Bine ati venit.

In acest episod vom discuta despre cum a ajuns Vechiul

Testament sa contina cartile pe care le contine astazi, deci despre formarea
Canonului Vechiului testament. Numele meu este Cosmin Man, si prin aceste
videouri doresc sa aduc mai aproape Sfanta Scriptura de cei interesati sa o
descopere, folosind cursurile pe care le-am urmat in scolile teologice.

Cuvântul “canon” provine din limba greacă (KANWN) sau chiar din ebraicul
“Qane”. Qaneh era băţul de trestie folosit de zidari pentru măsurători. Sensul
originar al cuvântului este cel de măsură fizică. De aici el a primit şi sensul mai
larg, de normă sau regulă.

Apostolul Pavel utilizează cuvântul în sensul de regulă de conduită morală

sau de totalitate a învăţăturilor creştine, în (Gal 6,16): Peste cei care trăiesc
în conformitate cu această regulă și peste „Israelul” lui Dumnezeu, să vină
pace și milă!

Canonul VT reprezintă lista oficială a cărţilor VT acceptate în iudaism sau în

creştinism ca autoritative şi normative. Pentru creştini, canonul VT cuprinde
aşadar cărţile pe care Biserica le-a declarat drept normative pentru viaţa
credincioşilor. Biserica socoteşte că aceste cărţi sunt scrise sub insuflarea
Duhului Sfânt.

Canonul VT contine 39 de carti. Cum s-a ajuns ca aceste 39 de cărţi să fie

socotite canonice vom vedea în cele ce urmează.

Biserica creştină a moştenit canonul VT din iudaism. Sa discutam putin despre

istoria formarii canonului VT la evrei.

Canonul iudaic s-a format treptat, datorită preoţimii care păstra la Templu cărţile
socotite ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Începutul colecţiei cărţilor sfinte a fost făcut cu Pentateuhul, Moise

încredinţându-şi scrierea „preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chivotul
legământului Domnului” spre a o aşeza „alături de chivotul legământului
Domnului ca să fie ea acolo spre mărturie” (Dt. 31, 9, 26).

Urmaşul lui Moise, Iosua Navi, a scris şi el cele petrecute în vremea sa, cartea
fiind păstrată tot prin intermediul preoţilor (Ios 24, 26). Şi Samuel a scris 2 cărţi
pe care le-a pus înaintea Domnului (1 Sam 10, 25). Proorocul Ieremia s-a îngrijit
să-i fie scrise cuvântările (Ir 36, 4), iar Isaia îşi numeşte scrierile „Cartea lui
Iahve”.
 În timpul profetului Daniel exista deja o colecţie de cărţi profetice (Dn 9, 2),
apoi s-au format colecţii de psalmi (2 Par 29, 30) şi de proverbe (Prov 25, 1).

În prologul cărţii lui Isus, fiul lui Sirah, carte scrisă pe la anul 200 î.Hr., se
spune că la acea vreme exista întreaga colecţie de cărţi sfinte.

Criteriile în baza cărora au fost selectate aceste cărţi nu sunt cunoscute cu

exactitate, dar ele au existat cu certitudine, preoţii excluzând din canon cărţile de
cuprins şi de caracter profan.

Se consideră că, în vremea Mântuitorului, canonul iudaic era deja încheiat. Cel
mai probabil, încheierea acestuia a avut loc în perioada de reorganizare politică
şi religioasă care a urmat întoarcerii din exilul babilonic, preotul Ezdra fiind cel
care se presupune că a săvârşit-o.

Exista 6 mărturii istorice care pledează pentru această părere, si acestea sunt
următoarele:

1Scriptura mărturiseşte că reorganizarea politică şi religioasă a poporului,

după întoarcerea din Babilon, este făcută de Ezdra şi Neemia. Însă,
reorganizarea cultului fără grija tezaurului religios al cărţilor sfinte, nici
nu se poate închipui.

2 2 Macabei conţine o mărturie clară asupra faptului că Neemia a

înfiinţat o bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor (probabil,
profeţii anteriori), ale profeţilor (profeţii posteriori), ale lui David
(aghiografele), cât şi epistolele regilor perşi despre daruri (probabil,
cărţile lui Ezdra şi Neemia). Textul în cauză este următorul: „...acesta
(Neemia), întemeind o bibliotecă, a adunat în ea cărţile privitoare la
regi şi profeţi şi cele privitoare la David, precum şi scrisori regale cu
privire la sfintele prinoase” (2, 13).

3 De la Iosif Flaviu (38-100 d.Hr.) aflăm că evreii din vremea sa venerau

22 cărţi sfinte, pe care el le împarte în 3 categorii: 5 cărţi ale lui Moise,
13 cărţi ale profeţilor (ele cuprind evenimente petrecute de la moartea
lui Moise şi până la domnia lui Artaxerxes), 4 cărţi ce cuprind laude
pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni. Scriitorul iudeu mai
spune că, după timpul lui Artaxerxes, au mai fost scrise cărţi, dar ele
nu au aceeaşi valoare cu cele scrise până atunci, deoarece succesiunea
profetică a fost întreruptă.
 4 Talmudul afirmă cu claritate că, în timpul lui Ezdra şi Neemia, canonul
Vechiului Testament a fost încheiat.

5 Cartea apocrifă a lui Ezdra (4 Ezdra 14, 18) spune că Dumnezeu i-a
descoperit lui Ezdra toate cărţile Vechiului Testament, 24 la număr.

6 În sec. I d.Hr., unii rabini puneau la îndoială caracterul inspirat al unor

cărţi (Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Ecclesiastul) şi propuneau
excluderea lor din canon, ceea ce înseamnă că ele se găseau deja în
canon.

Cele 22 cărţi venerate de evrei erau, aşa cum le ştim astăzi, de fapt 39
cărţi, asta pentru că evreii uneau: cartea Rut cu cartea Judecători, 1-2 Samuel
într-o singură carte, 1-2 Regi într-o singură carte, 1-2 Paralipomena într-o
singură carte, Ezdra şi Neemia într-o singură carte, Plângerile lui Ieremia cu
Cartea lui Ieremia, 12 Profeţi mici într-o singură carte.

Evreii au, de fapt, până astăzi, 39 cărţi în canon, aceleaşi cărţi pe care le
avem şi noi.

Spre deosebire de iudei şi ortodocşi, romano-catolicii au în canon 45

cărţi, incluzând în rândul cărţilor canonice: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei,
Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, adaosurile la
cartea lui Daniel, Cântarea celor trei tineri, Istoria Suzanei şi Istoria nimicirii
lui Bel şi a balaurului, precum şi unele adaosuri la cartea Esterei.

În Biserica romano-catolică aceste cărţi şi fragmente de cărţi se numesc

„deuterocanonice”. Biserica Ortodoxă le consideră necanonice, dar folositoare
pentru viaţa religioasă, însă nu şi pentru a dovedi adevăruri dogmatice.

Pe lângă canonul lui Ezdra, numit palestinian, s-a presupus că ar mai fi

existat şi un canon al evreilor din Alexandria, numit alexandrin, ultimul
cuprinzând şi cărţile scrise după timpul lui Ezdra şi până în timpul
Mântuitorului, adică: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei, Înţelepciunea lui
Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah.

Mărturie pentru acest canon este Septuaginta.

 Cum toţi criticii biblici sunt de acord că Mântuitorul şi autorii
noutestamentari citează după recenzia alexandrină, romano-catolicii spun că
acest fapt este o aprobare implicită a recenziei alexandrine în toată extensiunea
ei.

Totuşi, nu există nici un temei istoric solid pentru presupunerea unui

dublu canon la iudei. Unitatea religioasă deosebită existentă la poporul biblic nu
permite presupunerea că iudeii din Alexandria ar fi avut un alt tezaur sacru al
Scripturii, decât cei din Palestina.

Existenţa unei colecţii de cărţi în Alexandria nu denotă cu necesitate că toate

acestea erau considerate canonice. Evreii din diaspora vorbeau doar limba
greacă şi nu cunoşteau limba străbună, motiv din care au ţinut să aibă la un loc
toate cărţile, şi pe cele canonice şi pe cele necanonice, dar folositoare pentru
viaţa religioasă, însă aşezarea lor în aceeaşi colecţie nu indică în mod necesar şi
coordonare în autoritate.

Aşadar, cărţile necanonice existente în colecţia alexandrină erau folosite

de evrei datorită împrejurărilor în care se aflau, originea lor fiind atribuită
curentului elenist născut în Alexandria. Evreii din diaspora aveau tendinţa de a
pune în acord religia iudaică cu postulatele filozofiei profane, ceea ce a dat
naştere unui amestec religios filozofic.

Biserica crestina a preluat canonul de 39 de cărţi ale VT din iudaism, deşi

creștinii utilizau Septuaginta, care cuprindea mai multe cărți. In mod cert citeau,
cunoşteau și chiar citau din cărţile cuprinse doar în SEptuaginta. Cu toate
acestea, în pozițiile oficiale sau în deciziile sinodale, se observă o preferință
pentru tradiția iudaică, astfel că listele canonice enumeră (aproape numai) cărţile
cuprinse în Biblia ebraică.

Primul scriitor bisericesc care scrie despre canonul VT este Meliton, episcop de
Sardes (┼ 170 d.Hr.). El a făcut o călătorie în Orient pentru a se informa asupra
unor chestiuni disputate în timpul său (de ex. problema datei Paştilor). Dorea să
afle credinţa bisericilor din Orient, ca unele ce au fost mai aproape de tradiţia
apostolică, socotind că adevărul e mai deplin cu cât e mai aproape de sursă.
Îi scrie fratelui său Onisim despre cele alfate. Cărţile pe care el le enumeră ca
fiind canonice sunt aceleaşi cu cele 39 din canonul iudaic.
In anul 360, sinodul de la Laodiceea hotăreşte ca în biserici să nu se citească
cărţile canonice alături de cele necanonice. Se precizează cărţile canonice,
aceleaşi ca şi în canonul iudaic.
Un alt reprezentant de seama al crestinismului timpuriu, Atanasie cel Mare,
într-o epistolă festivă (367 d.Hr.), face deosebire între cărţi:
1) canonice, 2) necanonice sau „anaginoskomena” şi 3) cărți apocrife.

Potrivit lui Atanasie, cărţile canonice sunt inspirate de Dumnezeu. Cărţile

necanonice (anaginoskomena, adică bune de citit) au fost rânduite de Părinţi
spre a fi citite de catehumeni, pentru întărirea evlaviei. Cărţile apocrife sunt
cărţile ereticilor. De remarcat că Baruh şi epistola lui Ieremia sunt enumerate
între cele canonice, iar Estera între cele necanonice.

În Apus au existat două opinii importante în legătură cu canonul VT – cea a

Fericitului Augustin şi cea a Fericitului Ieronim. Ieronim (331-420), care a trăit
ca monah în Ţara Sfântă şi a tradus VT din ebraică în latină, s-a pronunţat în
favoarea canonului iudaic, de 39 de cărţi. Celelalte cărţi aflate doar în
Septuaginta le-a numit „apocrife”.

In opinia sa, trebuie ținut principiul veritas hebraica, adică textul ebraic original
e mai adevărat decât traducerea greacă. Cu toată reticenţa sa faţă de cărţile
cuprinse doar în Septuaginta, el a tradus câteva în latină, socotind că sunt
edificatoare pentru credincioşi (Iudit, Tob, Înţ Sol, Iis Sir, Baruh, 1,2 Mac).

Augustin de Hippo (┼ 430) avea un concept canonic mai larg, socotind canonice
cărţile care au fost acceptate în toate Bisericile şi utilizate de părinţii şi scriitorii
bisericeşti. Cum aceştia au citat şi din cărţile cuprinse doar în Septuaginta,
Augustin considera canonice cărţile Iudit, Tob, Înţ Sol, Iis Sir, Baruh, 1,2 Mac.

În ceea ce priveste situaţia actuală a canonul VT în Bisericile creştine, vom trece

in revista practica principalelor denominatiuni crestine.

1) In Bisericile protestante s-a impus opinia lui Ieronim despre 39 de cărţi

canonice. Cele necanonice au fost numite „apocrife”. Luther şi Calvin le-au
menţinut în ediţile Bibliei, ca bune de citit. Cu timpul cărţile necanonice au fost
excluse din ediţiile Bibliilor protestante şi sunt tipărite doar în ediţii ocazionale.
2) Biserica romano-catolică a urmat părerea lui Augustin. Sunt, astfel, 46
de cărţi canonice în VT. Dintre acestea 39 sunt numite „protocanonice” (care au
intrat în prima etapă în canon) şi 7 „deuterocanonice” (care au intrat în a doua
fază în canon). Sinodul de la Trident (1545) a confirmat definitiv acest canon în
Biserica romano-catolică.
3) În Bisericile Ortodoxe se urmează de regulă poziţia lui Atanasie cel
Mare (39 canonice, 10 cărţi necanonice şi alte suplimente la cărţi canonice. Au
existat discuții contradictorii doar în sec. 17, când patriarhul Chiril Lucaris
(┼1638) a adoptat o poziţia protestantă cu privire la canon (39 cărţi canonice,
cărţile necanonice numite
„apocrife”). Ca reacţie la poziţia lui, un sinod întrunit la Ierusalim (1672) a
adoptat o poziţie extremă, socotind toate cărţile canonice.

Totuşi, cu câteva luni înainte, un sinod întrunit la Constantinopol adoptase

poziţia de mijloc, trasată de Atanasie, deosebind între 39 de cărţi canonice şi
celelalte cărţi necanonice dar bune de citit pentru edificarea credincioşilor.

Aceasta a fost asadar, pe scurt, istoria formarii canonului Vechiului Testament.

Data viitoare vom discuta despre principalele versiuni de texte ale Vechiului
Testament pe care le avem in diverse traduceri.

Va multumesc pentru ca ati urmarit acest episod si va astept si data viitoare, si

nu uitati: Hristos e in mijlocul nostru.