Între cărţile poetice ale Vechiului Testament, Cartea Psalmilor ocupă locul cel mai

important, atât din punct de vedere al întinderii, cât şi din punct de vedere al conţinutului ei,
bogat în învăţături religioase şi moral-sociale. Această carte reuneşte un număr de 150 cântări
religioase şi este cunoscută şi sub numele de Psaltire. Numirea creştină „Psaltire” provine
din grecescul Ψαλτήριον care a însemnat la început un instrument muzical cu coarde, apoi o
cântare acompaniată de un astfel de instrument. Psaltirea desemnează colecţia Psalmilor. În
Noul Testament găsim expresia Βίβλος ψαλμων, adică Cartea Psalmilor (cf. FA 1, 20).
Evreii numesc aceasta carte Sefer Tehilim (tehila=laudă, cântare de laudă), adică
„Cartea Laudelor”.
Atât evreii cât şi creştinii au recunoscut totdeauna numărul de 150 psalmi cuprinşi în
această carte. În Septuaginta avem 151 psalmi, însă ultimul, deşi păstrat, a fost mereu
considerat necanonic.
În ceea ce priveşte numerotarea psalmilor, există diferenţe între Textul Masoretic şi
Septuaginta. Astfel, dacă până la Psalmul 8 numerotarea este identică, începând cu Psalmul 9
apare un decalaj dat de faptul că textul ebraic desparte acest psalm în două, el devenind 9 şi
10, în mod identic procedând şi cu Psalmul 113, care devine 114 şi 115, iar asemenea decalaje
continuă. Aceste diferenţe au creat unele dificultăţi de identificare a textelor citate din Cartea
Psalmilor.
Prin analogie cu Pentateuhul, Textul Masoretic împarte Psaltirea în cinci cărţi, fiecare
dintre ele terminându-se cu o doxologie.
Schematic împărţirea se prezintă astfel:
Cartea I: (Ps. 1-41), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel din veac
şi până în veac. Amin. Amin”.
Cartea a II-a: (Ps. 42-72), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,
singurul Care face minuni. Şi binecuvântat este numele slavei Lui în veac şi în veacul
veacului. Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin. Amin”.
Cartea a III-a: (Ps. 73-89), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul în veci. Amin. Amin”.
Cartea a IV-a: (Ps. 90-106), cu doxologia: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,
din veac şi până în veac; tot poporul să zică: Amin. Amin”.
Cartea a V-a, fără o doxologie, însă întreg Psalmul 150 poate fi socotit ca o doxologie de
încheiere.
Această împărţire aparţine vechilor evrei, după cum mărturiseşte Fer. Ieronim, când scrie: ”În
quique volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”.
Ea sugerează şi o cronologie aproximativă a psalmilor. Totuşi, este sigur faptul că
psalmii nu au fost aşezaţi în canon în ordine strict cronologică, ci, aşa cum afirmă Sf. Atanasie
cel Mare, au fost puşi în ordinea în care au ajuns în mâinile colecţionarilor. Este de presupus
că cel care a colecţionat a unit, pe cât a fost posibil, psalmii compuşi de acelaşi autor, sau
asemănători ca formă externă, sau pe aceia care serveau pentru aceeaşi trebuinţă liturgică.
Timpul alcătuirii Psalmilor nu este acelaşi cu momentul apariţiei cărţii în canon. Acest
moment a fost precedat de o circulaţie sporadică şi limitată a unor psalmi, respectiv a primilor
psalmi, între credincioşii iudei şi mai ales între leviţii care slujeau la locaşul sfânt din
Ierusalim. Curând după aceea, s-a procedat la colecţionarea psalmilor existenţi, spre a putea fi
folosiţi mai uşor în cult. În general, se acceptă ca perioadă de început a colecţionării psalmilor
epoca reorganizării cultului în Israel, care coincide cu redistribuirea preoţilor şi a leviţilor la
slujbă şi cu construirea templului, fapte petrecute în vremea regilor David şi Solomon.
Până în acest moment, cultul avea un caracter preponderent sacrificial, aşa cum
rezultă din informaţiile pe care le deţinem din Pentateuhul lui Moise şi din cărţile cu caracter
istoric. Abia în timpul lui David cultul a dobândit o nouă dimensiune şi anume cea
doxologică.
 Acest rege priceput în cântatul la harfă (cf. 1 Sam. 16, 18-23; 18, 10; Amos 6, 5) şi
dăruit cu harul poeziei a introdus cântarea Psalmilor la Cortul Sfânt. În 1 Par. 16, 1-4, 6,7
citim: „Astfel au adus chivotul Domnului şi l-au aşezat în mijlocul cortului pe care îl făcuse
David pentru el şi au înălţat lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de pace... Apoi a pus David
la slujbă înaintea chivotului Domnului din leviţi, ca să preaslăvească, să mulţumească şi să
preaînalţe pe Domnul Dumnezeul lui Israel... A pus de asemenea pe preoţi...să sune
necontenit din trâmbiţe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu. În această zi, David,
pentru prima oară, a dat, prin Asaf şi fraţii lui, următorul psalm de laudă Domnului:
Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui…”. Cele relatate aici au în vedere tocmai
momentul în care David a procedat la reorganizarea cultului, aducând chivotul Legii în
Ierusalim, noua capitală a regatului său. Cu acest prilej a compus el primul psalm, pe care l-a
încredinţat apoi leviţilor să-l execute, acompaniat de harfă.
Cântarea Psalmilor la templu a fost permanent socotită o rânduială a lui David (cf.
Ezdra 3, 10-11).
Scrişi în timpuri diferite şi de către autori diferiţi, psalmii au fost adunaţi în colecţii
succesive şi păstraţi la Templul sfânt, unde erau cântaţi sau recitaţi în cultul zilnic sau la
sărbători.
Cea mai mare parte a psalmilor a fost scrisă şi colecţionată în epoca pre-exilică.
Astfel se crede că psalmii din prima carte, care aparţin lui David, au fost colecţionaţi
de David însuşi, cu prilejul mutării chivotului Legii în Sion, sau cel puţin din porunca sa.
Şi dintre psalmii cărţii a doua, o bună parte sunt davidici, restul avându-i ca autori pe
fiii lui Core. Probabil, această colecţie a fost făcută către sfârşitul vieţii lui David. Unii
exegeţi consideră, însă, că aceşti psalmi au fost colecţionaţi în timpul regelui Iezechia (716-
687 î.Hr.), dat fiind că oamenii acestui rege s-au ocupat şi de încheierea colecţiei cărţii
Proverbelor, aşa cum rezultă din Prov. 25, 1 unde citim: „Şi acestea sunt pildele lui Solomon
pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda”. Un interes similar trebuie să fi
manifestat ei şi faţă de psalmi.
Aceiaşi oameni au început, probabil, să adune la un loc şi psalmii din cea de a treia
carte. Munca lor a fost apoi continuată de alţii fără ca această carte să fi fost încheiată înainte
de întoarcerea din exil.
Cartea a IV-a reuneşte câţiva psalmi mai vechi şi foarte mulţi psalmi exilici şi post-
exilici.
Ultima carte se compune din câţiva psalmi davidici, lăsaţi la o parte de colecţionarii
precedenţi, precum şi din alţi psalmi, în majoritate din epoca celui de al doilea templu.
Nu se ştie cu exactitate cine şi când a adunat la un loc toate colecţiile. Criticii au
păreri diferite, dar, cel mai probabil, preotul Ezdra este cel care a reconstituit şi a completat
colecţia pre-exilică.
În orice caz, în forma în care o avem astăzi, Cartea Psalmilor exista deja în sec. III-II
î.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta, traducerea alexandrină
efectuându-se în aceste două secole. Traducătorii au preluat-o astfel din textul ebraic cu
adaosul, în final, al Psalmului 151, necanonic şi absent în varianta ebraică. O altă dovadă în
acest sens ne parvine prin intermediul Introducerii la cartea necanonică a Înţelepciunii lui
Isus, fiul lui Sirah, care datează din sec. II î.Hr. şi care aminteşte Cartea Psalmilor, alături de
celelalte cărţi canonice ale Vechiului Testament, încadrând-o în grupa „Chetubim”.
Ca gen literar, psalmii aparţin poeziei lirice, iar tehnica de versificaţie folosită de
autori este aceea a strofei şi antistrofei, adică a paralelismului care opune nu atât un vers altui
vers, cât, mai ales, un tablou altui tablou în acelaşi poem. Astfel, Psalmul 1, spre exemplu,
înfăţişează succesiv soarta dreptului şi a păcătosului; Psalmul 21/22 prezintă la început
suferinţa Robului lui Dumnezeu, iar mai apoi îndurarea lui Dumnezeu faţă de El, etc.
 11.3 Cuprinsul psalmilor

Psaltirea este produsul reflecţiei şi gândirii nutrite de viaţa trăită sub îndrumarea
Legii, precum şi de cunoştinţa lui Dumnezeu şi a ideilor despre însuşirile Lui, dobândite prin
frământările sufleteşti ale problemelor superioare ale vieţii.
Pe cât de mare este numărul psalmilor, pe atât de variat este şi cuprinsul lor.
Psalmii sunt cea mai aleasă mărturie despre înălţimea şi puterea sentimentelor pioase,
pe care le-au trăit fiii lui Israel în curs de atâtea veacuri.
Mulţi cercetători consideră ca subiectul acestor scurte dar impresionante rugăciuni
este Dumnezeu şi omul. Dumnezeu în toată măreţia Sa, în toată bunătatea, milostivirea şi
dreptatea Sa, iar omul cu toate slăbiciunile, lipsurile, trebuinţele, păcatele şi fărădelegile sale.
Cartea Psalmilor reliefează, totodată, raportul viu care a existat şi există între Fiinţa
supremă şi făptura omenească, prin activitatea omului ca fiinţă morală şi dezvoltarea
sentimentelor sale religioase.
În Psaltire sunt înfăţişate dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc, de a se ridica de
la cele pământeşti către cele mai înalte sfere spirituale. Psalmii ne fac cunoscute eforturile
dreptului Vechiului Testament de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu şi de a-şi adapta
conduita la voinţa Sa. Ei sunt răsunetul influenţei Legii lui Dumnezeu asupra sufletelor
credincioşilor, ce pleacă de la inimă şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Trăirea religioasă este
aici redată după latura ei subiectivă. Ideile şi experienţele religioase pe care le aflam expuse în
această carte, pot fi şi individuale, dar şi tipice, redând ideile şi sentimentele colectivităţii.
Toate marile teme religioase apar, rând pe rând, în psalmi: Dumnezeu şi opera Lui,
îngerii, universul, omul cu strălucirea şi slăbiciunile lui, soarta lui de după moarte, Israelul şi
Ierusalimul cu trecutul lor şi cu viitorul lor glorios, Legea, sărbătorile, precum şi alte
manifestări religioase.
Cuprinsul Psalmilor este, aşadar, extrem de variat, fiind imposibil a da o clasificare
logică riguroasă a Psalmilor după acest criteriu.
Totuşi, există diferite clasificări aproximative ale psalmilor, funcţie de: sentimentele
de care era stăpânit psalmistul, tema tratată, stil etc.

O împărţire frecvent utilizată este cea în 6 clase:

1) Psalmi de laudă
În aceşti psalmi se cântă slava, puterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui (Ps. 18 şi 20).
2) Psalmi de cerere, de rugăciune
Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni de mulţumire, înălţate către Dumnezeu
pentru binefacerile revărsate cu îmbelşugare peste poporul Său (Ps 45, 47, 65, 67, 75, 80, 97,
123, 125, 128, 149). Binefacerile divine şi acţiunea proniatoare sunt evidenţiate, de asemenea,
în psalmii: 22, 33, 35, 90, 102, 115, 144, 145. Psalmii 26, 46, 61, 70, 89, 90 sunt psalmi de
încredinţare proniei divine. Alţii aduc mulţumire pentru bogăţia roadelor pământului (Ps 64 şi
84). Rugăciuni de mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strâmtorări se exprimă în
psalmii: 9, 17, 20, 29, 74, 106, 117, 120, 137, 143. Marea îndurare divină este lăudată în
psalmul 102.
Foarte mulţi psalmi sunt, prin excelenţă, rugăciuni de cerere ce pot fi folosite în orice
împrejurare (Ps 3-5, 7, 16, 25, 27, 30, 34, 40, 43, 51, 53-55, 58, 59, 63, 69, 85, 108, 124, 128,
139, 141, 142). În psalmii 19, 60, 119, 120, 140 se cer haruri speciale pentru felurite
împrejurări ale vieţii.
Psalmul 11 este o rugăciune pentru scăparea din nevoi, iar psalmii: 12, 87, 101, 122,
142 sunt cereri ale unui suflet în restrişte.
3) Psalmi istorici
 Expun evenimente din istoria poporului biblic şi descriu Providenţa specială a lui
Dumnezeu care l-a ocrotit. Aceşti psalmi sunt veritabile poeme ce vizează etapele principale
ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage concluzii de ordin moral.
În psalmul 77/78, Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia egipteană şi a
rătăcirii lor prin pustiul Sinaiului, cu arătarea tuturor dovezilor de fidelitate din partea lui
Dumnezeu faţă de poporul Său.
Şi psalmul 104 istoriseşte aceleaşi binefaceri revărsate asupra lui Israel până la
reaşezarea în Canaan. Psalmul 105 descrie, alternativ, necredincioşia lui Israel şi marea
milostivire a lui Dumnezeu, din aceeaşi perioadă istorică.
Psalmul 136 este un psalm scris în timpul exilului babilonic, el reflectând vremurile
de strâmtorare pe care evreii le-au cunoscut în starea de robie.
Alţi psalmi amintesc, mai mult sau mai puţin explicit, faptele istorice cu ocazia cărora
au fost compuşi. Astfel, psalmul 70/71 s-a scris în timpul invaziei lui Nabucodonosor, iar
psalmul 107 a fost scris după eliberarea din captivitate.
4) Psalmi de pocăinţă (Ps 6, 50/51, 31/32, 37, 142) şi de blestem (Ps 35, 52, 55, 68, 139)
Este exprimată zdrobirea inimii pentru păcatele comise şi se imploră iertarea de către
Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai mântuirii li se doreşte pedeapsa.
Psalmi de pocăinţă:
Psalmul 50/51 este socotit primul act de pocăinţă al lui David, după ce profetul Natan
îi arată păcatele de care se făcea vinovat înaintea Domnului, iar psalmul 31/32, compus după
obţinerea iertării de la Dumnezeu, celebrează bucuria nevinovăţiei recâştigate. În psalmul 6,
scris în timpul revoltei lui Abesalom, se cere eliberarea din necazurile pe care David le pune
în legătură cu păcatele sale anterioare. Prin psalmul 37, David se roagă din nou lui Dumnezeu
să-l scape din încercările ce l-au copleşit în ultimele sale zile, iar în psalmul 142 se
abandonează în faţa lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit.
Psalmul 101 este rugăciunea de pocăinţă a evreilor duşi în Babilon, prin care cer
Domnului eliberarea, în timp ce prin psalmul 129, scris după întoarcerea din exil, ei se roagă
lui Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu după faptele săvârşite.
Psalmi de blestem:
În ceea ce priveşte psalmii de blestem, trebuie spus că ei au constituit un prilej pentru
unii de a le pune la îndoială sfinţenia, de a le contesta inspiraţia. Asta pentru că, spun ei, aceşti
psalmi ar da expresie patimii, urii şi dorinţei de răzbunare, deci ar contrazice doctrina
Evangheliei.
Ca răspuns la această obiecţie, trebuie avut în vedere, mai întâi, faptul că vrăjmaşii
despre care vorbeşte psalmistul nu sunt vrăjmaşii săi personali, ci ei sunt vrăjmaşii lui
Dumnezeu, cărora el nu face decât să le vestească răzbunarea Domnului, care va veni, pentru
necredinţa de care dau dovadă şi pentru lepădarea Legii, asupra lor. Sfinţii Părinţi văd în
aceste blesteme nişte simple profeţii exprimate în această formă. În al doilea rând, blestemele
rostite aici nu izvorăsc din sentimentul unei răzbunări proprii, ci dintr-o râvnă deosebită a
psalmistului pentru cauza dreptăţii dumnezeieşti. Pe de altă parte, pedepsele pe care psalmiştii
le doreau pentru cei nelegiuiţi trebuie socotite şi ca reprezentând un mijloc de îndreptare a
celor vinovaţi, dar şi un avertisment pentru ceilalţi, spre a se feri de exemplul celor păcătoşi.
De altfel, în gândirea celor vechi, ideile abstracte primesc o formă concretă, păcatul
concretizându-se în persoana păcătosului, ceea ce înseamnă că blestemul se referă, în primul
rând, la păcat în sine şi, abia apoi, la păcătos.
5) Psalmi didactici
Expun învăţături şi sfaturi practice.

6) Psalmi mesianici
 Psalmii mesianici sunt cei care se raportează la Mesia, profeţind despre viaţa, Patima
şi slava Lui. Ei sunt, desigur, cei mai importanţi din întreaga Psaltire. Caracterul lor mesianic
este atestat de către Însuşi Mântuitorul Hristos sau de către autorii noutestamentari.
Aceşti psalmi se împart în două categorii: psalmi direct şi indirect (tipic) mesianici.
Din prima categorie fac parte psalmii 2, 16, 22, 45, 72 şi 110, psalmi ce tratează direct
despre Hristos şi împărăţia Sa, orice altă interpretare, în afară de cea mesianică, fiind exclusă.
Psalmii tipic mesianici sunt în număr mult mai mare, printre ei aflându-se şi psalmii
8, 8, 23, 34, 68, 69, 109, 132 etc. aceşti psalmi se numesc indirect mesianici deoarece Îl
prefigurează pe Mesia şi împărăţia Lui prin persoanele şi evenimentele de care fac amintire.
Psalmii mesianici îmbogăţesc datele revelaţionale anterioare cu privire la Persoana şi lucrarea
lui Mesia, aducând în plus elemente cu totul noi.

Psalmii direct mesianici:

Psalmul 2
Până în vremea lui David se ştia despre Mesia că va fi un om investit cu o înaltă forţă
spirituală, care va ieşi din tribul lui Iuda şi va apărea într-o epocă nedeterminată. Regele
psalmist completează, cu date deosebit de importante, tabloul referitor la persoana şi lucrarea
lui Mesia. În acest sens, pe lângă descendenţa umană, David indică şi obârşia divină a lui
Mesia, acest adevăr fiind dezvăluit chiar în Psalmul 2.
Astfel, psalmistul Îl prezintă pe Mesia, mai întâi, în calitatea Sa de rege mesianic,
aşezat de Însuşi Dumnezeu pe scaunul de domnie peste Sion: “Ci Eu am pus pe regele Meu
peste Sion, muntele Meu cel sfânt” (v. 6), pentru ca, apoi, Dumnezeu să-L proclame, în chip
solemn, Fiul Său pe care
L-a născut din eternitate: ”Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”(v. 7) şi să-I promită
neamurile drept moştenire şi drept stăpânire marginile pământului (v. 8).
Acest psalm este citat în sens mesianic de autori noutestamentari (Fapte 4, 25 ş.u.; 13,
33; Evr. 1, 5) şi el pune în lumină naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu, Care, la „plinirea
vremii”, va lua şi fire omenească.
Psalmul 15/16
Şi acest psalm, mai ales în partea sa finală, Îl are în vedere pe Mesia, el fiind înţeles în
Noul Testament (FA 2, 25-33; 13, 36) ca o profeţie despre Învierea lui Hristos: „Că nu vei
lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel Sfânt al Tău sa vadă stricăciunea” (v. 10).
Psalmul 21/22
Acest psalm începe astfel: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”.
Conform Matei 27, 46 şi Marcu 15, 34, aceste cuvinte fac parte din grupul celor 7 expresii
rostite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, însă sub forma aramaică.
Aspectul de jertfă al lucrării mesianice este evidenţiat în multe locuri din cartea
Psalmilor. În aceasta privinţă găsim referiri, de o surprinzătoare precizie, la unele momente
ale activităţii lui Mesia, aşa cum este momentul supremei Sale dăruiri pentru mântuirea
tuturor.
Vorbind în numele lui Mesia, autorul acestui psalm spune: „Străpuns-au mâinile Mele
şi picioarele Mele ... Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat
sorţi”.
Psalmul 44/45
Psalmul Îl descrie pe Mesia ca pe un rege viteaz, împodobit cu cele mai alese virtuţi,
plin de har şi de strălucire (v. 3), Care va porni lupta pentru adevăr şi dreptate (vv. 4, 5), şi al
Cărui scaun de domnie este veşnic, sceptrul împărăţiei Sale fiind sceptrul dreptăţii „Tronul
Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai
dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău
cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”(vv.7, 8).
 Aceste cuvinte sunt citate ca referindu-se la Hristos de către Sf. Ap. Pavel în Epistola
către Evrei 1, 9-10.
Psalmul reliefează atribute esenţiale ale împărăţiei mesianice: adevărul, dreptatea,
blândeţea, veşnicia.

Psalmul 71/72
Acest psalm pune în lumină demnitatea împărătească a lui Mesia denumit aici
„regele” şi „Fiul regelui” (v.1), precum şi universalitatea împărăţiei mesianice.
Astfel, Mesia va întemeia o împărăţie universală, din care vor face parte toate
popoarele şi întreg pământul. Ideea despre universalitatea împărăţiei mesianice este o premisa
şi o condiţie a instaurării unei păci permanente, pace despre care se vorbeşte îndeosebi în
acest psalm.
Mesia va face dreptate celor smeriţi, va veni în ajutorul celor nevoiaşi şi va zdrobi pe
apăsător (v. 4), iar consecinţa acestei drepte guvernări, în folosul celor mulţi şi oropsiţi, va fi
pacea (v. 3).
În timpurile mesianice pacea va fi generală şi universală, ea va înflori din belşug, ca
urmare a dreptăţii şi nu va avea sfârşit (v. 7).
Ideile esenţiale ce se desprind din acest psalm sunt: guvernarea cea dreaptă a lui
Mesia va aduce pace în lume, toate neamurile Îl vor recunoaşte drept Mântuitor al lor, iar
împărăţia Lui fi nemărginită în timp şi în spaţiu, asemenea şi pacea instaurată de El va fi plină
de rod, ea va rodi aşa cum rodeşte planta din pământ, ca urmare a dreptăţii, iar rodul păcii va
fi mântuirea: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna. Şi va domni
de la o mare până la alta şi de la un râu până la marginile lumii... Şi va fi viu... şi se vor ruga
Lui pururea; toată ziua Îl vor binecuvânta. Fi-va belşug de pâine pe pământ până în vârful
munţilor; înălţa-se-va mai presus decât Libanul rodul său; şi vor înflori cei din cetate ca
iarba pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci; cât va fi soarele va rămâne numele
Lui şi se vor binecuvânta în el toate seminţiile pământului, toate neamurile Îl vor ferici pe
El...” (vv. 7-8, 15-17).

Psalmul 109/110
Acest psalm prezintă investirea lui Mesia cu demnitatea împărătească (cf. Evrei 1, 13)
şi cu demnitatea arhierească (cf. Evrei 6, 6; 7, 1).
Astfel, Iahve(Cel ce este) Se adresează lui Adonai (Domnul- Κυριος): „Zis-a Domnul
Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut
picioarelor Tale”. Dacă psalmistul zice: „Domnului meu”, o face pentru a specifica distanţă
existentă între profet şi Domnul său, deosebire care nu există între Iahve şi Adonai, aceştia
fiind egali în virtutea consubstanţialităţii.
Mântuitorul Hristos citează aceste cuvinte ca referindu-se la Sine (cf. Matei 22, 41-
46), la fel şi Sf. Ap. Petru care spune că sunt şi o profeţie despre
Nota caracteristică pe care acest psalm o aduce cu privire la Mesia este aceea că El va
fi în acelaşi timp şi împărat şi preot. Psalmistul spune: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea
rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (v. 4). Arhieria lui Hristos este
arhierie veşnică, nu după rânduiala aaronită, ci după rânduiala lui Melchisedec.
Aşa cum Melchisedec era, în acelaşi timp, în Ierusalim, şi rege şi preot al Celui Prea
Înalt (cf. Fac. 14, 18), tot aşa şi Mesia va întruni în persoana Sa cele două demnităţi,
împărătească şi arhierească, pentru veşnicie.

Psalmii tipic sau indirect mesianici:

Aceşti psalmi sunt în număr mai mare. În Noul Testament sunt consideraţi psalmi
indirect mesianici, psalmii 34, 68, 108, 117 etc. După interpretarea ortodoxă, indirect se
raportează la Hristos şi psalmii: 3, 4, 6, 9 ş.a. Unii psalmi tratează despre bărbatul cel drept în
general, psalmii 8 şi 20, însă, în sens indirect, ei se raportează la dreptul prin excelenţă, adică
la Hristos.

*******
O altă împărţire a psalmilor este cea în 8 clase:
1. Psalmi dogmatici sau de adorare
În general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu evidenţierea
atributelor Sale.
Aşa, de pildă, avem psalmul 144 unde este celebrată veşnicia dumnezeiască:
„Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam”.
Despre acelaşi lucru se tratează şi în psalmul 89: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt
ca ziua de ieri ce a trecut şi ca straja de noapte”.
În psalmul 17 este pusă în lumină măreţia şi majestatea divină: „De strălucirea feţei
Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc…”. În acelaşi sens vorbesc şi
psalmii: 28, 45-47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 96, 110, 113 etc.
Sfinţenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 şi 33, iar în psalmul 138 se vorbeşte
despre preştiinţa şi atotştiinţa divină, în timp ce bunătatea lui Dumnezeu este evidenţiată în
psalmii: 33, 47, 50, 99, 112, 144, iar dreptatea Sa în psalmii: 10, 17, 35, 49, 74, 75, 118.
Psalmul 8 tratează despre valoarea omului şi superioritatea lui în raport cu celelalte
creaturi.
Psalmul 18/19 ne prezintă un tablou restrâns al creaţiei, iar psalmul 103-104 prezintă
dezvoltat acelaşi tablou. Aici este înfăţişată şi Providenţa divină.
Psalmii 80-81 şi 134-135 condamnă deşertăciunea închinării la idoli.
În general, psalmii dogmatici sunt „ecoul fidel al întregii revelaţii mozaice asupra firii
şi însuşirilor lui Dumnezeu; ei nu spun nimic care să nu fi fost deja explicit expus în
Pentateuh” (H. Lesètre). Ceea ce realizează aceşti psalmi este prezentarea mai corectă şi mai
penetrantă a doctrinei revelate.

2. Psalmi de cuprins moral

În cea de a doua parte a Psalmului 18 este expusă superioritatea Legii Domnului:
„Legea Domnului este fără prihană...”, ca şi în întregul poem alfabetic al Psalmului 118.
Portretul dreptului este descris în psalmii: 14/15, 23/24, 61/62, 111/112, 113, 121,
127, iar al hulitorului şi al păcătosului este conturat în psalmii: 1, 11/12, 13/14, 51, 57, în timp
ce psalmii: 5, 14, 26, 38, 48 şi 124 indică diferenţa de conduită a acestora.
Pedepsele şi răsplătirile divine sunt expuse în psalmii: 1, 9, 35, 51, 72/73, 80/81,
91/92.
Psalmul 49 insistă asupra necesităţii cultului intern.

3. Psalmi de mulţumire şi de cerere

4. Psalmi de pocăinţă
5. Psalmi istorici
6. Psalmi liturgici
Aceşti psalmi au fost compuşi în mod special pentru ceremoniile religioase sau pentru
serviciul de la Templu.
Astfel de psalmi sunt: psalmul 14 care aminteşte condiţiile cerute pentru a fi admis la
sanctuar; psalmul 23 era recitat în toate ocaziile când un cortegiu procesional se apropia de
Templu; psalmul 65 se citea la aducerea de jertfe, iar psalmul 67 la reîntoarcerea chivotului
Legii la Cortul sfânt după o victorie reputată împotriva năvălitorilor sau a răufăcătorilor.
 Cea mai mare parte a psalmilor din cărţile a IV-a şi a V-a au acest caracter liturgic.
De altfel, chiar dacă nu toţi psalmii au avut de la început o destinaţie liturgică, până la urmă,
atât în sinagogă cât şi în Biserică ei au căpătat o astfel de întrebuinţare.
Diferitele indicaţii pe care le găsim în titlurile unor psalmi dezvăluie caracterul lor
liturgic. Astfel:
La începutul unor psalmi se întâlneşte notat cuvântul „alamot”, care indică modalitatea
cântării lor pe o voce de tenor (ex: Psalmul 45).
În cazul altora, este notat cuvântul „haghitit”, care, după unii ar indica un instrument muzical
cu care era acompaniată cântarea acestor psalmi, iar după alţii ar arăta că psalmii respectivi
erau destinaţi a fi cântaţi cu prilejul terminării culesului viilor, ca mulţumire adusă lui
Dumnezeu (gat=teasc), (ex. Ps. 8, 80, 83).
Alţi psalmi au indicaţia „machalat”, cuvânt care se pare că însemna „fluier”, deci aceşti
psalmi trebuiau executaţi cu acompaniament de fluier (flaut) (ex. 52, 87).
Cuvântul „mictam” aflat la începutul unor psalmi indică genul cântării, adică o cântare
excelentă sau deosebită. Şase psalmi poartă această suprascriere.
Cuvântul „mizmor” se traduce prin „cântare ritmică” şi se afla în fruntea a 57 de psalmi.
Expresia „la menaţeah” este un indiciu pentru dirijorul de cor asupra felului în care trebuie
executată cântarea unor psalmi. Cincizeci şi cinci de psalmi au această indicaţie.
Cuvintele „nechiloth” şi „neghinoth” definesc alte două genuri de psalmi liturgici şi anume,
cei desemnaţi prin prima numire trebuiau a fi acompaniaţi de fluiere, ceilalţi de un instrument
cu coarde.
Psalmul 7 are drept indicaţie liturgică termenul „şigaion” ceea ce se traduce cu cântare
ditirambică.
Cuvântul „şir”, acolo unde este prezent, indică faptul că psalmul respectiv trebuie cântat, nu
recitat.
Cuvântul „şiminit” arată că psalmul trebuie executat în „octavă gravă”.
Suprascrierea „tehilah” se traduce cu „cântare de laudă”, iar cea de „tohad” cu cântare de
mulţumire (psalmii 29 şi 144).
Psalmii 106, 107, 111-119, 135, 148-150 au ca titlu „haleluiah” (aleluia)=„lăudaţi pe
Iahve !”, titlul având şi o semnificaţie liturgică, anume: el ar indica faptul că persoana care
citea psalmul era întreruptă după un verset sau jumătate de verset de către corul ce răspundea:
Aleluia.

7. Psalmi mesianici
8. Psalmii treptelor sau cântarea treptelor (şir ha maalot)
Cincisprezece psalmi, de la 119 la 133, poartă acest titlu.
După cea mai verosibilă explicaţie, aceşti psalmi erau cântaţi de pelerinii iudei când
se apropiau de Ierusalim, ţinta pelerinajului lor. Oraşul sfânt este într-adevăr aşezat pe un loc
mai înalt al Ţării Sfinte, anume în Munţii Iudeii, aşa încât toţi cei care se îndreptau spre el
spuneau obişnuit că „urcă la Ierusalim”.
Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiţi. Astfel,
psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor; psalmul 121 exprimă
bucuria sosirii în cetatea sfântă; prin psalmul 123 se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru
ocrotirea de pericole în călătoria săvârşită până la Ierusalim; psalmul 127 aminteşte
binecuvântările rezervate celor care Îl slujesc pe Iavhe; psalmul 128 este un imn de
preamărire a muntelui sfânt (Sion); psalmul 130 este o cântare de umilinţă; psalmul 132
exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat la un loc cu fraţii lor de un sânge şi de o credinţă;
psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoţilor şi leviţilor de a îndeplini
cu toată conştiinciozitatea slujirea lor la Templu, ca unii ce privilegiul deosebit de a fi
permanent în casa Domnului.
 Prin urmare, aceşti psalmi au fost destinaţi să acompanieze călătoria celor din
diaspora la Ierusalim.
*******

11.4 Titlurile psalmilor

Cei mai mulţi psalmi încep prin câteva cuvinte lămuritoare, cu privire la destinaţia şi
originea psalmilor, care se numesc titluri sau suprascrieri.
În Textul Masoretic, doar 34 psalmi nu au astfel de lămuriri.
Titlurile sunt de mai multe feluri:
1. de ordin muzical;
2. de ordin liturgic,
3. de ordin istoric;
4. de ordin poetic;
5. de ordin personal;
Cu privire la aceste titluri, trebuie precizat că cei mai mulţi exegeţi cred că ele sunt
adaosuri ulterioare epocii în care au fost scrişi psalmii.
Sfinţii Părinţi şi exegeţii mai vechi considerau că ele fac parte din însuşi textul
psalmilor, deci le atribuiau autorilor înşişi.
Având în vedere că la popoarele orientale exista obiceiul de a pune în fruntea
poemelor astfel de titluri, este destul de posibil ca unele dintre ele să fi fost scrise chiar de
autorii psalmilor.
Totuşi, nu se poate nega faptul că multe dintre titluri nu sunt contemporane cu
psalmii, cu certitudine putându-se spune doar că aceste suprascrieri sunt foarte vechi,
anterioare Septuagintei.
Cu toate acestea, titlurile psalmilor rămân mărturii valoroase despre caracterul, timpul
şi autorii lor.

11.5 Autorii psalmilor

Suprascrierile îl indică pe David drept autor al celor mai mulţi psalmi.

Rabinii atribuiau lui David întreaga Psaltire. Punctul lor de vedere a fost împărtăşit şi
de către unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie,
Fer. Augustin, Teodoret de Cir etc.
Alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: Sf. Ipolit, Sf. Ilarie, Origen, Eusebiu,
Sf. Atanasie, Fer. Ieronim etc., în baza informaţiilor oferite de titlurile psalmilor, au afirmat
existenţa mai mulţi autori de psalmi.
O lectură atentă a Cărţii Psalmilor ajută la înţelegerea faptului că, într-adevăr, este
vorba de mai mulţi autori. Spre aceeaşi constatare ne conduc şi suprascrierile, care indică, pe
lângă David, şi numele altor autori.
Se consideră că informaţiile cu privire la autorii psalmilor, pe care le găsim în titlurile
acestora, corespund adevărului în măsura în care sunt confirmate prin autoritatea codicilor, a
vechilor versiuni şi a Sf. Părinţi.
În ordine cronologică, primul psalmist este Moise, căruia i se atribuie Psalmul 89/90.
Lui David, psalmistul prin excelenţă al lui Israel, textul ebraic şi traducerile vechi, îi
atribuie 69 psalmi. Pe lângă aceştia, Septuaginta îi atribuie 11 psalmi anonimi, Vulgata 12, iar
Peschitto 16. În lumina Noului Testament, dintre psalmii anonimi, în textul ebraic mai trebuie
să fie atribuiţi lui David Psalmii 1 şi 2 (cf. FA 4, 25; 13, 33), precum şi Psalmul 93/94 (cf. Evr
4, 7).
 Aşadar, David a scris peste 81 psalmi. Aceştia sunt: 1-40; 50-71; 85, 90, 92-103; 107-
109; 132; 137-144.
Regele Solomon este considerat autorul Psalmilor 71/72 şi 126.
Între autorii de psalmi întâlnim şi numele lui Asaf, un levit contemporan cu David,
maestru de cântare la Templu, căruia îi sunt atribuiţi 11 psalmi: 49/50, 72/73-82/83. De
remarcat, că aceşti psalmi au un pronunţat caracter naţional. Ei cuprind multe aluzii la istorie,
la evenimentele mai însemnate din epoca de glorie a poporului biblic. Stilul lor este autoritar,
pe alocuri chiar vehement. După opinia unor cercetători, sub numele de Asaf s-ar ascunde, de
fapt, o familie de leviţi a cărei activitate literară s-ar fi extins asupra mai multor secole
(aproximativ din perioada asiriană, până în perioada babiloniană).
Un alt nume sub patronajul căruia sunt puşi mai mulţi psalmi este cel al fiilor lui
Core, cântăreţi şi portari la Templu (cf. 2 Par. 20, 19). Acestora le sunt atribuiţi psalmii: 41-
48, 83-87, apreciaţi ca fiind cele mai frumoase piese ale Psaltirii, distingându-se prin
simplitatea lor, prin forma studiată şi perfectă din punct de vedere poetic, iar, sub aspectul
sentimentelor, printr-o mare iubire faţă de Templu şi faţă de Ierusalim.
Între autori, mai sunt menţionaţi şi Heman şi Etam Ezrahitul, ambii fiind leviţi
rânduiţi de David să conducă cântarea la Cortul Sfânt (date despre aceştia – 3 Rg. 4, 31; 1 Par.
6, 33; 15, 17; 16, 41; 25, 1). Fiecare din ei a scris câte un psalm, primul –psalmul 87, iar al
doilea –psalmul 88.
Şi numele profeţilor Agheu şi Zaharia apar menţionate între autorii de psalmi. Lor li
se recunoaşte paternitatea asupra psalmilor 145-148.
Unui anonim din vremea regelui Iezechia (sec. VIII î.Hr.) i se atribuie psalmul 91, iar
unui „necăjit”, care nu se ştie în ce timp a trăit, i se recunoaşte autoritatea asupra psalmului
101. Tot un anonim va fi scris şi psalmii: 104-106; 112-118; 134-136, 149, 150, al căror titlu e
redat prin cuvântul „Aliluia”.
Despre psalmul 111 se ştie că a fost scris de un anonim din vremea lui Neemia.
Un evreu sau chiar mai mulţi din diaspora au scris psalmii intitulaţi „O cântare a
treptelor”, adică psalmii 119-133.

11.6 Valoarea doctrinară a psalmilor

S-a afirmat, pe bună dreptate, că Psaltirea este prescurtarea întregii Sfinte Scripturi
sub cea mai ilustrativă şi mai strălucitoare formă. Însă doctrina cuprinsă în Cartea Psalmilor
nu este prezentată într-o formă sistematică, motiv din care încercarea de a reda în sinteză
principiile doctrinare, care se degajă din ansamblul ei, este un lucru destul de dificil. Totuşi,
studiind Psalmii, anumite teme pot fi decelate şi cercetate. Psalmii vorbesc despre Dumnezeu,
despre om, despre Providenţă, despre îngeri, despre Mesia.
*******
 Dumnezeu
Cartea Psalmilor vorbeşte despre existenţa absolută şi despre însuşirile lui Dumnezeu.
Întreaga creaţie proclamă existenţa şi măreţia lui Dumnezeu, iar psalmistul sesizează
mesajul pe care cerul şi pământul îl transmit despre Creatorul lor, îl înregistrează şi îl vesteşte,
la rândul său, cu aceeaşi solemnitate:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune
cuvântul şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să
nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” Ps. 18, 1-4
Psalmii pun în evidenţă, în mod pregnant, un adevăr esenţial despre Dumnezeu,
anume unicitatea Sa. Monoteismul se află înscris în nenumărate locuri din Psaltire:
„Cine este Dumnezeu în afară de Domnul? –se întreabă psalmistul –Şi cine este Dumnezeu
afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a pus fără de prihană
calea mea, Acela este singurul Dumnezeu” Ps. 17, 34-35.
Acest unic Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului:
„Dintru început Tu, Doamne, ai întemeiat pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale” Ps.
101, 26.
Atotputernicia Creatorului este vădită în faptul că a adus toate la existenţă prin simpla
manifestare a voinţei Sale:
„El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-au zidit” Ps. 32, 9.
Puterea creatoare a lui Iahve este dovada divinităţii Sale, zeii neamurilor nefiind
dumnezei adevăraţi, tocmai pentru că sunt lipsiţi de orice putere creatoare:
„Căci toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli, iar Domnul cerurile a făcut” Ps. 95, 5
Categoriile temporale şi spaţiale nu se pot aplica lui Dumnezeu deoarece:
„A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele. Tu ai făcut toate
marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit” Ps. 73, 17-18.
Neschimbabilitatea şi veşnicia sunt însuşiri definitorii ale Fiinţei divine Celei mai presus de
timp şi spaţiu. În acest sens psalmistul scrie: „Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor,
iar stăpânirea Ta din neam în neam” Ps. 144, 13
Dumnezeu nu este, însă, doar Creatorul lumii, ci şi Proniatorul ei. Ideea că
Dumnezeu poartă de grijă creaturilor Sale este familiară psalmilor. Psalmul 103, prin
excelenţă, înfăţişează creaţia şi providenţa ca două acţiuni ce se conjugă. Dumnezeu creează
pământul şi tot El îl întăreşte şi îl conduce prin legile Sale, încât acesta nu se va clătina în
veacul veacului (v.6). Dumnezeu adapă toate fiarele câmpului prin izvoarele pe care le-a
rânduit să iasă din mijlocul munţilor. El a făcut „să răsară iarbă dobitoacelor şi verdeaţă
spre slujba oamenilor”. Întreaga creaţie este destinatara proniei divine:
„Toate către Tine aşteaptă să le dai hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna;
deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor
tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi
se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” Ps. 103, 28-31.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă, mai ales, faţă de oameni şi, în special,
faţă de cei săraci şi în suferinţă. Astfel, Domnul este „scăparea săracului şi ajutor la vreme
potrivită celor aflaţi în necazuri” Ps. 9, 9. În Domnul se încrede săracul şi orfanului El îi stă
mereu în ajutor (Ps. 9, 34). Domnul se află, totdeauna, la dreapta celui neprihănit, ca să nu se
clatine (Ps. 15, 8). El are dragostea păstorului pentru oile sale:
„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa
odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii... Că de voi
umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti” 22, 1-4.
În orice împrejurare şi în orice loc, Dumnezeu este prezent cu purtarea Sa de grijă faţă
de fiecare om:
„Tu m-ai zidit şi ai pus mâna Ta peste Mine... Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa
Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, Tu de faţă eşti.
De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta
mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” Ps. 138, 5, 7-10.
Dumnezeu veghează fără încetare asupra comportării tuturor, fără excepţie:
„Din înălţimea cerului Domnul priveşte, îi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul Său, cel
gata dintotdeauna, priveşte spre toţi cei ce locuiesc pământul, El care a zidit îndeosebi
inimile lor şi Care pricepe toate lucrurile lor” Ps. 32, 13-15.
În ce chip îi îngrijeşte şi-i păzeşte un tată pe fiii săi, aşa face şi Dumnezeu pentru cei
ce se tem de El (Ps. 102, 13).
 Dar, în aceeaşi măsură în care Dumnezeu este atotbun şi ocrotitor al tuturor
creaturilor Sale, El este şi drept. De aceea, Domnul va cere, la momentul potrivit, fiecăruia
socoteală pentru faptele sale şi întru dreptatea Sa îi va ridica pe unii şi îi va coborî pe alţii (Ps.
74, 8). Dreptatea, ca însuşire dumnezeiască, nu este anulată de iubirea sau bunătatea lui
Dumnezeu şi nici nu anulează aceste însuşiri divine. Psalmistul declară sentenţios:
„Dumnezeu va judeca popoarele” Ps. 7, 8, căci El „A gătit scaunul Său de judecată şi va
judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” Ps. 9, 7-8.
Deşi se află într-o relaţie specială cu Israel, Dumnezeu voieşte, de asemenea, binele şi
pentru celelalte neamuri, cărora le poartă de grijă şi pe care le va aduce într-o zi în situaţia de
a recunoaşte împărăţia Sa:
„Şi îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului. Şi se vor
închina Lui toate seminţiile neamurilor. Că a Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte peste
neamuri” Ps. 21, 31-33; „Neam şi neam vor lăuda lucrurile Tale şi puterea Ta o vor vesti.
Măreţia slavei sfinţeniei Tale vor grăi şi minunile Tale vor istorisi... pomenirea mulţimii
bunătăţii Tale vor vesti şi de dreptatea Ta se vor bucura... Slava împărăţiei Tale vor spune şi
de puterea Ta vor grăi” Ps. 140, 4-7, 11-12.

 Omul
O altă temă esenţiala care intră în alcătuirea doctrinei Psalmilor este antropologia.
După Dumnezeu şi Mesia, omul este prezenţa cea mai frecventă în cei 150 psalmi. Astfel,
„teologia” sau învăţătura despre Dumnezeu se îmbină strâns cu „antropologia” sau învăţătura
despre om.
Viziunea antropologică a autorilor de psalmi este cât se poate de elevată şi echilibrată
în acelaşi timp, omul fiind prezentat ca o creatură cu o demnitate deosebită, dar şi ca o fiinţă a
cărei existenţa terestră este limitată.
Impresionat de înalta poziţie hărăzită omului de către Dumnezeu, psalmistul exclamă:
„Ce este omul că Îţi aminteşti de el şi fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai micşorat cu puţin
faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor
Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” Ps. 8, 5-8.
Ideea avansată în acest text este aceea a sacerdoţiului uman, a menirii cu totul aparte a omului
de a stăpâni şi a conduce, cu înţelepciune şi responsabilitate, întreaga creaţie către destinul ei
final.
Vorbind despre originea şi strălucirea naturii omeneşti, psalmistul aminteşte şi despre
nemurirea sufletului, mai mult indirect şi, mai ales, în legătură cu ideea de răsplată a tuturor
oamenilor, în funcţie de felul cum a înţeles fiecare să împlinească pe pământ legea Domnului.
Dreptul Vechiului Testament, adică omul care îşi conformează viaţa cu voia lui
Dumnezeu, stând astfel în strânsa legătură cu El, are conştiinţa nemuririi sale:
„Că de voi umbla şi prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”
Ps. 22, 4.
În Cartea Psalmilor găsim şi texte ce dau glas resemnării psalmiştilor în faţă
caracterului efemer al existenţei umane terestre. Astfel, în Psalmul 143, 3-4 citim: „Doamne,
ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe el? Omul cu
deşertăciunea se aseamănă. Zilele lui ca umbra trec”, iar în Psalmul 102, 15-16 întâlnim un
loc similar: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului... Că vânt a trecut peste el şi nu va
mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul său”.
Trebuie spus că, nu este vorba, în aceste doua locuri, de pesimism sau de descurajare
în faţă vieţii, ci de o înţelegătoare privire asupra unor realităţi prea evidente pentru oricine. De
altfel, psalmistul nu rămâne mult timp sub imperiul unei astfel de cugetări. Tocmai scurtimea
vieţii omeneşti îl determină să părăsească starea de reverie şi să se gândească la multiplele
îndatoriri ce ne revin tuturor în această lume.
 Un alt adevăr dogmatic, pe lângă înalta demnitate a omului şi nemurirea sufletului,
neomis de Psaltire, în legătură cu omul, este starea de păcătoşenie, moştenită de la
protopărinţi. Psalmul 50 exprimă în termeni foarte clari această stare:
„Că iată întru fărădelegi m-am zămislit –mărturiseşte psalmistul –şi în păcate m-a născut
maica mea” (v. 6). Însă psalmistul nu consideră această stare nici firească, nici definitivă,
evidenţiind faptul că cea mai arzătoare dorinţă a omului este tocmai eliberarea şi mântuirea
sa: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (v. 15).
Dumnezeu, „Cel ce păzeşte adevărul” Ps. 145, 6, nu a uitat planul Său veşnic în
legătură cu omul, potrivit căruia acesta trebuie să-şi ocupe locul firesc de profet, preot şi
conducător în sânul creaţiei şi de aceea „nu după păcatele noastre a făcut nouă ...ci, în ce
chip miluieşte tatăl pe fii, aşa ne-a miluit şi pe noi Domnul” Ps. 102, 10, 13, dându-ne duhul
înfierii şi făcându-ne moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

 Morala
Cartea Psalmilor evidenţiază ideea că Legea lui Dumnezeu este regula cea mai
importantă a vieţii, iar împlinirea ei reprezintă calea spre desăvârşirea morală, fiind, totodată,
garanţia fericirii.
Împlinirea poruncilor dumnezeieşti apare, aşadar, ca o datorie de prim ordin pentru
fiecare credincios. La aceasta el trebuie să caute „ziua şi noaptea” Ps. 1, 2. Conţinutul acestor
porunci se referă la obligaţia omului de a umbla fără prihană, de a face dreptate, de a avea
adevărul în inima sa, de a nu cleveti, de a nu face rău aproapelui (cf. Ps. 14, 2-3).
Iubirea de Dumnezeu premerge tuturor acestor porunci, iar Cartea Psalmilor
înfăţişează acest sentiment ca izvorând în chip firesc din sufletul omului: „Iubite-voi
Doamne, virtutea mea –mărturiseşte psalmistul –Domnul este întărirea mea şi scăparea mea
şi Izbăvitorul meu” Ps. 17, 1
În raport cu semenii, datoriile credinciosului se reunesc în ceea ce, cu un singur
cuvânt, numim dreptate faţă de aceştia. Chipul dreptului este chipul ideal de vieţuire pe care îl
avansează ca model vrednic de imitat Vechiul Testament, în general şi Cartea Psalmilor, în
special. Descris mai amănunţit, chipul dreptului este acela al credinciosului care iubeşte
pacea, cultivă dreptatea şi adevărul faţă de toţi oamenii şi, în ultimă instanţă, faţă de întreaga
creaţie, bineştiind că: „al Domnului este pământul şi toată plinătatea lui, lumea şi toţi cei ce
locuiesc într-însa” Ps. 24, 1.
Psalmiştii subliniază importanţa şi necesitatea pietăţii interioare, combat formalismul
religios şi arată că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este „inima curată” Ps. 50, 19. Păcatul
este considerat o ofensă directă adusă lui Dumnezeu, motiv din care el trebuie ispăşit printr-o
căinţă sinceră şi profundă.

 Îngerii
În multe locuri din Cartea Psalmilor se vorbeşte despre îngeri. Aceştia sunt prezentaţi
drept servitori ai lui Dumnezeu, care împlinesc poruncile Lui. Ei au relaţii cu oamenii, însă
doar ca trimişi ascultători ai lui Dumnezeu: „Căci îngerilor Săi le va porunci pentru tine ca
să te păzească în toate căile tale” Ps. 91, 11. Psalmiştii nu fac precizări clare, cu referire la
natura îngerilor.
11.7 Test de evaluare
I. Psalmii au o tematică: 1 Redusă 2 Specifică cultului iudaic 3 amplă ce acoperă toate
dorinţele şi năzuinţele sufletului omenesc.
II. Intenţia morală a psalmilor a fost: 1 De a oferi o carte necesară cultului public şi
particular 2 De a exprima sufletul credincios care-l caută pe Dumnezeu şi dreptatea Lui
3 De a oferi o cugetare înaltă ce vorbeşte despre nevoia pietăţii interioare în detrimentul
formalismului religios.
 Răspunsuri : 1-3, 2,-2-3.