şasezeci şi nouă al
"Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: "Am mers
în Alexandria eu şi domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui,
şi ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătăţit şi robul lui Dumnezeu". Şi
iarăşi, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu şi domnul meu Sofronie am
mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte
îmbunătăţit egiptean de neam şi am zis acelui stareţ: "Părinte, spune-ne un
cuvînt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea
să se lepede de lume şi să se facă monah". Atunci ne-a zis stareţul: "Bine faceţi,
fiilor, că lăsaţi cele lumeşti pentru mîntuirea sufletelor voastre. Şedeţi dar în
chilii, liniştiţi-vă şi, păzindu-vă mintea, rugaţi-vă neîncetat, avînd nădejdea spre
Dumnezeu. Acela vă va da înţelegerea Sa şi va lumina mintea voastră".

De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfîntului, întregului la minte,
Sofronie, căci, fiind încă mirean, atît de mare osteneală a călătoriei suferea într-
acele vremi pe la mănăstiri şi prin pustietăţi şi atît de multă sîrguinţă adăuga
pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povăţuiască la
calea mîntuirii; şi, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se
arăta desăvîrşit monah, avînd viaţă monahicească, desăvîrşită în fapte bune.

După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întîmplîndu-se lui o boală
trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre
aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicînd: Vrînd să se sfîrşească
fratele meu Sofronie înţeleptul, eu şi ava Ioan scolasticul stînd lîngă el, ne-a
zis: "Mi se părea că merg undeva pe cale şi am văzut că nişte fecioare dănţuiau
înaintea mea, zicînd: "Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!"
Pentru aceasta dănţuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu
numele întregii înţelepciuni".

Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoşindu-se
şi fiind în chipul monahicesc, şi mai multe osteneli adăuga, îngrijind de
mîntuirea sa şi de a altora, pentru că, înmulţindu-se atunci în Egipt eresul lui
Sevir, se împotriveau ereticilor amîndoi, împreună cu dascălul, ca nişte înţelepţi
şi iscusiţi în dumnezeiasca Scriptură, întrebîndu-se cu ei şi biruindu-i. Pentru
aceea prea sfinţitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte
iubiţi şi se cinsteau mult de dînsul, ca nişte adevăraţi prieteni ai lui şi ajutători
contra ereticilor şi mîngîietori în întristări.
Se povesteşte în viaţa aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfîntul
Ioan Milostivul avea obicei de şedea miercurea şi vinerea lîngă uşile bisericii,
dînd voie tuturor celor ce voiau să vină la dînsul, ascultînd trebuinţele fiecăruia,
ajutîndu-le, potolind certurile şi sfezile şi făcînd pace între oameni. Iar dacă se
întîmpla cîndva, şezînd acolo, de nu venea nimeni la el şi nu cerea nimic, apoi
se scula mîhnit şi cu lacrimi se ducea în casa sa, zicînd: "Acum smeritul Ioan n-
a cîştigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Astfel şi
fericitul Sofronie, despre care ne este cuvîntul, mîngîindu-l pe prietenul lui, îi
zicea: "Cu adevărat, astăzi ţi se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în
pace, fără ceartă şi fără sfadă ca şi îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat este în
cîtă cinste şi dragoste a fost Sfîntul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel
prea sfinţit patriarh.

La aceşti sfinţi părinţi era obiceiul şi sîrguinţa ca în fiecare zi, să se folosească

cu un lucru nou, văzînd sau auzind sau învăţînd ceva. Şi li s-a întîmplat un
lucru ca acesta, precum zice Ioan:

Eu şi domnul Sofronie înţeleptul, am mers în casa lui Ştefan filosoful, care era
lîngă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de
fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa
filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: "Încă se odihneşte stăpînul
meu, mai zăboviţi puţin". Atunci a zis domnul meu Sofronie: "Să mergem la
Tetrafil şi acolo vom zăbovi". Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se
zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducînd din Egipt moaştele
Sfîntului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc cînd a zidit cetatea Alexandria în
numele său.

După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decît numai pe trei orbi. Şi am
şezut încetişor aproape de ei, avînd la noi cărţile noastre. Deci, vorbind mult
între ei aceşti orbi, a zis unul către altul: "Prietene, cum ai orbit tu?" Acela i-a
răspuns: "Am fost corăbier în tinereţile mele şi, plutind dinspre Africa, din
multa privire spre mare, s-a făcut albeaţa pe ochii mei şi am orbit". Apoi i-a
povestit şi celălalt cum a orbit, zicînd: "Am fost sticlar şi, lucrînd odată cu
sticla fără pază, m-am ars şi din dogoarea focului mi-am pierdut vederea".

Amîndoi orbii spunîndu-şi pricina orbirii lor, au întrebat şi pe al treilea, iar

acela le-a răspuns: "Cînd eram tînăr, mi-a fost urît a mă osteni şi a lucra, ci am
iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am
început a fura şi a face multe răutăţi. Iar într-una din zile am văzut ducîndu-se
spre îngropare un mort. Şi am mers în urma celor ce-l duceau, vrînd să văd
unde-l vor pune; şi a fost îngropat mortul lîngă biserica Sfîntului Ioan. După ce
a înnoptat, am descoperit mormîntul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele
de pe mortul acela şi numai o cămaşă am lăsat pe el.

Şi, ieşind din mormînt, mi-a zis gîndul cel rău: "Întoarce-te de ia şi cămaşa,
căci este foarte bună". Şi eu ticălosul m-am întors, vrînd a dezbrăca şi cămaşa,
ca să las mortul gol; dar, ridicîndu-se mortul, a stat înaintea mea şi, ridicînd
mîinile, mi-a zgîriat obrazul cu degetele şi mi-a scos amîndoi ochii; atunci eu
ticălosul, cu multă nevoie şi durere, abia am ieşit din mormînt. Aşa am orbit".

Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn şi ne-am dus de la
dînşii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este
nevoie să învăţăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcînd rău, nu
poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea, arătat este, cum că amîndoi Sfinţii
Ioan şi Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicînd el "nu
este nevoie astăzi ca mai mult să învăţăm, pentru că ne-am folosit destul",
dovedeşte că toată ziua se sîrguia a se folosi cu ceva.

Petrecînd fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinţilor Chir şi

Ioan, dîndu-le mulţumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci cînd a căzut
bolnav, a alergat la sfinţii doctori fără de arginţi cu rugăciune şi cu credinţă şi a
cîştigat de la dînşii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, avînd către
dînşii mare osîrdie. Dar după cîtva timp, părţile acelea ale Egiptului, unde este
Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perşilor. Deci au fost nevoiţi
Sfinţii Părinţi Ioan şi Sofronie să fugă şi de acolo, că şi prea sfinţitul Patriarh
Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.

Vrînd să meargă cu el la Constantinopol, au venit şi ei în corabie, nevrînd să se

lase de el, căci nu suferea să se despartă de dînşii. Deci sfinţitul patriarh Ioan,
căzînd în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viaţa lui cea înaltă şi
milosteniile cele multe le-a lăudat înţeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După
îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan
şi cu fraţii care se întîmplaseră cu dînşii, doisprezece la număr. Acolo petrecînd
cîtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrîn, s-a dus către
Domnul. Şi, cînd era să moară, a poruncit iubitului şi duhovnicescului său fiu,
Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn
închizîndu-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putinţă să-l ducă
pînă la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la
mănăstirea cea de obşte a Sfîntului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se
călugărise şi acolo să-i îngroape moaştele. Deci, aşa s-a şi făcut.

Căci Sfîntul Sofronie, urmînd lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul
lui Iacob în mormîntul părinţilor săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan,
duhovnicescul său părinte, şi, împreună cu fraţii, s-a întors în ţările greceşti. Iar
după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putinţă să treacă la muntele
Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpînit de
perşi, şi au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obşte a lui Teodosie.
Iar el împreună cu fraţii săi locuia în Ierusalim, avînd atunci scaunul Patriarhiei
Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în
robie la perşi.

După puţin timp de la plecarea Sfîntului Sofronie de la Roma în Palestina,

Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfîntul Lemn al
Crucii şi pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigînd pe tiranul
împărat Foca şi luînd singur împărăţa grecească (610-641), s-a ostăşit asupra
ţinutului grecesc şi, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetăţile
acelea şapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigînd pe tatăl său şi
luînd împărăţia grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar
condiţiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să
lase grecilor Ierusalimul şi să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum şi pe
Patriarhul Zaharia. Şi aşa s-a şi făcut.

Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare
cinste, pe care însuşi împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfînta Cetate -
precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul
Patriarh Zaharia şi-a luat iarăşi scaunul său. După cîţiva ani acel cinstit Lemn al
făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de acelaşi
împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de
vrăjmaşi acea mare vistierie a creştinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat
iarăşi de vrăjmaşi, după cum vom vedea mai pe urmă.

Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puţin, s-a dus către
Domnul. După dînsul Modest iarăşi a luat scaunul, dar n-a stat pe el decît
numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfîntul Sofronie ca patriarh al
Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat şi eresul monoteliţilor, adică al celor ce
mărturisesc o voie şi o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui -
în cea dumnezeiască şi în cea omenească -, ca şi cum fiecare fire n-ar fi avut
deosebită lucrare şi voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvîrşit în
amîndouă firile, aceia Îl prihănesc.

Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul,
în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliţilor, l-a întins mai
ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunînd sinod şi poruncind a crede ca el. Lui
i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dînsul Piros şi alţii,
pentru care au pătimit mulţi din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i
s-a împotrivit foarte mult prea sfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Sfîntul
Sofronie. Căci, adunînd la dînsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliţilor şi
a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite
acele scrisori la al şaselea Sinod ecumenic şi de Sfinţii Părinţi s-au mărturisit şi
s-au primit ca nişte scrieri ortodoxe.

Sfîntul Sofronie a scris şi alte multe cuvinte şi învăţături folositoare Bisericii lui
Hristos, cum şi viaţa cîtorva sfinţi, printre care şi a Sfintei Maria Egipteanca,
care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El,
păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i
departe ca pe nişte lupi, de la turma cea cuvîntătoare. Apoi iarăşi, cu voia lui
Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei şi a Palestinei. Însă acum
nu era a perşilor, ci a mahomedanilor, care mai întîi au luat cetatea Damasc.

Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi au bătut-o aproape doi

ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dînşii în Siria şi a fost ucis Serghie
voievodul, prea sfinţitul Patriarh Sofronie, împreună cu creştinii din Palestina,
s-au închis în Sfînta Cetate. Se află cuvîntul lui pe care l-a grăit către popor în
ziua Naşterii lui Hristos, cînd s-a făcut înconjurarea cetăţii, în care, ca un alt
Ieremia, plîngea cu jale risipirea şi pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia
lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vîrtos plîngea că n-a putut să
prăznuiască în Betleem ziua Naşterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul
Betleemului acum era în mîinile agarenilor.

Sfîrşindu-se alt an al înconjurării, cînd creştinii erau strîmtoraţi, s-a simţit

nevoia a se da pe sine vrăjmaşilor şi a le deschide cetatea. Dar mai întîi prea
sfinţitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcînd cu
dînsul aşezămînt de pace, întru care la început se cerea ca credinţei creştineşti şi
Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă şi de
strîmbătate. Omar voievodul a făgăduit ca acel aşezămînt, precum şi altele să le
păzească întregi. Şi, întărind cuvîntul acesta, creştinii au deschis porţile cetăţii
voievodului agarenesc; iar el, fiind făţarnic şi viclean, s-a prefăcut blînd ca o
oaie şi smerit, dar în inimă era lup răpitor.

Îmbrăcîndu-se în nişte vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos şi

întreba unde este biserica lui Solomon ca să-şi săvîrşească acolo rugăciunile lui
cele de Dumnezeu urîte. Iar prea sfinţitul Sofronie, ieşind întru întîmpinarea lui
şi văzîndu-l într-un chip ca acela făţarnic, a zis: "Iată va fi urîciunea pustiirii,
cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfînt". Deci
a plîns mult cu toţi creştinii şi-l îndemna pe voievod ca, lepădînd acele
vechituri, să se îmbrace în hainele boiereşti cele cuviincioase lui.
Şi astfel Sfînta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni şi s-a
strîmtorat creştinătatea de grea robie. Pentru că păgînul voievod al agarenilor n-
a păzit aşezămîntul de pace făcut cu prea sfinţitul Patriarh Sofronie pe care
făgăduise a-l păzi. Şi a început a face multe strîmbătăţi creştinilor din
Ierusalim. Văzînd aceasta, Sfîntul Sofronie se tînguia de-a pururea şi ruga pe
Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pămînt, ca să nu vadă mai mult chinuirea
creştinilor, urîciunea pustiirii şi necinstirea locurilor celor sfinte. Şi, fiind auzit,
degrabă şi-a săvîrşit viaţa şi a trecut de la pămîntescul Ierusalim, cel plin de
lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locaşul tuturor celor ce se
veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci.
Amin.

Viata Sfantului Spiridon

Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a

trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui
Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu
inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar
după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a
dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit
făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi,

prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus
capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu,
dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut
şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a
prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A
dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care
îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi
mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului
Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o
sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă
mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A
vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei
femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a
făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei,
capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o
mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din
pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-
au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a
luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe
cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era
să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel
dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în
petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele
viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi
mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată,
deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era
plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi
îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai
că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la
plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.

Sfantul Ierarh Spiridon este cinstit in mod deosebit la biserica din orasul
Corfu, Grecia, unde se pastreaza cinstitele sale moaste. La aceasta
manastire, sarbatoarea hramului a inceput inca de duminica, zi in care
moastele Sfantului Spiridon au fost asezate intr-un loc special, unde
credinciosii le-au venerat pana astazi la ora 16.00. Parintele George
Konispoliatis ne-a oferit detalii despre aceasta sarbatoare: 'Cum ne
uitam spre sfantul altar, in partea dreapta este o camaruta unde sunt
puse moastele Sf. Spiridon, intr-o racla de argint. Dupa slujba
paraclisului, Sf. Spiridon este scos in picioare si sta la intrare, la usa,
unde intram in camaruta lui. Acolo, Sf. Spiridon sta trei zile si doua
nopti, adica pana astazi, la ora 16.00. In tot acest timp, se face Sf.
Liturghie dimineata, paraclisul sfantului, Vecernia, Priveghere, iar a
doua zi, din nou, Sf. Liturghie. In toate aceste trei zile si doua nopti,
incontinuu vine lume si se inchina. La ora 16.00 s-a facut un mic
paraclis si un mic perelinaj, de trei ori, in interiorul bisericii, apoi, de la
usa bisericii, binecuvinteaza oamenii care stau afara in genunchi si
asteapta ca sa-l vada pe Sf. Spiridon'.

Parintele George Konispoliatis ne-a vorbit si despre alte trei

procesiuni similare care se fac la biserica din Corfu pe parcursul
anului: 'La noi se fac patru procesiuni in tot timpul anului. Deci, e
procedeul pe care l-am descris inainte care are loc si pe 11 august,
cand sarbatorim o minune a Sf. Spiridon, dar si in Sambata mare, cand
vine foarte multa lume din Atena, din Epir. Moastele Sf. Spiridon sunt
scoase prin oras, in Duminica Floriilor, in Sambata Mare, prima
duminica a lunii noiembrie si pe 11 august, toate acestea facandu-se
in amintirea unor minuni pe care le-a facut Sf. Spiridon, aceste
procesiuni datand de acum 400-500 de ani, si de atunci au loc in
fiecare an'.

De asemenea, parintele George Konispoliatis a facut referiri si la cele

mai importante motive pentru care Sf. Ierarh Spiridon se bucura de o
cinstire deosebita din partea localnicilor din Corfu: 'Sf. Spiridon pentru
Corfu este totul, pentru oamenii de aici, chiar si pentru oamenii care
nu merg la biserica sau care n-au o viata religioasa. Cu toate ca am
fost sub ocupatie venetiana, au avut si acestia un respect pentru Sf.
Spiridon, el facand minuni care au salvat insula de ciuma, o teribila
boala care omora o multime de oameni in anii secolului XVI-XVII. Pe 11
august 1716, este o minune pe care a facut-o Sf. Spiridon cand a
salvat insula de ocupatia turcilor, cand acestia au atacat insula Corfu,
iar Sf. Spiridon a intervenit intr-un mod minunat. Este un eveniment
 nu numai religios, ci si unul istoric, toti istoricii timpului vorbind de
aceasta minune'

VIATA SFANTULUI IOAN RUSUL ? MODEL

PENTRU VIATA TUTUROR CRESTINILOR

In viata, ne alegem un sfant nou, care, alaturi de Mantuitorul si Maica

Domnului, sa ne ocroteasca si sa mijloceasca pentru noi inaintea lui
Dumnezeu. Si sfintii au fost oameni, au trait pe pamant, au avut ispite,
incercari, de aceea noua, oamenilor, ne este mai usor sa comunicam
cu ei, sa-i rugam sa mijloceasca pentru noi, iar vietile lor sa constituie
modele pentru viata noastra.

Rusia este una dintre tarile ortodoxe care a dat multi sfinti de-a lungul
timpului. Unul dintre ei este Sfantul Ioan Rusul.

Sfantul s-a n ascut intr-un sat din Rusia, anul cel mai probabil al
nasterii sal e fiin 1690. El a participat la razboiul rusilor contra turcilor
din 1711. Luat prizonier de tatari, el a fost vandut unui ofiter superior
turc din Procopie, Asia Mica, aproape de Cezareea Palestinei.

In acea perioad a Turcia era plina de robi rusi care, din cauza
asupririlor musulmanilor, se lepadau de Hristos. Sfantul Ioan insa era
unul dintre acei tineri care cu mintea si sufletul luminate de
cunoasterea si credinta lui Dumnezeu, a rabdat cu smerenie robia si
batjocura turcilor. Desi era batut si indemnat sa-si lepede credinta, el
nu a cedat, preferand sa i se taie capul decat sa savarseasca
infricosatorul pacat.

St apanul sau l-a lasat liber in credinta otodoza, punandu-l sa aiba grija
de vite. La inceput sfantula stat in grajd alaturi de vite, multumind lui
Dumnezeu ca a fost invrednicit sa urmeze smerenia lui Hristos, care s-
a nascut intr-o iesle saraca' langa Bethleem. Smerenia si blandetea
sfantului au facut ca stapanul sa-l indrageasca. Camera oferita de
stapan a fost refuzata de Ioan, care a ramas in grajd, devenit locasul
de nevointa unde se ruga si dormea foarte putin. Uneori mergea pe
ascuns la o biserica a Sfantului Gheorghe, unde se si impartasea cu
Preacuratul Trup si Sange al Mantuitorului.
Prima minune a Sfantului Ioan Rusul s-a petrecut in timpul vie tii lui.
Stapanul lui era plecat in pelerinaj la Mekka, in timp ce sotia sa
pregatea un ospat. Sfantul Ioan a cerut lui Dumnezeu sa trimita o
farfurie cu mancarea preferata a stapanului sau la Mekka. Rugaciunile,
facute din adancul inimii, au reusit sa trimita farfuria la Mekka,
impresionand astfel pe toata lumea. Vestea despre minunea savarsita
s-a raspandit repede in tot tinutul, si toti il ptiveau cu spaima si
respect, ca pe un om drept si placut lui Dumnezeu. Fericitul Ioan si-a
continuat mai departe felul asiatic de viata, ingrijind de animale,
implinind poruncile eparhului si rugandu-se.

Dupa putini ani viata sa pamanteasca se apropia de sfarsit. Sfantul s-a

imbolnavit si acerut sa fie culcat pe paie in staulul sfintit cu rugaciunile
si patimirea sa pentru numele si dragostea lui Hristos. El a trimis sa fie
chemat preotul pentru a se impartasi. Preotul, insa, temandu-se de
fanatismul turcilor, I-a adus Sfintele Taine intr-un mar scobit.

Sfantul si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 27 mai

1730. Cu inoirea turcilor, Sfantul a fost inmormantat de preotii si
crestinii ceai mai de vaza din Procopie.

In anul 1733, preotului din biserica Sfantului Gheroghe i s-a ar atat

Sfantul Ioan in vis spunandu-i ca trupul ia- ramas intact. Apoi o lumina
cereasca a stralucit deaspura mormantului. Crestinii au deschis
mormantul, au scos trupul sfantului si l-au dus in biserica.

In anul 1832 Osman Pa sa a jefuit biserica din Procopie si a aruncat

trupul sfantului in foc. Vazand insa ca trupul sfantului miscandu-se in
mijlocul flacarilor ca si cum ar fi fost viu, turcii au fugit ingroziti,
povestind tuturor musulmanilor minunea vazuta. Moastele au fost
scoase din foc intregi, insa a ramas doar o negreala de la jar si fum.

In 1922 in urma conflictului dintre Turcia si Grecia, grecii din Asia Mica
au fost nevoiti sa plece si au luat cu ei si moastele sfantului. Dupa
multe peregrinari, trupul sfantului a ajuns in insula Evuia, in orasul
Procopie. Acum moastele sfantului Ioan Rusul se alfla intr-o biserica,
ele fiind un izvor nesecat de tamaduiri si alinari ale suferintelor trupesti
si sufletesti; pentru toti cei care alearga cu credinta la sfant.

Sfantul Ioan Rusul a continuat s a faca minuni si dupa moartea sa. A

salvat oameni de la moarte, a vindecat oamenia de boli nestiute sau
incurabile, a mantuit oameni in ultima clipa a vietii lor.

In zilele noastre mul ti oameni spun ca e greu sa te mantuiesti. Desi

secolul XXI este marcat de violenta si necredinta, noi putem pastra vie
credinta in sufletele noastre. Putem urma modelul vietii Sfantului Ioan
Rusul fara a ne izola de restul lumii sau fara a renunta la unele
avantaje oferite de tehnologia avansata. Putem sa ne rugam, sa
postim, sa mergem la biserica pentru a ne impartasi cu Sfintele Taine
si sa crdem in Dumnezeu. Oricat de greu ne-ar fi, daca am avea multe
incercari, caci multi cred ca Dumnezeu este numai pentru cei slabi si
de aceea ii jignesc si batjocoresc pe crestini, sau oricat de bine ne-ar fi,
trebuie sa-I multumim lui Dumenzeu pentru tot ce ne-a dat si sa-L
rugam sa ne ajute sa trecem peste toate greutatile.

Citind via ta si minunile sfantului Ioan Rusul, ne cutremuram vazand

cat de departe suntem de asemanarea cu acesta. Sa ne rugam, deci,
Lui, sa ne ajute sa ducem o viata curata, placuta lui Dumnezeu: ?Sfinte
Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!?.

Moastele Sfintilor Ioan Rusul si Nectarie de Eghina la

Tarnaveni si Alba Iulia
Moastele a doi sfinti contemporani, cunoscuti si iubiti de multi credinciosi romani vor
putea fi venerate de credinciosii din Tarnaveni si Alba Iulia in aceasta saptamana. Ele
provin de la capela Spitalului TBC din Sibiu, unde este paroh Parintele Catalin
Dumitrean, consilier mass-media la Mitropolia Ardealului. Aceste particele din
moastele celor doi sfinti au fost primite in dar de parintele Catalin Dumitrean in urma
mai multor pelerinaje pe care le-a facut, cu bolnavii de la spitalul TBC, chiar de la
Manastirea din Sf. Nectarie din Eghina si de la Biserica Sf. Ioan Rusu de pe insula
Evia, din Grecia.

Parintele Ioan Velcherean, parohul Bisericii Sfantul Ioan Botezatorul din cartierul
Armatei din Tarnaveni, ne-a oferit un interviu telefonic despre cum a aparut aceasta
ideea si cine sunt acesti doi sfinti: "Prin dorinta unei credincioase care a fost la Sibiu
si a vazut moastele Sfantului Ioan Rusul intr-o Biserica si ne-a spus: Parinte, nu am
putea sa le aducem si la noi? I-am zis: Daca faceti rost de numarul de telefon al
Parintelui, o sa-l sun si o sa-l rog sa ni le dea si noua. Mi-o facut rost de numarul de
telefon al Parintelui Catalin Dumitrean de la Sibiu si dansul a fost foarte amabil mi-a
spus: Da parinte, sigur, o sa vi le dam cand doriti dumneavoastra. Si le-am adus. Le-
am adus la Biserica la noi din Tarnaveni. Deci, sunt de la o Biserica din Sibiu - Capela
Spitalului de boli TBC din Sibiu, care are si hramul Sfantului Nectarie si al Sfantului
Ioan Rusul.

- Cat timp vor ramane aceste moaste la Tarnaveni?

- Sfintele Moaste sunt de marti seara la noi in Biserica si vor ramane pana sambata la
amiaza, dupa care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o sa le vom duce la Alba Iulia, la
Biserica Memoriala Mihai Viteazul din Alba Iulia.

- Ati randuit ceva slujbe speciale pentru acesti doi sfinti in aceasta perioada, cat sunt
ele la Tarnaveni?

- A fost mai mult o manifestare spontana de credinta, chiar cand le-am adus am
savarsit Acatistele celor doi sfinti. Apoi, unii dintre credinciosi s-au hotarat sa
privegheze toata noaptea langa moaste. Astazi, maine si poimaine va ramane toata
ziua Biserica deschisa pentru cei care doresc sa se inchine si sa se roage moastelor
sfintilor. Si inca ne gandim sa facem o slujba de priveghere. In rest, in seara aceasta
vom savarsi Acatistele Sfintilor la ora 18.00 si vineri de dimineata, iarasi de la ora
10.00, vom savarsi Acatistele Sfintilor. Dar, inca ne mai gandim la o noapte de
priveghere si sa vedem cum vor raspunde si parintii dimprejur la chemare spre o
noapte de priveghere.

Parinte, cateva cuvinte despre cine sunt acesti doi sfinti.

As vorbi putin despre Sfantul Ioan Rusul, mai intai, pentru ca, de fapt el a fost primul
care ne-a trezit, sa zic asa interesul. Sfantul Ioan Rusul desi este socotit un sfant
contemporan, ar trebui sa stim despre el ca a murit in anul 1730. El a fost in oastea
Tarului Petru cel Mare, cand acesta a purtat un razboi cu turcii in 1711, a fost luat
prizonier de catre turci, a ajuns rob in Cezareea Palestinei, in Asia Mica in orasul
Procopie. Si acolo fiind rob a slujit la grajd si multi dintre crestinii, dintre rusii luati
prizonieri, au imbratisat mahomedanismul pentru a le fi mai usoara crucea de purtat
sau poate chiar s-au lepadat de cruce, zic. Dar el a ales sa ramana crestin si se
impartasea des cu Sfintele Taine, in fiecare saptamana cu Sfintele Taine, si era
dispretuit oare cumva pentru turci. Dar pentru viata lui aleasa a inceput Dumnezeu
sa faca minuni prin el si a ajuns si in cinste chiar si pentru mahomedani, iar sfarsitul
lui si l-a gasit in anul 1730 in 27 mai si atunci este si praznuit de Biserica noastra si
este si hramul la Biserica de la care provin si moastele deci la Biserica din Sibiu, de
boli tuberculoase.

Sfantul Nectarie in schimb este intr-adevar un sfant contemporan, el a fost monah, a

fost director de Seminar la un moment dat, ajutat de multi, a avut o viata evlavioasa,
apoi a ajuns la o manastire in Eghina si a fost sfintit episcop. Si avea si sanse de a
progresa in cariera preoteasca, sa zic asa, sa avanseze ca mitropolit, dar a ales o
viata modesta si este intr-adevar socotit si el un doctor fara de arginti, pentru
minunile care se savarsesc la Sfintele Moaste si pentru ajutorul pe care-l da
bolnavilor. Este intr-adevar un sfant din secolul nostru."

Sambata, 31 martie 2007 moastele Sfintilor Ioan Rusul si Nectarie de Egina vor fi
aduse la Biserica Memoriala Mihai Viteazul din Alba Iulia si vor fi scoase spre
inchinare la slujba Privegherii, care se va oficia de la ora 18.00.

Moastele celor doi sfinti facatori de minuni vor ramanea spre inchinare la aceasta
biserica pana luni, 2 aprilie 2007, cand vor fi duse din nou la Sibiu.

Va reamintim faptul ca la Biserica Memoriala Mihai Viteazul din Alba Iulia se afla si
particele din moastele Sfantului Siluan Athonitul - cel de-al doilea hram al bisericii -
ale pruncilor ucisi de Irod si ale Cuviosului Trifon Romanul, toate primite anul trecut
(2006) inaintea sfintirii bisericii, chiar din Sfantul Munte Athos - Grecia.

La slujbele de sambata si duminica (Floriile) atat moastele celor doi sfinti tamaduitori
- Ioan Rusul si Nectarie de Eghina - cat si moastele existente deja - Siluan, pruncii
ucisi de Irod si Trifon - vor fi scoase pentru inchinarea credinciosilor.

Sfantul Elefterie

Acesta era din Roma, in anii imparatiei lui Adrian (117-138). Si, tanar foarte
fiind, si ramas orfan de tata, avand numai pe maica sa, ce se chema Antia, care
era invatata sa creada in Hristos de Sfantul Apostol Pavel.

Deci, l-a adus Antia pe Sfantul, copil fiind, la Anichit, episcopul Romei, care
l-a dat pe el sa invete Sfanta Carte si l-a asezat in randuiala clericilor; iar la
cinsprezece ani l-a hirotonit diacon, si la optsprezece ani, preot, iar cand a ajuns
la douazeci de ani l-a hirotonit episcop in Iliric. Si, de vreme ce pe multi invata
si-i intorcea la credinta lui Hristos, a trimis Adrian imparatul de l-au adus
inaintea lui si marturisind luminat pe Hristos, Dumnezeu adevarat, iar pe idoli
defaimandu-i, a fost dat la chinuri. A poruncit sa-l culce pe un pat de arama si
sa-i dea foc, l-au pus, apoi, pe un gratar de fier inrosit in foc si iarasi l-au bagat
intr-o caldare plina cu untura si cu smoala in clocot; si cu puterea si cu darul lui
Hristos a fost pazit de toate nevatamat. Apoi, cu sfatul lui Coremon eparhul, l-
au aruncat pe Sfantul Elefterie intr-un cuptor de arama ars in foc, in care a
intrat mai intai Coremon insusi, fiind luminat de Duhul Sfant; si iesind
nevatamat si marturisind ca Hristos este Dumnezeu, i s-a taiat capul; iar pe
Sfantul Elefterie, iesind neatins, a poruncit tiranul sa-l arunce in temnita. A fost
legat apoi de un car tras de cai salbatici si, fiind slobozit de ingeri, a fost dus
intr-un munte inalt; acolo traia cu fiarele salbatice, care se imblanzeau la
cuvintele lor. A botezat aici pe slujitorii trimisi sa-l prinda, precum si pe altii,
care au crezut in Hristos, ca la cinci sute de oameni. L-au prins apoi si l-au dus
iarasi in fata imparatului, care l-a dat sa-l manance fiarele. Dar, scapand
nevatamat, imparatul a poruncit la doi slujitori de l-au strapuns cu sulitele: si,
asa, si-a dat fericitul sau sufletu in mana Ziditorului. Iar maica sa, Antia,
imbratisand pe Sfantul mort si sarutandu-l, a cazut peste dansul si i s-a taiat si
ei capul cu sabia.

SFANTA MUCENITA FILOFTEIA DE LA ARGES

In calendarul sfinteniei crestine, la 7 decembrie este pomenita Sfanta Mucenita Filofteia,

ale carei moaste se gasesc de sapte veacuri la Curtea de Arges. Dupa anumite stiri
privitoare la viata ei, aflam ca s-a nascut pe la inceputul veacului al XIII-lea in orasul
Tarnovo, care pe atunci era capitala "“imperiului romano-bulgar"” intemeiat si condus o
vreme de fratii Petru si Asan, romani de neam. i s-a dat din botez numele “Filofteia”, care in
greceste inseamna “iubitoarea de Dumnezeu”, lucru pe care il va dovedi cu fapta in cursul
scurtei sale vieti pamantesti. Se spune ca si mama viitoarei sfinte era romanca de neam, din
sudul Dunarii si o femeie foarte evlavioasa. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de
Dumnezeu si de aproapele, faptele de milostenie, rugaciunile si postul si alte virtuti care
trebuie sa impodobeasca sufletul unui adevarat crestin. Fiind copila inca, Dumnezeu a chemat
la Sine pe vrednica sa mama, ramanand astfel orfana. Cu incredere in Dumnezeu, a ramas in
casa parinteasca, respectand toate cele ce invatase de la mama ei, traind mai mult pentru
Hristos si pentru cei aflati in suferinta.

Dar dupa o vreme tatal ei s-a recasatorit, luandu-si o femeie cu o viata cu totul diferita de
cea a primei sale sotii. Era firesc atunci ca aceasta femeie sa n-o iubeasca pe Filofteia,
obisnuita cu rugaciunea, cu postul si cu mila fata de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu
multa ura impotriva acesteia, mai ales cand se ducea la biserica sau cand se ruga si facea
fapte de milostenie. In acelasi timp, cauta sa intarate si pe tatal blandei copile impotriva ei.
Dar toate vorbele de ocara, bataile si muncile la care o punea tatal si mai ales mama ei
vitrega, n-au putut s-o abata de la virtutile care ii impodobeau sufetul, mai ales de la faptele
milosteniei. In inima ei se intiparisera cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei milostivi, ca aceia
se vor milui” (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecata:
“Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu si mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la
intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati
dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si
M-ati cercetat, in temnita am fost si ati venit la Mine” (Matei 25, 34-36). Intre altele, de
multe ori cand ducea mancare tatalui ei la camp, o parte din ea o dadea unor oameni saraci.
Intr-una din zile, pe cand avea 12 ani, acesta a urmarit-o ca sa vada ce face cu mancarea pe
care trebuia sa i-o aduca la camp. Incredintandu-se ca o dadea celor lipsiti, s-a infuriat atat
de tare, incat a scos securea pe care o purta la brau si a aruncat-o asupra fetei. A ranit-o
grav la un picior, incat dupa putina vreme si-a dat sufletul in mana Ziditorului a toata
faptura.

Nevrednicul tata, inspaimantat de uciderea propriei sale copile, a incercat sa-i ridice trupul
spre a-l inmormanta. Dar Dumnezeu a ingreuiat in asa fel cinstitul ei trup, incat nici tatal
ucigas, nici alti oameni n-au putut sa-l ridice. Ingrozit, a alergat la arhiepiscopul cetatii
Tarnovo, istorisindu-i toate cele intamplate. Acesta, impreuna cu mai marii cetatii, cu preoti,
calugari si multime de credinciosi, s-au indreptat spre locul in care se afla trupul neinsufletit
al tinerei Filofteia. Toti s-au incredintat ca erau in fata unei minuni dumnezeiesti. Ierarhii si
preotii aflati acolo, au savarsit slujba prohodirii ei, dupa care au incercat sa-i ridice cinstitul
trup, spre a-l duce in catedrala arhiepiscopala din Tarnovo. Nici de data aceasta cinstitul ei
trup n-a putut fi ridicat. Au inteles ca Filofteia putea fi socotita acum ca o adevarata
mucenita a lui Hristos si ca ea insasi nu voia sa fie dusa in cetatea Tarnovo. Sinaxarul ei
arata ca sfintii slujitori au inceput sa spuna numele unor orase, biserici si manastiri din
dreapta si stanga Dunarii, spre a vedea daca nu se usureaza trupul sfintei, la rostirea
vreunuia din ele. Cand s-a rostit numele orasului Curtea de Arges, deodata trupul s-a usurat
si a putut sa fie ridicat. a fost instiintat de indata domnitorul roman de la Arges de dorinta
sfintei Filofteia, ca cinstitul ei trup sa fie adus in tara sa. A fost intampinat la Dunare de
domnitor, ierarhi, preoti, calugari si credinciosi, cu rugaciuni, cantari duhovnicesti, lumanari
si tamaie. Sicriul cu trupul ei a fost dus apoi la Curtea de Arges.

Adevarul este ca moastele ei au ramas la Tarnovo si au fost aduse in Tara Romaneasca numai
dupa anul 1393, cand taratul bulgar de la Tarnovo a fost ocupat de turci. Se pare ca de aici
au fost duse pentru scurt timp la Vidin, probabil pana in 1396. Pentru a nu fi profanate, au
fost oferite domnitorului Mircea cel Batran (1386-1418), care le-a asezat in biserica Sfantul
Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana, ctitoria
domnitorilor Basarab I Intemeietorul si Nicolae Alexandru, fiul sau.

Moastele Sfintei au ramas acolo pana in 1893, cand –datorita starii de degradare in care a
ajuns biserica – au fost mutate in bisericile Sfantul Gheorghe, apoi la Adormirea Maicii
Domnului-Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, cand o buna parte
din tara era ocupata de trupe straine – au fost duse in paraclisul manastirii Antim din
Bucuresti. Dupa incheierea razboiului au fost readuse la Curtea de Arges, dar de data
aceasta in mareata biserica ctitorita de Neagoe Voda Basarab. Din 1949 au fost mutate in
paraclisul din incinta acestei biserici, unde se gasesc si azi.

In felul acesta, Sfanta Filofteia a devenit o adevarata ocrotitoare a Tarii Romanesti.

Moastele ei sunt venerate atat de credinciosii din partea locului cat si de alti crestini, din
alte zone ale tarii, care isi indreapta pasii spre prima capitala a Tarii Romanesti. In mai
multe randuri s-au facut procesiuni in tara cu sfintele ei moaste, mai ales in vreme de
seceta. De la aducerea moastelor sale in tara si pana azi, in numeroase biserici s-au zugravit
fie chipul ei, fie scene din viata ei (ca in bisericile Dobroteasa si Sfantul Gheorghe din
Bucuresti, Sfanta Filofteia si Sfanta Vineri din Ploiesti, Adormirea Maicii Domnului din Mizil
si altele). Icoane cu chipul sau impodobesc casele credinciosilor. Unii parinti dau numele
Filofteia fiicelor lor la botez, iar unele credincioase care iau ingerescul chip al calugariei, de
asemenea poarta acest nume. Pomenirea ei cu lauda se face in fiecare an in ziua de 7
decembrie. A fost aleasa aceasta zi ca data de praznuire, indata dupa ziua Sfantului Nicolae,
intrucat moastele ei au stat secole in sir in biserica domneasca din Curtea de Arges, care
are hramul Sfantului Nicolae, deci la 6 decembrie. “Viata” Sfintei Filofteia este trecuta in
Mineiul pe decembrie si in Vietile de sfinti pe aceasta luna, tiparite la noi in tara, iar
insemnarile de calatorie ale unor straini care au trecut prin Curtea de Arges mentioneaza
prezenta moastelor ei in acest oras, precum si cinstirea de care se bucurau din partea
credinciosilor romani.

La 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat generalizarea cultului unor
sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra, intre care si Sfanta Filofteia de la Arges.
Slujba speciala inchinata acestei generalizari a avut loc in ocotombrie 1955, la Curtea de
Arges, in prezenta patriarhului Justinian Marina si a numerosi ierarhi romani si straini,
invitati acolo, precum si a numerosi clerici si credinciosi. Sa cinstim si noi prin cantari
duhovnicesti pe aceasta sfanta ocrotitoare a Tarii Romanesti, zicand: “Laudam nevointele
tale, Filofteiei fecioara, cinstim patimile, marim indeluga-rabdarea ta, fericim sfantul tau
sfarsit, cantam barbatia ta cea neinvinsa ce s-a aratat in trupul tau cel tinerel si crud; si
privind toate ostenelile vietii tale care te-au preamarit pe pamant si in cer, unde acum
locuiesti, te rugam fa pomenire si de noi cei ce alergam la racla sfintelor tale moaste, ca
izbavindu-ne de toata nevoia si imparatiei cerurilor facandu-ne partasi, sa te laudam pe tine,
graind unele ca acestea:

Bucura-te, cea din ceruri daruita romanilor;

Bucura-te, ca acum locuiesti la inaltime;
Bucura-te, ca stai vesnic intre cetele marite;
Bucura-te, ca prin tine Domnul mila ne trimite;
Bucura-te ca-ti asculta rugile pentru tot omul;
Bucura-te, ca esti noua ajutor intru primejdii;
Bucura-te, ca pe tine te avem stalp al nadejdii;
Bucura-te, Filofteie, fecioara prealaudata!”
(Din Acatistul Sfintei Filofteia, icosul 12).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 168-171.

• Pelerinaj la Man. Pestera Sf. Andrei

Alte articole:

29-30 noiembrie Sarbatoarea Sf. • PELERINAJ in Moldova pentru vacanta de

Ap. Andrei
Veniti sa ne rugam impreuna la marea
sarbatoare inchinata Sf. Apostol Andrei -
ocrotitorul spiritual al Romaniei - sa
parcurgem impreuna o parte din spatiul
cuprins intre Marea Neagra si Dunare,
locul de inceput al mantuirii noastre.
Anul Nou
• Pelerinaje Iunie 2006
• Pelerinaj la Constantinopol - iulie 2007
• Pelerinaj la Muntele Athos - Iunie 2007
• Pelerinajele lunii martie 2006
Lumea celor mici:

Ziua I - Bucuresti - Constanta vizita la • Povesti si poezii pentru • Proverbe si

Catedrala Arhiepiscopala, participare la
copii zicatori
procesiunea plecarii moastelor Sf.
• Planse de colorat • Ghicitori
Epictet si Astion - Manastirea Sf. Maria
Techirghiol cazare la manastirea Techirghiol

Ziua II - Man. Pestera Sf. Andrei , participare la slujba Hramului, vizita la pestera Sf.
Andrei, inchinare la sfintele moaste - Man. Dervent - Bucuresti

Servicii incluse:
Transport cu microbuz Mercedes Vito 8+1
Cazare la Manastirea Sf. Maria Techirghiol in camera dubla

Pret 59 RON

Punct de Plecare
S.C. Ideea Tour, langa Biserica Delea Noua
str.M.Basarab, nr.104, bl.72, sc.3, ap.69 - parter, sect.3, tel/fax 021/3205092;
021/3205094

Data si ora plecarii

29 noiembrie, 2006, ora 8.00
Persoana contact
Augustin Paunoiu
Simona Folea
tel/fax 021/3205092; 021/3205094
Acest articol a fost vizualizat de 4029 ori

<< Comenteaza articol

<< Recomanda articol

<< Vezi arhiva 'pelerinaje'

Imprima "Pelerinaj la Man. Pestera Sf. Andrei"

 Pagina 1 din 1

Pelerinaj 6 - 7 Decembrie, Sarbatoarea Sf. Nicolae, Sf. Filofteea de la Arges

Pelerinaj in Israel si Peninsula Sinai
PELERINAJ de CRACIUN in ISRAEL
PELERINAJ in Moldova pentru vacanta de Anul Nou
Pelerinaj in Tara Sfanta - 23 - 30 ianuarie

Dictionar A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W
religios

Dictionarul Teologilor A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W
Romani

Biserici | Biblia | Budism | Calendar ortodox | Catehism ortodox | Catedrale | Cantari bisericesti
Conferinte video | Crestinism | Datini, obiceiuri, superstitii | Dogmatica | Drept bisericesc |
Filocalie | Galerie foto | Hinduism | Islam | Istoria Bisericii | Iudaism | Jocuri | Liturghia | Manastiri
Morala | Patrologie | Pateric | Povestiri audio | Postul | Psalmi | Predici | Religiile lumii | Religie si filosofie
Retete de post | Rugaciuni | Sarbatori | Secte si culte | Sfintele Taine | Sfinti Parinti | Slujbe | Stiri | Vietile Sfintilor

Galerie de imagini | Adauga un site | Contact | Syndication | Paste | Sitemap | Publicitate | Termeni si conditii

VIATA SFANTULUI CALINIC DE LA CERNICA

Sfintul Ierarh Calinic de la Cernica s-a nascut la 7 octombrie, 1787 in Bucuresti, aproape
de biserica Sfintul Visarion. Din sfintul botez a primit numele de Constantin.

Parintii sai se numeau Antonie si Floarea si erau foarte evlaviosi. Cel mai mare dintre
copiii lor a fost in tinerete preot de mir; apoi, intrind in viata monahala, s-a calugarit sub
numele de Acachie. De asemenea si mama Sfintului Calinic, fericita Floarea, dupa ce si-
a crescut copiii, s-a retras in Manastirea Pasarea, primind marele si ingerescul chip sub
numele de schimonahia Filoteia.

Tinarul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educatie religioasa
aleasa, invatind carte in Bucuresti, la scolile care functionau pe acea vreme pe linga
biserici.

In anul 1807 a intrat in nevointa calugareasca la Manastirea Cernica, sub ascultarea

cuviosului staret, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns in schima
monahala sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.
Sfintul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfint, a iubit de mic
rugaciunea, tacerea, cinstea si milostenia. Inca de cind era calugar tinar in Manastirea
Cernica, postea foarte mult, isi implinea regulat canonul si pravila cu multa osirdie, se
lupta impotriva somnului si nu lipsea niciodata de la slujbele bisericii, dupa marturia
batrinului Hariton, iar ziua lucra impreuna cu parintii la ascultarile cele grele ale
manastirii.

Dupa plecarea la Sfintul Munte a duhovnicescului sau parinte, ieroschimonahul Pimen,

Cuviosul Calinic si-a pus aceasta aspra rinduiala, ca in toata saptamina sa nu manince
bucate fierte la foc, fara numai piine cu apa, dupa apusul soarelui, iar simbata si
Duminica sa mearga la trapeza impreuna cu parintii si sa se mingiie cu infrinare.

Marturisesc parintii care l-au cunoscut pe Sfintul Calinic ca fata ii era mereu palida de
multa postire si ochii adinciti in orbite din pricina multor privegheri si a atitor lacrimi. Caci
dobindise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfinta rugaciune.

In anul 1813, murind de ciuma multi preoti calugari din Manastirea Cernica, staretul
Timotei staruia mereu sa faca preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El insa se lepada de
un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Insa, fiind foarte
ascultator si lasindu-se in voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preotii, savirsind cele
sfinte in toata viata sa cu lacrimi si cu multa evlavie.

Dupa primirea darului preotiei, la 13 februarie, 1813, Sfintul Calinic a inceput si mai mult
a se nevoi si a sluji cu osirdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste catre toti,
dupa cuvintul ce zice: "Daca vrei sa te iubeasca toti, iubeste si tu pe toti". De vedea pe
cineva scirbit, impreuna cu el se intrista; pe cei bolnavi ii cerceta si dupa ale sale puteri ii
mingiia, iar pe saraci mereu ii miluia. Pentru aceasta toti il iubeau ca pe un adevarat tata
si parinte duhovnicesc. Apoi era atit de smerit, ca pe cit se inalta cu cinstea si cu darul
de catre toti, cu atit mai mult se smerea catre toti, dupa cuvintul Domnului Care zice:
Care intre voi va vrea sa fie intii, sa va fie voua sluga (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Manastirii Cernica la 20 septembrie, 1815,

de insusi mitropolitul Tarii Romanesti, Nectarie si este rinduit eclesiarh mare. Din
aceasta zi aproape toti parintii si fratii din obste se marturiseau la el, pentru ca toti se
cucereau de nevointa lui si isi faceau adapost si mingiiere supararilor lor. Si era atit de
iscusit duhovnic, incit veneau la spovedanie nu numai monahii, ci si multa lume din afara
si chiar mitropolitul.

Acest fericit parinte, ori de cite ori era ocarit de cineva, graia de bine, iar pe cel care il
nedreptatea, indata il miluia si il ajuta cu tot ce putea. Insa la dinsul in chilie altceva nu
se gasea, fara numai un ulcior cu apa. Mai spuneau parintii ca in chilia sa cuviosul era
atit de linistit, incit nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cind adica se odihnea si cind era
la rugaciune. Dupa marturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic
savirsea in timp de 24 de ore doua mii de inchinaciuni si trei sute de metanii mari,
precum si pravila cea rinduita fiecarui calugar la chilie. Aceiasi duhovnici ai Manastirii
Cernica adevereau ca Sfintul Calinic, inca din anii tineretii, a primit darul neincetatei
rugaciuni a lui Iisus, prin care s-a facut casa a Duhului Sfint si vas al alegerii.

In primavara anului 1817, Cuviosul Calinic, impreuna cu Ignatie duhovnicul si cu un alt

calugar s-au sfatuit sa posteasca desavirsit tot Postul Mare pina la Sfintele Pasti. Deci,
luind binecuvintare de la staretul Manastirii Dorotei, au inceput aceasta aspra si mai
presus de putere nevointa; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a facut la toti o grea
ispita. Calugarul n-a putut sa posteasca deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit citeva
saptamini, s-a imbolnavit si cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desavirsit
pina in joia Canonului Mare - adica pina in joia din saptamina a cincea a Postului Mare,
cind a mincat o jumatate de prescura. Dar voind sa implineasca cele 40 de zile de post,
asemenea Mintuitorului si sfintilor de demult, s-a imbolnavit de o cumplita ameteala de
cap si slabire a firii, incit n-a mai stiut nimic de sine pina in Duminica Tomei. Pentru
aceasta staretul Dorotei era foarte mihnit, crezind ca nu va mai scapa cu viata.

Insa, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic si-a venit din nou in simtire, spre bucuria
staretului si a tot soborul. Din ceasul acela, parintele Dorotei i-a rinduit sa tina toata viata
calea cea imparateasca. Adica, sa se impartaseasca zilnic din masa cea de obste la
trapeza. Deci, facind ascultare, Sfintul Calinic minca zilnic cu fratii la masa, fara sa mai
aibe nimic de mincare la chilie sau sa guste ceva fara binecuvintare. Cu toate acestea,
din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a ramas cu o permanenta durere de cap, pe care
a simtit-o pina la obstescul sau sfirsit.

In vara aceluiasi an, Sfintul Calinic n-a mincat piine deloc, timp de 40 de zile, nici legume
fierte la foc. Numai seara, dupa apusul soarelui, minca cite o felie de pepene si fructe
crude, ca sa-si potoleasca slabiciunea firii si sa nu calce porunca saretului.

Ucenicul sau, arhimandritul Anastasie Baldovin, marturisea ca toata viata sa, cuviosul nu
dormea intins pe pat, ci atipea citeva ceasuri pe un scaun, imbracat si incins cu o curea
lata de piele. Era ca o adevarata santinela, gata oricind de lupta, veghind neincetat
asupra nevazutilor vrajmasi care incercau sa-l ispiteasca, fie prin trup, fie prin ginduri.

Acelasi ucenic zicea ca nimeni nu putea sa ascunda ceva sau sa spuna vreo minciuna
inaintea Sfintului Calinic, pentru ca era inaintevazator si indata descoperea adevarul si
cele ce urmau sa se intimple in viitor. Acelasi ucenic preaiubit al Sfintului Calinic spunea
ca dascalul sau era atit de blind si smerit cu inima, incit oricine socotea ca are in fata sa
un inger, iar nu om pamintesc. De aceea toti il iubeau, il cinsteau si il aveau ca pe un
adevarat sfint, atit calugarii si mirenii, cit si episcopii si dregatorii tarii.

Cu binecuvintarea duhovnicului sau, fericitul Calinic a calatorit la Sfintul Munte Athos in

vara anului 1817, minunindu-se de nevointele calugarilor atoniti. Apoi, cu rinduiala lui
Dumnezeu, s-a intors inapoi la metanie, luind mult folos sufletesc de la parintii atoniti.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales staret al Manastirii Cernica, cu voia
lui Dumnezeu si a Sfintului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfint locas, avind doar 30 de
ani. Pentru sfintenia vietii lui si buna chivernisire a manastirii, la 9 aprilie, 1820, este
hirotesit arhimandrit si pastoreste obstea Cernicai timp de 32 de ani, adunind in jurul sau
multi calugari, caci se silea, nu numai cu viata sa, ci si cu alese sfaturi duhovnicesti, sa
indrepteze pe cei lenesi si tulburatori din manastire. Astfel, pe multi ii indrepta pe calea
cea buna, iar pe cei razvratiti si neascultatori ii scotea afara din obste, dupa porunca
Apostolului, ca sa nu vatame pe altii.

Urmind Sfintilor Parinti el socotea ca ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi
si temelia vietii calugaresti. Astfel, invata pe fiii sai duhovnicesti ca "viata de obste, in
sfinta ascultare, a intemeiat-o insusi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vietii sale
pamintesti".
Spuneau parintii si acestea: ca marele staret nu ingaduia deloc clevetirea in viata
calugareasca, caci o socotea "moartea sufletului". In locul multei vorbiri, ii sfatuia pe
ucenici sa practice neincetat tacerea si rugaciunea lui Iisus. Aceiasi parinti spuneau de
Cuviosul Calinic ca isi implinea chemarea de staret cu mare rivna si frica de Dumnezeu,
stiind ca "lucrul cel mai greu si anevoios este mestesugul calauzirii sufletelor pe calea
mintuirii".

Uneori zicea catre ucenici: "Staretul este inima tuturor inimi-lor care il cauta si ii cer sfat
si mingiiere. El este calea spre desavirsire a tuturor sufletelor credincioase din jurul sau".

Cuviosul obisnuia adesea sa pescuiasca in lacul din jurul manastirii, iar pestele pe care il
prindea il dadea la obste pentru hrana parintilor. Intr-o zi, un calugar tinar, curatind de
solzi o caracuda mica, a inceput a cirti si, lovind-o cu cutitul, zicea: "Na, na! De ce n-ai
adus pe tatal tau, pe mama-ta, pe mosul tau, pe stramosul tau, care aveau solzi mai
mari, ca nu ma mai necajeam atita!" Apoi tot el raspundea: "Am venit si cu tata, si cu
mama, si cu mosul, si cu stramosul, dar i-au luat parintii duhovnici cei din comitet si
parintele staret".

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului staret Calinic. Atunci el, stind putin pe
ginduri, pentru a inlatura orice pricina de sminteala din manastire a zis: "De azi inainte
nu voi mai pune peste in gura mea!" Si, intr-adevar, pina la sfirsitul vietii sale, nu a mai
mincat niciodata peste, pazind cu sfintenie fagaduinta data. Se hranea numai cu
verdeturi, si acelea o data pe zi, cu multa infrinare.

In timpul rascoalei din anul 1821, multi locuitori din Bucuresti s-au adapostit la
Manastirea Cernica. Iar bunul staret i-a gazduit pe toti in Insula Sfintul Nicolae, prin
chiliile calugarilor, iar pe calugari i-a mutat in Insula Sfintul Gheorghe. In acele zile de
grea incercare pentru tara, multa mingiiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la
Sfintul Calinic. Ca pe toti ii imbarbata, ii odihnea si ii hranea gratuit din alimentele
manastirii.

In primavara aceluiasi an, auzind turcii de multimea mirenilor adapostiti in insula

Cernicai si socotind ca ar fi dintre rasculati, au inconjurat manastirea cu tunuri si stateau
gata s-o distruga, iar pe cei aflati in ambele insule sa-i ucida cu sabia. Atunci Sfintul
Calinic a adunat tot poporul si pe calugari in biserica, le-a tinut cuvint de imbarbatare si
au facut impreuna priveghere de toata noaptea. Iar a doua zi a trimis un calugar cu jalba
la mai marele turcilor din tabara alaturata. Si astfel, cu rugaciunile Sfintului Calinic, cu
lacrimile poporului si cu mijlocirea Sfintului Nicolae, s-au linistit turcii si s-au izbavit cu
totii de moarte.

Terminindu-se hrana in Manastirea Cernica, calugarii si mirenii erau amenintati de

cumplita foamete. Deci, cazind Sfintul Calinic la rugaciune cu multe lacrimi in fata
icoanelor Maicii Domnului si a Sfintului Nicolae si cerindu-le grabnic ajutor, indata a fost
ascultat. Cum s-a ridicat marele staret de la rugaciune, au intrat pe poarta manastirii
cinci care trase de cite doi boi, pline cu pesmeti de piine, trimise de pasa, mai marele
turcilor din tabara apropiata.

Tot in anul 1821, un alt pasa, care isi avea tabara sa in satul Pantelimon, a rapit o
calugarita din Manastirea Pasarea, drept ostateca. Dar Sfintul Calinic, nerabdind ca
mireasa lui Hristos sa fie in miinile paginilor, a facut jalba la stapinire si a izbavit
calugarita din miinile turcului. Deci, suparindu-se cumplit pasa, a hotarit sa porneasca
noaptea cu armele asupra manastirii ca s-o prade si sa-l ucida pe staret. Atunci Sfintul
Calinic, auzind de razbunarea turcului, a facut priveghere de toata noaptea, cerind
ajutorul lui Dumnezeu. Si iarasi, prin minune, a fost izbavit de primejdie, caci chiar in
noaptea aceea, pe cind pasa lua cafeaua ca apoi sa navaleasca asupra manastirii, o
sluga a sa a incercat sa-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se in punga cu galbeni,
turcul a scapat cu viata. Cutremurat de aceasta minune, a doua zi, pasa a trimis acei
galbeni la Manastirea Cernica din care, dupa porunca cuviosului, s-a facut la intrare o
fintina cunoscuta pina astazi sub numele de "Fintina Turcului".

Pe linga innoirea vietii duhovnicesti in obstea sa, marele staret al Cernicai s-a ingrijit si
de cele necesare vietii pamintesti, dupa exemplul inaintasilor sai. Astfel, a terminat de
pictat biserica din insula Sfintului Nicolae, iar cu banii donati de arhiereul Ioanichie
Stratonichias din Bucuresti, a zidit o biserica mare cu cetate, in insula Sfintului
Gheorghe, pentru ca nu mai incapeau calugarii intr-o singura biserica.

Mai inainte insa de inceperea bisericii, i s-au aratat noaptea in vis Sfintul Ierarh Nicolae,
Sfintul Mare Mucenic Gheorghe si fericitul staret Gheorghe. Deci, Sfintul Nicolae a zis
Cuviosului Calinic: "Scoala-te si sa zidesti in ostrovul cel mic o biserica in numele
Sfintului Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adaugat, apoi, aceste cuvinte: "Noi iti
vom trimite tot ce-ti va trebui". Iar staretul Gheorghe i-a zis: "Sa nu ai nici o indoiala in
inima ta!"

Aceasta vedenie aratind-se deodata si cuviosului Pimen duhovnicul, l-a incredintat pe

Sfintul Calinic sa inceapa lucrul. In anul 1832 a inceput noua biserica. In anul 1838 s-a
darimat de un puternic cutremur, iar dupa patru ani a fost zidita din nou, asa cum se
vede pina astazi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Manastirii Pasarea si alte citeva
biserici parohiale.

Sfintul Calinic a fost, de asemenea, si un bun iconom al Manastirii Cernica si al celorlalte

manastiri - Pasarea, Snagov, Caldarusani, Ciorogirla si Poiana Marului -, care erau sub
povatuirea sa. Cind a intrat Cuviosul ca staret, Cernica avea doar "o teleguta cu un bou
cu care umbla un calugar pe ulitele Bucurestilor si oricine voia din popor arunca cite o
piine in acea teleguta si apoi se intorcea la manastire si impartea acea piine pe la
calugari. Iar pentru imbracamintea calugarilor se trimitea ajutor de la domnie si de la alti
buni crestini...".

Insa venerabilul staret, in putina vreme, a refacut iconomia manastirii, a facut un mare
metoc in satul Buesti-Ilfov, a ridicat case si adaposturi pentru oameni si vite, a cultivat
pamintul cu tot felul de cereale, a plantat vii si paduri, incit se mirau toti de priceperea lui.
Acolo crestea manastirea cirezi de vite si turme de oi pentru hrana si imbracamintea
calugarilor din lavra.

Fiind chemat si propus de citeva ori sa fie mitropolit al Tarii Romanesti, Sfintul Calinic,
din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrajmas din preajma sa, indemnat de
zavistnici, i-a dat otrava. Pe cind marele staret zacea pe patul de moarte, s-a rugat lui
Dumnezeu, zicind: "Doamne, Dumnezeul mintuirii mele, nu credeam si nu doream sa
mor otravit". Atunci, in umbra noptii, un glas de taina i-a raspuns: "Nu vei muri de otrava!
Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Rimnicu-Vilcea, unde vei
indrepta Biserica si clerul care este in decadere". In ceasul acela cuviosul s-a sculat
sanatos din pat si s-a dus la Utrenie, ca era miezul noptii.
Pentru blindetea si sfintenia vietii sale, atit de multi calugari s-au strins in jurul Sfintului
Calinic, incit nu mai incapeau in amindoua insulele. In anul 1850, cind a plecat ca
episcop la Rimnicu-Vilcea a lasat in Manastirea Cernica peste 350 de calugari cu viata
aleasa.

Pe cind era staret, a venit la Cuviosul Calinic pitarul manastirii si l-a instiintat ca s-a
ispravit faina. Iar el a raspuns: "Sa avem nadejde la Maica Domnului si la Sfintul Ierarh
Nicolae si nimic nu ne va lipsi". Apoi, intrind in chilie, a cazut la rugaciune inaintea
icoanei protectorului sau, zicind: "Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mingiietorule al
saracilor si cald folositorule al celor ce te roaga cu credinta, vino si acum si ajuta
smeritei turmei tale si ne scapa de foamete, precum ai mintuit pe cei ce erau sa se inece
in mare, ca nu avem alt ajutor dupa Maica Domnului, afara de tine...". Apoi, dupa
Vecernie, a pus sa se citeasca in biserica acatistul Sfintului Nicolae.

Sfintul Ierarh Nicolae, ascultind rugaciunea placutului sau, a venit imediat in ajutorul
Manastirii Cernica. In ceasul acela a sosit la arhondaricul manastirii un car cu boi
incarcat cu faina. Erau doi oameni necunoscuti, trimisi cu aceasta milostenie de stapinul
lor, care, dupa ce au descarcat povara, indata au plecat. Drept recunostinta, marele
staret a adunat soborul in biserica si, dupa pavecernita, a pus sa se faca piine in
noaptea aceea pentru mingiierea parintilor si fratilor.

In alta zi, pe cind vorbea cu parintele Pimen, duhovnicul sau, a venit la Sfintul Calinic un
om cerindu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. Dupa un ceas a venit un tinar si i-a spus
staretului: "Parinte, tatal meu a murit si a lasat sa aduc la manastire o mie de lei. Iata aici
500 lei si restul ii voi aduce mai pe urma, ca nu ii am acum". Apoi a plecat. Atunci
batrinul duhovnic a intrebat pe cuviosul: "Ce cugetai, parinte Calinic, cind ai dat
milostenie acelui om?" Iar blindul staret i-a raspuns: "As fi vrut sa-i dau o suta de lei dar
n-am avut. I-am dat numai cincizeci si am primit 500".

In anul 1829, luna iulie, in dimineata unei zile de praznic statea Cuviosul Calinic in chilia
sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastra a vazut multime de
musafiri care venisera atunci, iar pe bietii calugari, "ascultatorii din arhondarie", cum
alergau in toate partile ca sa slujeasca musafirilor. Deci, cautind la dinsii cu durere de
inima, a zis in sine: "Ah, Dumnezeule! Cum are sa se defaime chipul monahicesc prin
petrecerea impreuna cu mirenii!" Si, tare oftind, a inceput sa citeasca icoasele Sfintului
Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfintului Calinic ca faptele ii erau intocmai dupa graiul gurii si nu putea
nimeni sa-i gaseasca nici un cusur. Ca dupa cum invata, asa si lucra. Ca zice si
Mintuitorul: Sa va fie cuvintul asa, asa si nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obste, Sfintul Calinic a fost ales episcop la Rimnicu-
Vilcea, despartindu-se cu multa durere si lacrimi de fiii sai, fiindca "n-a putut strica hatirul
iubitului sau fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Stirbei, domnul Tarii Romanesti si s-a supus
la voia obstestii Adunari...".

Iata si cuvintul de invatatura al Sfintului Calinic rostit catre intreaga obste, in ziua plecarii
sale la episcopie:

Fratilor si Parintilor,
"Dumnezeu asa binevoieste ca astazi sa ne despartim trupeste unii de altii, dar cu duhul
cred ca vom fi impreuna pina la sfirsitul acestei vremelnice vieti, ca eu asa m-am rugat
lui Dumnezeu, ca unde mi s-au topit tineretile, acolo sa mi se sfirseasca si aceasta viata,
si cred ca se va adeveri. Ca nici un lucru nu este mai dulce decit cresterea in caminul
parintesc, dupa cum adesea se intimpla la noi calugarii, iar mai virtos inteleg cuvintul
meu cei ce au gustat din acest pahar.

Caci, calugarul, oriunde va merge si oricit bine va gasi, tot nu este ca unde si-a pus
metania; fiindca inima lui nu este in pace. Asa si eu, ca un calugar ce sint, am petrecut
aici intre aceste ostroave 43 de ani. Ginditi-va cu ce mihnire le las acum si ce jale ma
cuprinde, care singuri o vedeti pe fata mea ca, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot
sa va spun tot ce am in inima, fara numai aceste putine invataturi si va rog sa le paziti,
ca de la un duhovnicesc parinte al vostru si ascultati, iubitilor, cu luare-aminte.

Fratilor si Parintilor,

Domnul nostru Iisus Hristos a zis catre iudei: Casa Mea casa de rugaciune se va chema
la toate limbile, iar voi ati facut-o pestera de tilhari (Matei 21,12). Ca sa nu patimim si sa
auzim si noi una ca aceasta, iubitii mei frati si fii, trebuie dar sa avem mare grija cind
intram in Sfinta Biserica sau in Sfintul Altar, ca acolo este Insusi Domnul noastru Iisus
Hristos de fata in Sfintele Taine.

Nu este nimeni iertat, fara de mare trebuinta, a intra in Sfintul Altar. Iar cind sintem siliti,
sa intram cu mare sfiala si frica, dupa cum zice Proorocul David: Slujiti Domnului cu
frica... (Ps.2,9); si sa intram cu invatatura, ca nu din nestiinta sa gresim si sa miniem pe
Domnul si sa pierim din calea cea dreapta. De aceea noi cu mare evlavie sa cinstim cele
sfinte. Cind este trebuinta sa intram, sa facem trei inchinaciuni inaintea usii si, intrind, sa
descoperim capul. Apoi sa facem alte trei inchinaciuni inauntru. Cei hirotoniti saruta
Sfinta Masa, iar monahii nu se ating de dinsa. Si cita vreme vom fi in Sfintul Altar sa
stam cu mare frica si cu e-vlavie, ca inaintea lui Hristos. Si fiind vremea pomenitului la
Proscomidie, tot cu capul descoperit sa pomenim, dupa cum zice Pavel Apostolul:
"Barbatul, rugindu-se sau proorocind cu capul acoperit, rusineaza pe Hristos, Capul
sau". Iar fiind cineva bolnav sau fiind frig tare, poate a-si acoperi capul, ca Dumnezeu
cunoscator de inimi este; stie gindul nostru pentru care ne va si rasplati. Asa sintem
datori a urma.

Iar in vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimanui a intra in Sfintul Altar, numai
preotii, diaconii si paraclisierii cei slujitori, si acestia cu evlavie si cu liniste sa umble. Iar
ceilalti toti sintem datori a sta in Sfinta Biserica cu mare evlavie si frica; nici facind vreo
neorinduiala sau vorbind, sau cu ochii uitindu-ne in vreo parte sau in alta; nici sa iesim
pina la sfirsitul slujbei, ca sa nu cadem in blestemul Sfintelor Sinoade ale Sfintilor Parinti,
care afurisesc pe cei ce fug mai inainte de otpust. Iar avind ascultare sau neputinta, sa
mearga la preot, sa-i sarute mina, sa ia anafura si asa sa iasa. Insa sa se cerce fiecare
pe sine, ca nu cumva sa fie ispita diavoleasca sau lenevie, sau nebagare de seama, ca
sa nu cada in blestemul cel proorocesc, ca zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui
Dumnezeu cu lenevire sau cu nebagare de seama.
Asa, fratilor, sa petrecem in Casa lui Dumnezeu, ca este Casa de rugaciune, iar nu cort
de comedii. Sa cinstim cele sfinte ca si noi sa fim cinstiti de Dumnezeu; iar nu sa-L
miniem ca fiii lui Aaron si sa pierim. Acestea va sfatuiesc si va invat, iubitilor, ca toti sa
ne mintuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, ca desi vom fi departe cu trupurile,
dar cu duhul vom fi nedespartiti, rugindu-ne si ajutindu-ne unii cu altii, dupa cuvintul ce
zice: "Frate cu frate ajutorindu-se se vor face ca o cetate nebiruita".

Asa si voi, fiilor, cind va veti face rugaciunile cele rinduite de duhovnic, sa va aduceti
aminte si de mine, parintele vostru, care multa grija am purtat pentru fiecare din voi, din
ziua in care v-am primit in manastire. Ca v-am iconomisit pe fiecare dupa puterea
voastra si am ingrijit de voi pina astazi. Si acum va dau in mina Sfintului Ierarh Nicolae,
mingiietorul neputintelor mele, ca sa ingrijeasca de mintuirea voastra. Si dupa dinsul, va
incredintez in ingrijirea cuviosului si al meu iubitor, chir Nicandru, pe care din mica
copilarie l-am primit in manastire si este sporit si vrednic de a povatui suflete la mintuire.

Apoi, intorcindu-se catre cuviosul staret, parintele Nicandru, a inceput cu dulci si jalnice
cuvinte a-i zice asa:

Iubite fiule Nicandru,

Dumnezeu asa binevoind, ca sa te las in locul meu sa pastoresti aceasta turmulita, ce

de 32 de ani, prin multe osteneli o am ingrijit; si multe necazuri si trude am tras pentru
locusorul acesta, numai si numai sa-l vad impodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos.
Si iata, fiule, ti-i incredintez astazi, la numar 354 de calugari, afara de frati, si te rog sa
porti grija de mintuirea tuturor, ca sa iei si cuviosia ta plata de pastor adevarat.

Si acum, cu darul lui Dumnezeu sa ne mintuim toti si peste putin iarasi ne vom vedea".

Apoi, asezindu-se in strana cu ochii plini de lacrimi, i-au sarutat mina toti parintii, plingind
dupa dinsul, iar cintaretii cintau cintari de despartire. Si dupa otpust au iesit toti din
biserica in sunetul clopotelor, care facea pe tot muritorul sa scoata lacrimi, chiar de avea
inima de piatra. Si petrecindu-i pina la un loc, si-a luat ziua buna, s-a urcat in caruta si a
plecat, luind cu sine vreo citiva din parinti ca sa-i fie de slujba in eparhie.

Dupa un an de zile, Sfintul Calinic, episcopul Rimnicului, trimite iarasi un cuvint de

invatatura catre obstea Manastirii Cernica, plin de aceiasi mireasma duhovniceasca,
precum urmeaza:

Fratilor si Parintilor,

"Vin cu duhul cercetindu-va, ca m-am departat de voi cu trupul, dar cu duhul sint
impreuna cu voi. Pentru ca va doresc sporirea cea sufleteasca si buna petrecere, ca sa
sporiti in cele duhovnicesti fapte: in dragoste, unire, ascultare si intru supunerea catre
mai marele vostru si catre toti cei in Hristos frati, cum ne-am fagaduit inaintea Sfintului
Jertfelnic, la primirea sfintului chip al calugariei, cu umilinta.

In locul lui Hristos, va rog, fratilor, umblati cu buna rinduiala intre cei de afara, ca vazind
faptele voastre cele bune sa slaveasca pe Tatal vostru Cel ceresc, iar nu sa se defaime
numele lui Dumnezeu prin voi. Iata cum veti putea pazi cinstea lui Dumnezeu si a
voastra, prin paza poruncilor si a fagaduintelor calugaresti:

- a pazi mai intii pravila bisericeasca, cu mare luare aminte si umilinta, iar nu cu
imprastieri de ginduri si cu vorbe desarte. Ca daca Domnul zice ca pentru tot cuvintul
desert vom da seama in ziua judecatii, cu cit mai virtos cei ce vorbesc in vremea sfintei
slujbe;

- a pazi masa de obste;

- a va pazi de adunari la mincari, la bauturi, la vorbe desarte, ca acestea duc la mare

pierzanie pe calugari;

- a nu iesi din manastire fara binecuvintare;

- a nu merge in Capitala sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare
nevoie a sa. Calugarul care zaboveste afara de chilie fara a fi de ascultare se strica ca
pestele scos din apa;

- a nu avea prietesuguri osebite;

- a nu avea punga osebita, ca Iuda.

Va rog, paziti-va si de cele trei arme ale diavolului, adica acestea: lenevirea, uitarea si
necredinta, prin care satana robeste lumea in pierzare.

Asa va rog, fratilor, paziti poruncile lui Dumnezeu ca si El sa va pazeasca pe voi. Va rog,
rugati-va lui Dumnezeu si pentru mine ca sa-mi ierte toate pacatele si sa ma pazeasca
de vazuti si nevazuti vrajmasi, sa ma intareasca in lupta care mi-a pus-o inainte si ca sa
am sfirsit bun, crestinesc.

Iar pentru ca va veti osteni intru rugaciune, atit pentru voi, cit si pentru cei impreuna cu
mine, fratii vostri cei duhovnicesti, si ei din osteneala lor vor trimite voua ajutor trupului,
ca sa nu slabiti intru rugaciune si sa nu-i aveti despartiti de aceasta sfinta adunare; ca si
noi inca nu va uitam in sfintele rugaciuni. Iar daca vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni,
fie-le lor asemenea. Insa nu cred ca se va afla vreunul necredincios ca sa uite dragostea
noastra cu care v-am iubit si va iubim.

De veti petrece intru poruncile lui Iisus Hristos, si El va fi cu voi impreuna. Ca El a zis ca
cel ce Ma iubeste pe Mine, poruncile Mele le pazeste, si Eu il voi iubi pe el si Ma voi
arata lui (Ioan 14,21).

Asa va rog, iubitii mei frati si fii, paziti rinduielile pe care vi le-am asezat, dupa canoanele
Sfintilor Parinti, pe care si eu le-am pazit, dupa cum m-ati vazut, fiind intre voi.

Iar eu sint al cuviosiei voastre catre Dumnezeu smerit rugator si de tot binele voitor.
Spuneti tuturor celor ce ne iubesc inchinaciunile, cu mina mea".

CALINIC, Rimnic, 1851, Aprilie 11

Spunea ucenicul sau, Anastasie, ca indata dupa asezarea sa in scaunul episcopiei de la
Rimnicu-Vilcea, a si inceput a da porunci la protopopi, ca "unde s-ar afla un om
necununat sa-l cunune si sa-l cerceteze pentru ce nu se cununa si sade cu posadnica".

Sfintul Ierarh Calinic avea mare evlavie catre Sfintul Ierarh Nicolae, al carui acatist il
citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu si al marelui Ierarh, protectorul sau, a rezidit din
temelie catedrala episcopala din Rimnicu-Vilcea, casele episcopale si seminarul, intre
anii 1854-1856, care fusesera distruse de incendiul din 1847. Odata cu biserica, blindul
episcop a redeschis si vestita tipografie din Rimnic, in care a tiparit tot felul de carti de
slujba si de zidire sufleteasca, pe care apoi le trimitea gratuit la preoti si credinciosi.

Spunea iarasi Arhimandritul Anastasie despre dascalul sau, preasfintitul Calinic: "Ma
minunam de asa viata supranaturala, pentru ca vedeam ca slujesc un sfint viu. De
aceea indrazneam de multe ori si-l intrebam cite ceva despre tainele dumnezeiesti si el
imi descoperea ceea ce cunostea ca-mi este de folos si cit putea sa incapa in mintea
mea cea slaba si intunecata. Iar daca inaintam cu intrebarile mai departe, imi zicea: "Nu
este acum timpul pentru asemenea intrebari"".

Acelasi ucenic spunea: "Avea obicei fericitul, ca dupa rugaciunea de seara ma tinea
linga preasfintia sa mai mult timp, povatuindu-ma in credinta si la datoriile mele
monahale si multe lucruri de taina imi descoperea". Adeseori imi zicea fericitul: "Fiul
meu, multi sint din calugari si mireni numai cu numele crestini, iar cu viata si cu faptele
sint departe de adevarul crestinatatii. De aceea, la unii ca acestia nu ai voie sa le arati
ce ai vazut la mine. Iar acelora pe care ii vei cunoaste ca sint crestini buni si cred in
darul si puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine sa le arati si sa le scrii, numai dupa ce
ma voi duce din aceasta lume trecatoare".

In vara anului 1854, mergind Sfintul Calinic spre Tirgu-Jiu, insotit de ucenicul sau si de
mai multi slujitori, la rugamintea credinciosilor a poposit peste noapte intr-un sat din cale.
Si fiii unui om instarit au marturisit bunului pastor ca tatal lor a murit de mai multi ani, dar
trupul lui n-a putrezit in pamint. L-au dezgropat de trei ori, i-au facut parastas cu arhierei
si cu preoti, dar trupul sau tot intreg l-au scos din groapa. Deci, l-au rugat pe Sfintul
Calinic sa le dea voie sa-l dezgroape a patra oara pe tatal lor. Iar dupa ce fericitul va
termina Liturghia arhiereasca, sa citeasca rugaciunile de dezlegarea pacatelor la
mormint. Si bunul pastor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat.

Dupa terminarea Liturghiei, au mers cu totii la mormint. Trupul raposatului, intreg si

nevatamat, era rezemat de zidul bisericii. Si, iata, o minune preaslavita! In timp ce Sfintul
Calinic citea rugaciunile de dezlegarea pacatelor, trupul cel neputred a inceput a se
preface in tarina, de la picioare spre cap. La sfirsitul rugaciunilor, intreg trupul sau se
prefacuse intr-o gramajoara de tarina amestecata cu oase albe. Uimindu-se toti de
aceasta, au dat slava lui Dumnezeu.

Parintele Anastasie, ucenicul Sfintului Calinic, spunea ca au poposit impreuna timp de

trei zile la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic si arhimandrit Irodion
Ionescu, renumit pentru viata sa in toate hotarele Olteniei si dincolo de Carpati. Apoi,
pornind pe poteci de munte spre Rimnicu-Vilcea, a poposit putin intr-o poiana. Si plecind
insotitorii sai inainte, Sfintul Calinic statea jos si plingea. "De ce plingi, preasfinte? l-a
intrebat ucenicul. Te doare stomacul?" "Nu, fiul meu, a raspuns el. Dar nu credeam sa
mai traiesc sa vad alt staret schimbindu-se la Cernica. Nicandru, staretul Cernicai, a
murit!..." Ucenicul, insemnind ziua si ceasul acela, a plecat dupa doua saptamini la
Manastirea Cernica si s-a incredintat ca arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul
chiar in ziua si ceasul cind plinsese Sfintul Calinic.

Odata, pe cind Sfintul Calinic slujea Sfinta Liturghie in paraclisul Episcopiei Rimnicului
cu mai multi slujitori, a fost adusa la biserica o femeie legata in lanturi, cumplit chinuita
de un duh necurat. La sfirsitul slujbei, protoiereul orasului a rugat pe bunul pastor de
suflete sa-i citeasca o rugaciune de vindecare. Arhi-mandritul Anastasie i-a pregatit
molitfelnicul. Dupa citirea rugaciunii, Sfintul Calinic a binecuvitat pe femeia bolnava de
trei ori in numele Preasfintei Treimi si a zis: "In numele Domnului nostru Iisus Hristos,
scoala-te!" In clipa aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculindu-se
sanatoasa de jos, saruta cu lacrimi sfintele icoane, multumind binefacatorului ei. Apoi,
intrind Sfintul Calinic in chilia sa, a inceput a plinge cu multe lacrimi. "De ce plingi,
preasfintite?" l-a intrebat ucenicul. "Nu am nimic, fiul meu, dar vad ca pentru multele
mele pacate ma pedepseste Dumnezeu. Spuneti la toti ca nu pentru mine pacatosul a
facut Dumnezeu aceasta minune de a tamadui pe femeia bolnava!"

Acelasi ucenic spunea despre Sfintul Calinic: "Era atit de milostiv, incit atunci cind nu
avea ce sa dea de milostenie isi dadea hainele de pe el si, plingind, ma ruga pe mine
nevrednicul sa caut bani de unde voi sti ca sa aiba sa dea la "fratii lui Hristos", ca asa
numea fericitul pe saraci si pe neputinciosi".

Odata, pe cind Sfintul Calinic iesea de la slujba la o biserica din Craiova, epitropul i-a dat
sase galbeni. Iar in ograda episcopiei, o femeie, cerindu-i milostenie, a scos acei galbeni
si i-a pus in miinile ei. Dupa trei zile, femeia aceea a venit iar la usa Sfintului Calinic sa
ceara milostenie. Deci chemind pe parintele Anastasie, ucenicul sau, i-a poruncit, zicind:
"Da milostenie femeii de afara!" "Prea sfintite, a raspuns el, aceasta femeie a primit sase
galbeni cind ne-am intors de la biserica". Dar blindul pastor i-a zis cu asprime: "Dar
cuviosia ta, daca ai mincat ieri, astazi nu mai maninci? O fi fost si ea datoare la cineva si
de aceea mai cere. Du-te si da-i milostenie!" Din clipa aceea pina la sfirsitul vietii
Sfintului Calinic, n-a mai indraznit ucenicul sa-i faca vreo observatie in privinta
milosteniilor.

Spunea iarasi ucenicul despre Sfintul Calinic: cind hirotonea preoti, nu numai ca nu lua
nimic pentru osteneala sa, ci oprea si pe altii de a le lua ceva. Iar cind plecau preotii pe
la bisericile lor, ii chema inaintea sa si ii povatuia cum sa se poarte in societate si cu
enoriasii lor, apoi le dadea bani de cheltuiala pe drum, carti de preotie si alte carti in dar.

In timpul domniei lui Cuza Voda - spunea ucenicul Sfintului Calinic - s-a intimplat o
tulburare in seminarul Episcopiei de Rimnic si el, cu darul si cu blindetea sa, a potolit
acea tulburare. Aflind de aceasta Mitropolitul Nifon si ministrul de Culte, Scarlat
Cretulescu, au trimis de la Bucuresti un functionar in ancheta. "Nu mai este nevoie ca sa
faci dumneata cercetare, a zis Sfintul Calinic, pentru ca eu, ca episcop, i-am linistit si
multumit pe toti. Sa spui la cei care te-au trimis ca sint in nestiinta de aceasta".

Auzind de cuvintele Sfintului Calinic, ministrul s-a suparat si intrind in audienta la

domnitor i-a spus: "Maria Ta, sa iscaliti decretul de suspendare a Episcopului de Rimnic
si darea lui in judecata, iar daca nu, sa-mi primiti demisia". "Demisia dumitale pot s-o
primesc, iar decretul contra Episcopului de Rimnic niciodata nu-l voi semna!" a zis
domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce inalta, a strigat: "Mai, Scarlate, acela,
Episcopul Rimnicului, Calinic, este adevaratul si sfintul calugar al lui Dumnezeu si ca el
altul nu mai este in toata lumea".

Sfintul Calinic, avind darul inainte-vederii, intr-una din zile a spus ucenicului sau,
Anastasie: "Sa stii, fiul meu, ca la 1866, Cuza nu va mai fi domn al tarii si au sa se faca
mari schimbari. Sa mai stii ca la 1877 are sa vina in tara imparatul Rusiei cu familia si cu
ostirile sale si are sa treaca Dunarea sa se bata cu turcii; dar rusii au sa fie invinsi de
turci. Dupa aceea, rusii au sa cheme in ajutorul lor ostirea romana si, cu ajutorul lui
Dumnezeu, au sa faca romanii mari victorii, incit sa-i laude si sa-i admire toate
continentele lumii. Dupa acest razboi singeros are sa fie un razboi cu condeiul, adica cu
diplomatia. Si dupa aceasta are sa vina un razboi asa de mare, cum nu a fost de cind
pamintul, si ferice de aceia care vor scapa de acest mare razboi".

Adeseori, mergind Sfintul Calinic in vizita canonica prin eparhie, i-a placut locul linistit de
la schitul Frasinei. De aceea a voit sa faca aici manastire de chinovie, ca la Cernica.
Deci, numaidecit, in anul 1863, a pus de s-a zidit biserica frumoasa, si chilii pentru
parinti si a asezat reguli ca in Cernica, unde s-au adunat vreo citiva calugari. Insa,
pentru asprimea locului n-au putut sa se adune prea multi parinti.

Dupa zidirea Manastirii Frasinei, a voit Sfintul Calinic ca in acest locas sihastresc sa nu
intre niciodata parte femeiasca. De aceea, inainte de retragerea sa din scaun, a fixat la
un km mai jos de Frasinei o piatra pe care scrie urmatoarele:

"Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Rimnicului, Noului Severin. Acest sfint lacas s-
a cladit din temelie de noi, spre a fi chinovie de parinti monahi. Si fiindca prin partea
femeiasca putea sa se aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolo, de aceea, sub
grea legatura s-au oprit ca de la acest loc sa nu mai treaca inainte, sub nici un chip,
parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile
sa fie asupra lor, precum saracia, gubavia si tot felul de pedepse. Si iarasi, cele ce vor
pazi aceasta hotarire sa aiba binecuvintarea lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa
vina asupra lor tot fericitul bine. Amin".

CALINIC. Rm, 1867, ianuarie, 17.

In vara aceluiasi an, dupa innoirea Manastirii Frasinei, o copila din satul Muereasca,
care pastea vitele aproape de hotarul manastirii, alergind dupa vite, a trecut din greseala
mai sus de piatra cu legamintul pus de Sfintul Calinic. In ceasul acela, copila s-a
imbolnavit de epilepsie.

La rugamintea parintilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfintului Calinic,
rugindu-l s-o ierte si sa-i citeasca rugaciuni de vindecare.

"Ce trista intimplare, a zis blindul episcop. Sa mergem sa ne rugam pentru dinsa!" Deci
a venit anume in satul Muereasca si a intrat in casa bolnavei. Copila zacea in pat in grea
suferinta. "Ma cunosti?" a intrebat-o Sfintul Calinic. Iar bolnava a facut semn din cap ca il
cunoaste. Apoi, mingiind-o i-a zis: "Ai sa te faci sanatoasa; da, da, ai sa te faci
sanatoasa! Eu te-am iertat! Sa ne rugam lui Dumnezeu sa te ierte si El". Apoi si-a pus
omoforul peste bolnava, i-a citit rugaciunea de iertare, a stropit-o cu aghiasma pe frunte
si i-a zis din nou: "Da, ai sa te faci sanatoasa!" si a plecat.

Dupa o zi copila s-a sculat sanatoasa din pat. Vestea acestei minuni s-a raspindit in
toate partile, caci toti il cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevarat sfint si
facator de minuni.

Spunea Arhimandritul Anastasie si despre alta minune. Fiul mesterului Costache, care
zidise catedrala episcopala din Rimnicu-Vilcea si Manastirea Frasinei, s-a imbolnavit de
epilepsie. Boala il chinuia tot mai cumplit. Batrinul mester a alergat la Sfintul Calinic,
cerindu-i, cu lacrimi, rugaciuni de vindecare pentru fiul sau. "Du-te acasa, mestere
Costache, i-a zis preasfintitul, si te roaga Maicii Domnului!" Cum a intrat in casa tatal, si-
a gasit feciorul sanatos, rugindu-se in fata icoanei Maicii Domnului. "Rugati-va si voi
Maicii Domnului, a zis copilul, nu vedeti cum se roaga preasfintitul episcop? De acum
inainte nu ma mai imbolnavesc!"

In acelasi ceas a venit si parintele Anastasie, cu moastele Sfintului Mercurie, sa le

sarute copilul, dupa porunca preasfin-titului Calinic.

Spunea iarasi ucenicul sau ca din anul 1820 si pina cind s-a mutat din viata aceasta,
peste n-a mincat, fara numai verdeturi si acelea fara untdelemn, o data pe zi. Iar unt de
vaci, oua, brinza si lapte numai simbata gusta cite putin, ca sa biruiasca mindria.

Acelasi arhimandrit spunea ca din anul 1850, cind a fost ales episcop si pina in anul
1868, cind a trecut la Domnul, nu si-a schimbat intru nimic paza datoriilor sale
monahale, ci mai mult se nevoia intru toate faptele cele bune. Chiar si hainele ce le
purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cind era staret in
Manastirea Cernica.

Pe cind era episcop de Rimnic, Sfintul Calinic toata ziua sedea cu cartea in mina si
citea. Pentru ca sa nu-l prinda somnul, sau sa-si risipeasca mintea de la lucrarea ei,
obisnuia sa puna pe carte o greutate metalica rotunda, iar jos, in dreptul cartii un lighean
de tabla gol. Indata ce Sfintul Calinic se ingreuia de somn si isi pierdea echilibrul,
greutatea metalica cadea in lighean si il destepta din nou la rugaciune si la citit. Astfel,
cuviosul era permanent stapin pe vointa si pe trupul sau.

Se mai spunea despre dinsul un fapt vrednic de stiut. Intrucit nu minca niciodata carne,
dupa rinduiala vietii monahale, daduse porunca parintilor de la episcopie sa nu manince
nici ei carne. Intr-o zi, stind in cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros
de carne fripta. Atunci a pornit incet dupa miros si a ajuns la chilia unui calugar. Dupa ce
a batut la usa, a intrat inauntru. Calugarul tocmai frigea o bucata de carne. Deci
miniindu-se prea-sfintul de aceasta, a inceput sa-l mustre cu asprime, zicind: "Hoitarule!
Nu te-ai mai saturat de hoit? Nu vezi ca faci mincare viermilor si putoare?" Intr-adevar,
Sfintul Calinic tinea ca ucenicii sai sa fie calugari si cu fapta, nu numai cu cuvintul.

Dupa 17 ani de rodnica pastorire a turmei lui Hristos, adica la 24 mai 1867, Sfintul Ierarh
Calinic s-a retras din nou la metania sa, Manastirea Cernica, unde dorea sa-si dea
obstescul sfirsit. A doua zi, de Inaltarea Domnului, a venit la biserica, a stat la liturghie si
la urma a dat anafora parintilor, sarutindu-i toti mina. Pe urma a mers in chilia sa, cea
mai dinainte gatita pentru sine, si de aici n-a mai iesit pina la sfirsitul sau, fiindca slabise
cu totul de batrinete si de mult post.

Spunea Mitropolitul Nifon catre Anastasie, ucenicul Sfintului Calinic: "Stiu ca voi, fratii
Baldovini, ati servit cu frica de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cind vei vedea ca
este greu bolnav sa ma vestesti si pe mine ca sa ma marturisesc lui, caci am multe
cuvinte care trebuie sa i le arat cit este in aceasta viata si sa-mi cer iertaciune". Dupa
aceea Mitropolitul a intrat la Sfintul Calinic si s-a marturisit lui, iesind de la el asa de
vesel si luminat la chip, cum nu mai fusese in toata viata lui.

Plecind Mitropolitul Nifon, a zis Sfintul Calinic, care zacea in pat, catre iubitul sau ucenic,
Anastasie: "Fiul meu, Nifon, mi-a spus totul si cred ca este speranta de mintuirea lui. Sa
stii ca la sapte ani, cind ma vor dezgropa pe mine, va intra Mitropolitul in mormint".
Aceasta prevestire s-a implinit intocmai.

In Joia cea Mare, anul 1868, spre sfirsitul lunii martie, Sfintul Calinic a chemat la chilia
sa sapte preoti de au slujit Sfintul Maslu. Dupa otpust, le-a zis preasfintitul: "Parintilor,
rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, ca poate zilele acestea ne vom desparti!"

La rugamintea Sfintului Calinic, in fiecare seara venea in chilia sa ucenicul sau iubit,
cuviosul Anastasie, si ii citea toata pravila, caci acum slabise si nu mai putea sa si-o
faca singur. Dupa terminarea rugaciunii statea mult de vorba cu parintele Anastasie si
ceilalti parinti apropiati, dindu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

Spunea parintele Anastasie ca intr-una din aceste seri de rugaciune si priveghere, i-a zis
Sfintul Calinic: "Adu-ti aminte ceea ce ti-am spus in anul 1852 la Craiova, si de atunci
pina acum, ca voi, fratii Baldovini, Anastasie si Orest, aveti sa-mi inchideti ochii si sa ma
duceti la groapa. Asa ca, acum mai am 14 zile si ma duc din aceasta lume. Ai grija, sa
ma imbraci la moarte cu vesmintele ce ti-am spus ca sint trimise de calugarita
Brincoveanca din Moldova".

Spunea iarasi parintele Anastasie: "Intr-o seara, preasfintia sa intinzind cu mine vorba
despre mai multe invataturi si eu, stiind ca darul Sfintului Duh este cu desavirsire in el, i-
am zis: "Prea sfintite Stapine, stiu ca mult-putin, cit te-am servit, dar te-am servit cu
credinta si dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva, decit sa te rogi lui Dumnezeu ca sa-
mi ierte pacatele mele pe aceasta lume". Atunci preasfintia sa a inceput sa plinga
amarnic, incit m-a facut si pe mine pacatosul sa pling. Dupa ce s-a linistit, a inceput a-mi
zice: "Fiul meu, eu v-am primit in Manastirea Cernica, eu v-am calugarit si v-am luat din
manastire si ati urmat mie. Stiu ca nu v-ati pazit datoriile si fagaduintele calugariei, insa
sa va siliti a le pazi de aici inainte si va fagaduiesc, ca daca voi afla har inaintea lui
Dumnezeu, am sa ma rog pentru voi si pentru toti ai mei"".

Dorind Sfintul Calinic sa asculte ultima liturghie pe pamint si sa se bucure de praznicul

Invierii lui Hristos, in ziua de Pasti a slujit un preot Sfinta Liturghie in paraclisul chiliei
unde sedea, si s-a impartasit pentru ultima data cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7
aprilie, 1868.

In joia luminata, adica la 11 aprilie, se implineau cele 14 zile prevazute de Sfintul Calinic.
Citeva zile mai inainte, a venit la el staretul manastirii, Arhimandritul Stefan, pe care il
iubea foarte mult si i-a dat testamentul pentru inmormintare scris cu citava vreme
inainte. Apoi l-a mai invatat si ceva lucruri duhovnicesti, vorbind amindoi multe ceasuri.

In noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit parintele Anastasie la Sfintul Calinic si i-a citit
Utrenia. Dupa otpust au stat amindoi de vorba, vorbind pentru mintuire si alte lucruri
folositoare. Cind se lumina de ziua, parintele Anastasie s-a retras in chilia sa. Iar la orele
cinci, dimineata, Sfintul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca sa-l imbrace in
camasa si haine de ingropare. Pe toate celelalte le daduse de pomana. Apoi singur s-a
sculat, s-a spalat pe fata, s-a pieptanat si a binecuvintat pe toti citi erau in casa. Spunea
ucenicilor: "Au venit niste oameni mari in casa si vor sa ma ia cu dinsii".

Cum statea asa in picioare, a cerut o cruce. Apoi, tinind crucea in mina, s-a inchinat ei, a
sarutat-o si a zis: "Sfinta Cruce, ajuta-mi!" Iar catre ucenici a zis: "Sa ne vedem in
fericirea din cealalta lume!" Si rezemindu-si capul pe pieptul lui Ghermano, a rasuflat
adinc si si-a dat duhul in miinile Domnului, fiind numarat in ceata Sfintilor Ierarhi ai
Bisericii lui Hristos.

La inmormintarea Sfintului Calinic, care a avut loc simbata, 13 aprilie, a venit Mitropolitul
Nifon cu patru episcopi, mai multi egumeni si zeci de mii de credinciosi, incit nu mai
incapeau in amindoua ostroavele. Cu totii se sileau sa-i sarute miinile. Trupul sau era
imbracat in vesminte arhieresti, asa cum poruncise el, era asezat pe scaun, cu cirja si
Evanghelia pe brat.

Slujba prohodului s-a facut in biserica cea mare din ostrovul Sfintului Nicolae. Apoi patru
preoti l-au purtat pe brate, impreuna cu zeci de arhierei, preoti si diaconi si l-au
inmormintat asezat pe scaun, in partea de nord a pridvorului bisericii Sfintul Gheorghe,
ctitorita de el.

Tot atunci s-a citit si testamentul lasat de Sfintul Calinic de la Cernica, pe care il dam in
continuare:

DIATA (Testamentul)
PREA SFNTITULUI EPISCOP CALINIC

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Amin.

"Eu, smerit arhiereu Calinic, Episcopul Rimnicului Noului Severin, auzind glasul
Domnului ce zice in Sfinta Evanghelie: Fiti gata, ca in ceasul care nu ginditi, Fiul Omui
va veni, seara sau la miezul noptii, sau la cintatul cocosilor, sau dimineata. Ca nu cumva
venind fara de veste, sa va afle dormind (Luca 12,40).

Acest glas al lui Dumnezeu auzind, si temindu-ma, fiind cu totul cuprins de neputinte si
batrinete si din zi in zi slabind cu trupul, asteptind in toata vremea acel ceas zis de
Domnul, ceasul mortii, dupa putere inainte gasindu-ma spre iesirea dintru aceasta
vremelnica viata, am gindit sa scriu aceasta duhovniceasca a mea instiintare si diata, ca
sa fac cunoscut fiecaruia ce ar voi, dupa sfirsitul meu, sa cerce averile chiliei mele. Ca
adica sa nu se osteneasca in zadar, nici sa cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru
Dumnezeu, ca sa afle bogatia mea sau comoara pe care din tinerete o am adunat.

Pentru ca de cind am imbracat sfintul si ingeresc cin monahicesc, in Sfinta Monastire

Cernica, la anul al nouasprezecea al vietii mele - 1808, noiembrie, 12 - si m-am fagaduit
lui Dumnezeu ca sa am vietuirea cea de bunavoie, dintru acea vreme pina la apropierea
de mormint, n-am cistigat averi sau miselii, ci numai sfinte carti! N-am adunat aur si
argint; n-am voit sa am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure
de nevoie trupului.

Ca necistigarea cea calugareasca cu duhul si cu lucrul, dupa putinta m-am sirguit a pazi,
neingrijind de sine-mi, si punindu-mi toata nadejdea spre purtarea de grija a lui
Dumnezeu, care niciodata nu m-a lasat. Iar darurile cele ce le primeam de la facatorii
mei de bine si veniturile cele de la dregatorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi
si ale monastirei trebuinte, cit am fost arhimandrit.

Asemenea si arhiereu fiind, n-am adunat veniturile, ci le-am cheltuit la trebuintele mele si
nevoile celor lipsiti frati in Hristos si unde Dumnezeu mi-au poruncit, si la innoirea
Episcopiei, fiind cu totul in darapanare.

Drept aceea, nimeni sa nu se osteneasca dupa moartea mea cercind sau iscodind orice
fel de adunare a chiliei mele, ca eu nici de ingropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu
saracia cea calugareasca, mai mare la sfirsit, ca sa se arate ca lui Dumnezeu cred. Ca
mai primit ii voi fi lui Dumnezeu de nu va raminea dupa moartea mea nici un ban, decit
de s-ar imparti cea mai multa strinsoare dupa mine. Si daca n-ar voi nimeni, ca pe mine
cel atit de sarac, sa ma dea obisnuitei ingropari, apoi ma rog acelora care isi aduc
aminte de moartea lor, sa-mi tirasca pacatosul meu trup la oricare biserica saraca si
acolo linga trupuri sa-l ingroape. Iar daca voirea stapinitorilor ar porunci sa ma ingroape
dupa obicei, apoi ma rog iubitorilor de Hristos ingropatori, fiind in eparhie, sa ma
ingroape in Episcopie, linga biserica cea din nou facuta. Iar fiindu-mi savirsirea afara de
eparhie, sa ma ingroape in Sfinta Monastire Cernica, linga biserica cea noua de noi
zidita, unde ne-am calugarit si mult ne-am ostenit din tinerete la batrinete.

Deci, daca cel ce va voi ca fara de bani sa-mi pomeneasca pacatosul meu suflet la
rugaciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela si singur sa fie pomenit intru imparatia
cerului. Iar cel ce va avea trebuinta de plata pentru pomenire, ma rog sa nu ma
pomeneasca pe mine, cel atita de sarac, cel ce nimic nu mi-am lasat de pomenire. Iar
Milostivul Dumnezeu sa fie milostiv tuturor si mie pacatosul, in veci. Amin.

Aceasta este diata si duhovniceasca a mea scrisoare, aceasta este instiintarea de

averea mea. Iar necrezind cineva aceasta si ar incepe cu iscodire a cerca aur si argint,
macar si mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar Milostivul Dumnezeu va judeca. Amin".

Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu

CALINIC, Episcopul Rimnicului, Noul Severin

Dupa inmormintarea Sfintului Ierarh Calinic, "a venit comisia de la guvern ca sa-l
cerceteze pentru stare, adica averea personala. Si a aflat bani, o rila si o jumatate de
napoleon si multe adeverinte intarite cu iscalituri de pe la toate locurile pe unde daduse
milostenie, atit de aici din Romania, cit si din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfintul Munte)
si alte locuri de prin Turcia, hirtii care s-au luat de minister".

Despre acest mare episcop, Sfintul Calinic de la Cernica, spunea ucenicul sau, Cuviosul
Anastasie, aceste cuvinte: "Acest Sfint Episcop si Arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe
a savirsit multe fapte mari si folositore pentru aceasta tara si Biserica Romana".

Spunea iarasi despre el ca in timpul cit a trait, a facut sapte biserici mari si trei paraclise
si a crescut mii de fii duhovnicesti.

Ultimele cuvinte ale ucenicului sau formeaza o solemna marturisire catre credinciosi:
"Declar pe constiinta mea, ca arhimandrit si duhovnic ce sint eu pacatosul, si in numele
adevarului adevarat, ca acest Sfint Episcop Calinic, cum a iesit din pintecele maicii sale,
tot asa a intrat in pintecele pamintului".

Aceasta a fost nevointa si viata plina de sfintenie, precum si sfirsitul minunat al Sfintului
Ierarh Calinic de la Cernica, facatorul de minuni, care s-a mutat la cerestile locasuri, in
ceata Sfintilor Parinti purtatori de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.

O marturie a Sfantului Calinic de la Cernica (1787-1868)

Despre anul 1992 s-a scris si se scrie mereu, pentru ca precum se stie, in acest an va avea loc
unificarea celor 12 tari din Piata Comuna intr-o unitate economica si politica cu mari posibilitati
sociale pentru tarile respective. Va fi, se zice, un inceput de era noua, aducatoare de belsug, cu
ecouri economice si politice in toata lumea.

Lumea crestina insa, care stie ca bunastarea materiala nu merge mana in mana cu imbunatatirea
vietii spirituale, ci dimpotriva, precum spune Apostolul Pavel, cand una creste, scade cealalta,
priveste cu neincredere si ingrijorare la anul 1992, ca nu cumva o atentie crescuta acordata
bunurilor materiale sa aduca dupa sine si o crestere a relelor care bantuie lumea de azi si care
deja a intrecut orice masura.

La aceasta se adauga si faptui ca despre anul 1992 circula in lume prevestiri intunecoase ale
unor barbati sfinti, ierarhi si cuviosi, precum: Sfantul Ierarh Nifon al Constantinopolului, Cuviosul
Nil Atonitul, Cuviosul Cosma al Etoliei, Sava de la Calimnos si altii, care au trait in urma cu ani si
veacuri.

In vedenia sa despre infricosata judecata (vezi cartea: "Un episcop ascet" , editata de manastirea
Paracletul), Sf.Nifon vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii. Cand a ajuns la
veacul al saptelea, Dumnezeu S-a oprit, Si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: Acest
veac al saptelea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea ,si cu rautatea. Apoi dupa putin,
ajungand la jumatatea acestui veac, a adaugat: Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti,
de invidie, necuratie, ura, minciuna ... dar ajunge. Il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea
pacatului! Si a facut semn arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii. Infricosat
cuvant: il voi curma la mijloc! Or, mijlocul veacului al saptelea este anul 7500, din care scazand
anii pana la Hristos (5508) dam tocmai peste anul 1992!

Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa.

Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din
apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In
prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care
necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.

Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se
adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta
de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului
Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala
si amana inceputul.

Ce se intamplase ? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba
loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri,
intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe
scaunul sau - caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata
intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a
Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare
Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru
care deja primise bani.

Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: "Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu,
dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii". Atunci
sfintii i-au zis: "Uita-te spre rasarit". Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul,
ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i:
"Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei". Si fiind intarit de darul lui
Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane,
iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam.
Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: "Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul
lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam ? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata
a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe".

Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul
7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut
anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta ? Nu, nicidecum. Ea este exacta.
Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc
apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc
mari evenimente, "un sftrsit de lume, un inceput de lume noua". Despre ce era vorba ? Cati stiu
ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale ? Masoneria internationala programase pentru
acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special. A fost
inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui
Antihrist.

MARI DUHOVNICI

Minunile Sfantului Calinic de la Cernica

Din racla lui asezata in biserica Manastirii Cernica, Sfantul Calinic

iradiaza inca putere divina asupra credinciosilor ingenuncheati
in fata moastelor lui. Nenumarate sunt dorintele implinite prin
lacrimi si rugaciuni. Pelerini din tot locul vin la el cu nadejdea
ca ii va duce de mana spre mila lui Dumnezeu

E multa liniste la Cernica. Zgomotul si aburii intunecati ai

orasului par a se opri la portile manastirii. Inconjurata de ape, de
stuf si stejari imensi, vechi de 800 de ani, obstea calugarilor se
retrage in sine, in cochilia tainica a chiliilor si a cotloanelor de
rugaciune. Prezenta sfantului e vie printre monahi. Ascunsa sub
arcadele de umbra ale copacilor, casa in care Sfantul Calinic s-a
rugat si-a trait exista inca. Batranii monahi tresar si-si fac o cruce
adanca atunci cand trec pe poteca din fata ei. Il vad aievea in
pridvor pe batranul si bunul sfant, adancit in lecturi filocalice, ii
simt mireasma de smirna lasata de straiele lui cernite. Batranii locului nu l-au invatat din carti sau
din icoanele zugravite cu chipul lui. Il stiu din povestirile altor calugari batrani - trei randuri
suprapuse de amintiri, lasate mostenire din generatie in generatie, pana azi. Din afara, ca simplu
turist, nu vezi mare lucru. Ai nevoie de insotirea blanda si rabdatoare a parintelui Ioasaf, care sa-
ti arate portiunea de lac unde toate vietuitoarele tac - pana in ziua de azi: si pasarile, si broastele,
legate prin porunca de insusi Sfantul, dornic sa-si rosteasca rugaciunile in liniste. Sa-ti arate
Izvorul Turcului si minunea ce s-a savarsit atunci, asa cum scrie la Cronica: „In anul zaverei lui
Tudor Vladimirescu, au navalit in tara ostile turcesti. Cum pasa Soliman intrase in Manastirea
Pasarea si rapise o calugarita, Cuviosul Calinic a facut jalba la stapanire si pasa a fost silit sa dea
drumul maicutei. Si s-a jurat turcul ca peste noapte va jefui Manastirea Cernica si ca staretul nu-i
va scapa din maini. Sfantului insa i s-a dat de veste in vis, a ingenuncheat in rugaciune, chemand
intreaga obste la priveghere. Dumnezeu nu a voit moartea paganului, ci i-a intors inima spre
savarsirea binelui. Era miezul noptii si toti ostasii gata de pornire asupra sfintei manastiri. Inainte
de plecare, pasa a cerut sa i se aduca o cafea. In clipa cand i-a intins ceasca, sluga a tras asupra
lui. Glontul insa s-a oprit in punga de galbeni pe care pasa o purta la chimir si astfel a scapat cu
viata. Turcul s-a inspaimantat atat de mult de aceasta intamplare, incat nu numai ca nu a pradat
manastirea, dar a trimis staretului punga de galbeni sa faca o cismea, drept multumire si iertare
pentru gandul lui cel ticalos. Vremurile au trecut, turcii s-au dus, izvorul insa a ramas ca o
marturie a minunii ce s-a savarsit prin rugaciunile Sfantului”.
Harazit lui Hristos inca din burta mamei, Sfantul Calinic s-a nascut la 7 octombrie 1787, in
preajma Bisericii Visarion din Bucuresti, si a avut calauze pe masura: o familie unita si
credincioasa - mama, Filofteia, s-a calugarit la Pasarea, iar fratele mai mare s-a facut preot. La
30 de ani era staret la Cernica si lucrarea rugaciunii lui savarsise deja nenumarate minuni.
Stramtorati de foamete si de navalirea turcilor, in ostrovul manastirii s-a strans multime de
bucuresteni. Intristat ca oamenii nu aveau ce manca, Sfantul a postit neintrerupt trei zile si s-a
rugat cu lacrimi la icoana Maicii Domnului. Cand si-a sfarsit rugaciunea, in curte s-a auzit zarva
multa. Pe poarta manastirii intrau cinci care trase de cate doi boi, toate incarcate cu merinde.
Oricat a incercat sa afle numele binefacatorului, nimeni nu a putut sa spuna cine trimisese darul.
Carutasii taceau si ridicau din umeri. Era un dar venit cu adevarat de Sus. Altadata, un calugar
ratacit la suflet i-a dat sa bea otrava parintelui. Chinuindu-se zile si nopti la rand, Sfantul isi
astepta moartea in chilia sa. Deodata, a auzit un glas puternic, spunandu-i: „Scoala-te si fii
sanatos. Curand ai sa fii episcop la Ramnicu-Valcea, unde ai sa indreptezi biserica si clerul”.
Bolnavul s-a ridicat din patul suferintei si, ducandu-se in biserica, a prins a canta cu tarie
rugaciunile de miezul noptii, spre uimirea calugarilor si a preotilor, care deja se pregateau sa-si
aleaga un nou staret.
Prevestirea avea sa se implineasca. Dupa 43 de ani, Sfantul Calinic
se despartea de Cernica. Toti monahii au plans dupa dansul (la numar de
350 si mai bine) „in sunetul clopotelor care facea pe tot muritorul sa
scoata lacrimi, chiar din inima cea mai cerbicioasa”. Dumnezeu voia ca
de minunile lui sa se bucure si altii. Asa a vindecat in paraclisul
Ramnicului o femeie demonizata, care tipa si spumega, abia tinuta fiind
de patru oameni in putere. Apoi, in drum spre Manastirea Lainici, un om i-
a cazut in genunchi, rugandu-l sa-l ajute, caci fiul sau, mort de mai multi
ani, fusese gasit neputrezit in groapa. Mergand la mormant, Sfantul
Calinic l-a gasit pe mort in haine lungi, de matase, rezemat de zidul
bisericii, in picioare. Dupa slujba parastasului, Sfantul a inceput sa
citeasca rugaciunea de iertare si dezlegare a pacatelor. Si cum citea el,
sub privirile oamenilor trupul raposatului se prefacea in tarana, incepand
de la picioare, incat la sfarsit nu mai ramasese din el decat o gramajoara de pamant, amestecat
cu oase albe.
Ostenit de cei 80 de ani purtati pe umeri si vazator cu duhul, Sfantul Calinic si-a prefigurat
sfarsitul. Cu rugaciunea neincetata in inima lui si socotindu-se nedestoinic a mai purta sceptrul
episcopal, se va retrage de la Ramnicu-Valcea inapoi, la Cernica, in locurile lui cele dragi, pentru
a privi ultima oara rodul pomilor saditi cu mana lui si tremuratoarea apa a Colentinei, adunata in
lacul ce tresalta printre trestii, ca in vremea tineretii lui. Rapus de boala si de asprimea posturilor
prelungi, Sfantul a zacut in chilie aproape un an de zile. Fara sa doarma mai mult de doua
ceasuri pe noapte, zambea, incercand sa intareasca pe ucenicii care ieseau de la el cu lacrimi in
ochi. Tot chinul a durat pana de Inviere. Atunci, Sfantul s-a impartasit dupa datina si, la sfarsitul
slujbei, i-a cerut unui ucenic apropiat, cu glas de porunca: „Sa nu pleci decat pe 11 aprilie. Pana
atunci stai sa-mi citesti pravila, caci din pricina slabiciunii nu pot sa mi-o fac singur”. In ziua
sorocita, dimineata la cinci, Sfantul l-a rugat pe ucenicul Ghermano sa-i dea camasa de schimb,
dupa care i-a cerut o cruce. A sarutat-o si a zis: „Sfanta Cruce, ajuta-mi”. Apoi, sprijinindu-si capul
pe umarul ucenicului, a rasuflat adanc de trei ori si si-a dat sufletul.
Imbracat in vesmintele arhieresti primite in dar de la Sava Brancoveanu, cu carja episcopala si
Evanghelia in brate, Sfantul Calinic va fi ingropat in tinda bisericii ctitorita de el, la Cernica.
Nimeni nu se va mira ca, peste ani, la cuvenita dezhumare, trupul lui raspandea in jur buna
mireasma de smirna si tamaie, iar straiele erau neatinse de vreme. Sfintenia sa desavarsita
primea un nou si apasat semn.

Cand vorbeste despre Sfantul Calinic, parintele Ioasaf parca il vede

aievea. Il vede cum statea in chilie, facand 2.500 de inchinaciuni si
ajunand 40 de zile neintrerupt de Postul Pastelui. Se ruga neincetat si isi
amagea somnul de noapte, ingenuncheat in fata analogului. Nu a gustat
dulceata patului decat la boala si la moarte.ÊIntr-o zi, daca nu facea
milostenie, plangea amarnic. Ravnitor in ale lecturii, avea o biblioteca
impresionanta. In afara de carti si culegeri patristice rare, nu avea decat
un portret al lui Cuza si o icoana unica - „Maica Domnului cu cercel”.
Iubitor de liniste si cumpatat la vorba, nu uita sa repete mereu pentru sine,
dar si pentru ucenici: „Cand seara te culci fara sa plangi, ai pierdut ziua”...
„Cugeta la viata vesnica. Timpul e dat sa-ti castigi Raiul, nu sa-l pierzi.”
Fata de biografia oficiala a Sfantului, memoria batranilor calugari de la
Cernica e mult mai bogata in fapte si minuni. N-ar fi rau daca cineva le-ar aduna intr-o carte,
inainte sa se risipeasca peste apele lacului, precum aburul de ceata din zori.
SORIN PREDA
 VIATA SFANTULUI IOAN RUSUL ? MODEL PENTRU

In viata, ne alegem un sfant nou, care, alaturi de Mantuitorul si Maica Domnului, sa ne

Si sfintii au fost oameni, au trait pe pamant, au avut ispite, incercari, de aceea noua, o
mijloceasca pentru noi, iar vietile lor sa constituie modele pentru viata noastra.

Rusia este una dintre tarile ortodoxe care a dat multi sfinti de-a lungul timpului. Unul d

Sfantul s-a n ascut intr-un sat din Rusia, anul cel mai probabil al nasterii sal e fiin 1690
prizonier de tatari, el a fost vandut unui ofiter superior turc din Procopie, Asia Mica, apr

In acea perioad a Turcia era plina de robi rusi care, din cauza asupririlor musulmanilor,
tineri care cu mintea si sufletul luminate de cunoasterea si credinta lui Dumnezeu, a ra
indemnat sa-si lepede credinta, el nu a cedat, preferand sa i se taie capul decat sa sav

St apanul sau l-a lasat liber in credinta otodoza, punandu-l sa aiba grija de vite. La ince
Dumnezeu ca a fost invrednicit sa urmeze smerenia lui Hristos, care s-a nascut intr-o ie
facut ca stapanul sa-l indrageasca. Camera oferita de stapan a fost refuzata de Ioan, ca
si dormea foarte putin. Uneori mergea pe ascuns la o biserica a Sfantului Gheorghe, un
Mantuitorului.

Prima minune a Sfantului Ioan Rusul s-a petrecut in timpul vie tii lui. Stapanul lui era pl
ospat. Sfantul Ioan a cerut lui Dumnezeu sa trimita o farfurie cu mancarea preferata a
au reusit sa trimita farfuria la Mekka, impresionand astfel pe toata lumea. Vestea desp
il ptiveau cu spaima si respect, ca pe un om drept si placut lui Dumnezeu. Fericitul Ioan
animale, implinind poruncile eparhului si rugandu-se.

Dupa putini ani viata sa pamanteasca se apropia de sfarsit. Sfantul s-a imbolnavit si ac
patimirea sa pentru numele si dragostea lui Hristos. El a trimis sa fie chemat preotul pe
turcilor, I-a adus Sfintele Taine intr-un mar scobit.

Sfantul si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu in ziua de 27 mai 1730. Cu inoirea turc
de vaza din Procopie.

In anul 1733, preotului din biserica Sfantului Gheroghe i s-a ar atat Sfantul Ioan in vis s
stralucit deaspura mormantului. Crestinii au deschis mormantul, au scos trupul sfantulu

In anul 1832 Osman Pa sa a jefuit biserica din Procopie si a aruncat trupul sfantului in f
flacarilor ca si cum ar fi fost viu, turcii au fugit ingroziti, povestind tuturor musulmanilo
a ramas doar o negreala de la jar si fum.

In 1922 in urma conflictului dintre Turcia si Grecia, grecii din Asia Mica au fost nevoiti s
peregrinari, trupul sfantului a ajuns in insula Evuia, in orasul Procopie. Acum moastele