Introducere

în
Vechiul Testament
 Mihai Handaric

Introducere
în
Vechiul Testament
ediţia a doua - revizuită

Editura Universităţii Aurel Vlaicu - Arad

2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HANDARIC, MIHAI
Introducere în Vechiul Testament: / Mihai Handaric. - Ed. a 2-a, rev. -
Arad : Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-973-752-365-5

222/224.07
 CUVÂNT ÎNAINTE

Această carte este rezultatul activităţii didactice pe care am prestat-o vreme de 15

ani la Facultatea de Teologie Penticostală “Betania,” din Arad, la Universitatea Baptistă
“Emanuel,” din Oradea, iar în prezent la Secţia de Teologie Penticostală-Didactică, din
cadrul Universităţii “Aurel Vlaicu,” din Arad.
Ea a fost concepută pentru a fi folosită ca manual de Introducere în Vechiul Testament
pentru studenţii de la teologie. Cartea poate fi folosită şi de către pastorii sau profesorii care
doresc să afle informaţii utile în ceea ce priveşte geografia lui ţării lui Israel, manuscrisele
Scripturii evreieşti, tradiţia care a favorizat formarea şi transmiterea cărţilor, canonul,
precum şi informaţii importante referitoare la fiecare carte a Vechiului Testament.
În ceea ce priveşte analiza cărţilor Vechiului Testament, am folosit o prezentare
şablon, în care ne-am ocupat de probleme legate de titlu, autorul şi data scrierii, structurarea
cărţii, precum şi anumite teme importante pe care le conţine aceasta. La anumite cărţi am
introdus şi secţiuni suplimentare, referitoare la canonicitatea cărţilor, contextul istoric sau
alte aspecte specifice acelor cărţi.
Am inclus la sfârşitul lucrării noastre şi trei anexe importante, în ceea ce priveşte
literatura extracanonică Scripturii evreieşti şi protestante, şi anume: o anexă în care am
făcut o prezentare a cărţilor Apocrife sau Deuterocanonice, o altă anexă în care am prezentat
cărţile Pseudepigrafe, care nu sunt incluse nici în canonul Romano-Catolic, dar unele din
acestea sunt citate, sau se face aluzie la ele, în Noul Testament.
În final am inclus o anexă referitoare la arheologia Vechiului Testament, care are o
contribuţie deosebită în demonstrarea autenticităţii evenimentelor la care fac referire aceste
cărţi.
Sper ca informaţiile din această carte să fie de folos pentru studenţi şi pentru orice
cititor care iubeşte Vechiul Testament, şi pe Autorul acestuia.

Arad, Ianuarie, 2009
Mihai Handaric

5
 INTRODUCERE

Cuvântul ”introducere” care face parte din numele disciplinei pe care o analizăm în
acest volum, şi el provine din limba latină, care se poate traduce prin ”a conduce,” ”a
iniţia” pe cineva în cunoaşterea unui subiect. El mai poate avea şi sensul de ”pregătire
anterioară unui studiu mai aprofundat.” Disciplina de ”Introducere în Vechiul Testament”
este o subramură a ”Introducerii biblice,” care mai include şi ”Introducerea în Noul
Testament.” Această disciplină se ocupă de aspecte pe care trebuie să şi le însuşească cel
care intenţionează să studieze mai apoi, în mod sistematic şi aprofundat, conţinutul primei
părţi a Bibliei: ”Vechiul Testament.” Sintagma care descrie disciplina la care ne referim,
este împrumutată din germană.
Introducerea în Vechiul Testament este un studiu preliminar al primelor 39 de cărţi
ale Bibliei creştine. Vor fi analizate probleme legate de paternitatea cărţilor, de limbă, de
context istoric, geografic, religios şi cultural în care au fost scrise cărţile. Vor fi abordate
probleme de critică textuală, de transmitere istorică a textului, de canonicizare a cărţilor,
precum şi probleme legate de structura şi conţinutul mesajului fiecărei cărţi. După cum am
menţionat mai sus, în studiul nostru vom avea în vedere următoarele aspecte:
− Vom fi preocupaţi de limbile în care s-a scris Vechiul Testament. Cărţile Vechiului
Testament au fost scrise în mai multe limbi: în ebraică şi aramaică. Există porţiuni scurte,
scrise în aramaica. Pentru clarificarea mesajului acestor cărţi, este de dorit să cunoaştem
şi limbile semitice înrudite cu ebraica şi aramaica, cum ar fi: limba arabă, limba asiriană,
feniciană, limba ugarită şi limba siriană. Pasajele care au fost scrise în limba aramaică
sunt: Ezra 4:8-6:18, 7:12-26; Ieremia 10:11; Daniel 2:4-7:28; Genesa 31:47. Cu excepţia
pasajelor menţionate mai sus, restul Vechiul Testament a fost scris în ebraică. Ezra şi
Daniel au folosit limba aramaică deoarece în acea perioadă poporul Israel se afla în robia
babiloneană 586-536 î.H, şi vorbea această limbă. Generaţiile de evrei care au crescut în
robie cunoşteau mai bine limba aramaică şi doar generaţia mai veche cunoştea bine limba
ebraică.
− Ne vom ocupa, de asemenea, de geografia şi istoria evreilor şi a vecinilor lor.
Disciplina de ”Introducere în Vechiul Testament” îl iniţiază pe student în cunoaşterea
istoria poporului Israel şi a vecinilor lor, cum ar fi Asiria, Egiptul, Babilonul, etc.
De exemplu, este important să cunoaştem principalele momente istorice pentru
localizarea evenimentelor descrise în Vechiul Testament, cum ar fi: anul 2000 î.C.,
marchează timpul în care a trăit Avram părintele naţiunii evreieşti, anul 1425 î.C., se referă
la Exodul evreilor din Egipt (deşi părerile sunt împărţite – vezi discuţia referitoare la datarea
Exodului din acest volum), anul 1000 î.C., care marchează instaurarea monarhiei în Israel,
anul 930 î.C., care semnalează momentul divizării împărăţiei sub domnia lui Roboam, anul
721 î.C., când Regatul de Nord al lui Israel, pleacă în robia Asiriana, şi anul 586 î.C., când
Regatul de Sud al lui Israel pleacă în robia Babiloniană.
Cunoaşterea contextului istoric contribuie la înţelegerea mesajului pe care-l transmit
autorii cărţilor. De exemplu contextul scrierii cărţii Rut ne ajută să înţelegem că Rut a fost
scrisă în perioada judecătorilor, în Israel era o perioadă de anarhie.

7
 În privinţa paternităţii cărţilor, este greu sau chiar imposibil să stabilim cu exactitatea
autorii care au scris aceste cărţi, datorită distanţei în timp şi spaţiu. Multe cărţi din Vechiul
Testament nu menţionează autorul. Vom discuta şi probleme legate de data scrierii cărţilor
pentru a avea o perspectivă cât mai corectă în legătură cu contextul istoric şi politic al
perioadei în care a fost scrisă cartea. Cunoscând aceste informaţii vom reuşi să interpretăm
mai bine cartea pe care o studiem. De exemplu, Habacuc îşi manifestă nemulţumirea
înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu pedepseşte răul, Habacuc 1:3-4. O altă
nemulţumire a profetului este că Dumnezeu nu face dreptate, pedepsind mai întâi pe cei
mai răi, Habacuc 1:13. Dacă vom cunoaşte contextul istoric în care a profeţit Habacuc vom
observa că evenimentele din carte se referă la invazia babiloniană de la sfârşitul secolului al
VII-lea î.C. Aflând că Habacuc a scris înaintea exilului Babilonian (605 î.C.) vom înţelege
mai bine mesajul acestei cărţi.
- Vom avea în vedere religia lui Israel şi religia naţiunilor învecinate. În ceea
ce priveşte religia lui Israel, este important să cunoaştem originile poporului Israel,
pentru a înţelege evoluţia religioasă a acestui popor. Vom observa că iniţial strămoşii
lui Israel au avut o religie politeistă aşa cum specifică Iosua 24:2. Religiile popoarelor
învecinate au avut o influenţa deosebita asupra religiei poporului lui Israel, abătându-l de
la monoteismul evreiesc. Cunoaşterea religiei popoarelor învecinate lui Israel ne jută să
descoperim elementele comune religiei lui Israel cu religiile naţiunile vecine, cum ar fi
ritualul sacrificiilor, tradiţii religioase. Cunoaşterea religiei popoarelor învecinate ne ajută
să înţelegem şi elementele specifice ale religiei evreieşti, care scot în evidenţă unicitatea
religiei poporului ales (monoteismul, Legea mozaică)
− Ne vom preocupa de descoperirea autorilor şi a datei de scriere a fiecărei cărţi
din Vechiul Testament. Există cărţi care menţionează autorii şi data scrierii lor (vezi Isaia,
Ieremia, Ezechiel, Amos, etc.). În cazul cărţilor istorice, este greu de identificat cu exacitate
autorul şi data scrierii lor.
Cunoaşterea datei ne ajută să identificăm contextul social, economic şi politic
în momentul în care a fost scrisă cartea. Stabilirea datei, chiar şi cu aproximaţie, oferă
importante informaţii despre contextul istoric în care cartea a fost scrisă, despre problemele
specifice din acea vreme care au influenţat scrierea cărţii, precum şi recunoaşterea
problemelor contemporane pe care le-au abordat autorii în cărţi.
− Vom mai discuta şi probleme legate de transmiterea cărţilor Scripturii de-a lungul
timpului. În prezent nu mai avem originalele acestor cărţi. Există doar copii după originale.
Însă prin contrast cu celelalte opere literare din antichitate, cărţile Scripturii s-au păstrat în
cele mai numeroase copii.1 Cercetătorii au concluzionat că textul Scripturii s-a transmis
cu mare acurateţe de-a lungul timpului. Cei care au copiat cărţile Scripturii au fost foarte
atenţi atunci când au descoperit erori de copiere a acestor manuscrise. Ei făceau observaţii
pe marginea manuscrisului în legătură cu cuvântul corectat. Aşa a ajuns să fie cunoscută
practica numită QERE (cum se citeşte textul) şi KETIB (cum se scrie textul).
Vom vorbi despre aspecte privind păstrarea textului Scripturii. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă cărţile lui Samuel. În 1 Samuel 13:1 – lipseşte în cele mai vechi manuscrise
numeralul referitor la domnia lui Saul. Cercetătorii afirmă că sulurile lui Samuel au fost
cel mai rău păstrate de-a lungul timpului. Există mai multe ipoteze care înceracă să explice

1
Vezi Gleason L. Archer Jr., A Survey of Old Testament Introduction, Chicago: Moody Press, ediţie revizuită,
1994, p. 41

8
acest lucru: fie sulurile au fost inundate, fie au fost deteriorate de anumite bacterii, fie s-au
deteriorat datorită faptului că au fost suprasolicitate.
Copiile după manuscrisele originale ale Vechiul şi Noului Testament au fost clasificate
în funcţie de trei zone geografice diferite. În funcţie de zonele geografice din care provin
acel manuscrise, ele sunt denumite familii de manuscrise: familia de manuscrise din
Alexandria, familia de manuscrise Vestice, familia de manuscrise Bizantine – cele mai
numeroase manuscrise de Scriptură, sunt din familia manuscriselor bizantine, deoarece
după împăratul Constantin, Imperiul Roman s-a declarat creştin şi statul a favorizat copierea
Scripturii. Aceste manuscrise sunt mai târzii. Există diferenţe între aceste categorii de
manuscrise, dar aceste diferenţe nu influenţează doctrinele pe care le conţine Scriptura,
indiferent de manuscrisul pe care îl folosim. Cele mai importante manuscrise de Scriptură
au fost copiate în limba ebraică, greacă, aramaică, latină, siriană, etc.
− Vom vorbi şi despre autenticitatea cărţilor Vechiul Testament. Vom căuta să
observăm dacă autorii care pretind că au scris cărţile sunt autentici. Acest demers a dus la
clasificarea cărţilor scripturii în funcţie de autoritatea lor, ca de exemplu: cărţi canonice,
cărţi deutero-canonice, cărţi apocrife, pseudepigrafe, etc.
− Vom avea, de asemenea în vedere aspecte legate de transmiterea textului. Vom
lua în calcul transmiterea textului în istorie, copierea şi transmiterea textului în diferite
manuscrise. Biblia este cartea cea mai copiată dintre operele literare din antichitate. S-au
descoperit în prezent mii de copii ale Vechiului şi Noului Testament.2 Putem observa că
există diferenţe în copierea Scripturii de la un manuscris la altul. Specialiştii au ajuns la
concluzia că Scriptura a fost copiată de la o generaţie la alta cu o acurateţe uimitoare.
Scribii practicau un întreg ritual în procesul de copiere a textului Scripturii.3 Ne vom ocupa
de anumite erori care se întâlnesc în text din cauza neglijenţei la copierea textului. Printre
alte metode de multiplicare, cărţile Scripturii erau copiate în aşa numitele Scriptoriumuri
– săli speciale pentru multiplicarea cărţilor: O persoană dicta, iar un anumit număr de
scribi realizau copii ale acelui text. În acest caz, apăreau o serie de erori de copiere ale
manuscriselor Scripturii.
Printre principalele erori de copiere a manuscriselor biblice, vom menţiona:4 ditografia,
care se referă la repearea de mai multe ori a unui cuvant, a unei silabe sau a unei litere. O
ditografie avem în Isaia 30:30 se repetă cuvântul ‫( – עימׁשה‬haşamia) „a face să fie auzit,”de
două ori în verset. Fuziunea este combinarea a două silabe sau cuvinte, care impreuna dau
un alt sens propoziţiei de care aparţin. Un alt tip de eroare este haplografia, care se referă
la o literă care trebuia să fie copiată de două ori, dar în noul manuscris a fost înregistrată
doar o dată. Acest lucru îl întâlnim în Judecători 20:13, unde în loc de cuvântul ”Beni –
Beniamin – fiul lui Beniamin” scribul înregistrează simplu ”Beniamin.”
Metateza este inversarea poziţiei corecte a cuvintelor sau a literelor unui cuvânt. Un
exemplu este întâlnit în Isaia 32:19, unde consoanele hy’r sunt aşezate astfel încât să se
traducă prin „pădure,” în loc de h’yr să se traducă prin „cetate.”Homofonia este substituirea

2
Metzger susţine că este vorba numai despre peste 5000 de copii ale Noului Testament, numai în limba greacă,
fără să ne referim la copii în ebraică a Vechiului Testament, şi la manuscrise în alte limbi (Vezi Bruce M.
Metzger, The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restauration, a III-a ediţie lărgi-
tă, New York, Oxford: Oxford University Press, 1992, p. 36). În total, există câteva sute de copii ale textului
Vechiului Testament, şi peste 22.000 de copii ale textului Noului Testament (Vezi Archer, op.cit., p. 26-27).

3
Archer, op.cit. p. 67-69.

4
Ibidem, p. 61-62.

9
unui omonim cu altul. Acest lucru îl întâlnim în Isaia 9:3, unde lo este tradus prin negaţie
în loc de pronume - „pe el.” O eroare frecventă era cauzată de citirea greşită a literelor
asemănătoare din alfabetul ebraic. De exemplu, consoana Dalet a numelui ”Dodanim,” din
Genesa 10:4, este confundat cu Reş, în 1 Cronici 1:7 ”Rodanim.” O altă eroare se datora
neatenţiei copiştilor care au sărit unul sau mai multe rânduri, deoarece două rânduri
începeau cu acelaşi cuvânt sau expresie. Aceste erori s-au datorat de multe ori şi datorită
faptului că în manuscrisele vechi nu se păstra spaţiu între cuvinte.
Îmbucurător este faptul că specialiştii, analizând aceste variante ale manuscriselor,
darorate copierii, au ajuns la concluzia că aceste erori nu afectează învăţăturile doctrinare.
- Vom analiza şi aspecte legate de scopul cărţilor, structura generală a cărţii şi teme
importante prezentate în cărţi. Ne vom ocupa succint de aceste aspecte pentru a avea o
imagine corespunzătoare asupra fiecărei cărţi a Vechiului Testament.

10
 GEOGRAFIA ŢĂRII SFINTE

Printre aspectele esenţiale ale promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor
lui, intră şi conceptul de ţară, pământ. În Genesa 12:1, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam:
„Ieşi din ţara ta, ... şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” În Genesa 12:7, Dumnezeu afirmă
explicit că ţara Canaanului va fi dată lui Avraam şi urmaşilor lui: „Toată ţara aceasta o
voi da seminţei tale.” Din acel moment Israel a devenit centrul de atracţie pentru istoria
lumii. Cu toate că Israel este o naţiune foarte mica, nici o alta naţiune de pe pământ nu a
afectat aşa de mult istoria lumii. Israel a fost implicat direct sau indirect în majoritatea
evenimentelor importante ale lumii. Iudaismul, Creştinismul şi Islamismul au început toate
pe acest pământ al lumii antice.
Ţara lui Israel este locul geografic unde Yahweh Şi-a stabilit poporul Său şi unde Şi-a
făcut de cunoscut lucrările Sale minunate, aşa cum sunt prezentate în Vechiul Testament.
Yahweh a anunţat că va trimite în această ţară pe Mesia, care va fi din poporul Israel (Mica
5:2). El l-a trimis pe Fiul Său pe pământ, în ţara lui Israel, care S-a născut într-o familie
evreiască, în tradiţia evreiască. În această ţară, Domnul Isus a săvârşit minunile Sale. Pe
un deal din această ţară (Calvar), Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcatele întregii
omeniri. El a înviat din pământul lui Israel, unde a fost îngropat. Din aceeaşi ţară (de pe
muntele Măslinilor), Isus S-a înălţat la cer. Scriptura creştină vorbeşte şi despre revenirea
Fiului lui Dumnezeu pe pământ, care va împărăţi în perioada escatologică, având capitala
la Ierusalim, în Israel (Apocalipsa 20:4; 21:2).
Cel mai mare blestem pentru evrei, a fost să-şi piardă ţara. Din nefericire acest lucru
s-a întâmplat de mai multe ori; datorită neascultării de poruncile lui Dumnezeu. El i-a
trimis în exil.
Cele mai importante exiluri din istoria Vechiului Testament, au fost:
− Exilul Asirian, care a avut loc din anul 721 î.C.;
− Exilul Babilonian, din anul 586 î.C.;
− Robia şi alungarea evreilor sub dominaţia romană, când a fost distrus Ierusalimul
şi Templul, în 70 d.C. şi respectiv în anul 135 d.C.
Evreii şi-au recăpătat ţara în 1948 d.C., când s-a format noul stat independent, Israel.
Dumnezeu a stabilit o relaţie directă între comportamentul moral al unui popor şi
moştenirea pământului pe care îl locuieşte. Acest lucru este adevărat şi cu privire la Israel.
În Levitic 18:28, Dumnezeu afirmă: „Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara
din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră.”
Versetul amintit mai sus ne informează că principiul amintit mai sus s-a aplicat şi neamurilor
(amoriţi, iebusiţi, fereziţi, etc.,) care stăpâniseră mai înainte Canaanul. În Genesa 15:16,
Dumnezeu îi destăinuie lui Avraam că urmaşii lui vor moşteni Canaanul, abia după 400
ani, pentru că în vremea respectivă canaaniţii mai aveau încă har de la Dumnezeu: „În al
patrulea neam se v-a întoarce aici (Israel), căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă
vârful” (5:16).
Rebeliunea faţă de Dumnezeu a locuitorilor unei ţări afectează în mod direct relaţia
locuitorilor cu pământul pe care-l stăpânesc. Ei pot ajunge să piardă ţara din motive
morale.

11
 In Numeri13.18 Dumnezeu porunceste iscoadelor: ”Cerceteaza tara şi poporul care
locuieste în ea...” Evreii erau îndemnaţi de Yahweh să cerceteze şi să îşi cunoască ţara.
Aceste instructiuni date iscoadelor ni se potrivesc azi noua,celor care dorim sa inţelegem
mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoscând mai bine ţara vom cunoaşte mai bine Scriptura
– Cuvântul lui Dumnezeu care este adresat atât evreilor cât şi neamurilor. Cărţile Vechiului
şi ale Noului Testament, nu pot fi înţelese dacă facem abstracţie de ţara lui Israel.
Lungimea tarii de la Nord la Sud este de 407 km. Latimea ei este de 129 km. Lungimea
coastei maritime este de 227 km. Palestina a fost aleasa de Dumnezeu pentru a fi tara Lui.
Această fâşie de pământ conecteaza Asia, Africa şi Europa. Cele mai importante
porţiunile de uscat şi cele mai importante căi maritime converg în acest punct. Toate rutele
terestre continentale trec pe aici, deoarece Marea Mediterană este al Vest, Marele Desert
Arabic este la Est, şi din acest motiv trecerea pe uscat impunea traversarea tarii lui Israel.
Marele Corn Fertil (Cornul de Aur), care cuprinde şi ţara lui Israel, se intinde de la
vechea Mesopotamie pâna la Egipt. Această porţiune de pământ se putea cultiva şi locui.
Regiunea Cornului de Aur este inconjurata de cinci mări: Marea Caspică şi Marea Neagră
la Nord, Marea Roşie şi Golful Persic la Sud iar la Vest Marea Mediterană.
Toate drumurile din Mesopotamia spre Egipt şi Africa treceau prin Cornul de Aur.
Nu erau alte căi de acces. În general cea mai mare parte a istoriei acestei regiuni a fost
determinata de lupta pentru controlul ţării lui Israel.

Orientarea geografică folosită în Vechiul Testament

In zilele noastre se folosesc hărţi cu orientare spre Nord. În cursul nostru trebuie să
luăm în considerare modul în care Dumnezeu i-a prezentat tara lui Israel. Când Dumnezeu
i-a descris ţara lui Avraam, în Genesa 13:14-15, El a folosit orientarea spre Est: ”Domnul
a zis lui Avram,... : „Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre mează noapte
(Nord) şi spre mează zi (Sud), spre răsărit şi spre apus (v.14); căci toată ţara pe care o vezi,
ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac (v.15).
Cuvântul în evreieste ‫ ָצפָֹנה‬care este tradus cu ”Nord” în versiunea Cornilescu,
inseamna în mod literar ”mâna ta stânga,” iar termenul evreiesc pentru ”şi spre Sud” în
ebraica ‫ ָוֶנְגָבּה‬se traduce literar prin ”mâna ta dreapta.” Când autorul prezintă direcţia ”spre
Est,” în mod literal expresia din original ‫ ָוֵקְדָמה‬inseamna „şi în fata, înainte.” Expresia
tradusă în româneşte ”şi la Vest” ‫ ָוָיָמּה‬înseamnă literal ”şi spre mare,” se referea la poziţia
din spatele lui Avraam.
Când Dumnezeu a prezentat ţara Canaan, în Vechiul Testament, lui Avraam şi poporul
Israel, aceştia erau orientati cu faţa spre rasaritul soarelui (Est), la stânga lor era Nordul, la
dreapta lor era Sudul, în faţa lor era Estul iar în spate Vestul.
De aceea Marea Moartă era numită ”Marea Dinainte” şi Marea Mediterană ca
”Marea din Spate.” Dumnezeu a prezentat tara poporului Israel după orientare estica. În
localitatea Medeba, s-a descoperit o faimoasa harta a lui Israel pe mozaic. Este o hartă mai
detaliata a Ierusalimul. Aceasta hartă are orientare estica, similară cu cea folosită în Vechiul
Testament.
Privind tara lui Israel, cu aceată orientare estica, ea arata ca o prajitura cu patru straturi,
aşezată pe un platou, care este Marea Mediterană. În continuare vom prezenta cele patru
straturi geografice ale ţării lui Israel.

12
 Relieful Ţării Sfinte este unul dintre cel mai interesant din lume. La Nord relieful are
o altitudine de peste 3000 m unde avem zăpezi persistente (Muntele Hermon). Spre Sud la
Marea Galileii avem deja 225m sub nivelul mării, pe o distanţă foarte scurtă, iar la Marea
Moartă, după încă 110 km, avem aproximativ 430 m sub nivelul mării. Aici avem cel mai
scăzut nivel de uscat de pe toată suprafaţa pământului.

Stratul I - Câmpia de coastă

Fiecare strat geografic va fi analizat de la Nord la Sud. În ceea ce priveşte primul strat,
cunoscut sub numele de ”Câmpia de Coastă,” avem:
A. Câmpia Acco se întinde din Nord spre Sud până la Muntele Carmel care ajunge
pâna la Mare în zona orasului modern Haifa. Muntele Carmel reprezintă singura intrerupere
a acestei Câmpii de Coasta.
B. Mai departe, câmpia se continua spre Sud cu Câmpia Saronului, care se afla în
partea centrala a tarii. Ea este foarte lată şi foarte fertilă.
C. La Sud de Saron se afla Câmpia Filistiei.
Tot acest prim strat al ţării, din imediata apropiere a Mediteranei este cunoscută şi sub
numele de ”Câmpia maritima.”
Mai trebuie mentionat faptul ca în extremitatea Sudica se afla nisipurile tinutului Gaza
şi ale Egiptului.

Stratul II - Munţii înalţi din Vest

Acest al doilea strat geografic începe cu aşa numita regiune:

A. Zona Munţilor5 ”Galileea Superioară,” la Nord. La poalele acestor

munti se află zona:
B. Galileea Inferioară. După acest lanţ muntos ţara lui Israel are o altă zonă de
discontinuitate a reliefului, ca şi în cazul primului strat, unde câmpia de coastă este
întreruptă de un munte (Carmel). În stratul al II-lea linia de discontinuitate o reprezintă
”Valea Izreelului,” care separă Munţii din Galileea Inferioara de Munţii Samariei. Aceasta
vale se intinde de la Râul Iordan pâna la Marea Mediterana. Partea centrală a stratului al
II-lea il constituie
C. Muntii Samariei sau Muntii lui Efraim. Ei arata de la distanţa ca un singur masiv.
Acesti munţi continuă fără intrerupere, unindu-se la Sud cu
D. Muntii Iudeii, care se află chiar la Nord de Ierusalim. Apoi mai la Sud de Hebron
avem
E. Munţii Neghevului (Tara de Sud). Dacă ne deplasăm mai spre Sud, vom întâlni
Munţii Sinai.

Stratul III - Valea Iordanului

Ciudat este faptul ca acest strat numit ”vale” începe cu cel mai inalt munte din zonă
şi anume cu Muntele Hermon, care se află în prezent în Siria. Zapezile care se topesc de
pe acest munte ce are o inaltime de 3060 m., au dus la formarea acestei vai, cunoscută sub
numele de ”Valea Iordanului.”
Din Muntele Hermon ivorasc 4 afluenti ai râului Iordan care se intâlnesc la:

5
Pentru mai multe detalii referitoare la relieful Ţării Sfinte, consultă Emil Bulgăr, Ţara Sfântă: Geografie şi
Istorie Biblică, Bucureşti: Editura Victoria, 1996, p. 16-88.

13
 A. Bazinul Lacului Huleh (sau Apele Merom). Acest bazin se află la o altitudine de
numai la 2,5 m deasupra nivelului marii. Râul Iordan (Mai este numit ”Coborâtorul,”
”Curgatorul,” trece prin nişte chei adânci spre

B. Marea Galileii, care se găseşte deja la 225 m sub nivelul mării. Marea Galileii
este locul în care Domnul Isus şi-a început lucrarea Lui pe pământ. De la Marea Galileii,
Iordanul şerpuieşte prin Valea Ghor având la Vest stratul Munţilor Samariei şi la Est Munţii
Galaadului. Iordanul curge pe o distsnţă de aproximativ 110 km până la Marea Moartă, dar
traseul său este mult mai lung, datorită şerpuirii prin Valea Ghor. Iordanul şerpuieşte până
la vărsarea lui în Marea Moartă pe o distanţă de cel puţin 318 km.

C. Marea Moarta este nivelul cel mai de jos de pe fata pamântului. Ea se află la peste
430 m sub nivelul mării.Toate apele care se varsa în Marea Moartă, ramân acolo deoarece
nu exista cale de iesire. Fundul mării în partea de Nord, mai are în plus o adâncime de
435 m. Apele Marii Moarte au o concentratie de peste 25% sare. Apoi Marea Moarta se
continua spre

D. Golful Elat (sau Aqaba) este situat la Marea Roşie.

Valea care se întinde între aceste doua volume de apa: Marea Moartă şi Marea Roşie,
se numeste ”Arabah.” În extremitatea Sudică deşertul Arabah este mărginit la Vest de pustia
Neghev, şi la Est de Munţii Moabului şi ai Edomului.

Stratul IV - Lanţul munţilor înalţi din Est

Lantul muntos din Est începe în Nord cu
A. Inălţimile Golan care se termină la râul Iarmuc. În urmatoarea secţiune a acestui
strat avem
B. Muntii Galaadului, iar în continuare,
C. Munţii Amon,
D. Munţii Moabului şi
E. Muntii Edomului, în extremitatea Sudică a acestui strat muntos.

DRUMURILE PRINCIPALE

Ţara lui Israel se află la intersecţia drumurilor internationale din Orientul Apropiat.
Cele mai importante drumuri din zonă legau Mesopotamia de Egipt. De-a lungul acestor
drumuri au fost înfiintate cele mai importante centre urbane. Din cele mai vechi timpuri
caravanele comerciale transportau pe aceste căi mărfurile lor, obiecte preţioase şi de lux.
Asigurarea protecţiei şi a condiţiilor de care aveau nevoie aceste caravane în călătoriile lor
a devenit o sursa constantă de venit.
Dar aceste drumuri nu serveau doar comerţului ci şi diferitelor campanii militare de
cucerire, care s-au desfăşurat de-a lungul istoriei. Astfel că de-a lungul istoriei, Tara Sfânta
a fost subjugata perioade mari de timp de catre puteri straine din Nord sau din Sud, care au
încercat sa mentina controlul acestor drumuri. Relieful muntos al lui Israel a determinat o
anumita configuratie a drumurilor. Printre cele mai importante căi de circulaţie terestră care
au străbătut Israelul, putem menţiona:

14
 (1) Calea Regilor, care era un drum international foarte important ce străbătea stratul
estic al Canaanului. Scriptura ne informează, că în pribegia lor prin pustie, evreii au trecut
din Egipt spre Canaan pe acest drum (vezi Numeri 21.22). Calea Regilor străbate lantul
muntos al Transiordaniei, după care ea se bifurcă. Avem o rută care leagă Damascul de
Egipt. Importanta acestei artere constă în faptul că de aici pleacă multe drumuri spre
Arabia. O altă arteră care se desprinde de Calea Regilor pleaca din Golful Elath şi trece
prin lantului de muntilor din Est, prin Edom, Kir Moab – Aroer – Hesbon – Ramot-Galaad
- Damasc, de unde se împarte din nou spre Est spre Tadmor, şi la Vest spre Quatna.
(2) Via Maris (Calea Marii) era cea considerată cea mai importanta ruta internaţională.
Ea pleaca din Nordul Egiptului,de-a lungul coastei. În Câmpia Filistiei se imparte în două.
Ramura de Est trece prin Gat-Ecron-Afec iar cealalată ramură (vestică) trece prin Gaza-
Asdod-Iafo. Cele două artere se unesc la Afec în Câmpia Saronului. De aici Via Maris
trece prin Meghido, pe coasta Mării Galileii spre Haţor – Damasc şi mai departe spre
Mesopotamia. De la Meghido această rută se desparte, existând o cale care trecea prin
Acco – Tir – Sidon spre Ugarit.
Pe lângă aceste drumiri internaţionale, existau şi numeroase drumuri interne, care
slujeau traficului intern. În anumite situaţii, aceste drumuri interne erau folosite ca
alternative pentru caravanele internationale, în caz de nevoie.

CUTREMURE

Din informaţiile prezentatea în Vechiul Testament, putem trage concluzia că pământul
lui Israel a fost străbătut şi de cutremure. Unii cercetători susţin că evenimentul menţionat
în Numeri 16:30-31, unde se relatează despre nimicirea fiilor lui Core, a fost probabil un
cutremur de pamânt.
Evenimentul distrugerii Sodomei şi Gomorei este interpretat ca având loc datorită
unui cutremur de pamânt, care a fost însoţit de eruptii vulcanice.
De asemenea, darea Legii pe Muntele Sinai este interpretată de anumiţi cercetători, ca
având loc în contextul unei erupţii vulcanice.
Vechiul Testament mai aminteşte despre cutremure care au avut loc în Israel, în Amos
1:12 şi în Zaharia 14:5. În Noul Testament Matei ne informează că la moartea lui Isus a
avut loc un cutremur de pământ (Matei 27:51).

PRECIPITAŢII

In zona Mării Moarte plouă aproximativ 5 cm pe an. În Ierihon plouă aprox 10 cm pe
an, iar în Ierusalim, care se află în Munţii Iudeii, doar la câtiva km de Ierihon, plouă tot atât
de mult ca şi la Londra, în sezonul ploios al anului. Celalalte 6 luni Ierusalimul nu primeste
ploaie deloc.
Între anii 1948, de când Israel a devenit din nou o naţiune, şi 1990, israeliţii au plantat
mai mult de 200 de milioane de pomi. Acesti pomi au schimbat total infatisarea ţarii.
Inainte de 1948 intrega tara a fost devastată. Se spune că atunci când Mark Twain a vizitat
Tara Sfântă, în anul 1880, i-a fost foarte greu să gaseasca un pom. Sub dominatia turcilor
şi a arabilor, pământul lui Israel era format, în general, din nisip şi pietre.

15
 Arabii şi turcii au stapânit ţara vreme de mai multe, până la jumătatea secolului al
XX-lea, când evreii au format noul stat Israel. Se spune că şi arabii recunosc că Dumnezeu
binecuvintează ţara atunci când evreii locuiesc în ea. Acest lucru confirmă promisiunea lui
Yahweh făcută lui Israel în Scriptură (vezi Deuteronom 8:1-20).
Ţara lui Israel, este un pamânt foarte stâncos. În fiecare an fermierii aduna multe pietre
gasite după aratul pamântului şi le aşeaza sub forma unor garduri de piatră ce inconjoară
câmpurile. O legenda veche spune ca Dumnezeu a trimis doi îngeri, fiecare cu câte un sac
de pietre, pentru a le distribui pe Pamânt. Legenda susţine că unul din ingeri si-a rupt o
aripa deasupra tarii lui Israel, unde a scapat jumatate din pietrele care erau planificate sa fie
distribuite pe întregul pamânt.

CLIMA

In Israel clima este influenţată de cele patru straturi geografice şi de Marea Mediterană.
Factorii principali care afectează întrega climă este Marea Mediterană la Vest şi Desertul
Arabic la Est. Clima este în special influenţată de Mediterana. Totuşi aerul uscat de deşert
patrunde pâna pe coastă. Umiditatea este influenţată şi de regiunile muntoase.
Muntii din Vest au un climat mai cald şi mai umed pe tot parcursul anului. În Muntii
din Est avem o clima mai uscată. Aici se intâlnesc geruri în perioada iernii, şi vânturi
fierbinti vara, datorită influenţei deşertului din Est.
Anotimpurile în Israel sunt diferite de cele din Europa. Incepând cu jumatatea lunii
Mai şi pâna spre sfârsitul lui Septembrie, în ţară este o perioadă de secetă. Vara este extrem
de uscată, fără nori pe cer şi fără ploaie.
În Israel există în principal două anotimpuri: vara cu o temperatură caldă şi atmosferă
uscată, şi iarna care este rece cu o atmosferă umedă. Pe stratul de coastă, mai ales în partea
de Sud, temperatura medie în timpul verii este de cca. 34OC, iar cea din timpul iernii este
de 25OC. În zona de munte, temperatura minimă este cu două, treiOC mai mică, de cât
cea de pe coastă. În această regiune, în care se află Ierusalimul, există un mare decalaj de
temperatură de al zi la noapte, maximele pot ajunge până la 35OC, iar minimile din timpul
nopţii pot ajunge până la 15OC.
În zona de coastă, vremea urâtă era determinată de creşterea umidităţii, în timp ce în
munţi vremea urâtă este cauzată de vânturile, care pot venii fie dinspre Mediterană, care
aduc ploaie, fie dinspre deşertul din Est, numit Şiroco. Acest vânt sulă dinspre deşert, în
special în perioada verii lungi, din Mai şi până Octommbrie. În valea Iordanului, în Sud,
care este într-o poziţie, cu mult sub nivelul mării, vara sunt călduri toride care depăşesc
40OC. Ierihonul este situat în această zonă geografică; în schimb iarna aici este o climă
excelentă. În ceea ce priveşte cantitatea de precipitaţii, ea diferă de la o zonă la alta. În
câmpia de coastă, există mai multă ploaie, datorită mării Meditaraneene.
În zona muntoasă, ploaia cade în general în periada dintre Decembrie şi Martie. Un an
bun este cosiderat cel în care ploaia timpurie cade în Octombrie, la timpul semănatului, şi
ploaia târzie în Martie – Aprilie, înaintea secerişului. Începând din Iunie până în Septembrie,
cade foarte puţină ploaie. Zăpada nu este neobişnuită pe munţii lui Israel, la Ierusalim, la
Betleem, etc.6
6
Vezi Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, editori, Introducere şi comentariu la Sfânta
Scriptură, trad. P Dumitru Groşan, Bucureşti: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 219-220.

16
 Ploile timpurii (mentionate adesea în Biblie) apar pe la inceputul lunii Octombrie,
şi durează pâna spre sfârşitul lunii Decembrie. Ele aduc mult asteptata umezeală precum
şi zile şi nopti racoroase. În această perioadă fermierii îşi ară pamânturile şi plantează
culturile agricole.
Ploile târzii cad incepând cu Ianuarie şi pâna spre sfârsitul lui Martie, uneori
continuându-se şi în Aprilie. În zona mai inalta ele se transforma în ninsoare. Aceste ploi
fac să crească culturile. În Martie şi Aprilie zilele calde de primavară favorizează creşterea
culturilor. Incepând cu Aprilie ploile sunt tot mai rare iar agricultorii incep recoltatul de
primavară.
Datorita climei uscate din perioadele lungi de vara, şi a lipsei ploilor din anumite
zone, roua are un rol foarte important în agricultură. Nabateeni care locuiau în Neghev,
au invaţat să aseze pietre pe pământul din jurul plantelor. Roua de pe pietre se scurgea la
rădăcina plantei, alimentând-o. În deşert roua cade 250 nopţi pe an. Fermierii au învăţat
să obţină recolte cu foarte puţină ploaie. Isaac l-a binecuvântat pe Iacov cu roua a cerului
(Genesa27.28). Moise rosteşte aceeaşi binecuvântare pentru Israel, înainte de moartea lui,
şi de evenimentul intrării lui Israel în noua ţară Canaan (Deuteronom 33:28).
Din perioada cuceririi romane şi până în anul 1948 d.C., când Israel a devenit din nou
o natiune, ţara a purtat numele de ”Palestina.” Să nu uităm, însă, că acest nume a fost dat
ţării Sfinte de către, romani, care erau duşmanii lui Israel. Numele acesta provine de la un
popor, cunoscut sub numele de ”Filistenii,” care a migrat pe Coasta maritimă a ţarii lui
Israel, din Insulele Mării Egee. Filistenii au venit odata cu iesirea lui Israel din Egipt.
Când romanii i-au izgonit pe evrei din tara lor, în anii 70 şi 135 d.C., au distrus Templul
şi peste 1200 de sate numai în Iudeea, omorând mulţi bărbati, femei şi copii. Pe cei care au
rămas în viaţă, i-au exilat printre neamuri, şi au numit ţara ”Palestina.” De fapt, arabi care
au locuit ulterior pământul Palestinei, nu sunt descendenţii filistenilor.

VECINII ŞI POPULAŢIA ŢĂRII

Vecinii lui Israel sunt: Iordania, Siria, Liban şi Egiptul la Sud. Înălţimile Golan,
Samaria şi Iudeea sunt cunoscute sub numele de ”Malul Vestic” care include Ierusalimul,
Betleemul şi Hebronul. Zona ”Gaza” şi ”Sinai” au fost cucerite de Israel în războiul din
anul 1967. Israel a cedat Peninsula Sinai, Egiptului în urma unui acord de pace.
Populaţia lui Israel numără în prezent 6,5 milioane de locuitori, dintre care 80%
trăiesc la oraşe.
Pe baza informaţiilor Scripturii, din punct de vedere istoric, biblic, arheologic şi
politic, putem afirma că Israel este cea mai importanta naţiune de pe planeta noastră.
Israel este cheia pentru întelegerea prezentului şi a evenimentelor viitoare. Israel este
locul de desfăşurare a evenimentelor de la sfârşitul vremurilor – escatologice. Studierea
ţării Sfinte şi a poporului Israel este decisiv pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu
(Numeri13.18).

17
 Manuscrisele Vechiului Testament
La cursul de Introducere în Vechiul Testament, ne interesează modul în care textul
sacru a ajuns până la noi. Textul Scripturii este de departe cel mai bine păstrat dintre toate
celelalte opere literare din antichitate. În prezent nu mai există originalele cărţilor Vechiului
Testament. Cele mai vechi manuscrise ale Vehiului Testament, se află la aproximativ 1
000 ani distanţă de cele originale, însă acestea reprezintă autoritatea primară a Cuvântului
inspirat al lui Dumnezeu. Vechiul Testament s-a păstrat de-a lungul istoriei în diferite copii,
pe care le avem în diferite muzeele importante ale lumii. Cele mai reprezentative copii ale
Vechiului Testament, au fost scrise în limbile: Ebraică, Greacă, Aramaică, Latină, Siriană,
Etiopiană, Armeniană, etc.7

Versiuni evreieşti ale Vechiului Testament

Cele mai importante manuscrise evreieşti sunt sulurile de la Marea Moartă, cunoscute
şi sub numele de ”Sulurile de la Qumran, care au fost scrise în perioada cca. 225 î.C. – 100
d.C. Ele conţin mai multe copii ale cărţilor Vechiului Testament, precum şi alte cărţi ale
comunităţii eseenilor. Sulurile au fost descoperite în 1947 de un cioban, în peşterile de la
Marea Moartă.
Un alt manuscris ebraic a Vechiului Testament, este o copie a Pentateuhului, care a
fost descoperit în anul 850 d. C., şi care se află la British Museum.
O altă versiune a Vechiului Testament, este Pentateuhul samaritean, care datează din
secolul X d.C., şi a fost descoperit în Damasc, în anul 1916 d.C.
Codexul de la Leningrand este un manuscris foarte important al Vechiului Testament.
Acesta datează din secolul al X-lea d.C. Acest codex a stat la baza formării aşa numitei
versiuni moderne ebraice ”Biblia Hebraica Stuttgartensia.” Este considerat unul din cele
mai complete manuscrise ale Vechiului Testament. El a fost descoperit în Crimeea.
Alt manuscris al Vechiului Testament scris în limba ebraică este Codexul Cairensis,
care conţine Primii şi ultimii profeţi, fiind descoperit în anul 895 d. C. la Cairo.
Codexul Aleppo, datează din secolul al X-lea d.C., şi a fost descoperit la Ierusalim.

Versiuni greceşti ale Vechiului Testament
Cea mai cunoscută şi importantă versiune a Vechiului Testament, este Septuaginta,
cunoscută şi sub simbolul LXX (70). Ea datează din cca. 275 î.C., fiind scrisă în Alexandria
(Egipt).
O versiune grecească importantă a Vechiului Testament, este Codexul Vaticanus,
simbolizat prin litera B. A fost scris aproximativ în 325 d.C. Codexul conţine Vechiul
Testament şi Noul Testament. Este un manuscris mai complet. În prezent se află în
Biblioteca din Vatican.
Codexul Sinaiticus este simbolizat prin litera evreiească (alef). Acest codex conţine
doar porţiuni din Vechiul Testament şi întreg Noul Testament. A fost scris în perioada 375-
400 d.C.
7
Hill, op.cit., p. 41-57.

18
 O altă versiune grecească a Vechiului Testament, este Codexul Alexandrinus,
simbolizat prin litera majusculă A. A fost scris în cca. 450 d.C., şi conţine porţiuni mai
restrânse din Vechiul Testament. Este important pentru textul Noului Testament.

Targumurile aramaice
După experienţa exilului babilonian, generaţiile de evrei, care s-au născut în Babilon,
în cei 70 de ani de exil, nu mai cunoşteau limba ebraică. Din acest motiv a fost necesară
traducerea Vechiului Testament în limba aramaică. Cercetătorii susţin că targumurile
orale au apărut începând cu perioada lui Ezra. Textul din Neemia 8:7,8 ne vorbeşte ceva
despre modul în care Legea lui Yahweh a fost tradusă poporului evreu reîntors din Exilul
Babilonian. Aceste traduceri din ebraică în aramaică, înregistrate pe suport material:
papirus, pergament, etc., sunt cunoscute sub numele de ”targumuri.” Primul targum scris
de care dispunem în prezent, datează din secolul al II – lea d.C.
Printre cele mai importante targumuri, putem menţiona:
Targumul lui Onkelos, care datează din secolul al III d.C. şi cuprinde Pentateuhul
(Torah).
Targumul lui Ionathan ben Uziel, a fost scris în secolul al IV d.C., El conţine cărţile
profetice.
Targumul de la Ierusalim, datează din secolul al VI – lea d.C., şi cuprinde Torah.

Versiuni latine ale Vechiului Testament

Versiunea Itala, datează din cca. anul 200 d.C.. Mai este cunoscută şi sub numele de
”versiunea latină veche.” Nu a fost tradusă direct din limba ebraică, ci este o traducere după
versiunea grecească Septuaginta (LXX).
Codexul Palimpsest, datează din anul 450 d.C., şi conţine fragmente din Torah şi
cărţile profetice;
Versiunea Vulgata, a fost tradusă de Ieronim, în perioada 390-404 d.C., la cererea
papei Damasus. Deşi Ieronim cunoştea limba ebraică, lui i s-a cerut să facă o revizuire a
traducerii Itala, având ca referinţă LXX.
Un alt manuscris important al Vechiului Testament în limba latină este Codexul Lyons,
care datează din anul 650 d. C.

Versiuni siriene
Printre cele mai reprezentative manuscrise în limba siriană, putem menţiona:
Versiunea Peshita (populară, simplă), a fost scrisă în secolul al III d.C. şi conţine Vechiul
Testament. Ea a devenit Scriptura bisericilor siriene. Iniţial nu a conţinut apocrifele;
Manuscrisul Hexapla Siriană, a fost descoperit în 1835 d.C., dar datează din anul 616
d.C.

Alte versiuni ale Vechiului Testament

Vechiul Testament s-a tradus şi în alte limbi. Cele mai importante manuscrise, păstrate,
în alte limbi, sunt:

19
 Manuscrise coptice, un dialect provenit din limba egipteană veche, hieroglifică. Aceste
versiuni datează din secolul al II d.C.
Manuscrise etiopene datează din secolul al IV – a d.C. Bisericile din etiopia au adoptat
un canon specific lor, incluzând încă 7 cărţi.
Manuscrise în limba arabă. Cel mai cunoscut este manuscrisul lui Gaon, care traduce
Vechiul Testament din ebraică, el fiind evreu de origine. Această traducere datează din 930
d.C.
Manuscrisele armeniene scrise prin secolul V d.C. Ele sunt influenţate de traducerea
siriană Peshita.
Versiunile gotice, scrise de misionarul Wulfila, dateză din cca. 330 d.C..

Tradiţia evreiască a Vechiului Testament

Transmiterea Vechiului Testament de-a lungul timpului s-a făcut cu ajutorul mai multor
clase de cărturari preocupaţi pentru transmiterea şi conservarea textului sacru. Rezultatul
cercetării lor îl găsim în anumite cărţi importante ale religiei evreieşti, despre care vom
discuta în contiunare.
În formarea Vechiul Testament o contribuţie deosebită au avut-o cele două clase de
cărturari, cunoscuţi sub numele de: SOFERIMII şi MASOREŢII (persoane importante).
Cele mai importante tradiţii scrise (cărţi importante), care elaborează învăţătura Vechiului
Testament în religia evreiască, sunt MIDRAŞ şi TALMUDUL.

Soferimii
Soferimii erau o clasă de scribi care au apărut odată cu venirea lui Ezra. Activitatea
lor se întinde între anii 400 î.C. şi 200 d. C. Rolul lor a fost acela de a standardiza un text
curat al Scripturilor evreieşti. Rezultatul muncii lor a fost cuprins în Masora Finalis de la
sfârşitul fiecărei cărţi din Biblia Masoreţilor. Masoreţii au lucrat cu textul care cuprindea
numai consoanele, vocalele fiind întroduse după 500 d. C.
Dintre mulţimea copiilor cărţilor Vechiul Testament ei au selectat cele mai complete
şi corecte manuscrise care urmau să fie păstrate în sinagogi, în Templu, devenind versiuni
autoritare (normative)

Masoreţii
Masoreţii sunt scribi care au preluat textul sacru de la soferimi, începand cu anul 500
d.C., aducand imbunatatirii în ceea ce priveste textul folosit în închinarea publică şi cea
individuală, precum şi dezvoltarea comentariilor care s-au facut la fiecare carte. Ei au dat
forma finală a textului Vechiului Testament. Activitatea lor se intinde până în 950 d.C.
Numele lor provine de la activitatea lor de păstrare a tradiţiei orale (Masora). Comentariile
de la sfarsitul fiecarei carti a Vechiul Testament au primit denumirea de ”masora” care a
fost data tinand seama de numele acestor cercetatori.8
Ei au inventat sistemul de vocale şi l-au aplicat pe textul consonantic al Vechiului
Testament, pe care au lucrat soferimii. Masoretii au introdus în textul biblic şi accentele.
8
William R. Scott, A Simplified Guide to BHS, Berkeley, California: BIBAL Press, 1987, p. 7-9.

20
În observaţiile pe care le-au înregistrat, în ceea ce cunoaştem în prezent ca ”masora,” ei îl
informează pe cititor în legatura cu frecventa repetarii anumitor cuvinte mai rar intalnite
în textul Vechiul Testament sau cuvinte care se scriu intr-un fel şi se citesc altfel. De la ei
provine denumirea de ketib (k) = asa se scrie, şi quere (Q) = asa se citeste. Un exemplu în
sensul acesta este numele lui Dumnezeu ”Yahweh” care se scrie într-un anumit fel dar se
citeşte altfel.
Unele observaţii făcute de aceşti cărturari, au fost adaugate de către Masoreţi, la
sfarsitul fiecarei carti a Vechiul Testament. Pentru a nu se produce falsificări ale textului
Vechiul Testament, masoreţii au numărat toate literele dintr-o carte, toate cuvintele dintr-o
carte. Au identificat cuvântul de la mijlocul fiecărei cărţi şi au înregistrat toate aceste
informaţii într-un comentariu de la sfârşitul fiecărei cărţi. În aceste comentarii numite
”Masora Finalis,” sunt inregistrate informatii referitoare la: numarul de versete pe care
le conţine cartea, numărul de cuvinte şi de litere pe care le contine fiecare carte, precum
şi cuvantul de la mijlocul cărţii. Motivatia înregistrării acestor observaţii era de a se evita
strecurarea unor erori în Scriptură, prin procesul de copiere, şi de a proteja textul împotriva
manuscriselor falsificate, ale celor care încercau să transmită învăţături eretice.

Tradiţia evreiască: Midraş şi Talmulul

Midraş şi Talmudul sunt cele două colecţii importante în care s-a păstrat tradiţia
orală a evreilor.9

Midraş

Midraş a apărut între anii 100 î.C. - 300 d. C. şi este o prezentare homiletică a Vechiului
Testament. Este o specie literară asemănătoare predicii din zilele noastre. A fost compusă
între 100 î.C. – 300 d.C. Este scris în ebraică şi aramaică şi furnizează un comentariu al
Legii. Midraş conţine două secţiuni principale, şi anume: Halakah, care se traduce prin
”procedură,” în care se comentează Torah; şi Haggadah în care se comenta tot Vechiul
Testament.

Tamuldul

Tamuldul înseamnă ”învăţare,” ”instruire,” şi el conţine doua sectiuni importante:

Misna şi Gemara. Mişna a fost finalizata în anul 200 d.C., şi contine o explicare a
Scripturii concentrandu-se asupra legii orale despre care evreii spuneau ca a fost primita
de la Dumnezeu prin Moise şi transmisa oral celor 70 de batrani care il insoteau. Misna
inseamna ”repetitie” sau ”invatatura,” şi a fost scrisă în limba ebraică.
Cea de-a doua sectiune se numeste ”Ghemara” care inseamna ”a completa.” Este scrisă
în aramaica şi este un comentariu lărgit al primei părţi a Tamuldului (Misna). Ghemara a
fost scrisă în limba aramaică. Ea a fost finalizata în două etape: În anul 200 d.C., a fost
finalizată Ghemara Palestiniana, care aparţine de Talmudul Palestinian, şi în anul 500 d.C.,
a fost terminată Ghemara Babiloniana, care este parte din Talmudul Babilonian. Cei care au
scris Ghemara sunt cunoscuţi sub numele de Amoraim, cuvânt care inseamna ”vorbitori.”

9
În legătură cu aspecte legate de istoria Vechiului Testament consultă Ernst Wurthwein, Der Text Des Alten
Testaments: Eine Einguhrung in die Biblia Hebraica, Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1988.

21
 După cum am observat, avem două variante ale Tamuldului: Tamuldul Palestian,
scris în Israel- la Ierusalim, şi Tamuldul Babilonian, care a fost scris în Babilon, de către
cărturarii evrei care au fost răspândiţi în afara graniţelor ţării, în urma exilului babilonian.
Tamuldul Babilonian este mai lung decat Tamuldul Palestinian. Tamuldul s-a format în
perioada 100-500 d.C.
Prima împărţire a Bibliei, pe capitole s-a făcut pentru Biblia Vulgata (latină), de către
Stephan Landon, care a trăit în perioada 1150-1228 d.C. Prima împărţire a Bibliei evreeşti,
pe capitole, a fost realizată de editura Bomberg, în 1518. Capitolele au fost numerotate
pentru prima oară în 1571, în Biblia evreiască, iar în cea latină, în anul 1555.

Inspiraţia Vechiului Testament

Noi susţinem că cele 39 de cărţi ale Vechiul Testament au fost inspirate de Dumnezeu,
în sensul că Duhul Sfânt a inspirat autorii umani ai Scripturii pentru a înregistra revelaţia
divină.10 Versetul din 2 Tim 3:16 se referă la Vechiul Testament, deoarece în perioada
respectivă, Scriptura bisericii era Vechiul Testament.11 În primul secol d.C., creştinii
foloseau şi cărţile Noului Testament, dar terminologia de Sfânta Scriptură avea în vedere
Biblia evreiască (VT).
În contextul inspiraţiei, noi susţinem ineranţa Scripturii. Cuvântul ”ineranţă” provine
din limba engleză şi înseamnă „fără greşeală.”12 Deşi recunoaştem existenţa erorilor în
procesul de transmitere a cărţilor Scripturii, considerăm că Biblia în manuscrisele originale
nu conţine erori. Însă erorile întâlnite în diferite copii ale manuscriselor originale, nu
afectează în mod semnificativ o doctrină a Scripturii.
Noi susţinem, de asemenea, că Biblia este infailibilă. Termenul ”infailibil” provine de
la verbul ”to fall” din limba engleză, care înseamnă ”a cădea, a eşua.” Din punct de vedere
teologic, termenul înseamnă că Scriptura nu dă greş. Infailibilitatea Scripturii susţine că
tot ceea ce afirmă Scriptura se va împlini în cele mai mici detalii. Cristos afirmă în Matei
5.18: „...adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o
frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”
Referitor la transmiterea textului, putem afirma că procesul nu a fost infailibil. Există în copiile
ulterioare ale Scripturii, greşeli datorate neglijenţei copiştilor. Însă aceste greşeli nu au afectat
învăţătura şi doctrina. Au existat mai multe teorii în ceea ce priveşte inspiraţia Scripturii:13

Inspiraţia verbală

Această teorie susţine că Dumnezeu i-a inspirat pe autorii umani, dictându-le mesajul
Divin, pe care l-au înregistrat în Cărţile Scripturii. După această teorie, Dumnezeu a
comunicat scriitorilor, nu doar ideile, ci şi cuvintele verbale ale Scriturii. Un reprezentant
10
Despre inspiraţia verbală vorbeşte mai pe larg Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna şi Mircea Chial-
da, Studiul Vechiului Testament, ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1985, p. 49-60.
11
Floyd H Barackman, Practical Christian Theology: Examining the Great Doctrines of the Faith, Grand Ra-
pids: Kregel Publications, editia a III-a, 1998, p. 29.
12
Pentru mai multe informaţii referitoare la ineranţa Scripturii consultă Erickson, vol. 1, op.cit., p. 237-258.
13
Vezi Brown, op.cit., p. 29-40. Informaţii referitoare la inspiraţia Scripturii prezintă şi Robert J. Marshall, The
Mighty Acts of God, Philadelphia: Lutheran Church Press, 1964, p. 15.

22
al acestei teorii, este D. Banez. El îşi bazează afirmaţiile pe versetul din Ieremia 36:18,
unde secretarul lui Ieremia, mărturiseşte modul în care a scris profeţiile dictate de profet.
Banez spunea că autorul biblic citeşte cuvintele, pe care Duhul Sfânt le-a pus în imaginaţia
lui. O problemă a acestei teorii, este cum putem explica diferenţa dintre stil şi limbaj de la
un autor Biblic la un altul; unde observăm că educaţia, cultura autorilor s-au refelectat în
scrierile lor.

Inspiraţia conceptuală
Această teorie a fost formulată în secolul al XIX, de către cardinalul Franzelin. Ea
susţine că Dumnezeu este cu adevărat autorul Scripturii, în sensul că ideile din Biblie îi
aparţin lui Dumnezeu, dar că El a oferit libertate scriitorilor umani în alegerea expresiilor
verbale în compunerea mesajului, apelând în felul acesta la talentul şi capacitatea autorului
uman. Ca urmare, conţinutul de idei este pur divin, însă Dumnezeu a ales ca organizarea
cărţii să fie determinată de talentul autorului uman. Neajunsul acestei teorii constă în faptul
că se face o delimitare artificială între ideile din text şi formularea lor, ceea ce duce la o
sciziune între gândire şi limbaj.

Teoria intenţionalistă
Teoria intenţionalistă asupra inspiraţiei, a fost formulată de către Leversque. În această
teorie, se afirmă că inspiraţia are de-a face numai cu comunicarea adevărului şi nu este
interesată de modul în care a fost receptată mesajul divin. În concepţia lui, inspiraţia divină
pe care o primeşte autorul uman, lasă acestuia din urmă libertatea de a comunica acest
mesaj. Responsabilitatea lui este să găsească modalitatea corespunzătoare de a comunica
adevărul divin.
Dezavantajul acestei teorii, este că neagă providenţa divină, în ceea ce priveşte modul
de comunicare a textului sacru de la autorul uman către audienţă. Considerăm că Duhul lui
Dumnezeu are o contribuţie totală şi în ceea ce priveşte limbajul folosit în Biblie.

Teoria iluminării
Această teorie se aseamănă cu cea intenţionalistă, însă diferenţa constă în faptul
că adevărul divin i-a fost comunicat autorului uman în urma unui proces învăluit de un
anumit mister, care nu poate fi explicat. Reprezentantul acestei teorii este Lagrange. Acesta
susţinea că revelaţia trebuie înţeleasă ca venind din partea lui Dumnezeu, însă compoziţia
cărţilor este rezultatul unui proces complex, numit iluminare divină. Autorul divin apelează
la raţiunea proprie care a fost pătrunsă de mesajul lui Dumnezeu, numită inspiraţie.
Există puţine argumente din istoria transmiterii textului sacru, care să scoată în
evidenţă conştientizarea de către autor a acestui proces divin. În procesul inspiraţiei divine,
intervine şi voinţa autorului uman. El decide să compună cartea. Observăm o anumită
relaţie de colaborare între impulsul divin şi realitatea umană. Această relaţie este un mister.
Pe de altă parte, autorul uman, se foloseşte de facultatea sa intelectuală, pentru a comunica
cât mai eficient mesajul revelat. Autorul selectează cuvintele, crează şi foloseşte diferite
imagini, propune şi dezvoltă analogii; toate acestea împreună contribuie la procesul pe care
îl numim: inspiraţie.

23
 În concluzie, trebuie să privim procesul scrierii Scripturii ca implicând în mod plenar
atât pe Dumnezeu care a comunicat un mesaj de origine divină, cât şi contribuţia autorilor
umani care s-au folosit de educaţia şi de cultura lor pentru a aşterne pe suport material
revelaţia pe care o avem în prezent în Vechiul şi Noul Testament.

CANONUL VECHIULUI TESTAMENT

Termenul ”canon” a căpătat o semnificaţie specifică în domeniul religios, desemnând

acea listă de cărţi care se conformează inspiraţiei şi autoritatii divine. Aceste carti au fost
considerate de comunitatea evreiasca revelatia divina.14 Biserica Protestanta a acceptat
aceste carti considerate normative de catre evreii din Palestina.
În canonul protestant, Vechiul Testament cuprinde 39 de cărţi, care corespunde cu
canonul evreiesc.15 Canonul evreiesc contine un numar diferit de carti, decat canonul
crestin protestant. În canonul evreiesc avem 24 de carti, în timp ce în canonul protestant
avem 39 de carti. Continutul în ambele canoane este identic însă în canonul evreiesc au fost
combinate mai multe carti intr-un singur volum. Cele 39 de cărţi ale canonului protestant
provin dintr-o împărţire diferită a cărţilor Bibliei evreieşti. Această împărţire a început cu
traducerea Scripturii în limba greacă: Septuaginta, care împarte mai multe cărţi din Biblia
evreiască în 2 volume: 1,2 Împăraţi, 1,2 Samuel, 1,2 Cronici, cărţile Ezra şi Neemia au
circulat o perioadă unite.
Canonul protestant este organizat diferit de canonul evreiesc. În canonul evreiesc,
ultimele cărţi sunt cărţi poetice şi de înţelepciune intitulate scrierile, în canonul protestant
ultimele cărţi sunt cărţile profetice care reprezintă a doua secţiune din Biblia evreiască.
Ordinea cărţilor în Biblia creştină este importantă deoarece cărţile profetice prevestesc
venirea lui Mesia care a fost descris mai apoi în Noul Testament. Crestinii au dorit sa scoata
în evidenţă ca Scriptura nu s-a terminat cu Vechiul Testament şi ca era necesar sa se adauge
alte carti care vor completa revelatia divina. Cărţile profetice fac legătura între Vechiul
Testament şi Noul Testament care se realizează în persona lui Cristos.
Biserica primară a moştenit Scriptura evreiască, chiar dacă de-alungul istoriei Bisericii
au fost anumite probleme legate de cărţile care să fie acceptate în canonul Vechiului
Testament.
În opinia cercetătorilor, canonul Vechiului Testament a fost finalizat în anul 90 d.C.,
când la Conciliul de la Iamnia, rabinii au recunoscut toate cărţile pe care le avem în canonul
protestant. Sub semnul întrebării au rămas Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Până la data
finalizării canonului Vechiului Testament şi a Noului Testament Părinţii bisericii au folosit
conceptul de canon cu mai multe sinonime: “regula adevărului,” “regula credinţei.” Prin
aceste sinonime ei susţineau că din cărţile incluse în canon, creştinii şi-au extras acele
doctrine şi practici ale bisericii, care reprezintă normă de viaţă şi de credinţă.
Folosirea termenului canon cu referire la Scriptură îşi are originea în perioada Bisericii
creştine. Acest cuvânt nu a fost folosit în felul acesta cu privire la literatura iudaică. Evreii
foloseau ca sinonim pentru canon “Scrierile Sfinte.”
14
Josh McDowell, traducător: Anton Horvath, Noi mărturii supuse dreptei judecăţi, Cluj-Napoca: Aqua Forte,
2005, p. 91-107.
15
Consultă şi cartea lui Vasile Talpoş, Studiul Introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Bu-
cureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 29-35.

24
 În secolul I d.C., au existat mai multe dezbateri în legătură cu stabilirea canonului.
Istoricul Iosif Flavius face referire la scrierile sfinte ale Vechiului Testament. Această
înţelegere a canonului o întâlmin şi în tradiţia evreiască - în Midraşim.
Talmudul vorbeşte despre diferite categorii de cărţii canonice care sunt caracterizate
ca fiind inspirate de Dumnezeu şi acceptate în rândul cărţilor Sfinte.
Spre sfârşirul secolul al I, iudaismul avea două canoane:16 Canonul Palestinian, sabilit
în cadrul Conciliului de la Iamnia, care era mai scurt, şi Canonul Alexandrin, care includea
toate cărţile din LXX, cuprinzând şi cărţile apocrife – deuterocanonice. Reformatorii din
secolul al XVI – lea, au renunţat la cărţile apocrife, adoptând Canonul din Palestina.

CONCEPŢIA TRADIŢIONALĂ DESPRE CANON

În Vechiul Testament nu avem informaţii referitoare la perioada şi procesul de

canonizare. În perioada elenistică au fost acceptate toate cărţile care se află în prezent în
Vechiul Testament .
Până în secolul al XVII-lea nu s-a pus sub semnul întrebării autoritatea acestor cărţi.
În literatura iudaică existau mai multe legende cu privire la scrierea cărţilor canonice. În
cărţile apocrife (2 Esdras 14 : 4) se afirmă că Ezra a restaurat cărţile sfinte distruse de
babilonieni, într-o perioadă record de 40 de zile, fiind investit cu putere supranaturală de
Dumnezeu să restaureze Scripturile. În 2 Macabei 2:13, citim că aceste cărţi sfinte au fost
scrise de Neemia .
A apărut şi ipoteza că Vechiul Testament a fost scris şi colectat de către oamenii
”Marii Sinagogi,” un for religios din Israelul postexilic, a cărui lider a fost cărturarul Ezra.
Se susţine că Marea Sinagogă a împărţit canonul Vechiului Testament în cele trei mari
secţiuni, care s-au păstrat până în prezent, şi anume:
1. TORAH (Legea) – Cele cinci cărţi ale lui Moise
2. NEBIIM (Profeţii) – Primii profeţi: Iosua, Samuel, Judecători, Împăraţi, şi
Ultimii profeţi - Profeţii mari şi Profeţii mici, şi
3. KETUBIM (Scrierile).
Biblia evreilor se numeste TANAK, nume format din alăturarea primelor silabe ale
celor 3 sectiuni ale Vechiul Testament, menţionate mai sus: Torah, Nebiim şi Ketubim.
În ciuda diversităţii de opinii, putem observa o continuitate din punct de vedere a
colectării şi recunoaşterii cărţilor autoritare a Scripturii.
În perioada postexilică, până în secolul I d.C., s-au adăugat noi cărţi la colecţia
cărţilor sfinte. Concepţia tradiţională este că odată cu includerea ultimei cărţi, canonul a
fost închIsaia Preocuparea de păstrare a cărţilor sfinte a început încă din vremea lui Moise.
Aceste cărţi sfinte aveau câteva caracteristici recunoscute de comunitatea lui Israel .
- erau autentice
- erau inspirate de Dumnezeu, şi,
- îşi păstrau autoritatea de la o generaţie la alta.
Biserica Romano-Catolică a mai adăugat la cele 39 de cărţi, alte scrieri numite apocrife.
Cuvântul ”apokrifa” din limba greacă înseamnă ”ascuns.” Aceste scrieri au pentru ei
aceeaşi autoritate cu celelalte cărţi canonice. Cărţile care au fost adăugate de ei sunt: Tobit
(200 î.C.), Iudith (150 î.C.), o completare la Estera (140-130 î.C.), Esdras (150-100 î.C.),
16
Despre aspecte legate de canonul Vechiului Testament, consultă Handaric Mihai, Tratat de istoria interpretă-
rii Teologiei Vechiului Testament, Arad: Carmel Print, 2007, p. 411.

25
Înţelepciunea lui Solomon (30 î.C.), Eclesiastul (132 î.C.), Scrisoarea lui Ieremia (300-100
î.C.), Baruch (150 î.C.), Susana, Cântarea celor trei tineri, Bel şi Dragonul, Rugăciunea lui
Azaria, Rugăciunea lui Manase, 1-2 Macabei.
De-a lungul timpului Părinţii bisericii au preluat conceptul de canon interpretându-l
diferit. Canonul în forma pe care o avem astăzi, a fost finalizat spre sfîrşitul secolului IV
d.C. Pentru prima dată lista completă a cărţilor Noului Testament care a fost disputată până
mai târziu, a apărut în anul 367 î.C., într-o scrisoare adresată cu ocazia Paştelor, bisericii,
de către episcopul Atanasie de Alexandria.
El înregistrează lista cărţilor, care erau acceptate de Biserică. Vom observa că au
fost numite homolegomena. Cuvântul însemnând cărţi asupra cărora există un acord
deplin. A existat o altă categorie de cărţi acceptate cu rezerve, de către Biserică, acestea
fiind numite antilegomega, care înseamnă cărţi discutabile. A existat şi a treia categorie,
numită amfibalomena, care se traduce prin cărţi îndoielnice. Cărţile care au fost acceptate
de Biserică, dar limitate, de către Biserică, se numesc protocanonice – primele cărţi
canonizate, iar celelalte au fost numite ”Deuterocanonice.” Este o terminologie specifică
Bisericii Catolice.
Începând cu secolul al XVII – lea d.C., odată cu perioada raţionalistă, teologii au
pus sub semnul întrebării concepţia tradiţională despre canon. Ei au ajuns la concluzia că
ordinea cărţilor în canonul evreiesc nu reflectă ordinea cronologică în care acestea au fost
scrise. De exemplu, ei au descoperit în Genesa şi celelalte cărţi ale Pentateuhului anumite
informaţii care se refereau la o perioadă mult mai târzie decât perioada la care se referă în
general cărţile Pentateuchului.
Ei au ajuns la concluzia că aceste cărţi au suferit anumite redactări de-a lungul
timpului. De exemplu, ultimul capitol din Deuteronom 34, ne vorbeşte despre moartea lui
Moise, în timp ce tradiţia susţine că Moise a scris această carte. Întrebările pe care le-au
ridicat teologii în această perioadă, au avut anumite efecte pozitive, în sensul că, teologii
au căutat să studieze mai în detaliu probleme legate de paternitatea cărţilor, data scrierii
cărţilor şi a secţiunilor mai mici din carte.
În sensul acesta s-au descoperit anumite informaţii importante cu privire la Scriptură.
Pe de altă parte, teologii au pus sub semnul întrebării autenticitatea anumitor texte din
Scriptură. Ei şi-au permis să selecteze realitatea de mit s-au de aşa zisele legende pe care le
conţine Scriptura. În felul acesta, bazându-se pe raţiune ca normă de stabilire a adevărului
ei au decis ca anumite texte să aibă importanţă mai mare decât altele, acest lucru contrazice
afirmaţia Scripturii, care susţine “că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos
” (2 Timotei 3:16).
Aceste cărţi nu au fost niciodată acceptate de comunitatea evreiască din Israel,
deoarece: există anumite contradicţii de natură istorică şi geografică între aceste cărţi şi
istoria şi geografia poporului Israel şi a popoarelor învecinate (ex: 2 Macabei – date istorice
eronate), şi cele mai multe din aceste cărţi au fost scrise după secolul IV î. H., perioadă
în care se considera încheiat canonul evreiesc, odată cu scrierea profeţilor mici. Biserica
creştină protestantă respinge aceste cărţi deoarece ele intră în contradicţie cu anumite
doctrine pe care le prezintă în altă parte Vechiul Testament.
Ieronim care a scris traducerea Vulgata a Scripturii creştine, în limba latină, în secolul
al IV – lea, nu a acceptat în această versiune cărţile apocrife. Biserica Ortodoxă a inclus
cărţile apocrife în canonul Vechiului Testament, dar nu le consideră ca având aceeaşi
autoritate ca cele din canonul ebraic. Mai mult, în Africa au apărut şi alte versiuni ale

26
canonului, cum este ”Canonul Etiopian,” care include cărţile apocrife precum şi alte cărţi
scrise de autori ai comunităţi creştine din acea regiune. Observăm că problemele legate de
numărul cărţilor incluse în canonul Scripturii creştine rămân nerezolvate.

Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament

Deoarece am înţeles că Vechiul Testament a circulat iniţial, şi mai circulă şi în prezent
independent de alt corp de literatură, este binevenită întrebarea: ”Care este raţiunea pentru
care creştinii au hotărât să aşeze în aceleaşi coperţi, Vechiul şi Noul Testament, dând naştere
unui singur volum?”17 Teologii au găsit mai multe elemente comune celor 2 secţiuni ale
scripturii creştine. Printre cele mai importante argumente folosite de creştini în cuplarea
celor două Testamente, au fost sugerate următoarele:18
− Autorii Noului Testament au interpretat Vechiul Testament ca o mărturie
în favoarea lui Mesia. Mesia din Vechiul Testament a fost identificat cu Isus
Cristos din Noul Testament. Prin venirea Sa pe Pământ, înregistrată de scriitorii
Noului Testament, Mesia a împlinit toată Legea Vechiului Testament, având trei
roluri importante de: profet, preot şi rege. Aceste trei roluri se referă la liderii
naţiunii lui Israel care au avut un rol important în iniţierea şi păstrarea unei relaţii
corecte cu Dumnezeu. Cristos în persoana Sa a îndeplinit toate cele trei roluri
în Noul Testament. Scriitorii Noului Testament au văzut Vechiul Testament ca
o mărturie în favoarea lui Isus Cristos, omul perfect care a împlinit toată Legea
vechitestamentală.
− Anumite evenimente, instituţii, persoane din Vechiul Testament sunt interpretate
în Noul Testament dintr-o perspectivă tipologică. Acele evenimente arată spre
anumite evenimente, instituţii, persoane din NT. De exemplu: intrarea în stăpânirea
Ţării Canaan prezentată în cartea Iosua simbolizează odihna spirituală în Evrei
3.4. Trecerea Mării Roşii înregistrată în Vechiul Testament simbolizează botezul
creştin (1Corinteni 10 – ”toţi au fost botezaţi în nor”). Profetul Ilie din Primul
Testament, ne îndreaptă privirile spre Ioan Botezătorul din Noul Testament (vezi
Maleahi 4:5-6 şi Matei 17:10-13), etc.
− Vechiul Testament înregistreză evenimente care şi-au găsit împlinirea abia în Noul
Testament. De exemplu, Petru susţine în Faptele Apostolilor 2, că evenimentul
petrecut la Rusalii, reprezintă împlinirea unei profeţii referitoare la coborârea Duhului
Sfânt din Ioel 2:28 etc. Profeţia referitoare la Robul care pregăteşte calea Domnului,
din Isaia 40, este interpretată ca împlinindu-se în Noul Testament ( Marcu 1: 1-3).
− Vechiul Testament şi Noul Testament prezintă un singur plan al salvării. Deşi
cele două Testamente prezintă modalităţi diferite de apropiere de Dumnezeu,
în esenţă metoda folosită de Dumnezeu este aceeaşi (pocăinţa, credinţa). În
Evrei. 1.1-3, autorul ne spune că Dumnezeu a început să vorbească oamenilor
17
O carte care analizează pe tot conţinutul ei doar relaţia dintre Noul şi Vechiul Testament este cea scrisă de
Walter C. Kaiser, Jr., The Uses of the Old Testament in the New, Chicago: Moody Press, 1985.
18
Pentru o discuţie mai amplă referitoare la relaţia dintre Vechiul şi Noul Testament, consultă Brevard Childs,
Old Testament Theology în a Canonical Context, Fortress Press, 1985, p. 6, precum şi cartea lui intitulată:
A Biblical Theology of the Old and New Testament (Philadelphia: Fortress Press, 1993), p. 616. Consultă şi
Handaric, Tratat, op.cit., p. 223.

27
 în vechime prin profeţii Vechiului Testament, iar la sfârşitul veacurilor acelaşi
Dumnezeu, ne-a vorbit prin Fiul Său, identificat cu Domnul Isus Cristos din Noul
Testament.

PENTATEUHUL

Reprezintă prima secţiune a Bibliei evreieşti cunoscuta în Israel sub numele de

Torah (Legea). Pentru evrei Pentateuhul a format o singură carte, care a fost împărţită
mai târziu în 5 secţiuni principale: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom. Cele 5
cărţi de la început au format un singur volum. Acest lucru este demonstrat şi de începutul
anumitor cărţi din Torah. De exemplu Exodul 1:1 începe cu conjuncţia „şi” (şi acestea sunt
numele..). Acest lucru demonstrează că înaintea Exodului a mai fost un text, iar cartea
Exodul continuă ideile textului anterior. Este interesant faptul că şi cartea Psalmilor a fost
împărţită mai târziu tot în 5 secţiuni. Se susţine că împărţirea s-a făcut după modelul celor
5 cărţi ale lui Moise din Pentateuh (Torah).

Autorul Pentateuhului

Ipoteza unui singur autor

Tradiţia ebraică, samariteană şi creştină timpurie susţine că Moise este autorul
Pentateuhului (cu excepţia capitolului 34 din Deuteronom care vorbeşte despre moartea
lui Moise. S-a acceptat ipoteza că unele pasaje au existat înainte de Moise, dar el a fost
acela care le-a adunat şi le-a compilat. Argumente folosite în susţinerea acestei ipoteze se
bazează pe versete din Numeri 33:2, Judecători 3:4, Ioan 8:5. Se afirmă că poporul evreu
trebuia să asculte poruncile date de Dumnezeu părinţilor lor în pustie, care se susţine că au
fost scrise de Moise.

Ipoteza unui singur autor şi a mai multor editori

Până în secolul al XVII teologii au acceptat că Moise este autorul celor 5 cărţi numite
”Torah” (sau Pentateuhul în terminologia greacă). Începând cu secolul al XVII, anumiţi
interpreţi au contestat pe Moise ca autor al Pentateuhului.19 După Raţionalism (1700 d. C.)
se pune semnul întrebării faptul că anumite pasaje din Pentateuh au fost scrise de Moise.20
Astfel că a apărut ideea că Moise este autorul Torei, însă mai târziu au fost adăugate unele
observaţii de către mai mulţi editori care au trăit după Moise. Argumentele celor care susţin
această teorie sunt:

− Includerea unor afirmaţii pentru a actualiza textul pentru audienţa mai târzie
(Genesa 47:11etc.,
− Teologii observă anumite dezacorduri în naraţiuni, ca de exemplu, numărul
animalelor din arca lui Noe, din Genesa 7,

19
Pentru mai multe informaţii în ceea ce priveşte interpretarea Scripturii în Perioada Modernă, consultă cartea
lui Ronald E. Clements, One Hundred Years of Old Testament Interpretation, Philadelphia: Westminster
Press, 1976.
20
Harris, op.cit., p. 46-50. Consultă şi Archer, op.cit., p. 149-171.

28
 − Descoperirea unor texte din literatura popoarelor din Orientul Apropiat, paralele
cu cele din Torah (relatări despre Creaţie şi despre Potop).
În concluzie ei afirmă că Moise a scris porţiuni din Pentateuh, ca: Exod 12, 20-24,
25-32, 34, Levitic 1-7,8, 13, 16, 17-26, 27, Numeri 1, 2, 4, 6, 8, 15, 19, 27-30, 33, 35,
Deuteronom 1-33, iar editorii au inclus material adiţional în perioada bătrânilor lui Iosua
(Iosua 24:26, 31) sau cel târziu, în vremea lui Samuel. Suntem informaţi că în vremea
respectivă Dumnezeu se revela lui Samuel la Şilo - 1Samuel 3:20.

Ipoteza mai multor autori şi editori

Perioada Iluministă a fost caracterizată de o concepţie radical diferită cu privire la
lume şi viaţă, faţă de perioadele anterioare. Printre carcteristicile de bază care au modelat
teologia liberală putem menţiona:
− Teologii liberali considerau că omul este norma de evaluare a adevărului. Ei
credeau că omul poate descoperi adevărul cu ajutorul raţiunii umane. Din acest
motiv conceptul de revelaţie a fost redefinit.
− Teologii liberali au analizat Scriptura ca pe orice literatură umană, aşezând textul
biblic pe acelaşi nivel cu celelalte opere literare. Ei şi-au permis să reinterpreteze
anumite texte din Scriptură, pentru a se potrivi cu concepţia lor raţionalistă.
− S-a propus renunţarea la conceptul de revelaţie divină, şi înlocuirea lui cu
conceptul de religie a poporului Israel şi a creştinismului. Expresii de tipul :
„Dumnezeu a vorbit” sunt considerate forme exprimare simbolice folosite de
autorii biblici, ea nu trebuie să fie interpretată ca referindu-se la o comunicare
directă Dumnezeu adresată omului.
− Ei considerau că religia în Israel a evoluat de la simplu la complex, iar datele
istorice propuse de autorii Scripturii au fost contestate.
După Iluminism, au apărut întrebările: De ce există două relatări despre creaţie?
(Genesa 1:1-2:4a şi Genesa 2:4b-25), De ce există două relatări despre numirea Beer Şebei
- ”Fântâna legământului” în Genesa 21:31 şi Genesa 26:33, Cum trebuie să interpretăm
expresia: ”până în această zi” din Genesa 32:32?
În 1753 medicul francez Jean Astruc a scris un comentariu asupra cărţii Geneza în
care afirmă că Moise s-a folosit în scrierea Pentateuhului de două surse: sursa Elohistă şi
sursa Yahwistă.21
El susţine că autorii celor două surse L-au cunoscut pe Dumnezeu sub diferite nume:
Autorul sursei E folosea numele Elohim (Dumnezeu) iar autorul sursei J folosea numele
Yahweh (sau Yahweh). Argumentul lui Astruc se baza pe faptul că în primele 5 cărţi
ale Vechiul Testament sunt texte care îl prezintă pe Dumnezeu, în mod consecvent, fie
sub numele de Elohim, fie folosind doar numele Yahweh. El spune că autorul Genesei a
combinat cele două surse în scrierea primei cărţi a Vechiului Testament.
Mai târziu un alt teolog J.Eichorn, scrie o introducere în Vechiul Testament (1780-
1783), în care susţine că întreaga carte Genesa împreună cu primele două capitole din
Exod reprezintă o combinaţie între cele două surse propuse de J.Astruc. Argumentul său
se bazează pe faptul că în această carte există naraţiuni care se repetă, anumite dublete.
Teologii care au acceptat această teorie numită ipoteză documentară susţin că putem
observa anumite caracteristici specifice acestor surse. Această teorie a fost preluată de alţi
21
Consultă R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1969, reti-
părită în 1979, p. 11-13.

29
teologi, care au dezvoltat-o, cum ar fi: K. H. Graf, Abraham Kuenen şi Hermann Hupfeld
şi DeWette. Teologul Eichrod afirmă că sursa E este mai timpurie decât sursa J. De Wette
emite ipoteza documentului D din vremea lui Iosia. Hupfeld împarte sursa E în două; E1
devine sursa P, şi E2 care devine sursa J. Kuenen susţine că la baza Pentateuhului au stat
patru surse, care au fost puse de el în ordinea: P,E,J şi D.
Forma finală a acestei teorii a fost este dată de Julius Wellhausen, care a ajuns la
concluzia că la baza scrierii Pentateuhului au stat 4 surse, cărora el le-a dat următoarele
iniţiale: J, E, D, P. Teoria a căpătat mai târziu numele de ”Ipoteza documentară” sau Ipoteza
JEDP. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi până spre sfârşitul secolului al XX-lea, ea a
fost adoptată în general de teologii liberali, şi nu numai. În anul 1878, Welhausen, scrie o
carte intitulată Prolegomena Istoriei lui Israel,22 în care formulează această teorie. Acolo el
descrie cele 4 surse în felul următor:
− Sursa J. Denumirea sursei provine de la numele lui Dumnezeu – Yahweh. Această
denumire I-a fost dată pentru că autorul se referă la Dumnezeu cu numele de Yahweh. A
fost scrisă de un autor necunoscut, prin secolul al IX-lea î.C. Se presupune că autorul a
trăit în împărăţia lui Iuda (Împărăţia de Sud). Stilul literar al acestui document este epic,
accentuând credinţa patriarhilor. Autorul acestei surse a fost interesat de biografiile unor
persoane importante, cum ar fi: Avraam. Isaac, Moise, etc. Sunt preamăriţi eroii, credinta
patriarhilor. Se afirmă că acest autor îl descria pe Dumnezeu în termeni antropomorfici
(cu caracteristici umane, cu trup, cu anumite dorinţe similare cu cele ale omului). Autorul
era interesat de probleme de natură etică şi teologică şi nu era preocupat de ritualuri şi de
jertfe. Argument în acest sens a fost prezentat şi de Genesa 18, 19, unde sunt prezentaţi
trei oameni, care l-au vizitat pe Avraam, şi înaintea cărora Avraam, şi mai apoi Lot, s-au
închinat.
− Sursa E. Sursa Elohistă provine de la numele lui Dumnezeu – Elohim. În acest
document, autorul se referă la Dumnezeu sub denumirea de Elohim. Se presupune că a fost
scris de un autor necunoscut din împărăţia de Nord (Israel) prin secolul al VIII-lea î.C. Era
preocupat de aspecte de natură etică şi profetică. Autorul îi elogiază pe Iacov şi pe Iosif.
Îl prezintă pe Dumnezeu comunicând cu omul prin intermediul viselor, viziunilor, evitând
descrieri care scot în evidenţă contactul direct: divinitate – om. Se afirma că o mare parte
a acestei surse se regăseşte în Exod şi în Numeri. Autorul îl prezintă pe Moise ca unicul
făcător de minuni prin care Dumnezeu comunica cu poporul. Reprezentanţii ipotezei
documentare susţin ca mai târziu un editor necunoscut a combinat cele două surse ,,J” şi
,, E,” realizând un document unitar pe care l-au numit documentul ,,J-E.” Se presupune că
cel care a combinat cele două surse a trăit în regatul de Nord după caderea Samariei (721
î.C).
− Sursa D. Teologul care a propus existenţa unei aşa numite surse D se numeşte
William deWette, care mai apoi a fost preluată de Wellhausen. Numele sursei vine de la
cea de-a cincea carte a Bibliei, Deuteronomul. Sursa aceasta se mai numeşte şi ”Sursa
Deuteronomistă.” El afirma că această sursă a fost scrisă în perioada domniei regelui Iosia
aproximativ 621 î.C., cu scopul de a sta la baza reformelor religioase iniţiate de regele Iosia.
El susţine că această sursă a fost scrisă de marele preot Hilchia menţionat în 2 Împăraţi
22:8-10. Pe baza acestui text biblic s-a afirmat că Hilchia a gasit Cartea Legii când se făcea
curatenie în Templul Domnului. Reprezentantii ipotezei documentare susţin că autorul

22
Iulius Wellhausen, Prolegomena zur Geschichte Israels, Berlin: Druck & Verlag von G. Reimer, 1878.

30
cărţii Împăraţilor, a inventat povestea că s-a găsit cartea veche a Legii pentru ca aceasta
sursă scrisă de Hilchia să aibă autoritate. Ipoteza lui deWette intră în conflict cu afirmaţiile
Scripturii care susţin că preotul Hilchia a găsit Torah în Templu, şi nu a scris personal acest
document. Se sustine că sursa Deuteronomistă are ca şi caracteristicii anumite expresii:
„adu-ţi aminte” (Deuteronom 8), în această sursă se promovează închinarea într-un singur
sanctuar a întregului Israel (Deuteronom 12). Această sursă este caracterizată de un stil
oratoric, vocabular caracteristic legământului.
Scopul scrierii sursei a fost de a-i determina pe locuitorii din Împărăţia lui Iuda să
părăsească sanctuarele păgâne şi să aducă jertfele la templul din Ierusalim. Se presupune
că autorul acestei surse a fost influenţat de mişcarea profetică din acea perioadă (Ieremia).
S-a susţinut că documentul D a fost scris de o şcoală care a realizat cartea Deuteronom
şi editarea finală a primilor profeţi în vremea regelui Iosia 630-600 î.C., numită ”şcoala
Deuteronomistă.” Reprezentanţii acestei teorii susţin că mai mulţi cărturari din mişcarea
deuteronomistă au prelucrat mai târziu şi cărţile istorice: Iosua, Judecători, Samuel,
Împăraţi. Ei spun că Deuteronomul împreună cu aceste cărţi sunt produsul aşa zisei şcoli
deuteronomiste. Conţinutul sursei D se află în cartea Deuteronom.
− Sursa P (Preoţească), se presupune că a fost compusă în două etape, şi anume
în secolul al VI-lea, profetul Ezechiel a compus o parte din această sursă. Despre
Ezechiel se crede că a scris capitolele 17-26 din Leviticul, care se mai numeşte şi ”Codul
sfinţeniei.”Sursa „P” a fost finalizată în secolul al V-lea de către Ezra.
Sursa P este preocupată de descrierea originilor şi a instituţiilor conducerii teocratice.
Dumnezeu este părintele naţiunii. Reprezentanţii sursei P au fost preocupaţi de ritualuri,
jertfe. O mare parte din sursa P se găseşte în cartea Leviticul şi în Exod 25-40.
Cei care au compus această sursă au fost interesaţi de prezentarea ritualurilor religioase,
a genealogiilor, de înregistrarea statisticilor şi erau preocupaţi în special de activitatea
preoţilor. Sursa are un stil uniform, bine organizat şi în ea se repetă expresii stereotipe.
Conţine texte liturgice şi de ritual. Acest document a fost scris între 600 şi 450 î.C.

Cele patru surse au fost compilate într-un volum numit Pentateuhul de editorul
documentului preoţesc (proabil Ezra) aproximativ în 450 î.C. (Neemia 8:1-12).
Referitor la Ipoteza documentară putem observa că în istoria interpretării începând
cu perioada Iluministă şi până pe sfârşitul secolul al XX-lea, teologii liberali, şi nu numai,
au adoptat această teorie în interpretarea Pentatehului. Teoria nu a fost acceptata fără
reţineri.
Ipoteza propusă de Wellhausenn, a fost răspândită şi în ţările cu vorbire în limba
engleză. Printre cei mai importanţi susţinători ai acestei acestei teorii, îi amintim pe A. B.
Davidson şi Robertson Smith. Ultimul a scris un articol în favoarea acestei ipoteze, în anul
1875, în Enciclopedia Britanica, ceea ce a determinat Biserica din care făcea parte “Church
Colege ” din Aberdeen să-l excludă datorită concepţiilor sale radicale despre interpretarea
Scripturii.
Un alt reprezentant al ipotezei documentare în Anglia a fost S. R. Driver, profesor de
limba ebraică la Oxford, care adoptă Teoria documentară. El a adus contribuţii importante la
dezvoltarea acestei ipoteze. În 1891 publică o carte intitulată: Introduction to the Literature

31
of the Old Testament,” în care el încearcă să explice mai în detaliu apartenenţa diferitelor
pasaje din Pentateuh de cele patru surse propuse.23

De-a lungul istoriei teologii au propus şi alte soluţii referitoare la compunerea

Pentatehului. Printre cele mai reprezentative solutii o putem aminti pe cea propusă de
Herman Gunkel, care merge dincolo de modelul propus de Wellhausenn.
Consideră că textul sacru e inspirat din culturile orientale învecinate. Fragmentele
mici au fost compilate în final într-un singur volum numit Pentateuh. Mai mulţi autori şi
editori au fost implicaţi în scrierea Pentateuhului. Prin critica formei folosită de aceştia,
se încearcă identificarea fragmentelor literare mici din Pentateuh, explicarea originii şi
a contextului vieţii şi delimitarea tradiţiei orale care se află în spatele acestor texte. Prin
această abordare, se încearcă determinarea structurii textului, genul literar, cadrul şi scopul
introducerii fiecărei unităţi literare mici.
Gunkel încearcă să invetigeze ideile religioase de bază din societatea evreiască care au
contribiut la întocmirea textului Vechiului Testament, începând de la stadiul de transmitere
orală a mesajului conţinut în prezent în Pentateuh. Gunkel pune un accent deosebit în
metoda lui pe importanţa procesului propriu-zis de transmitere a mesajului religios, în
societatea evreiască. Acest proces este numit de Gunkel “Sitz im Leben” (contextul vieţii).
El merge la un nivel mai profund decât Wellhausenn, analizând perioada anterioară surselor
J E D P de formare a textului Pentateuhului. Gunkel propune analiza istoriei diferitelor
pasaje din Pentateuh, începând cu stadiul de transmitere orală şi până la scrierea mesajului
în forma actuală.
Gunkel susţine că forma finală a textului Pentateuhului este îmbogăţită de contribuţia
mai multor redactorii care au scris de-a lungul timpului mesajul pe care l-au copiat,
observaţii care au fost considerate de aceiaşi valoare cu mesajul pe care ei l-au copiat.
Teoria propusă de Gunkel se numeşte “Critica formei”.

Mai putem aminti propunerea unor teologi, care au susţinut că primele şase cărţi
ale Vechiului Testament au format o unitate literară de sine stătătoare şi au numit-o
”Hexateuhul.” Von Rad susţine această teorie.
Mai târziu teologul Martin Noth propune o altă teorie, susţinând că doar primele patru
cărţi din legea lui Moise formează o unitate (Genesa - Numeri) pe care o numeşte Tetarteuh.
M. Noth susţine că cea de-a cincea carte a lui Moise face parte din altă colecţie, împreună
cu Iosua, Judecători, Împăraţi, pe care o numeşte ”Deuteronomistă.”
Teologii conservatori au respins de la început ipoteza documentară, Argumentul
principal fiind, că nu s-a descoperit nici o sursă sau vreo porţiune din sursele descrise în
ipoteza documentareă. Greşeala pe care au făcut-o aceşti teologi a fost că au acordat credit
prea mare raţiunii umane în stabilirea adevărului.
În ultima perioadă teologii s-au îndepărtat de concepţia raţionalistă cu privire la
interpretarea Scripturii.

23
Consultă şi cartea lui: Driver, S.R., A Critical Exegetical Commentary on Genesis, ediţia a II-a, (Edinburgh:
T&T Clark, 1951).

32
 Argumente împotriva Ipotezei documentare

Neajunsurile ipotezei lui Wellhausen pot fi rezumate în felul următor:

− Teoria documentară este caracterizată de un raţionament circular, plecând din start

cu anumite idei preconcepute la care teologii vor să ajungă şi anume că Biblia nu
reprezintă o revelaţie supranaturală ci ea conţine informaţii în conformitate cu
legile oricărui text. Ea exclude dimensiunea supranaturală a minunilor.
− Teoria lui Wellhausen se bazează pe dovezi luate din text însă aceste dovezi nu
pot fi identificate; de exemplu el afirmă că autorul sursei deuteronomiste nu are
cunoştinţe de legislaţie din vremea preoţească deoarece ea a fost scrisă mai târziu;
când alţi teologii au găsit pasaje pe care Wellhausen le considera ca aparţinând
sursei P, atunci el şi reprezentanţii acestei teorii au spus că ele eu fost inserate
mai târziu .Cei ce susţin ipoteza documentară îi consideră pe autorii acestei surse
ca fiind diferiţi de autorii formei finale a Pentateuhului, deoarece autorii surselor
ipotetice nu cunoşteau mai multe nume pentru Dumnezeu.
− Reprezentanţii acestei teorii sunt subiectivi în modul în care încearcă să facă
conexiunea dintre descoperirile arheologice şi textele Scripturii evreieşti. Ei
s-au îndoit de multe ori de autenticitatea descoperirilor arheologice cu privire la
informaţii din textul Scripturii, dar în alte situaţii au dat crezare descoperirilor
arheologice care susţineau sursele păgâne.
− Wellhausen porneşte din start, cu presupoziţia că religia lui Israel este pur umană
fiind produsul evoluţiei.
− Când în text au fost descoperite anumite contradicţii ei n-au încercat o armonizare
a textului, ci au încercat să susţină diversitatea surselor.
− Deşi în literatura veche semitică întâlnim multe situaţii în care anumite pasaje
se repetă şi există dublete, fiind o tehnică a naraţiuni folosită de autori în acea
perioadă (Genesa 12, 20)
− Ipoteza propusă de Wellhausen nu poate fi comparată cu nici un alt model literar
întâlnit în cazul altei literaturi antice, şi
− Reprezentanţii acestei ipoteze au presupus că teologii care au trăit după 3500 de
ani de la evenimentele prezentate în Scriptură, sunt în măsură să reconstitue mai
bine evenimentele, decât autorii antici care au trăit în acea perioadă.

Ipoteza tradiţiei orale de formare a Pentateuhului

Şcoala de la Upsala, din Peninsula Scandinavică, propune teoria transmiterii pe cale

orală a textului Pentatehului.24 Ei susţineau că evreii au memorat genealogiile şi anumite
crezuri impărţite de comunitetea evreiască pe care le-au transmis din generatie în generatie.
Această tradiţie religioasă a crescut tot mai mult ajungând în final în forma pe care evreii au
înregistrat-o în cele 5 cărti ale lui Moise. Ei contestau autenticitatea ipotezei documentare
„JEDP”.
Mai mulţi teologi din Scandinavia de la Universitatea din Upsala, au reacţionat
împotriva teoriei propuse de Wellhausenn, susţinând într-un fel teoria lui Gunkel de scriere.

24
Consultă şi Harrison, op.cit., p. 66-69, în legătură cu Şcoala de la Upsala.

33
Ei considerau că teoria propusă de Wellhausenn ignoră practica evreiască de păstrare şi
transmitere a informaţiei pe cale orală în perioada timpurie în Israel. Reprezentantul H.
N. Nyberg, în revista ZAW, din anul 1934, susţine că informaţiile religioase în Israel au
circulat sub aşa numita formă “Saga,” pe cale orală. În felul acesta ei contrazic existenţa
unor surse J.E.D.P., care au circulat înainte de întocmirea propriu-zisă a Pentateuhului. Ei
consideră că Pentateuhul a fost scris având la bază aceste mesaje orale, care au fost scrise
cu acurateţe, folosindu-se anumite tehnici de memorare specifice evreilor.
Folosind acelaşi tip de raţionament, un alt reprezentant al şcolii de la Upsala,
Birkeland afirma că literatura profetică a fost scrisă mult mai târziu, ea circulând pe cale
orală şi cristalizându-se de la o generaşie la alta. El susţine că fiecare profet a avut ucenicii
lui, care după moartea acestuia au transmis profeţiile lui pe cale orală, şi în acelaşi timp
le-au elaborat, fiind influenţaţi de tradiţia deja existentă în comunitatea religioasă a lui
Israel.

1.
Teoria compunerii târzii a Pentateuhului

Un grup de editori au colectat şi aranjat textele, care circulau până atunci pe cale
orală, în cinci cărţi numite Pentateuhul. Acest proces se presupune că a avut loc în perioada
exilului babilonian şi în perioada post-exilică. Aceste tradiţii au fost redactate de editori,
mai târziu, în perioada exilului babilonian.
Van Seters25 susţine că Pentatehul a fost compus de către un scriitor care a trăit în
mileniul I î.C., şi care s-a folosit de mai multe surse care circulau în perioada aceea, în
comunitatea religioasă a lui Israel. Însă aceste surse nu sunt sursele „JEDP.” Pentatehul
a fost iniţial o singura carte. Începand cu anul 160 d.C., această secţiune din Vechiul
Testament este cunoscută sub numele de Pentateuh. Traducătorii Septuagintei au împarţit
aceasta secţiune în cinci părţi. Putem afirma că Pentatehul a fost o unitate literară. Un
argument în sensul acesta este şi modul în care începe cartea Exod „Şi acestea sunt numele
fiilor lui Israel.” Conjuncţia „şi” de la începutul cărţii Exod demonstrează că înaintea
acestei cărţi mai există o carte care ne informează despre contextul în care conţinutul cărtii
Exod trebuie să fie interpretat.

25
John Van Seters, Abraham in History and Tradition, New Haven and London: Yale, 1975. Consultă Millard,
A.R. Şi Wiseman, D.J., editori, Essays on the Patriarchal Narrative, Eisenbrauns, Indiana: Winona Lake,
1983, p. 113.

34
 GENESA

Titlul cărţii

În ebraică, titlurile cărţilor, se dădeau după primele cuvinte din carte, aşa că în Biblia
evreiască, această carte se întitulează ‫„ – ְבֵּראִשׁית‬Băreşit” – „La început.” Titlul cărţii în
limba română, este preluat din traducerea Septuaginta – LXX - unde cartea se numeşte
γενεσεως – „Geneseos.” În limba română, Cartea este intitulată prin transliterarea titlului
din LXX. Genesa se traduce prin: „origine.” Titlul cărţii, şi în ebraică, şi în greacă, se
potriveşte cu conţinutul ei, deoarece Cartea prezintă originile creaţiei, omului, păcatului şi
poporului lui Dumnezeu, etc.
Genesa este o carte a originilor şi din ea pornesc majoritatea învăţăturilor teologice
ale Vechiului Testament. Înţelegerea mesajului cărţii este esenţial pentru studiul restului
Bibliei. Genesa nu e o carte de ştiinţă, chiar dacă cercetătorii pot investiga veridicitatea
afirmaţiilor sale. Nu e o carte de biografii, deşi se poate învăţa mult din vieţile oamenilor
prezentate în această carte. Nu e o carte de istorie, deşi conţine elemente fundamentale
specifice istoriei. Este o carte de teologie, deşi nu-şi realizează obiectivul printr-o metodă
sistematică, specifică cărţilor de teologie moderne.

Autorul şi data scrierii cărţii

Pentru început, vom prezenta modul în care reprezentanţii teoriei JEDP au conceput
compunerea acestei cărţi. Vom observa detaliile pe care le aveau în vedere cei care au gândit
la scrierea cărţii din această perspectivă. Pentru că în prezent nu se mai pune, nici pe departe,
atât de mult accentul pe Ipoteza documentară, ne vom limita să ne menţionăm concepţia
liberală JEDP doar cu referire la Genesa. În felul acesta vom avea o anumită impresie în
legătură cu metoda şi semnificaţia ei pentru studiul cărţilor Vechiului Testament.
Ne vom concentra apoi asupra aspectelor generale referitoare la autorul şi data scrierii
acestei cărţi.

Ipoteza documentară referitoare la scrierea Genesei

Adepţii ipotezei documentare susţin că autorul Genesei a inclus material din trei surse:
„J,” „E,” „P.” Neajunsul ipotezei, constă în faptul că, nu s-au descoperit sursele presupuse.
Susţinătorii acestei teorii consideră că Torah a fost scrisă după cărţile profetice.26 Există
însă suficiente argumente pentru a susţine prioritatea Pentateuhului în ceea ce priveşte
cronologia cărţilor Vechiului Testament. Dintre cele mai convingătoare argumente putem
aminti afirmaţiile de natură istorică, făcute de însăşi autorii cărţilor acestui Testaemnt,
care în caz contrar ar trebui contestate. Contestarea acestor informaţii ar pune sub semnul
întrebării autenticitatea textului sacru.
26
Brown, op.cit., p. 506.

35
 Cei care susţineau această ipoteză, afirmau că în sursa J (Jahwistă) sunt incluse: creaţia
(a doua relatare), căderea, Cain şi Abel, fiii lui Dumnezeu, secţiuni din naraţiunea potopului,
Turnul Babel, chemarea lui Avraam, Isaac şi Abimelec, binecuvântarea lui Isaac, Iacov şi
Esau, Iosif în Egipt. Apoi, tot din sursa J au fost preluate textele despre urgii (transformarea
apei în sânge, broaştele, muştele), darea legii pe Sinai, revolta lui Datan şi Abiram, Balaam.
Materialul preluat din sursa J conţine mit, istorie naţională şi lege.
Sursa E (elohistă) din Genesa conţine şi numele ”Jahweh.” Sursa E pare să fie un
supliment la sursa J şi conţine legământul lui Dumnezeu cu Avraam, Sara, Agar, Abimelec,
jertfirea lui Isaac, prima parte a povestirii vieţii lui Moise, urgiile (grindina, lăcustele,
intunericul, moartea întâilor născuţi), Exodul, trecerea Mării Roşii, apele Mara, vizita lui
Ietro, Teofania de la Sinai, Decalogul, Cartea Legământului, viţelul de aur.
Sursa D (Deuteronomistă) se găseşte în primele patru cărţi ale Pentateuhului. Pentru
a localiza prezenţa textelor din această sursă, cercetătorii ne sugerează să căutăm cuvinte
şi expresii caracteristice sursei D, cum ar fi: „a păzi,” „a lua aminte,” „cu braţ puternic,”
„ca să trăieşti multe zile” (Exod 12:24-27, 13:1-6, 32:7-14, Numeri 21:32-35, Deuteronom
3:1-3). Închinarea este limitată la un singur sanctuar. În D toţi leviţii pot sluji ca preoţi.
Accentul este pus pe religie cu scopul de a sistematiza şi de a unifica tradiţiile religioase
ale poporului Israel.
Sursa P (preoţească) are ca trăsătură distinctivă preocuparea pentru ritualuri.
Cuprinde prima parte a relatării despre Creaţie, genealogia lui Adam-Noe, părţi din
relatarea Potopului, lista naţiunilor, genealogia lui Sem-Avraam, legământul lui Dumnezeu
cu Avraam, instituirea tăierii împrejur, naşterea lui Isaac, cumpărarea peşterii Macpela,
moartea lui Avraam, genealogiile lui Ismael şi Isaac, plecarea lui Iacov în Padan-Aran, fiii
lui Iacov, înfierea lui Efraim şi Manase, trimiterea lui Moise şi a lui Aaron la Faraon, reguli
pentru Paşte, date în Egipt, mana, reguli privitoare la Cort, la hainele preoţeşti, la preoţi,
coborârea lui Moise de pe Sinai, tot conţinutul cărţii Leviticul şi revolta lui Core.
Stilul este caracteristic şi poate fi uşor de identificat. De exemplu autorul sursei P
foloseşte verbul evreiesc ‫” ָבָּרא‬bara” pentru a descrie procesul creaţiei divine. În P, preoţii
sunt reprezentanţii casei lui Aron. Capitolele 17-26 din Levitic, numite ”Codul sfinţeniei”
(H – holiness), formează o secţiune separată în cadrul sursei P. Se susţine că Ezechiel 40-48
şi P au fost scrise în aceeaşi perioadă, perioada lui Ezra.

Părerea tradiţiei şi a altor teologi cu privire la autorul şi data scrierii cărţii

Cartea nu ne identifică autorul.Tradiţia iudaică susţine că Genesa a fost scrisă de

Moise; ca urmare, cartea ar fi putut fi scrisă în secolul XV î.C.27 Argumentele în favoarea
acestei tradiţii, sunt:
- Cartea Exod, din Biblia evreiască, începe neobişnuit, printr-o conjuncţie, „Şi...,”
ceea ce înseamnă că, înaintea Exodului, a mai existat o carte. Dacă Exodul a fost scris de
Moise, înseamnă că Genesa trebuie să fi fost scrisă de acelaşi autor. Genesa a fost scrisă
pentru a fi înţeles Exodul.
- în Cartea Exod şi în celelalte Cărţi ale Torei se menţionează de mai multe ori, faptul
că, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie istoria relaţiei dintre Yahweh şi poporul Israel

27
Pentru mai multe detalii în legătură cu data scrierii cărţii, consultă discuţia referitoare la datarea Exodului, din
acest volum.

36
(Exod 17:8-16 (în special v.14); Deuteronom 34:27; etc.), precum şi scrierea Legilor lui
Dumnezeu pe table de piatră;
- Cartea Exodul poate fi înţeleasă doar dacă avem informaţiile prezentate într-o carte
anterioară, cum ar fi referirile la Patriarhi, şederea Israeliţilor în Egipt, etc. Promisiunile
făcute lui Avraam şi Isaac se împlinesc în cartea Exod. Genesa este prima carte din seria
celor cinci care a fost scrisă de autorul Exod-Deuteronom.Vom recunoaşte însă că în
compunerea Genesei, autorul a folosit şi alte surse mai vechi, în cazul în care descriu
evenimente ce s-au petrecut cu cel puţin 500 de ani înaintea lui Moise (Avraam cca. 2000
î.C. ş.a.m.d.).
- Există dovezi în favoarea unui singur autor, pe care tradiţia îl identifică cu Moise:
- Autorul prezintă genealogia celo r nealeşi înaintea celor aleşi,
- Este evidentă organizarea cărţii în 11 secţiuni, centrate în jurul conceptului de ‫ תֹוְלדֹות‬-
”toledoth” (generaţie, sământă, descendenţă , istorie a dezvoltării). Formula de Toledoth se
întâlneşte pentru prima dată în 2:4 ”Aceasta este istoria (toledoth) cerului şi a pământului....”
Aceasta formulă fie sugerează că autorul a folosit-o pentru a indica documentele separate
care au slujit ca surse, fie a fost folosită pentru organizarea materialului.

Perioada la care se referă Genesa este epoca timpurie a bronzului (3150-2200 î.C. ;
I - IV) şi epoca mijlocie a bronzului (I, II A, II B).28

Contextul scrierii cărţii

Există unele naraţiuni paralele cu Genesa 1-11, în literatura Orientului Apropiat, în

particular în Mesopotamia.29 Epopeea Atra-Hasis conţine o relatare a Creaţiei, a înmulţirii
populaţiei şi despre Potop, similară cu relatarea din Genesa 2-9. Poemul lui Ghilgameş
relatează de asemenea despre Potop, în tăbliţa a II-a. De asemenea, mai găsim relatări
despre Creaţie în unele mituri sumeriene, precum şi în Epopeea Enuma-Eliş. Deşi există
similarităţi cu naraţiunile din Orientul Apropiat, nu trebuie să ne oprim aici, ci trebuie să
observăm şi diferenţele.
Similarităţile pot fi explicate şi altfel decât să considerăm că autorul Genesei a preluat
opere literare din această zonă. Putem susţine că tradiţiile biblice şi mesopotamiene se
bazează pe o sursă comună, o sursă mult mai veche.
În ceea ce priveşte Naraţiunea patriarhală din Genesa 12-50, cercetătorii susţin că
această perioadă se suprapune cu perioada mijlocie a bronzului (I) (2000-1900 î.C.) şi
(II A) (1850-1750 î.C.). Singurul text care leagă Genesa de perioada a II-a (1850-1750
î.C.) este capitolul 14, a cărui origine rămâne neclară. Stilul de viaţă şi cultura descrise în
Genesa, s-a dovedit a fi caracteristic perioadei respective.30

28
Vezi Andrew E. Hill şi John H. Walton, A Survey of the Old Testament, Grand Rapids, Michigan: Zondervan
Publishing House, 1991, p. 91-93.
29
Consultă LaSor, op.cit., p. 72-74, şi Harris, op.cit., p. 3-4.
30
Hill, op.cit., p. 92-93.

37
 Scopul cărţii

Autorul, îl informează pe cititor în ceea ce priveşte originile Universului, în care el a

fost aşezat; originile omului; originile răului, a păcatului şi al poporului ales de Yahweh.
Genesa arată poziţia pe care o are omul în noua lume creată. Omul este prezentat ca fiind
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în contrast cu mitologia mesopotamiană.
În opera Atra-Hasis creaţia este descrisă ca fiind opera unor zei plictisiţi de condiţia lor şi
doritori de a pune pe umerii oamenilor anumite sarcini grele, pe care aceştia trebuia să le
îndeplinească.
Genesa scoate în evidenţă un plan suveran al lui Dumnezeu de salvare pentru omenire.
Primele 11 capitole care sunt considerate un prolog; ele descriu la scară universală activitatea
creatoare a lui Dumnezeu, care după ce creează universul îl aşază pe om pe pământ. Cartea
Genesa ne introduce în drama rasei umane, care cere răscumpărare.
Cartea încearcă să scoată în evidenţă modul în care Yahweh a planificat răscumpărarea
omului făcând legământ cu Avraam, prin care va reuşi să-şi aleagă un popor care să fie a
lui, urmărind mai departe răscumpărarea întregii omeniri, prin intermediul poporului ales,
Israel. Istoria patriarhilor este marcată pe o relaţie pe bază de legământ.
Dumnezeu a hotărât ca omul să depindă de cunoaşterea trecutului său, pentru a trăi
o viaţă împlinită; cunoscând istoria sa, omul se poate cunoaşte pe sine. Din Genesa, omul
înţelege că, lumea are un Creator. În ceea ce priveşte crearea omului, Genesa, ne informează
că, omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Genesa 1:26-28). Suntem
informaţi că, omul este o creatură specială a lui Dumnezeu în întregul Univers, deoarece
Yahweh l-a creat să Îi semene Lui. Cunoscându-şi trecutul, omul are responsabilitatea să
creadă acest trecut.
Genesa, ne informează că, omului i s-a propus şi o altă variantă de a-şi trăi viaţa. În
Genesa 3:1..., şarpele, îi propune omului să nu mai asculte de acea sigură interdicţie, de-a
mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Din acel moment, omul primeşte informaţii
din două surse, cu privire la „cine este el.” Prima sursă, vorbeşte despre „asemănarea lui cu
Creatorul Universului,” dar în depedenţă totală de El (Genesa2:16). Cea de-a doua sursă,
propune devenirea în asemănarea lui cu Creatorul, prin indepedenţă totală.
Vechiul Testament şi Scriptura creştină în general susţine că prima propunere, reprezintă
adevărul despre om, iar cea de-a doua sursă, este o minciună. Cunoscând Genesa, putem
înţelege ceea ce se întâmplă cu omul, de-atunci până-n prezent; când omul este dispus să Îl
creadă pe Dumnezeu, în ceea ce priveşte destinul său, şi să depindă de El. Prin ascultare de
Yahweh, omul experimentează relitatea ofertei divine pentru sine.
Când omul optează pentru cea de-a doua ofertă, el v-a realiza faptul că, s-a înşelat,
şi va experimenta consecinţele negative ale alegerii sale: frică, ruşine, povara câştigării
existenţei sale (Genesa 3:10,17-19) şi a perpetuării vieţii. Acest proces se repetă cu fiecare
individ, care este pus în situaţia de a alege între cele două variante. Consecinţele sunt
identice pentru fiecare individ, cu cele pe care le-a experimentat Adam şi Eva.
Genesa ne informează că, asemănarea omului Dumnezeu este adevărată în următoarele
aspecte:
- omul, ca şi Yahweh, a fost creat cu capacitatea de-a controla lucrurile din jurul
său. În Genesa 1:26-29, alături de expresia „după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se

38
adaugă expresia „el să săpânesacă,” care are rolul de a explica expresia anterioară. Omul se
aseamănă cu Dumnezeu în sensul că a primit mandatul de a stăpâni peste creaţia divină.
- omul se aseamănă cu Yahweh şi în ceea ce priveşte sufletul. Doar omului, Elohim,
i-a suflat în nări suflare de viaţă.” (Genesa 2:27).
Autorul Genesei, vorbeşte şi despre formarea poporului lui Yahweh. În partea a două
a cărţii, ni se prezintă familia lui Avraam, pe care Dumnezeu l-a chemat să îşi părăsească
familia, ţara şi rudeniile sale, promiţăndu-i o altă ţară şi că îi v-a înmulţii sămânţa, care v-a
devenii un popor mare.
Genesa ne explică cum şi de ce Yahweh l-a ales pe Avraam ca să facă legământ cu el.
În final se relatează despre emigrarea evreilor în Egipt, ceea ce pregăteşte scena Exodului.
Autorul îi face cunoştinţă cititorului cu Dumnezeul lui Israel – Yahweh.
În naraţiunea despre patriarhi putem vedea credincioşia lui Dumnezeu în ciuda
eşecurilor acestora.

Structura cărţii

Cartea poate fi împărţită în două secţiuni principale: Capitolele 1 – 11 “istoria

primitivă,” şi capitolele 12 – 50 “istoria patriarhală.” În secţiunea din Genesa 1:1 – 11:26,
avem o introducere a istoriei salvării în care avem informaţii despre: originea universului,
originea omenirii, originea păcatului; În capitolul 6 autorul ne pregăteşte pentru naraţiunea
potopului. Primele opt versete din capitolul şase vorbesc despre corupţia existentă în lumea
de atunci (6:1-8). Aceste două rezumate scot în evidenţă corupţia totală din lumea creată de
Dumnezeu, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să trimită potopul. Genesa 10:1 prezintă o
listă a naţiunilor prin care autorul încearcă să explice repopularea pământului după potop.
Capitolul 11:1 – 10 pregătesc scena patriarhilor care au trăit după potop.
Secţiunea din Genesa 11:27 – 50:26, înregistrează informaţii cu privire la istoria
răscumpărării, alegerea patriarhilor de către Dumnezeu, promisiunea ţării, urmaşilor,
relaţia dintre ei şi Dumnezeu.

Genesa poate fi împărţită, de asemenea, în două mari secţiuni, împărţite la rândul lor
în câte patru subsecţiuni, şi anume:31
1. Protoistoria omenirii: marcată de 4 evenimente majore (Genesa 1-11):
- Creaţia
- Cădearea în păcat al omului
- Potopul lui Noe
- Babelul.
2. Formarea poporului ales, Israel, marcată de 4 personaje importante (Genesa 12-
50):
− Avraam
− Isaac
− Iacov
− Iosif.

31
J. Sildow Baxter, Explore the Book, Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1960, p. 29.

39
 Din punct de vedere a organizării cărţii pe criterii literare Genesa poate fi împărţită
în 11 secţiuni care conţin aceiaşi expresie: ”Toledoth,” care se poate traduce prin ”istorie,
urmaşi, genealogii.” Se susţine că aceste 11 secţiuni au existat iniţial pe tăbliţe.

Teologii au ajuns să concluzioneze că autorul Genesei s-a folosit în scrierea cărţii de

11 tăbliţe care conţineau diferite evenimente care au fost înregistrate mai târziu în Genesa,
ei au încercat să delimiteze aceste tăbliţe astfel:32
T. 1 Genesa 1:1 – 2:4 “originile cosmosului”
T. 2 Genesa 2:5 – 5:2 “originile omenirii”
1. T. 3 Genesa 5:3 – 6:9a “istoria lui Noe”
T. 4 Genesa 6:9b – 10:1 “istoria fiilor lui Noe”
T. 5 Genesa 10:2 – 11:10a “istoria lui Sem”
2. T. 6 Genesa 11:10b – 11:27a “istoria lui Terah”
T. 7 Genesa 11:27b – 25:12 “istoria lui Ismael”
T. 8 Genesa 25:13 – 25:19a “istoria lui Isaac”
T. 9 Genesa 25:19b – 36:1 “istoria lui Esau” (I)
T. 10 Genesa 36:2 – 36:9 “istoria lui Esau” (II)
T. 11 Genesa 36:10 – 37:2b “istoria lui Iacov”

Genesa ca operă literară

Genesa este proză, în care sunt introduse din loc în loc poeme scurte. Cel mai lung
poem este ”Binecuvântarea lui Iacov” din Genesa 49:2-7.
Genesa este considerată una dintre capodoperele literaturii epice a lumii. De exemplu,
autorul foloseşte un artificiu literar în prezentarea celor şase zile ale creaţiei în plan
orizontal, după schema de mai jos:

ZILELE FORMĂRII ZILE ALE UMPLERII

1. Lumina (v. 3)
2. Apele de sus şi apele de jos (v.7)
3. a. Uscatul (v. 3)
b. Vegetaţia (v. 11)
4. Luminătorii (v. 14)
5. Orice creatură vie din apă şi din aer
6. a. Animalele
b. Omul
c.Toate plantele pentru hrană (v. 30)

De asemenea, ordinea în care intră pe scenă şi în care sunt traşi la răspundere cei
implicaţi în evenimentul căderii este diferită. Ordinea intrării în text este: a. şarpele b.
femeia c. bărbatul. Dumnezeu îi trage la răspundere în ordinea în care i-a creat: a. şarpele
b. bărbatul şi c. femeia.

Nu considerăm o coincidenţă faptul că multe din temele tratate în primele trei capitole
ale Genesei (prima carte a Bibliei) sunt reluate şi în ultimele trei capitole din Apocalipsa
(ultima carte a Bibliei).

32
Harrison, op.cit., p. 548.

40
 GENESA: Cum a început totul?
1. Paradis închis (2:23)
2. Dezmoştenire (3:24)
3. Blestem (3:17)
4. Interzicerea accesului la pomul vieţii
(3:24)
5. Începutul durerii şi al morţii (2:17)
6. În Eden a intrat întinarea (3:6,7)
7. Este retrasă stăpânirea omului (3:18)
8. Trimful răului prin şarpe (3:13)
9. Umblarea omului cu Dumnezeu este
întreruptă (3:8-10)
APOCALIPSA: Cum se va termina totul?
1. Paradis redeschis (21:25)
2. Recăpătarea moştenirii (21:24)
3. Blestemul înlăturat (22:3)
4. Acces la pomul vieţii (22:14)
5. Nu va fi moarte şi durere
6. Nimic întinat nu va intra în cetare (21:4)
7. Stăpânire redată omului (22:9)
8. Triumful final al Mielului (20:10; 22:3)
9. Umblarea omului cu Dumnezeu este
restabilită.

Teme importante

Revelaţia lui Dumnezeu în Genesa

Genesa prezintă mai multe aspecte ale revelaţiei divine pentru om, care vor stabili
planul divin pentru om în istorie. Legământul abrahamic este menţionat pentru prima
dată în Genesa 12:1-3. În acest legământ se menţionează începutul alegerii, de către
Dumnezeu, a omului prin care va elibera întreaga lume, dacă lumea va crede. Genesa
12:1-3 revelează începutul istoriei şi teologiei lui Israel. Avraam a ocupat un loc important
în procesul revelaţiei. Dar nu trebuie să neglijăm evenimentele anterioare care l-au adus
pe Avraam pe scena revelaţiei.33 Textul biblic ne informează despre Căderea, Potopul,
Babel ca etape ce scot în evidenţă degradarea omului, şi ne îndreaptă apoi privirea spre
noua ofertă a lui Dumnezeu, care urmăreşte salvarea tuturor oamenilor prin intermediul
seminţei lui Avraam. Aceste binecuvântări ale revelaţiei din Genesa 1-11 ar putea fi numite
prolegomena promisiunii. Teologii moderni protestează împotriva interpretării literale a
secţiunii din Genesa 1-11, însă obiecţiile acestor teologi nu sunt susţinute cu argumente
suficient de convingătoare.
Următoarea perioadă este perioada patriarhală. Această perioadă a fost foarte
importantă, dacă reţinem faptul că Dumnezeu S-a numit pe Sine ca Dumnezeul Patriarhilor,
Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Patriarhii au fost consideraţi Profeţi (Gen.20:7, Ps.
105:15), deoarece ei au primit cuvântul lui Dumnezeu în mod personal (Gen.12:1, 13:14,
21:12, 22:1), Domnul li S-a arătat într-o viziune (12:17, 15:1, 17:1, 18:1) sau în persoana
îngerului Domnului (22:11-15). Aceşti trei recipienţi ai revelaţiei au văzut, au experimentat
şi au auzit vreme de două secole, în care au trăit, mai mult decât cei ce au trăit în mileniul
precedent. Patriarhii au format o a doua etapă în revelaţia teologia VT.

33
Kaiser, op.cit., p. 43-44.

41
 Genesa faţă în faţă cu ştiinţa

Unii cercetători au contestat autenticitatea Genesei, datorită faptului că au constatat

anumite probleme ridicate de această carte în legătură cu armonizarea afirmaţiilor Vechiului
Testament cu ştiinţa. Vom aminti în treacăt câteva din aceste probleme:

1. Durata celor şase zile ale creaţiei

Cercetătorii s-au întrebat care a fost durata unei zile a creaţiei? Cuvântul în ebraică
este „yom” care poate însemna:
a. O zi de 24 de ore (Genesa 1:3 – 2:23), ceea ce ar rezulta că ar fi vorba de o
săptămână a creaţiei. Rezultă o diferenţă de timp foarte mare între 1:1 şi 1:2 (1:2 ar
reprezenta refacerea unei creaţii perturbate).
Argumente împotriva acestei ipoteze sunt:
- în ziua a şasea Dumnezeu l-a creat pe Adam, apoi Adam, în ziua a şasea, a avut timp
să numească animalele, să simtă singurătatea. Tot în această zi a fost făcută şi femeia.
- Augustin afirmă că primele trei zile au fost diferite de cele obişnuite (zilele 1-3) şi
ultimele trei zile au fost zile obişnuite de 24 de ore (zilele 4-6).
b. Zile ale revelaţiei. Cei ce susţin această explicaţie afirmă că prezentarea viziunilor
referitoare la creaţie, a avut loc în şase zile, în care Moise a văzut întregul proces al creaţiei.
Termenul ”Yom” nu se referă la o secvenţă strict cronologică.
Argumentul împotriva ipotezei de mai sus, ar fi că, veridicitatea istorică a naraţiunii
biblice este îndoielnică, dacă textul nu semnalează faptul că este vorba de o viziune, ci ne
lasă să înţelegem că ar fi vorba de zile ale creaţiei.
c. Ere geologice. Cei ce susţin această ipoteză afirmă că termenul ”Yom,” nu se referă
la o zi obişnuită de 24 de ore, ci la perioade mai lungi de timp.
Argument în favoarea acestei interpretări este versetul din Genesa 2:4, unde ”ziua” se
referă la întregul proces al creaţiei.

2. Creaţionism versus evoluţionism

Genesa, şi Scriptura în general spune că Dumnezeu a creat prin intermediul cuvântului

rostit, dar cercetătorii nu exclud o anumită evoluţie în cadrul aceleiaşi specii.34 Când
evoluţia este definită doar în termeni naturali nu se poate aplica Genesei, deoarece creaţia
este supranaturală.
Există controverse între teologii conservatori şi cei ce susţin că pământul este tânăr.
Unii savanţi susţin că cele 7 zile reprezintă un mod de prezentare a procesului creaţiei.
Textul nu urmăreşte să ne satisfacă curiozitatea referitoare la problemele ştiinţifice, ci să ne
reveleze natura lui Dumnezeu.
Ştiinţa încearcă să explice începuturile fără Dumnezeu. Scriptura ne arată că cel
mai important lucru referitor la origini este că Dumnezeu a creat. Aceste două învăţături
pot coexista. Afirmaţiile ştiinţei pot fi acceptate atâta timp cât nu compromit afirmaţiile
Bibliei.

34
Vezi Archer, op.cit., p. 203-212. Consultă şi Millard Erickson, Teologie creştină, vol. 2, Oradea: Cartea Creş-
tină, 1998 p. 29-35.

42
 Creaţionismul promovat în Genesa, contrazice teoria evoluţionistă formulată de
Darwin. Argumente împotriva teoriei darwiniste sunt:
a. realitatea infirmă legea selecţiei naturale promovată în evoluţionism,
b. evoluţia embrionară, care susţine că organele simple devin cu timpul tot mai
complexe, nu poate fi demonstrată în realitate.
c. selecţia naturală nu poate explica nenumăratele adaptări ale speciilor, atunci când
n-au existat etape de tranziţie.
Există obstacole în calea înţelegerii acestor teme deoarece modu în care autorul
Genesei perzintă creaţia intră în contradicţie cu concepţia ştiinţifică despre crearea lumii.
Trebuie să afirmăm că Genesa nu prezintă evenimentul creaţiei respectând standardele
ştiinţifice moderne. Nu trebuie să considerăm naraţiunea creaţiei şi a căderii omului din
Genesa, ca pe un tratat ştiinţific. Cu toate acestea specialişti au descoperit că există multe
dovezi ştiinţifice care susţin relatarea creaţiei din Genesa.
Referitor la creearea femeii (Genesa 2:21) teologii au păreri diferite în legătură cu
expresia “din coastă” cuvânt care-n ebraică este ţala, ce poate fi tradus prin ”coastă” sau
se poate referi la personalitatea cuiva. Însă versetul 21, unde Adam, când o vede pe Eva,
exclamă: “os din oasele mele” ar sugera ideea că termenul se referă la “ţala” ar sugera
sensul material de ”coastă.” Pe de altă parte, R. K. Harrison35 afirmă că acest termen trebuie
interpretat cu cel de al doilea sens, de unitate între cei doi în ceea ce priveşte personalitatea,
deoarece evenimentele creaţiei scot în evidenţă unitatea spirituală şi organică care există
între bărbat şi femeie.

3. Vârsta rasei umane

Comparând datele ştiinţei şi cele ale Scripturii, în privinţa datării universului şi a

vârstei speciei umane, vom observa nepotriviri. De exemplu, despre ”Omul Swanscombe”
descoperit în Kent, Anglia, ”Omul Pitecantropos” descoperit în Yawa), se afirmă că ar fi
trăit cu multe sute de mii de ani în urmă, ceea ce contrazice vârsta relativ recentă, ce pare
să fie sugerată de Scriptura creştină. Despre ”Omul Sinantropos” descoperit în Bejing, în
China, ştiinţa susţine că ar fi trăit cu 200.000-500.000 de ani în urmă, în timp ce ”Omul de
Neanderthal” ar fi trăit cu 50.000-100.000 de ani în urmă.36
Argumentele care contestă aceste contradicţii între ştiinţă şi Scriptură sunt:
- Cercetătorii afirmă că nu există nici o indicaţie în Biblie care să ne prezinte cu
exactitate vârsta omului.
− S-a vehiculat şi posibilitatea existenţei unei specii umane anterior perioadei lui
Adam. Dar întrebarea care se ridică este dacă acea specie anterioară presupusă aveau sau
nu aceleaşi caracteristici spirituale. Stott propune denumirea de Homo divinus pentru omul
creat în Genesa 1:26,27; Romani 5:12,21. Este posibil ca specia anterioară de oameni, să fi
fost exterminată de Dumnezeu.

35
Harrison, op.cit., p. 555-6.
36
Consultă Archer, op.cit. p. 209-212.

43
 4. Arca lui Noe şi Potopul

Ştiinţa a pus sub semnul întrebării universalitatea Potopului. Unii afirmă că Potopul a
avut loc doar în zona mesopotamiană, apele acoperind munţii mici, ca cei din Mesopotamia,
dar nu şi Munţii Himalaya.
Relatarea Scripturii susţine un potop general.
Bernard Ramm afirma că:
− Pentru un potop universal era nevoie de opt ori mai multă apă pentru ca să acopere
Himalaya.
− Retragerea apelor ar fi fost în acest caz imposibilă.
− Toată flora şi fauna maritimă ar fi dispărut, datorită presiunii foarte mari. 90% din
specii nu ar fi supravieţuit, peştii de apă dulce ar fi murit.
− Anumite zone ale suprafeţei terestre nu prezintă urme de potop.
Deşi cercetările arheologice nu au descoperit urme ale unui potop general, acest
lucru nu ne îndreptăţeşte să contrazicem afirmaţia Scripturii. Pentru ştiinţa de astăzi, mai
multe relatări biblice au fost enigme, însă mai târziu au fost elucidate în urma cercetărilor
arheologice.

Argumente în favoarea unui potop general sunt:

− Scopul divin a fost să distrugă toată omenirea (Genesa 6:7,17) datorită păcatului
(Genesa 6:5, 11; Romani 3:19).
− Noul Testament vorbeşte despre un potop universal (2 Petru 3:16, 2:5). Cristos
afirmă acelaşi lucru în Matei 24:38-39.
− Tradiţiile altor popoare susţine existenţa unui potop general: summerieni,
babilonieni, assirieni, mesopotamieni. Se susţine că zeul Ea a făcut cunoscut lui
Utanapiştim de Sirupak, un oraş de pe Eufrat, planul zeilor de a trimite potopul. În
localitatea Nipur au fost descoperite mai multe tăbliţe, datând din 2000 î.C., care
vorbesc de un aşa numit rege preot Ziusudra, care a primit avertizarea din partea
zeilor în legătură cu apropierea unui potop. El este sfătuit să-şi construiască o
corabie ca să-şi salveze viaţa.37

37
Vezi Homer, „Epopeea lui Gilgameş,” din Iliada şi Odiseea.

44
 EXODUL

Titlul cărţii

În ebraică titlul este ‫( ְוֵאֶלּה ְשׁמֹות‬Vele şemot), care se traduce prin expresia ”şi acestea
sunt numele,” Sunt primele două cuvinte din carte; asa cum obişnuiau evreii să puna nume
cartilor. Titlul cărţii, în limba română, este preluat din versiunea grecească Septuaginta
(LXX), unde cartea se numeşte ἐξόδος ”Exodos.” Este un cuvânt compus, fiind format
din prepoziţia ”ex” (afară) şi substantivul ”odos” (drum), ceea ce s-ar putea traduce literal:
”drum afară” sau ”ieşire.” Acest cuvânt este întâlnit în Exod 19:1.
Interesant este că această carte începe cu conjuncţia „şi.” Acest lucru demonstrează
că a mai existat o carte înaintea Exodului care leagă conţinutul Exodului de alte informaţii
anterioare. Acest lucru demonstrează că pentru a înţelege corect cartea Exodul, trebuie
citită mai întâi cartea Genesa.
Exodul este tema dominanta a cărţii şi ea continua inregistrarea istoriei timpurii
a Exodului din Egipt şi călătoria pâna la Muntele Sinai. Deşi personajul principal este
Moise, totuşi Exodul prezintă în primul rând, lucrarea rascumparatoare a lui Yahweh, care
eliberează pe Israel din robia Egiptului, precum şi legamântul încheiat între Dumnezeu şi
naţiunea evreiască.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cei ce sustin ”Teoria Documentară” afirmă că Exod are la baza trei surse majore:38
documentele J, E şi P. Autorul (editorul) a fost un membru din ceata preoţilor care a trăit
în perioada exilica sau postexilica (600-400 î.C.). În concepţia lor, pentru compunerea
capitolelor 1-34, autorul s-a folosit de toate cele sursele JEP, iar în compunerea capitolelor
35-40 din carte, autorul s-a folosit de sursa P.
Reprezentanţii ipotezei documentare susţin că Exodul, ca şi celelalte cărţi ale
Pentateuhului, a fost scris mult mai târziu decât perioada lui Moise. Nu ne îndoim de faptul
că anumite secţiuni din carte au fost adăugate mai târziu, însă textul cărţii demonstrează că
multe din secţiunile cărţii au fost scrise din vremea lui Moise.
Pentru cel putin patru secţiuni ale cărtii putem afirma că Moise a fost autorul. Aceste
patru sectiuni au avut la bază patru surse scrise:
- un Jurmal de memorii despre războiul cu amalecitii (17.8-16), în Exod 17:14 Yahweh
îi porunceşte lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte... ”
- Codul legamântului (19.1-24.18).
- Cântecul mării (15.1-21).
- Stipulari ulterioare referitoare la legamânt (34.1-8).
Cercetătorii au încercat să lămurească problema naratiunilor scrise în carte la persoana
a treia, ce includ şi textul care-l laudă pe Moise (11:3). Completarile făcute pentru a
informa audienta de mai târziu (16.31-36) sugerează că altcineva a compilat sursele, şi nu
38
Consultă Harrison, op.cit., p. 575-577.

45
Moise. Este rezonabil sa spunem ca în general, Exodul e opera literară compusă de Moise.
Activitatea editorului a fost doar de a actualiza naraţiunea şi de a explica termenii arhaici
şi diferite zonelor geografice.
Exodul şi celelalte patru cărţi introduse în secţiunea celor cinci carti cunoscute sub
numele de Torah, au putut fi finalizate în zilele lui Iosua şi a batrânilor lui Israel (Iosua
24.31), sau cel târziu în perioada lui Samuel (I Samuel 3.19-21).
Cei ce accepta ca autor pe Moise, plaseaza scrierea acestei cărţii în secolul al XV-lea
î.C.

Contextul scrierii cărţii

Pentru stabilirea contextului în care a fost scrisă cartea Exod, este important să
discutăm despre datarea Exodului evreilor din Egipt. Cartea inregistreaza evenimentele
care s-au petrecut în perioada dintre nasterea lui Moise şi dedicarea Cortului la Sinai,
din prima lună a anului al doilea de la Exod (1.1; 2.1-14; 15.1; 40.17). Cartea acopera o
perioada de aproximativ 85 ani.
Cercetătorii au păreri împărţite în ceea ce priveşte data ieşirii poporului Israel din Egipt.
Se sugerează două date: Data timpurie şi Data târzie.39 Timpul în care a migrat familia lui
Iacov în Egipt nu se cunoaste cu exactitate. În încercarea de a sincroniza cronologia biblica
cu cea extrabiblica şi cu datele geografice au aparut 4 sisteme de cronologie:
a. Exod timpuriu, cu o robie lungă, de 430 de ani (Exod 12.40)
b. Exod timpuriu, care presupune o robie mai scurtă, de aproximativ 215 ani (vezi
Exod 12.40 în traducerea Septuaginta).
c. Exod târziu, cu recunoaşterea istoricitatii evenimentelor referitoare la patriarhi, aşa
cum sunt ele prezentate în textul biblic, şi
d. Teoria exodului târziu susţinută de cei care reconstruiesc cronologia şi chiar anumite
evenimente prezentate în Vechiul Testament. Este vorba de reprezentanţii criticii istorice
a Scripturii.

În continuare vom prezenta cele două ipoteze principale propuse, cu referire la data
Exodului.40

1. Exodul timpuriu, consideră că Thutmose III (1504-1450) a fost Faraonul subjugarii

şi Amenophis II (1450-1425) a fost Faraonul Exodului. Ambii Faraoni apartin Dinastiei a
XVIII-a din Epoca Noi Impărăţii a Egiptului.
2. Exodul târziu, îi considera pe Ramses I (1320-1318) şi Seti I (1318- 1304) ca
Faraoni ai robiei, iar pe Ramses II (1304-1237) ca Faraon al Exodului. Acesti Faraoni
apatin Dinastiei a XIX-a.
Vom prezenta în continuare argumentele pro şi contra fiecărei teorii de datare a
Exodului.

39
Ibidem, p.107-110.
40
Consultă LaSor, op.cit., p. 125-127, care susţine că data târzie ar fi cea mai plauzibilă în ceea ce priveşte
Exodul evreilor din Egipt. Archer observă că teologii au propus chiar mai multe date ale exodului, ca 1445
î.C., 1290 î.C., 1225 î.C., şi chiar 1320 î.C. (vezi Archer, op.cit., p. 241)

46
 A. În privinţa datei timpurii, argumente în favoarea acestei ipoteze sunt
următoarele:

- Doveziile arheologice de la Ierihon şi din Haţor, argumenteaza în favoarea secolului

al XV-lea ca dată a Exodului.
- Exodul 12:40 dateaza intrarea lui Iacov în Egipt în timpul domniei lui Sesostris III
(1878-1843 î.C.), considerată a fi mai acceptabila decât perioada Hyksosilor (1674-1576).
- Merneptah Stela, compusă în aproximativ 1220 î.C., indica faptul ca în acea vreme
Israel era instalat în Canaan şi era o natiune de sine stătătoare. Cercetătorii datează cel de-al
cincilea an al lui Merneptah în jurul anului 1250 î.C.41
- Tăbliţele de la Amarna, compuse prin anul 1400 î.C., descriu o perioada de criză
cauzată de un popor numit ”Habiru,” nume care ar părea să îi desemneze evrei.
- În Impăraţi 6:1 se afirmă că Exodul avut loc cu 480 de ani inainte de al 4-lea an
al domniei lui Solomon (aproximativ în 966 sau în 957 î.C.). Ca urmare, anii posibili ai
Exodului ar putea fi 1437 î.C.
- În conformitate cu pasajul din Judecători 11:26, se poate afirma că Israel ocupase
Canaanul cu 300 de ani înainte de Iefta (1100-1050 î.C.). De aici rezulta că Iosua a cucerit
Canaanul prin anul 1440 î.C.
- Moise a stat în Madian 40 de ani (Fapte 7.3; Exod 2.23). Pe baza acestei informaţii
vom observa că singurii Faraoni care au domnit aproximativ 40 de ani, au fost Thutmose
III (1504 - 1450) şi Ramses II (1290-1224). Ca urmare am putea sugera două date posibile
în funcţie de perioada domniei acestor Faraoni.
− Data timpurie susţine că perioada judecatorilor a fost de aproximativ 250 de
ani în loc de 180 de ani, sugeraţi de susţinătorii datei târzii, ceea ce este mai
rezonabil din punctul de vedere al cronologiei propuse de autorii biblici.
− Despre Thutmose IV aflăm că el nu a fost mostenitorul legal la tron. Aceasta ar
putea conduce la faptul că mostenitorul a murit în Urgia a X-a, a întâilor născuţi
ai egiptenilor.
− Pe baza dovezilor arheologice, referitoare la reşedinţa faraonilor din secolul
al XV-lea în Delta Nilului, se afirmă că Tutmose III a fost faraonul opresiunii
evreilor, iar Amenhotep II faraonul exdului.42

B. În ceea ce priveşte Data târzie, argumentele sunt în favoarea anului 1266 î.C.
Vom prezenta în continuare dovezile aduse de susţinătorii acestei ipoteze:43

- Vechiul Testament nu mentioneaza invazia în Canaan a Faraonilor Seti I şi Ramses

II, deoarece Israel nu se afla incă în ţară.
- Israelitii construiau cetatiile Piton şi Ramses (Exod 1:11). Datele istorice spun că
cetatea Ramses a fost construita de Seti I (1318-1304) şi terminata de Ramses II (1304-
1237).
- Cei 430 de ani mentionati în Exod 12:40, ar plasa intrarea lui Iacov în Egipt, în
perioada Hyksosilor (1730-1570). Aceasta vreme a unei dinastii străine ar fi mult mai
favorabilă, primirii bune a lui Iacov şi a familiei sale numeroase în Egipt.
41
Archer, op.cit., p. 241.
42
Archer, op.cit., p. 243.
43
Idem.

47
 - Civilizatiile Edom, Amon şi Moab nu existau în secolul al XV-lea î.C. Naratiunea
Exodului vorbeste despre contactele ce au existat intre Israel şi aceste natiuni. De aici ar
rezulta că datarea Exodului se potriveşte în secolul al XIII – lea î.C.
- Stela Merneptah (1220 î.C.) arată că Israel era în Canaan în acea vreme, în al cincilea
an al domniei acestui rege.44 Numele ”Israel” nu e mentionat în nici o sursă istorica pâna la
acea data (1220). Acest lucru ar demonstra că ocuparea nu a inceput cu 200 de ani inainte
(1400 î.C.).
- Poporul numit ”Habiru” nu se referă la evrei. Acest popor este mentionat înca din
secolul al XVIII – lea î.C.
- Considerând ca perioadele de domnie ale unor judecatori se suprapun, din punct de
vedere cronologic, ar rezulta ca perioada judecatorilor nu a fost mai lunga de 150 de ani.
- Cei care optează pentru această dată consideră că cei 480 de ani din 1 Impăraţi 6:1
trebuie interpretaţi simbolic. Numărul se referă la 12 generatii de evrei (o generatie fiind
considerată de aproximativ 25 de ani). În consecinţă, datarea Exodului poate fi plasată în
perioada 1266 -1260 î.C.
- Cei 300 de ani mentionati de Iefta sunt o exagerare pentru că el nu a avut acces la
arhivele istorice.
- Expresia ”40 de ani” trebuie intrepretată, de asemenea, simbolic indicând o perioada
lunga, nedeterminată de timp.
- Faptul ca Thutmose IV nu a fost mostenitorul legal, nu poate fi luat ca un argument
pentru a susţine că mostenitorul legal la tronul Egiptului a murit în urgia a X-a.
- Dovezile arheologice de la Lachis, Ierihon, Hazor, Debir ar susţine secolul al XIII-
lea pentru Exod.
− Thutmose III nu e mentionat în cronicile egiptene ca un mare constructor, ceea
ce ar infirma data timpurie a Exodului.
− Din dovezile arheologice, s-a constatat că în vremea lui Tutmose III evreii nu mai
locuiau în Gosen.45

Traseu l din Egipt în Canaan urmat de evrei la Exod

Nu se cunoaşte cu exactitate, drumul parcurs de evrei, din Egipt spre Canaan;

cercetătorii au sugerat 3 rute posibile, pe care le-au putut urma evreii în drumul lor spre
Canaan.46 Dificultatea stabilirii traseului, se datorează lipsei unor repere geografice, cum
ar fi: identificarea muntelui Sinai, şi identificarea unor locuri menţionate în Exod şi în alte
cărţi ale Torei, din pustia Sinai.
Cele 3 rute, propuse de către cercetători, sunt:47
- teoria rutei de Nord;
- teoria rutei centrale;
− teoria rutei de Sud – fiind şi ruta tradiţională.

44
Archer, op.cit., p. 244.
45
Archer, op.cit., p. 246.
46
LaSor, op.cit., p. 128-130.
47
Hill, op.cit., p. 107-110.

48
 Teoria rutei de Nord

În ceea ce priveşte această rută, specialiştii, vin cu următoarele argumente:
− Traseul de Nord corespunde cu afirmaţia lui Moise din Exod 3:18, unde el susţine
că, la muntele sinai se putea ajunge în 3 zile;
− Ei identifică localitatea Baal–Ţefon cu actuala localitate Ras–Kasrun, din Nord-
vestul peninsulei Sinai;
− Traseul propus, de această teorie, reprezintă cea mai scurtă distanţă de la Egipt
la Cades-Barnea, care se află în partea de Sud, la graniţa cu Canaanul. În opinia
acestor cercetători, evreii aveau interesul să meargă pe drumul cel mai scurt,

Aceasta teorie e cea mai putin probabila deoarece:

− Textul din Deuteronom 1:2, ne informează că, distanţa de la Hebron la Cades-Barnea

este de 11 zile, ceea ce corespunde cu identificare muntelui Sinai în partea de Nord.
− Evreii erau prea aproape de teritoriul Egiptului, fiind în pericol de a fi atacaţi.
− În Exod 13:17 citim că ”După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu
l-a dus pe drumul care dă în ţara Filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis
Dumnezeu: „S’ar putea să-i pară rău poporului văzînd războiul, şi să se întoarcă în
Egipt.”

Teoria rutei Centrale

Cei ce susţin această teorie, ipoteză, afirmă că, muntele sinai se află undeva în Nord-
Vestul deşertului Arabiei, deasupra Golfului Aqaba. Argumente în sprijinul acestei teorii,
sunt:
- Localizarea geografică a muntelui Sinai, este în apropierea ţării Madianiţilor,
unde Moise a trăit 40 ani, şi a avut revelaţia de pe muntele Sinai (Ex.3.1;18.1).
− Sa descoperit un munte care are un crater vulcanic, ceea ce corespunde cu
relatarea din Exod 19:16-25, unde autorul afiră că, „muntele sa umplut de fum”;

Această teorie este contrazisă de alţi cercetători; deoarece:

− madianiţii din tribul Keniţilor erau nomanzi, deplasându-se teritorii întinse în

pustia Sinai. Kenitii au fost un trib madianit nomad a carui prezenta în regiunea
Sinai e bine atestata. Ei au cucerit cu Iuda pe Canaaniţi (Judecători1.16;4.11).
- Teofania de pe muntele Sinai nu necesită prezenţa unui munte vulcanic.

Teoria rutei de Sud

Este numită ruta tradiţională şi este acceptată de cei mai mulţi cercetători; deoarece se
armonizează cel mai bine cu relatarea biblica şi din punct de vedere geografic.
- Această rută, localizează Muntele Sinai în Sudul Peninsulei Sinai, ceea ce
corespunde mai bine şi cu durata călătoriei, făcută de evrei, în pustie.
- Localităţile din pustia Sinai corespund, în mare parte, cu descrierea din Torah,
în sensul că, evreii au traversat Marea Roşie, numită Marea Trestiilor, care se

49
 află între Canalul de Suez şi Marea Mediterana, precum şi alte zone ca Lacurile
Amare şi alte locuri menţionate în textul biblic.

Scopul scrierii cărţii

Autorul cărţii vorbeşte despre evoluţia şi piedicile în calea formării poporului lui
Yahweh – Israel (Exod 11:1), naşterea viitorului eliberator al evreilor – Moise, înţelegerea
greşită a chemării sale. Urmează apoi prima intervenţie a lui Yahweh în vederea izbăvirii
lui Israel din Egipt şi dezamăgirea poporului (Exod 5:1ff.)
Cartea prezintă urgiile care s-au abătut asupra Egiptului.48 Confruntarea dintre Moise
şi Faraon este de natură spirituală, între Yahweh şi zeii Egiptului.Punctul culminant al
urgiilor, a fost uciderea întâilor născuţi, cruţarea întâilor născuţi ai evreilor şi Exodul din
Egipt. Domnul a zis lui Moise: „Voi mai aduce o urgie asupra lui Faraon şi asupra Egiptului.
După aceea, vă va lăsa să plecaţi de aici. Cînd vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni
de aici (Exod 11:1).
Se vorbeşte şi despre testarea poporului Israel în pustie, şi despre biruinţele Domnului
(Exod 17şu).
La mijlocul cărţii este prezentată teofania, în contextul în care este dat Decalogul.
Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău,
care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei... (Exod 20:1-2).
Exodul prezintă şi textul care a stat la baza tradiţiei lui Israel de mai târziu, cunoscută
sub numele de „Tradiţia orală.” Moise, Aaron şi cei şaptezeci de bătrâni îl văd pe Yahweh
şi primesc de la El Tablele Legii. Avem aici comunicare reală a omului cu divinitatea, nu
doar o teorie. Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu,
şi şaptezeci de bătrîni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncîndu-vă cu faţa la
pământ (Exod 24:1)... Moise a scris toate cuvintele Domnului (Exod 24:4).
Începând cu capitolul 25, cartea prezintă lucrarea de construire a Cortului Întâlnirii.
Poporul a adus daruri, şi Yahweh înmânează planul de construire a Cortului întâlnirii.
Autorul arată cum Yahweh colaborează cu omul pentru împlinirea planurilor Sale. Domnul
a vorbit lui Moise, şi a zis:... (Exod 25:1). „Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-Mi aducă un dar;
să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă... (Exod 25:1)...
Să-Mi facă un locaş sfânt... (Exod 25:1). Cartea se încheie cu descrierea slavei Domnului
care a coborât în mijlocul taberei lui Israel, la sfinţirea Cortului (Exod 40).

Structura cărţii

Cercetătorii susţin că Legamântul lui Israel cu Yahweh este prezentat după modeul
Tratelor Hitite de suveranitate, care aveau structura prezentată mai jos:49
1. Preambul Exod 20.2a
2. Prolog istoric Exod 20.2b

48
Vezi LaSor, op.cit., p. 137-140.
49
Despre această structurare după modelul Tratatelor de suveranitate Hitite vom mai vorbi la secţiunea re-
feritoare la organizarea cărţii Deuteronom, din acest volum. Consultă în acest sens Mendenhall, Law and
Covenant in Israel, p.31, precum şi cartea lui Smith, op.cit., p.138-144.

50
 3. Stipulari Exod 20.3-17 (Decalogul). Această secţiune mai include şi Exod 20.21-
23.19
4. Pastrarea şi citirea în public a documentului Exod 24.7
5. Lista martorilor Exod 24.1-11
6.Binecuvântari şi blesteme Exod 23.20-33 (vezi şi Lev.26).

Cartea Exod ar putea fi împărţită, de asemenea, în 5 mari secţiuni, şi anume:50

1. Planificarea Exodului prin intermediul lui Moise 1.1-4:31

A. Nevoia Exodului: Robia evreilor în Egipt 1
B. Anticiparea Exodului: Viaţa şi chemarea lui Moise 2:1-25
C. Precipitarea Exodului: Mesajul divin şi trimiterea lui Moise 4.1-31

2. Împiedecarea Exodului de către Faraon 5:1-11:10

3. Efectuarea Exodului de către Yahweh 12:1-18:27

A. De la Gosen la Marea Roşie 12:1-13:22
B. Trecerea Mării Roşii 14:1-31
C. De la Marea Roşie la Sinai 15:1-18:27

4. Darea Legii 19:1-24:18

5. Construirea Cortului 25:1-40:38

Teme importante în carte

Exodul ca realitate istorică

Cartea Exodul 1:7-9 vorbeşte despre uimitoare înmulţire a lui Israel. Exod 4:22
afirmă că Israel este întâiul născut al lui Dumnezeu. Acest concept continuă tema seminţei.
Legământul nu a fost uitat. Dar ceea ce i-a deranjat pe mulţi teologi nu a fost continuitatea
naraţiunii ci conţinutul celor două legăminte. Legământul de pe Sinai a impus porunci,
obligaţii, în timp ce Legământul din Genesa vorbeşte despre darurile binecuvântării şi
promisiunii. Aceşti teologi se întreabă: Cum este posibil ca cele două Legăminte să aibă
legătură unul cu celălalt pe baza conţinutului lor ? Este amintit von Rad, care analizând
structura literară a Hexateuhului ajunge la concluzia că mărturia de credinţă din Deut.
26:5-9, precum şi alte crezuri asemănătoare ca cel din Iosua 24:16-18 care mărturiseşte
despre a) începutul patriarhilor, b) eliberarea din Egipt, c) pribegia prin pustie, stau la baza
mesajului Hexateuhului. Interesant este faptul că evenimentele de pe Sinai nu sunt incluse
în crezuri, deşi aceste evenimete sunt în inima celor cinci cărţi ale Canonului. Soluţia
lui von Rad este că evenimentele de pe Sinai aparţin unei tradiţii separate şi unei istorii
separate care nu este conectată cu Exodul sau cu evenimentele din pustie. Abia mai târziu, în
perioada exilului, autorul sursei Yahwiste a combinat Legea cu Evanghelia. El consideră că

50
Consultă Baxter, op.cit., p. 77, 84, 95.

51
Sinaiul a fost o Legendă privitoare la cult a cărui istoricitate se pune sub semnul întrebării.
Acest material a separat matrialul de la Kadeş din Exod 17 de continuarea lui în Numeri
10.51
Există însă argumente puternice împotriva acestei ipoteze: a) conexiunea evidentă
între evenimentul Exodului şi Sinai în cartea Exodului (19:3-8 20:2-17), b) eliberarea din
Egipt e considerată o motivaţie pentru împlinirea cerinţelor Legământului mozaic (cf.
Iosua 24 şi 1 Samuel 12), c) Sinai nu trebuie înlăturat din istoria şi teologia cărţii Exod.
Dumnezeu a ales să se reveleze în evenimente istorice, iar unul din ele este şi Exodul
evreilor din Egipt.52

Revelarea lui Dumnezeu

În interpretarea Vechiului Testament trebuie sa pornim de la revelatie ca si proces al
cunoasterii lui Dumnezeu de catre om. Israel L-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că El a avut
iniţiativa. Acest proces se numeşte „revelaţie.”53 James Barr care afirma ca “reveletia este
absolut necesara pentru credinta crestina” in caz contrar informatiile din Vechiul Testament
ar fi doar o serie de idei pe care oamenii le-au formulat ca si pareri propii. Trebuie să
acceptăm ca o axiomă faptul că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine omului.
A-L cunoaste pe Dumnezeu inseamana mai mult decat a avea informatii de natura
intelectuala despre divinitate, in sensul acesta el mentioneaza 4 versete biblice Ps 103:7
unde autorul afirma ca Dumnezeu Si-a facut de cunoscut caile Sale lui Moise, in Exod 6:3
Dumnezeu afirma ca numele sau Yahveh nu a fost cunoscut parintilor lui Israel Avraan,
Isaac si Iacov care L-au cunoscut sub numele de Dumnezeul Atotputernic (El Shadai).
În legătură cu numele lui Dumnezeu din Exod 3:14 ‫ ֶאְהֶיה ֲאֶׁשר ֶאְהֶיה‬ebraica, acesta este o
forma la imperfect a verbului “a fi” sau “a devei.”54
În Numeri 12:6-8 Dumnezeu mustra pe Maria si Aron aratand ca El se descopera in
vedenii in vis, insa modul in care i s-a descoperit lui Moise este special: “Nu tot asa este
cu robul meu Moise,Eu ...Ma descopar lui...el vede chipul Domnului.” Există mai mulţi
termeni folosiţi de autorii Vechiului Testament care susţin ideea de revelatie.
Ideea de cunoastere a lui Yahweh este diferita de concepţia pe care o avem in prezent,
în legătură cu termenul „cunoaştere,” cu sensul de a intelege lucruri cu ajutorul ratiunii.
În V.T cunoasterea inseamna comuniune, intimitate cu cineva sau cu ceva .In Amos 3:2
Dumnezeu afirma despre Israel: “Numai pe voi va-m cunoscut dintre toate familiile
pamantului” implicand sensul de relatie privilegiata dintre Yahweh si Israel.

Ascultarea - o condiţie a binecuvântării

Dumnezeu a dat lui Israel poruncile pentru a fi respectate. În Exod 20, Dumnezeu
a dat Cele 10 Porunci, care sunt repretate şi în Deuteronom 5. Poruncile au promovat
51
Consultă Kaiser, op.cit., p. 60-61, şi Von Rad, The Problem of the Hexateuch and Other Essays, traducător E.
W. T. Dickesen, (New York: McGraw-Hill Co., 1966), p. 1-26.
52
Vezi Walter Kaiser Jr., Toward an Old Testament Theology, (Zondervan: Grand Rapids, 1978), p. 25-32.
53
Smith, Ralph, Old Testament Theology: Its History, Method, and Message, (Nashville: Broadman & Holman
Publishers, 1993), p. 101-108.
54
Referitor la numele Yahweh, consultă cartea lui Hans Klein,Viaţa binecuvântată: Scurt cuprins al învăţă-
turilor biblice, traducător, Alexandru A. Muntean, (Bucureşti: Editura Blueprint, 2004), p.33-34. Vezi de
asemenea Harrison, op.cit., p. 399-403.

52
imperativul sfinteniei în comunitatea evreiasca. Diferenţele dintre cele două relatări ale
Decalogului (Exod 20; Deuteronom 5) au aparut în contextul reinoirii legamântului. Cele
zece porunci reflectă de fapt caracterul lui Yahweh.
În Decalog exista patru legi ce au în vedere dimensiunea verticala: relaţia credinciosului
cu Dumnezeu, iar sase legi care au în vedere dimensiunea pe cea orizontala: relaţia
credinciosului cu semenii.

În continuare vom prezenta modul în care numerotează Cele zece porunci, Protestanţii
şi Romano-Catolicii.

PROTESTANŢII ROMANO-CATOLICI
1. Dumnezeii străini 1. Dumnezeii străini şi chipuri
2. Chipuri 2. Numele lui Dumnezeu
3. Numele lui Dumnezeu 3. Sabat
4. Sabat 4. Părinţi
5. Părinţi 5. Crimă
6. Crimă 6. Adulter
7. Adulter 7. Furtul
8. Furt 8. Mărturie mincinoasă
9. Mărturie mincinoasă 9. Poftirea nevestei aproapelui
10. Poftă 10. Poftirea bunului aproapelui

Dumnezeu aştepta ca poporul Său să asculte de aceste porunci. Teologii au fost

preocupaţi de a găsi relaţia dintre binecuvântarea divină şi ascultarea poporului Domnului.
Analizând cărţile Pentateuhului, vom observa că binecuvântarea divină se află într-o relaţie
directă cu ascultarea.
Această relaţie nu este prezentă doar în legământul mozaic, încheiat după Exod. Există
o legătură directă între poruncă şi binecuvântarea încă din perioada patriarhală. Poruncile
în perioada patriarhală se întâlnesc sub formă de imperative şi interdicţii.55 De exemplu
în Genesa avem: 12:1 “Ieşi din ţara ta,” 13:14 “Ridică-ţi ochii şi priveşte,” 15:9 “Adu-mi
o efă,” 15:1 “Nu te teme,” 17:1 “Umblă înaintea Mea şi fii neprihănit,” 22:2 “Ia-l pe fiul
tău şi du-te,” 26:2 “Nu te opri în Egipt,” 26:24 “Nu te înfricoşa,” 31:3 “întoarce-te în ţara
părinţilor tăi,” 35:11 “Creşteţi şi înmulţiţi-vă,” care ne demonstrează că în aceste situaţii
porunca a precedat promisiunea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Pentru Avraam ascultarea nu a fost o condiţie a Legământului. Totuşi datoria de a
asculta a fost accentuată în special în Genesa 22:18 şi 26:5. “Pentru că ai ascultat de vocea
Mea...şi ai păzit poruncile Mele şi Legile Mele.” Autorul epistole Evrei (11:8) observă
corect faptul că “prin credinţă a ascultat Avraam.” Credinţa trebuie să fie în strânsă
legătură cu faptele pentru a se dovedi eficientă şi autentică. Aşa cum promisiunea este
considerată un dar de la Dumnezeu, tot aşa trebuie considerată şi Legea (Psalmii 1:2 19:7-
11 40:8 119). În Deuteronom 4:7-8 este pusă întrebarea: Ce popor are porunci şi Legi ca
ale voastre?

55
Kaiser, op.cit., p. 60-61,

53
 LEVITICUL

Titlul cărţii

Cartea, se numeşte în ebraică ‫ ַוִיְּקָרא‬- „Vaicara,” care se traduce prin: „Şi El a chemat.”
Sunt primele cuvinte din Carte. Titlul cărţii, în limba română, provine din LXX, unde cartea
se numeşte Λευιtικων – „Leveticon,” care se traduce prin „ceea ce aparţine leviţilor.”

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea nu ne prezintă numele autorului. Traditia ebraica şi cea crestina atribuie cartea
lui Moise. Alte informaţii legate de autorul Leviticului au fost prezentate când s-a discutat
despre reprezentanţii Ipotezei documentare a Pentateuhului.
Tradiţia evreească, susţine că, Moise a scris cartea, după ieşirea din Egipt, în cca. 1
400 î.C. Continutul cărţii este parte din revelatia pe care a avut-o Moise în cortul intâlnirii
(Levitic 1:1), care se afla la Muntele Sinai, în intervalul de 11 luni de şedere la Sinai. Textul
din Exod 19:1 vorbeşte despre luna a III-a, anul I la Muntele Sinai, şi versetul din Exod
40:17, care face referire la luna I, anul al II-lea. Versetul din Numeri 10:11 ne informează
că în luna a-II-a, anul al II-lea, evreii au părăsit Sinaiul. Există două posibilităţi de a plasa
scrierea cărţii. Cercetătorii susţin că Leviticul reprezintă o etapă importantă în evoluţia
religiei lui Israel.56
Reprezentanţii criticii istorice susţin că, primele reguli de închinare publică, a
poporului Israel, ca Naţiune, le-a formulat Moise, însă, cartea a trecut prin mai multe faze
de revizuire şi redactări, vreme de mai multe secole la rând. Ei susţin că textul cărţii,
reflectă o societate sedentară, bine organizată, care practica o închinare publică cu centru
la Templul din IerusalimÎ În concepţia lor, mai mulţi redactori, au contribuit la forma finală
a scrierii.
Reprezentanţii ipotezei documentare afirmă că Leveticul, foloseşte în exclusivitate,
sursa Preoţească („P”), care a fost finalizată prin secolul V î.C. O eatpă importantă, în
scrierea cărţii, a constituit-o redactarea, aşa numitului „Cod al sfinţeniei,” înregistrat în
Levetic 17-26. Se afirmă că, preoţii din Ierusalim, au compilat aceste legi, spre sfârşitul
secolului al VII-lea. Leveticul, în forma ei actuală, a fost scrisă după Exil, când i-au fost
adăugate secţiunile referitoare la ritualul jertfelor (1-7), legile de curăţire (11-16) şi secţiuni
referitoare la „blestem şi binecuvântare” (27); şi referiritoare la juruinţe.

În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, există două teorii, sustinute de cei care afirma
ca un singur autor (Moise sau un altul) a scris Leviticul. 1.Cei ce sustin data timpurie a
Exodului, iau în considerare anul 1400 î.C.57

56
Hill, op.cit., p. 119-120.
57
Consultă Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, traducător P. Dumintru Groşan, Intro-
ducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol. 1, Bucureşti: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 389-407.

54
 2.Cei ce sustin data târzie pledează pentru anul 1200 î.C. Pentru cei ce sustin Ipoteza
Documentară, aceştia afirmă că Leviticul a fost scris de autorii sursei preotesti (P) care au
fost preocupaţi în special de închinarea în public, şi anume: de ritualuri, de legi cu privire
la curătire, de genealogii. Se afirmă că Leviticul a fost scris de unul sau mai mulţi preoţi din
ordinul leviţilor, în perioada 550-450 î.C. Prin anul 400 î.C., acest document a fost atasat la
sursele J, E şi D, completându-se astfel Pentateuhul.
O categorie de teologi care sustin ca sursa P este preexilica dar nu mozaica, plasează
Leviticul în vremea judecătorilor.
Ei au găsit argumente în favoarea acestei opinii:58
- similaritati intre Levitic, Judecatori şi Samuel în abordarea subiectelor ca: sfintenia
personală, razboi, sângele de jertfa (Levitic 17.10-16 şi 1 Samuel 14.33-34).
- au fost identificate citate din Leviticul care sunt preexilice ( sau exilice), (vezi Levitic
7:20) (Deuteronom 26.14; Ezra 18.13;20.9).
- ei au descoperit asemanari cu sistemul juridic mesopotamian, ceea ce ar susţine o
data timpurie, cel tirziu înaintea divizării împărăţiei lui Israel.
- faptul că Ezechiel face referiri la conţinutul cărţii Leviticul, dovedeşte că această
carte a fost terminata cel tirziu inainte de exil, aproximativ prin 596 î.C.
- analizând legile din Levitic observam ca ele nu se potrivesc bine cu contextul
postexilic al evreilor

În ceea ce priveşte ipoteza că Moise a fost autorul, şi a celor care susţin perioda
timpurie de scriere a cărţii, sunt aduse următoarele argumente:
− dovezile interne din carte arată că Moise a fost receptorul direct al poruncilor lui
Dumnezeu,
− cartea prezinta atmosfera de desert, specifică perioadei susţinute de părerea
tradiţională.

În concluzie, vom spune că nu se poate cunoaşte cu exactitate dacă Moise a fost

autorul, sau daca el a dictat altor cărturari conţinutul cărţii. Ceea ce putem spune este că
materialul cu caracter juridic din carte, a fost standardizat foarte devreme în istoria lui
Israel, deoarece Leviticul a fost folosit ca manual pentru preoţi. Aceştia au avut un rol
deosebit încă de la începuturile lui Israel, ca naţiune.
Vorbind despre influenţa contextului cultural asupra ritualurilor religioase descrise
în Levitic, vom observa că evreii nu erau singurii care au practicat în Orientul Apropiat
ritualul purificarii şi sacrificiile animale. Organizarea foarte riguroasă a clasei preotesti
în Orientul Apropiat, este un fapt cunoscut în zonă. Ceremonialul spalarii şi ungerii sau
purificarii inainte de inchinare sau slujirea inaintea zeilor, erau practicate şi în Mesopotamia
şi în Egipt.
Religia canaanită practica „Jertfa de pace” şi „arderea de tot, precum şi alte ritualuri
similare, întâlnite în închinarea evreilor.
Cu toate asemanarile existente,religia evreiască se deosebeşte de celelalte religii din
Orientul apropiat prin faptul că popagă:
- idea de revelatie directa şi de teofanie
- promovează conceptul de monoteism strict,

58
Hill, op.cit., p. 120-121.

55
 - înţelegerea rolului preotiei
- accentul pus în religia mozaică pe standardele morale ridicate, datorita dreptatii lui
Yahweh în contrast cu comportamentul foarte capricios al zeitatilor pagâne,
- multe din religile pagâne practicau sacrificiile umane, ceea ce în religia iudaica erau
de neconceput.

Analizând contextul istoric al perioadei în care s-a scris cartea, teologii au ajuns la
concluzia că şi civilizaţia sumeriană din perioada respectivă avea un sistem religios de
organizare similar cu cel din Israel. Diferite aspecte ale educaţiei erau sub supravegherea
preoţilor. Preoţii erau responsabili pentru educarea poporului în diferite domenii specializate
cum ar fi: lege, religie, medicină, administraţie şi diplomaţie. Un mod similar de organizare
l-au observat cercetătorii şi în Egiptul antic, unde au fost descoperite opere literare precum
şi lucrări în diferite domenii de activitate care proveneau dintr-o perioadă timpurie. În aşa
numitele textele piramidelor datate în mileniul 3 î.C. s-a descoperit texte religioase care îl
slăveau pe zeul Ptah, considerat cauza primară a existenţei.59 Aceste lucrări demonstrează
vechimea cărţii Levitic care poate fi datată în perioada lui Moise.

Scopul cărţii

Leviticul a fost conceput ca un manual de reguli şi indatoriri pentru preoti. Cartea

poate fi de asemenea considerată şi un manual de instruire pentru intreaga comunitate
a lui Israel, invaţându-i cum sa traiasca o viaţa sfinta.60 Autorul, vorbeşte despre modul
în care, omul se poate apropia de Dumnezeu. O expresie se repetă frecvent, în primele
7 capitole, este „i se va ierta” păcatul (4:20; 5:16; etc.). Religia mozaică, ca şi religia
creştină, este unică, în ceea ce priveşte declaraţia pe care o face Yehowah credinciosului,
în legătură cu iertarea păcatelor. Referitor la creştinism, el este singura religie în care
închinătorul L-a putut auzi pe Dumnezeu, rostind cuvintele „fiule, păcatele îţi sunt iertate”
(Marcu 2:5). Invatatura centrala a cărţii este rezumata în porunca: „Voi sa fiti sfinti...
caci Eu,Domnul,sunt sfint” (Lev.11.44-45). În prima parte a cărţii sunt prezentate cerintele
pentru inchinarea înaintea lui Yahweh (capitolul1-10), iar în a doua parte este prezentat
modul în care poporul legamintului trebuie sa traducă ideea de sfintenie în viaţa de zi cu zi
(Leviticul 11-27).
Leviticul este un manual despre sfintenie, destinat sa invete pe poporul lui Dumnezeu:
(1) inchinarea sfânta şi (2) viaţa sfânta, astfel incât ei sa se poata bucura de prezenta şi de
binecuvântarile lui Dumnezeu (cf. Lev. 26.1-13).61
Leviticul înregistrează legea care a stat la baza transformării unei hoarde de sclavi
într-o naţiune bine organizată, şi aleasă pentru a fi Poporul lui Dumnezeu (cf. Exod 19:6).
Deşi pentru cititorul modern, cartea poate fi plictisitoare, pentru evreul din epoca Vechiului
Testament, ea stătea la baza existenţei lor.
59
Informaţii referitoare la religia sumerienilor, consultă Constantin Daniel, Civilizaţia Sumeriană, Bucureşti:
Editura Sport-Turism, 1983, p. 154-168.
60
Hill., op.cit., p. 122. Consultă şi Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gh. Barna, Mircea Chialda, Studiul
Vechiului Testament, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985,
p. 113.
61
Baxter, op.cit., p. 152.

56
 Cartea Leveticului, vorbeşte şi despre modul în care, credinciosul trebuie să se
comporte în prezenţa lui Dumnezeu. Ea era interesantă şi vitală pentru păcătosul, care
dorea să-şi rezolve problema păcatului săvârşit în mod voit sau involuntar).

Structura cărţii

Cartea ar putea fi împărţită în două secţiuni importante:

1. Reguli referitoare la modul de apropiere faţă de un Dumnezeu Sfânt (Lev. 1-10).
Sunt legi date de Dumnezeu lui Moise, cum ar fi: jertfele de ardere de tot, de
pace, pentru vină, de dedicare, etc. În finalul acestei secţiune, în Levitic 10.1, fiii
lui Aaron: Nadab şi Abihu, au adus înaintea Domnului foc străin. „Atunci a ieşit
un foc dinaintea Domnului , i-a mistuit” pentru că s-au apropiat de Yahweh în
mod necorespunzător.
2. Modul de trăire în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt.62 Leviticul 11-27 conţine legi
cu privire la curăţie, cum să trăieşti în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt. Ritualurile
curăţirii şi păzirea sărbătorilor, reprezentau acţiuni importante pentru a reuşi să
trăieşti în prezenţa lui Yahweh.

Din punct de vedere al firului succesiunii evenimentelor prezentate în Pentateuh,

Leviticul este o continuare a naratiunii începută în Exod 25-40. Exodul se incheie cu
adunarea festiva a poporului şi sfintirea cortului, iar Leviticul incepe cu cuvintul lui
Dumnezeu adresat lui Moise, în cortul intâlnirii, în legatura cu regulile de inchinare şi
de slujire la cort. Folosirea conjunctiei „şi” de la inceputul cărţii (Levitic 1.1) care este
omisa în unele traduceri, indica faptul ca naratiunea din Leviticul este o continuare a unei
naraţiuni anterioare.
Cartea contine legi care îi ajutau pe evrei sa traiasca o viaţa care sa reflecteze sfintenia
lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi (cf.Exod 19.6).
Capitolele 11-16 prezinta diferite lucruri necurate, care impiedica inchinarea adevarata,
iar capitolele 17-25 reprezinta un ghid practic de traire sfânta, astfel incit sa nu se poata
face distinctia absoluta intre viaţa religioasa a lui Israel şi viaţa cotidiană obişnuită.
Ultimele 2 capitolulale cărţii (26-27) cauta sa sublinieze importanta legamântului.
Capitolul 26 prezinta scopul cărţii incluzind legamântul binecuvântarilor şi al blestemelor.
Acest capitol face de asemenea legatura intre legile prezentate în carte şi procesul de
incheiere a legamântului de pe muntele Sinai intre Israel şi Yahweh (26.45-46). Capitolul
27 prezintă modul în care să se depună juramântul înaintea lui Yahweh.

O împărţire mai detaliată a cărţii poate fi:63

I. Legi referitoare la jertfe (1-7)

1. Jertfa arderii de tot (1.1-17)
2. Jertfa de mincare (2)
3. Jertfa de pace (3)
62
Consultă şi cartea lui Beniamin Fărăgău, Leviticul, Cluj-Napoca: Imprimeria „Ardealul,” 2003, p. 20,21,118-
125.
63
Archer, op.cit., p. 257-258.

57
 4. Jerfa pentru pacat (4.1-5.13)
5. Jertfa pentru vina (5.14-6.7)
6. Instructiuni pentru aducerea jertfelor (6.8-7.38).
II. Consacrarea preotilor (8-10)
1. Consacrarea lui Aaron şi a fiilor sai (8)
2. Aaron ca mare preot (9)
3. Judecata împotriva lui Nadab şi Abihu (10)
III. Separarea de lucrurile pângărite
1. Lucrurile „curate” şi „necurate” (11)
2. Legea curăţirii la nasterea copiilor (12)
3. Legea privitoare la lepră (13-14)
4. Legea referitoare la scurgeri (15)
IV. Ziua ispasirii (16)
V. Locul jertfelor şi interdictia folosirii singelui ca hrana (17)
VI. Legi referitoare la castitate, necurăţie şi idolatrie (18-20)
VII. Legi pentru preoti (21-22)
VIII. Adunări sfinte (23)
IX. Calendarul (24-25)
X. Binecuvintari şi blesteme (26)
XI. Îndeplinirea jurămintelor şi oferirea darurilor (27).

Teme importante

Sfinţenia

Învăţătura principală a Scrierii este „sfinţenia”. Versetele cheie, se află în 11: 44,45:
„Voi să fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul, sunt Sfânt.” Cuvântul „Sfânt”, în ebraică, este „Kadoş”,
care are două sensuri: „separat şi „strălucitor”. Poporul Israel, nu era perfect, dar era sfânt,
deoarece, a fost pus deoparte de Yahweh, pentru a fi poporul Său, între oameni.
Pentru a se păstra sfânt, poporul Israel trebuia să respecte legile lui Yahweh referitoare
la curăţie, la respectarea sărbătorilor stabilite de Domnul şi celelalte porunci stabilite pentru
apropierea şi trăirea în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt.
Însă, trăirea vieţii, în această poziţie, duce la cel de-al doilea sens al cuvântului, şi
anume: credinciosul devine şi strălucitor pentru cei din jurul lui. Dumnezeu a stabilit
ca Israel să fie lumina neamurilor din jurul lui. În Isaia 42:6 citim: „Eu, Domnul, Te-
am chemat... ca sa fii Lumina neamurilor.” Însă pentru a îndeplini această chemare Israel
trebuia să urmărească în mod consecvent, sfinţenia.
În sensul acesta, evreilor li se cerea să sfinţească atât spaţiul cât şi timpul. Pentru
sfinţirea spaţiului, Dumnezeu a poruncit evreilor să aducă jertfe de curăţire a spaţiului: a
trupului lor sau a locului pe care îl stăpânesc. Referitor la sfinţirea timpului, Dumnezeu a
poruncit respectarea calendarului sacru. Zilele sfinte ale evreilor sunt prezentate de Walton
în tabelul pe care îl prezentăm mai jos.64

64
John Walton, op.cit., p. 18.

58
 ZILE NUME ÎN ZIUA REFERINŢA CARTEA COMEMO-
SPECIALE EBRAICĂ CE SE RAREA (ANIVER-
CITEA SAREA)
Paşte Pesach 14 Nissan Exod. 12 Cântarea lui Eliberarea din Egipt
(sărbătoarea Lev. 23:4-8 Solomon
pâinii
nedospite)
Rusalii Savuoth 6 Sivan
Deuteronom Rut Celebrarea secerişului
16:9-12
Lev. 23:9-14
A noua zi a Tiş-ah be ab 9 Ab Nu există Plângerile Distrugerea Templului
lunii Ab referinţă directă 586 î.C. şi 70 d. C.
Ziua ispăşirii Yom kipur 10 Tişhri Lev. 16, 23:26- Jertfe pentru păcatele
32 naţiunii
Sărbătoarea Sucoth 15-21 Neemia 8 Eclesiastul Pribegia prin pustie
corturilor Tishri Lev. 23:33-36
Înnoire Hanukkah 25 Kislev Ioan 10:22 Restaurarea Templului
164 î.C.
Sărbătoarea Purim 13,14 Estera 9 Estera Eşecul lui Haman de
sorţului (a Adar ucidere a evreilor
zarurilor)

Jertfele

Cartea Leveticului, îl învaţă pe credincios că, apropierea de Dumnezeu şi trăirea în

prezenţa unui Dumnezeu Sfânt, îl costă. Calcarea voii lui Dumnezeu, se putea rezolva;
însă, păcătosul trebuia să plătească. De asemenea, exprimarea recunoştinţei faţă de
binecuvântările lui Dumnezeu, se făcea printr-un dar, pe care credinciosul îl aducea, şi
trebuia să fie de cea mai bună calitate.
John Walton prezintă cele cinci tipuri de sacrificii au fost instituite ca parte a inchinarii
în comun şi a inchinarii individuale:65

65
John Walton, Chronologica Charts of the Old Testament, (Grad Rapids: Zondervan, 1978), p. 45.

59
 NUME PORŢIUNI ALTE ANIMALE OCAZIA, REFERINŢĂ
ARSE PORŢIUNI MOTIVUL
Ardere de toată Nimic fără cusur, ispăşire pentru Lev. 1
tot animal, funcţie păcat în general,
de stare demonstrare a
materială consacrării
Jertfa de o anumită mâncate de Turte nedospite mulţumire generală Lev. 2
mâncare porţiune preot sau grâu, să fie pentru primele
sărate roade
Jertfa de părţile grase împărtăşită sex masculin părtăşie: Lev. 3
pace prin masă de sau feminin, a. pentru o Lev. 22:18-30
a. jertfa de părtăşie de fără cusur, după binecuvânta-
mulţumire către preot şi posibilităţi, de re neaştep-
b.jertfa de cel care bunăvoie; uşoare tată
pentru oferă jertfa cusururi erau b. pentru eli-
jurământ permise berare, când
c. jertfa de s-a făcut un
bunăvoie jurământ cu
această condiţie
c.pt. mulţumire în
general
Jertfa porţiunile mâncate de viţel-preot se aplică când e Lev. 4
pentru grase preot (adunare) nevoie de curăţie
păcat ţap-rege
capră-individ
Jertfa părţile grase mâncate de berbec fără cusur se aplică în Lev. 5:1-6:7
pentru preot cazurile profanării
vină a ceva sfânt sau a
existenţei unei vine

Principiul jertfei este valabil şi în Noul Legământ. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi

(Romani 12: 1) „Să aduce-ţi trupurile voastre ca, o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.
Aceasta, va fi din partea voastră o slujbă Duhovnivească.” În Noul Testament jertfa se
referea la conformarea acţiunilor credinciosului cu voia lui Dumnezeu. Pavel îndeamnă:
„Să nu vă potriviţi chipului vecului acestuia” (Romani 12: 2). Aceasta presupune un
sacrificiu din partea creştinului.
Prin jertfă, credinciosul este mântuit şi în Vechiul şi Noul Testament; şi prin jertfă,
omul trăieşte o viaţă după voia lui Dumnezeu. Jertfele din Vechiul Testament, sunt o umbră
a jertfelor din Noul Testament. Jertfa Domnului Isus şi jertfa creştinului. În 2 Corinteni
5: 15, Pavel scrie: „Şi El (Cristos), a murit pentru toţi, pentru ca, cei ce trăiesc, să nu mai
trăiască pentru ei însişi (jertfa creştinului), ci pentru (Cel ce-a murit) şi-a înviat pentru
ei.”

60
 NUMERI

Titlul cărţii

Cartea are două titluri în ebraică, şi anume: ‫„ – ַוְיַדֵבּר‬Vaidaber,” primul cuvânt din
carte, care înseamnă „şi El a vorbit,” şi ‫„ ְבִּמְדַבּר‬Bemidbar,” al cincilea cuvânt din carte,
care înseamnă „în pustie.” Acesta este al cincilea cuvânt din text, dar se potriveşte mai bine
cu conţinutul cărţii. Cartea, în limba română, provine din Vulgata (latină), unde numele
ei de „Liber Numeri” „cartea numărătorii,” este identic cu cel din traducerea românească.
Titlul cărţii în română provine din LXX, unde cartea se numeşte aritmoi „Aritmoi,” care
înseamnă „Numere.”66
Titlul de „Numeri” dat cărţii se potriveşte cu conţinutul cărţii, deoarece cartea
înregistrează cele două recensăminte ale poporului Israel în pustie: Primul este prezentat
în capitolul 1, care se referă la vechea generaţie, şi al doilea este înregistrat în capitolul 26,
care se referă la recensământul noii generaţii.

Autorul şi data scrierii cărţii

Tradiţia evreiască atribuie cartea lui Moise. Cercetătorii susţin că mai mulţi editori au
contribuit la forma finală a cărţii. Argumentele în acest sens sunt pasajele care se referă la
Moise la persoana a treia şi fac observaţii elogioase la adresa lui.67 Unii teologi consideră
că Moise nu şi-ar fi permis să scrie despre sine acestea. De exemplu, în Numeri 12:3 avem
afirmaţia că: „Moise era un om blând” (cf. Numeri 15. 22-23).
Observaţia că autorul Deuteronomului era familiarizat cu conţinutul cărţii Numeri, ne
conduce spre gândul că Numeri a fost scrisă înaintea Deuteronomului: Deuteronom 8:2.
Includerea anumitor fragmente editoriale cu scopul de a informa audienţa (Hebronul a fost
zidit cu 7 ani înainte de cetatea Ţoar) sugerează faptul că forma finală a cărţii a fost dată
mai târziu, cândva după moartea lui Moise.
Textul menţionează că preoţii au înregistrat şi păstrat legile divine, în special cele
referitoare la îndatoririle lor în relaţia cu Cortul.
Teologii liberali, susţin că autorul a folosit 3 surse, în compunerea cărţii, şi anume:
„J,” „E” şi „P.” Sursele „J” şi „E,” sunt mai greu de separat în Cartea Numeri, deoarece,
acestea au fost unite, formând o sursă comună.68 Ca urmare, în concepţia lor, forma finală a
cărţii, a fost realizată cândva prin secolul al VI î.C. Însă cartea conţine informaţii, preluate
din surse mult mai vechi, începând cu secolul al XIV-lea şi până în secolul al VI-lea î.C.
Cartea Numeri acoperă un interval de timp de 39 de ani şi 9 luni, timp în care Israel
a pribegit prin pustie. Evenimentele asociate cu pribegia primei generaţii de evrei după
exodul din Egipt sunt prezentate în trei etape distincte:

66
Harrison, op.cit., p. 614.
67
Hill., op.cit., p. 130-132.
68
Consultă Brown, op.cit., p. 519.

61
 1. 20 de zile la Muntele Sinai începând cu finalizarea construirii cortului şi până la
ridicarea norului călăuzitor (1:1-10:10)
2. Pedeapsa de 38 de ani în pustie, de la Sinai la Kades, datorată necredinţei şi
rebeliunii primei generaţii (10:11-20:13)
3. Şase luni după perioada celor 39 de ani de pribegie, când a doua generaţie a călătorit
de la Kades la Câmpiile Moabului (20:14-36:13)
Cartea Numeri prezintă numeroase referinţe ale numelor vechi ale cetăţilor şi ţinuturilor
din Israel, şi scoate în evidenţă faptul că naţiunile vecine lui Israel erau bine consolidate
în acea perioadă, cum ar fi: canaaniţi, edomiţi, moabiţi, amoriţi şi medianiţi. Cercetătorii
au negat istoricitatea relatărilor din Numeri referitoare la întâlnirile lui Israel cu naţiunile
a căror existenţă nu poate fi dovedită arheologic, dar negarea istoricităţii textului nu e
un argument puternic în acest sens, deoarece descoperirile arheologice mai târzii tind să
confirme veridicitatea Scripturilor.

Scopul cărţii

Autorul, scoate în evidenţă răbdarea şi credincioşia lui Yahweh, în ciuda permanentei

rebeliuni a lui Israel. Cartea ne vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu, care rămâne
constantă, în timp. Este scoasă în evidenţă sfinţenia lui Dumnezeu, păcatul omului
şi importanţa ascultării de Dumnezeu. Autorul arată modul în care mulţimea de sclavi
evrei a fost organizată într-o comunitate unită care urma să îndeplinească obligaţiile
legământului.
Cartea înregistrează călătoria lui Israel de la Sinai până la Câmpiile Moabului, ceea ce
dovedeşte că Numeri este continuarea naraţiunii din Exod şi Levitic.
Exemplele prezentate în ea sunt folosite ca lecţii de avertizare pentru Biserică, în
scrierile Noului Testament. Biserica, este îndemnată să evite greşelile făcute de Israel
în pustie, datorită necredinţei. Despre acest lucru, ne vorbeşte Pavel, în 1 Corinteni 10:
1-13, unde el, afirmă: „Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au spitit unii din ei, care au pierit
prin şerpi.” (v. 9). Israel a experimentat consecinţele tragice ale neascultării de poruncile
legământului. (Numeri 16:25-50; 25:1-18).
Autorul înregistrează evenimentele ce s-au petrecut înainte de moartea lui Moise şi de
ocuparea Canaanului de către evrei (Deuteronom 8:1-10).

Structura cărţii

În general, cartea e organizată cronologic. Bazându-ne pe datele din carte, putem

afirma că Numeri 1-10 face parte din colecţia „şederii la Sinai” (Exod 19, Numeri 10),
perioadă în care a fost construit cortul, şi s-a format comunitatea legământului.
Numeri este o carte a mişcării, prin contrast cu Leviticul. Deplasările lui Israel, pot fi
luate ca şi criteriu de împărţire a cărţii.69
Numeri ar putea fi împărţită şi în următoarele secţiuni importante:70
1. Vechea generaţie care suferă un mare eşec (1-14),
2. Perioada de tranziţie, pribegia prin pustie (15-20)
3. Noua generaţie care reuşeşeşte să intre în Canaan (21-36)
69
Ioan Vasile Botiza, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Târgu – Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 169.
70
Baxter, op.cit., p.161-162.

62
 O împărţire mai detaliată poate fi următoarea:71

1. 1:1-10:10 Israel şi-a stabilit tabăra la Sinai

2. 10:11-13:25 Călătoria de la Sinai la Kades-Barnea (prima generaţie)
3. 13:26-20:21 Israel şi-a stabilit tabăra la Cades
4. 20:22-21:35 Călătoria de la Kades la Moab (a doua generaţie)
5. 22:1-36:13 Israel şi-a stabilit tabăra la Câmpia Moabului.

Teme importante

Recensământul

Recensământul lui Israel avea mai multe scopuri, cum ar fi: scopuri militare, scopuri
de impozitare şi aspecte referitoare la repartizarea responsabilităţilor în domeniul social şi
religios.72
Termenul ‫„ ֶאֶלף‬elef,” care a fost tradus prin numeralul „mie” în limba română, creează
probleme în ceea ce priveşte sensul lui folosit în acest context. ,,Elef’’se poate traduce prin
„familie,” „clan,” sau „mie.” Dacă „elef” înseamnă „familie,” „clan” şi nu „mie” (numeral),
atunci efectiul armatei lui Israel s-ar reduce drastic, iar populaţia totală reducându-se până
la jumătate de milion de persoane. Unii cercetători susţin că această interpretare ar fi în
acord cu numărul populaţiilor naţiunilor învecinate.73
Cercetătorii au pus sub semnul întrebării autenticitatea cărţii, afirmând că nu a fost
posibilă supravieţuirea în pustie a unei populaţii atât de numeroase. Listele recensământului
afirmă că în pustie au fost aproximativ 600000 de bărbaţi în stare să poarte armele. Unii
critici neagă faptul că Israel a avut o populaţie de 2500000 de oameni (inclusiv femei şi
copii), şi că toţi aceştia ar fi putut supravieţui 40 de ani în pustia Sinai. Nu se putea ca
oamenii şi turmele lor să trăiască vreme de 40 de ani într-o pustie necultivată.
Din punct de vedere uman, acest lucru este imposibil, dar ne putem aştepta ca
Dumnezeu să intervină în mod supranatural. În Numeri, citim că mana venea din cer, apa
ieşea din stânca lovită de Moise cu toiagul. De fapt, Biblia nu poate fi înţeleasă prin simplu
raţionament uman.
Alţi teologi susţin că „Elef” înseamnă „mie” (numeral). Argumentul pentru acest sens
al cuvântului este că în text, după „elef” urmează numeralul ‫„ ֵמאֹות‬meot” care se traduce
prin „sute” (Vezi Numeri 26:22). Ambele interpretări au neajunsuri.
Există şi teologi care susţin că aceste liste aparţin monarhiei lui David sau că ele ar
fi ficţiune. Alţii susţin că cifrele au fost exagerate în procesul de transmitere a textului,
exagerarea făcându-se cu scopul de a impresiona.

71
Archer, op.cit., p. 264-265.
72
Vezi Baxter, op.cit., p. 192-193, şi Archer, op.cit., p. 265-269.
73
Vezi Harrison, op.cit., p. 631-633.

63
 Lecţii despre credinţă din cartea Numeri

Cele două recensăminte înregistrate în Numeri ne învaţă despre importanţa încrederii

în promisiunile lui Dumnezeu în diferite situaţii ale vieţii. Distanţa în timp, între
recensământul primei generaţii (Numeri 1), care s-a făcut înaintea răzvrătirii de la Kades
din pustia Paran (Numeri 13) şi recensământul noii generaţii din Câmpia Moabului (Numeri
26), a fost de aproape 40 de ani. Lecţia recensămintelor a demonstrat că amânarea cuceririi
Canaanului de către Israel, cu 40 de ani, nu s-a datorat efectivului scăzut al armatei din
vremea primei generaţii, deoarece numărul celor înrolaţi în armata lui Israel după al doilea
recensământ a fost mai mic decât la primul recensământ. Cauza amânării intrării în ţară a
fost lipsa de credinţă a primei generaţii, care a fost nimicită în pustie. După aproximativ
40 de ani, evreii, cu un număr, simbolic mai mic de soldaţi, au reuşit să intre în stăpănirea
Canaanului.
Ceea ce a contat pentru Dumnezeu nu a fost mărimea armatei lui Israel, ci mărirea
credinţei lor. Comparând cifrele celor două recensăminte, observăm o uşoară scădere a
numărului de evrei; de la 603 550 (Numeri 1.46), la 601 730 (Numeri 26.51). Compararea
acestor cifre poate avea o semnificaţie simbolică, în sensul că, evreii din prima generaţie,
care se plângeau de incapacitate, în ceea ce priveşte cucerirea Canaanului, deşi erau mai
mulţi la număr, nu au intrat în posesia ţării; în timp ce, fii lor, mai puţini la număr, au reuşit
să cucerească Canaanul. Înţelegem de aici că, victoria nu constă în forţa armatei, ci în
credinţa în Dumnezeu.
Deşi generaţia tânără nu a fost mai numeroasă decât generaţia veche care a pierit în
pustie (au fost mai puţini cu 2000 de oameni), totuşi aceştia au fost în stare să cucerescă
Canaanul deoarece au fost gata să se încreadă în Dumnezeu pe toată perioada cât a durat
drumul lor şi să asculte poruncile Lui în ceea ce priveşte parcurgerea drumului prin pustie,
ceea ce părinţii lor nu au făcut la Kades (Numeri 13).
Despre importanţa credinţei, vorbeşte şi Noul Testament, în Evrei 11:6: „Fără credinţă
este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie
să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Există mai multe evenimente înregistrate în cartea Numeri, care au devenit lecţii
nemuritoare pentru credincioşii care au urmat. Ele sunt înregistrate în scrierile Noului
Testament pentru vertizarea creştinilor (vezi 1 Cor. 10:6-11).
Necredinţa lui Israel din acea perioadă este o avertizare pentru Biserica lui Cristos în
strădania ei pentru moştenirea lucrurilor cereşti. Cel ce citeşte cartea Numeri va fi sfătuit
corect în ceea ce priveşte călătoria spre Canaanul ceresc şi va evita astfel multe greşeli pe
care le-au făcut înaintaşii în credinţă.

Deplasările şi staţionările lui Israel în Pustie

Aşa cum aminteam, Numeri este o carte a mişcării. Poporul Israel a respectat o anumită
dispunere a triburilor în legătură cu sttaţionarea taberei şi cu marşurile pe care le efectuau
în pustie, în drumul lor spre Canaan. Despre aceste aspecte vorbeşte cartea Numeri în 2:1-
34.

64
 Staţionarea celor 12 triburi în jurul cortului s-a făcut astfel:74

MANASE DAN ISAHAR

EFRAIM AŞER CORTUL NEFTALI IUDA

BENIAMIN SIMEON RUBEN GAD ZABULON

Marşul organizat al lui Israel respecta următoarea structură:

IUDA RUBEN MOBILA EFRAIM DAN

CHIVOTUL ISAHAR CORTUL SIMEON CORTULUI MANASE AŞER
ZABULON GAD (CHEHAT) BENIAMIN NEFTALI

74
Schultz, op.cit., p. 103.

65
 DEUTERONOMUL

Titlul

În ebraică titlul este ‫„ ֵאֶלּה ַהְדָּבִרים‬eleh-hadebarim,” primele cuvinte din Deuteronom
1:1. Titlul se traduce: ,,şi acestea sunt cuvintele.’’ Titlul se referă la discursurile pe care le-a
ţinut Moise înaintea lui Israel, care era instalat în câmpiile Moabului, urmând să înceapă
cucerirea Canaanului. Numele cărţii în limba română este Deuteronomion „duteronomion,”
care înseamnă ,,a doua lege.’’ Deutoronomul însă nu este a doua lege, ci ea prezintă un
rezumat al legii şi a istoriei lui Israel în perioada cât a pribegit prin pustie.

Autorul şi data scrierii

Tradiţia evreiască susţine că Moise a scris cartea. Reprezentanţii ipotezei documentare

susţin că Deuteronomul este Cartea Legii găsită în Templu în vremea lui Iosia (640-609).
William de Wette susţine că ea a fost scrisă pentru a justifica reforma, şi pentru a conferi
autoritate împăratului şi proţilor.75 Însă în acest caz, am accepta o fraudă pe care o face
Iosia pentru a justifica reforma religioasă. Din acest motiv, această ipoteză este contestată
de către teologii conservatori. Liberalii, susţin că, Deuteronom-ul a fost scris în secolul al
VII î.C., deoarece există similaritate de limbă cu Ieremia şi cu scrisorile din Lachiş (secolul
al VII î.C.).
Datarea cărţii se face în funcţie de cele două teorii critice moderne referitoare la
Pentateuh şi Primii Profeţi şi anume: 1. Ipoteza Documentară şi 2. Istoria Deuteronomistă.
Pe baza acestor teorii s-a stabilit că Deuteronomul a fost scrisă în secolul al VII -lea î.C. Ei
consideră că Deuteronomul a stat la baza reformei lui Iosia din 622 î.C.
Există texte în carte pe care unii teologi le iau ca argumente pentru susţinerea unei
date de scriere mai târzie decât perioada lui Moise
1. Deuteronom 12 susţine închinarea evreilor la un singur sanctuar. Acest lucru nu a
fost posibil înainte de construirea templului din Ierusalim, în 960 î.C.
2. Deuteronom 17, numită şi „Legea împăratului” a fost scris după instaurarea
monarhiei în Israel, aproximativ prin anul 1000 î.C.
Cei ce susţin că Moise a fost autorul afirmă că nu există motive pentru ca să negăm
faptul că Deuteronomul a fost scrisă imediat după rostirea cuvântărilor înregistrate în carte.
Se recunoaşte faptul că anumite secţiuni cum ar fi capitolul 34 din carte, care prezintă
moartea lui Moise, au fost adăugate mai târziu.
Faptul că Deuteronomul are un singur autor poate fi dovedit şi din modul de organizare
a cărţii.

Unii teologi susţin că Deuteronomul, ca şi alte secţiuni din Pentateuh, şi chiar din
Iosua, au fost scrise după modelul tratatelor de suzeranitate hitite din mileniul 2 î.C.

75
Harrison, op.cit., p. 640-641.

66
Popoarele supuse de hitiţi trebuiau să respecte un anumit tratat între suveran şi supus, care
conţineau şase capitole importante, şi anume:
- prezentarea vorbitorului, întâlnită în Deuteuteronom 1:1-5. În această secţiune este
identificat autorul tratatului - suveranul - şi dreptul acestuia de a încheia un pact. În cazul
nostru Dumnezeu este suveranul şi poporul Israel este vasalul.
- prologul istoric: recapitularea istoriei, relaţia dintre cele două părţi care încheiau
tratatul (Deuteronom 1:6-3:29.
- stipulări: aici erau prezentate obligaţiile vasalului (Deuteronom 4-26), adică cuprinsul
tratatului.
- instrucţiuni referitoare la document: se referea la păstrarea şi citirea în public al
documentului respectiv Deuteronom 27:2,3.
- martorii prezenţi la încheierea tratatului (Deuteronom 30:19). În acest text, cerul şi
pământul sunt luaţi ca martori prezenţi.
- blesteme şi binecuvântări, prezentatea în Deuteronom 27,28,30.
Acest model de tratate aparţine mileniului 2 î.C., perioadă în care a trăit şi Moise .
Anumiţi teologi au încercat să demonstreze că Deuteronomul se conformează mai
degrabă tratatelor neo-asiriene. Weinfeld aminteşte tipul de tratat din vremea lui Esarhaddon,
din secolul al VII-lea î.C.76 Alţi teologi susţin că Deuteronomul se încadrează în modelul
tratatelor neo-hitite din mileniul I.
Totuşi, pe baza argumentelor interne şi externe putem afirma că organizarea cărţii
corespunde cel mai bine cu structura tratatelor hitite din mileniul II.

Scopul cărţii

Deuteronomul reprezintă documentul încheierii legământului dintre Israel şi Yahweh,

la muntele Sinai. Cartea este identificată cu Shema, din 6:4-9; pasaj pe care copiii evreilor îl
memorau încă din fragedă copilărie. În Deuteronom sunt prezentate poruncile din Decalog,
scoţându-se în evidenţă caracterul Legii. Cartea, repetă porunca iubirii faţă de Dumnezeu
şi faţă de semeni. Poruncile din Lege, nu au relevanţă, decât în contextul dragostei faţă
de Legiuitor. Şema afirmă încă de la început, necesitatea dragostei faţă de Yahweh. Israel
trebuia să îşi însuşească acest fel de a fi.
Deuteronomul reprezintă carta-document a legământului de la Sinai. Scopul stipulărilor
este să scoată în evidenţă caracterul legii. În această secţiune este dezvoltată fiecare dintre
cele zece porunci. Autorul a intenţionat să dea o înţelegere mai clară asupra legământului.
Mesajul cărţii este rezumat mai pe scurt în 10:12-13. Dumnezeu îi cere lui Israel
ascultare şi frică de Domnul.

76
Vezi M. Weinfeld, Deuteronomy and Deuteronomic School NY: Oxford, 1972, p. 59-157, cf. Hill, op.cit., p.
143.

67
 Structura cărţii

Această împărţire a cărţii după modelul tratatelor de suveranitate hitite sunt prezentate
mai în detaliu în tabelul de mai jos.77

Titlul secţiunilor Descriere Secţiuni din Exod-Levitic Deuteronom Iosua 24

principale ale
tratatelor hitite
1.Prezentarea Identificarea Exod 20:1 1:1-5 1-2
vorbitorului autorului şi
prezentarea
dreptului acestuia
de a încheia un
tratat
2. Prolog O recapitulare a Exod 20:2 1:6-4:49 2-13
istoric istoriei relaţiei
dintre cele două
părţi
3. Stipulări Prezentarea Exod 20:3-17 (Decalogul) 01.05.26 14-25
obligaţiilor Ex 20:22-23:29
vasalului (Codul Legământului)
Exod 34:10-26 (ritual)
Levitic 1-25
4. Instrucţiuni Păstrarea şi Exod 25:16 27,31 26
referitoare la citirea în public a
document documentului
5. Martorii Erau identificaţi 30 22,27
prezenţi martorii chemaţi
să fie prezenţi
la încheierea
tratatului
6. Blesteme şi Modul în care va Levitic 26:1-33 28 20
binecuvântări răspunde suveranul
(zeitatea) în cazul
respectării sau a
violării tratatului

În cartea Deuteronom, Dumnezeu este prezentat ca şi Suveran şi ca Autor al
legământului, iar Israel ca vasal. Diferenţa între cartea Deuteronom şi tratatele hitite constă
în faptul că prezentarea martorilor în Deuteronom este după secţiunea de binecuvântări
şi blesteme. Prologul istoric aminteşte despre eliberarea lui Israel din Egipt, revelarea lui
Dumnezeu la Sinai şi despre moştenirea ţării promise lui Avraam. Stipulările le găsim
în conţinutul cărţii ( 4-26) . Referitor la păstrarea Legii Dumnezeu porunceşte ca ea să
fie scrisă pe pietre (27:2-3). Ca şi martori (31-32) avem cerul şi pământul, Cartea Legii
77
Vezi Archer, op.cit., p. 274, şi Hill, op.cit., p. 144. În legătură cu asemănarea Deuteronomului cu Tratatele
Hitite consultă de asemenea Beniamin Fărăgău, Shema Israel, Cluj: Logos, 1992, p. 39.

68
şi o cântare compusă de Moise (31:19-22; 32:39-43). Binecuvântările şi blestemele sunt
prezentate în capitolul 27,28,30.
O altă structurare a cărţii poate fi realizată astfel:78
I. Introducere 1:1-5
II. Prima cuvântare a lui Moise: Faptele lui Yahweh 1:6-4:40
III. Desemnarea cetăţilorde scăpare 4:41-43
IV. A doua cuvântare a lui Moise: Legea lui Yahweh 4:44-26:19
A. Introducere la cuvântare 4:44-5:5
B. Cele Zece Porunci 5:6-33
C. Marea Poruncă 6:1-25
D. Ţara promisă 7:1-26
E. Lecţii învăţate de Israel 8:1-11:32
F. Legi referitoare la închinare 12:1-16:17
G. Legi referitoare la oficiali 16:18-18:22
H. Legii referitoare la crimă 19:1-32
I. Războiul sfânt 20:1-20
J. Legi diverse 21:1-25:19
K. Confesiuni cu caracter liturgic 26:1-19
L. Ceremonii instituite la Sihem 27:1-28:68
III. A treia cuvântare a lui Moise: Legămâtul cu Yahweh 29:1-30:20
IV. Moartea lui Moise 32:48-34:12

Teme importante

Legea lui Dumnezeu

Pentru evrei, Legea, nu era o povară. Evreii nu făceau diferenţierea de mai târziu, între
Lege şi Har. Legea exprima felul de-a fi a lui Dumnezeu, care a fost relevată de Yahweh
poporului Israel. Pentru ei Legea a fost cea mai mare demonstraţie a harului lui Dumnezeu
deoarece El a ales să se reveleze pe Sine şi să descopere poporului voia Lui cu privire la
ei.79 Prin contrast cu Yahweh, zeii Orientului Apropiat nu îşi revelau voia, închinătorilor
lor. Aceştia trebuiau să ghicească ce îl mulţumeşte pe zeu.
- în Orientului Apropiat legea era folosită de guverne pentru păstrarea disciplinei în
societate. În Israel, Legea însemna revelaţia lui Dumnezeu.
- violarea legii în Orientului Apropiat era o ofensă adusă societăţii respective. În Israel
aceasta însemna ofensă la adresa lui Dumnezeu.
− în Orientului Apropiat legea avea ca scop un comportament corect în societate. În
Israel, Legea urmărea un comportament corect în ochii lui Dumnezeu.
Legea, nu a fost dată pentru salvarea poporului Israel, ci datorită faptului că, el a fost
salvat. Evreii au fost mai întâi salvaţi (din robia egipteană) şi abia după aceea l-i sa dat
Legea. Acest lucru, este valabil şi în Noul Testament. În perioada lui Cristos, fariseii şi
cărturarii, au pus accentul greşit pe Lege, în ceea ce priveşte mântuirea. Din acest motiv,
ei au dezvoltat un sistem cu 613 porunci, în iudaism. Cristos urmăreşte să reducă aceste
78
LaSor, op.cit., p. 176-177.
79
Schultz, op.cit., p. 78-82.

69
porunci, în pasaje ca cel din Matei 7:12 „Tot ce voiţi vouă să vă facă oamenii, faceţi-le şi
voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” În Matei 22:34-40, Isus reduce
Legea, la porunca dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (v. 40). Pavel reduce şi el,
toată Legea, la o singuă poruncă, în Galateni 5:14, „Căci, toată Legea se cuprinde într-o
singură poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca, pe tine însuţi.”
În Vechiul Testament Legea nu era o povară ci era o dovadă a dragostei lui Dumnezeu
pentru ei. În Nolul Testament Pavel îşi manifestă nemulţumirea faţă de Lege, atunci când
iudeii au considerat-o un mijloc pentru obţinerea mântuirii şi nu doar un mijloc al revelaţiei
lui Dumnezeu. Faptul că Legea nu este un exemplu al salvării prin har nu înseamnă că ea
nu scoate în evidenţă harul lui Dumnezeu.

Deutoronomul - o carte de tranziţie

Cartea Deuteronom poate fi considerată o carte de tranziţie din mai multe puncte de vedere.80
− Ea marchează tranziţia către o nouă generaţie. ştim că din vechea generaţie au
rămas doar Iosua şi Caleb.
− Deuteronomul marchează tranziţia către o nouă moştenire, care este ţara Canaan.
− Cartea marchează tranziţia către o nouă experienţă, şi anume către o viaţă nouă. Evreii
vor schimba modul de viaţă nomad cu unul sedentar. În locul corturilor, în locul
rătăcirii prin pustie, ajung o comunitate stabilă. Poporul Israel se va bucura de laptele
şi mierea pe care o oferea Canaanul, în locul regimului alimentar din pustie.
− Deuteronomul marchează tranziţia către o nouă revelaţie a lui Dumnezeu, care
este revelaţia dragostei. De la Genesa până la Numeri nu avem nici o referire la
dragostea lui Dumnezeu. În schimb în Deuteronom avem cuvintele: „Pentru că
El a iubit părinţii tăi, de aceea El a ales sămânţă lor”(4:37) sau „Domnul nu şi-a
arătat dragostea faţă de tine, nici nu te-a ales pentru că tu erai mai numeros decât
alte popoare... ci pentru că Domnul te-a iubit” (7:7-8).
Vorbind despre natura tranzitivă a cărţii Deuteronom, este important să menţionăm că şi
Noul Testament începe la fel ca Vechiul Testament, şi anume, cu 5 cărţi istorice: Matei, Marcu,
Luca, Ioan şi Faptele Apostolilor. Într-un anumit sens, ceea ce reprezintă Deuteronomul
pentru Vechiul Testament, reprezintă Faptele Apostolilor pentru Noul Testament.
Observăm deci o paralelă între Faptele Apostolilor, a cincea carte a Noul Testament,
şi Deuteronomul, a cincea carte a Vechiului Testament. Faptele Apostolilor marchează
tranziţia de la mesajul Evangheliilor către cel al Epistolelor.
De asemenea, ca şi Deuteuteronomul, ea marchează tranziţia:
− către o nouă generaţie - o generaţie în Cristos,
− către o nouă moştenire - un Canaan spiritual „cu toate binecuvântările din locurile
cereşti în Cristos”
− către o nouă experienţă - o nouă naştere, o viaţă nouă, o viaţă energizată de Duhul Sfânt,
− către o nouă revelaţie a lui Dumnezeu - revelaţia dată de Dumnezeu în Epistole, care
este numită „o taină.” ”... isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu,
... pentruca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:9,10).

80
Baxter, op.cit., p. 210-211.

70
 Cărţile istorice

În continuare vom studia cărţile care în Biblia evreiască sunt numite: „Primii profeţi.”
După Torah, primele cinci cărţi din Vechiul Testament, evreii au inclus secţiunea Profeţii,
care era împărţită în două părţi: Primii profeţi şi Ultimii profeţi.
Secţiunea primii profeţi includea următoarele cărţi: Iosua, Judecători, 1,2 Samuel, 1,2
Împăraţi. Acestea au fost incluse mai târziu de către creştini în secţiunea intitulată: „Cărţile
istorice,” la care s-au adăugat cărţile Ruth, 1,2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera.
Analizând cărţile Primilor profeţi, acestea nu reprezintă istorie în sensul modern al
cuvântului. Autorii înregistrează anumite evenimente importante, prezentând în acelaşi
timp o interpretare teologică a lor. De exemplu în cartea Judecători, autorul n-a intenţionat
să ofere o prezentare continuă şi detaliată a evoluţiei noii naţiuni a lui Israel, stabilită
în Canaan, ci a dorit să prezinte modelul după care Dumnezeu se raportează la om prin
judecată şi îndurare. Putem afirma că primi profeţi înregistrează istoria lui Israel dintr-o
perspectivă profetică.
Aceste cărţi scot în evidenţă caracteristicile profetice în următoarele direcţii:
1. Se concentrează în mod special asupra mesajului profetic, comunicat de profeţi ca
Samuel, Ilie, Elisei, etc.,
2. Autorii scot în evidenţă falimentul conducătorilor lui Israel în împlinirea cerinţelor
legământului,
3. Evenimentele prezentate în cărţi sunt evaluate în lumina principiului suveranităţii
lui Dumnezeu în istorie.
Biblia evreiască continuă cu secţiunea ultimilor profeţi, care la rândul ei se împarte
în două: Profeţii mari (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel) şi Profeţii Mici (Osea, Ioel, Amos,
Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi).

Profeţii joacă un rol proeminent în evenimentele petrecute în majoritatea acestor cărţi,

dar lucrul cel mai important este acela că, aceste cărţi prezintă istoria lui Israel dintr-un punct
de vedere profetic şi anume din perspectiva binecuvântărilor şi blestemelor menţionate în
legământ.
Din acest motiv unii teologi au numit aceste cărţi „Istoria Deuteronomistă.” Până
în prima jumătate a secolul al XX – lea, cărţile de la Iosua la Împăraţi erau clasificate în
lumina ipotezei documentare JEDP. În acelaşi timp, un număr tot mai mare de cercetători
afirmau că sursele JEDP nu au influenţat cărţile primilor profeţi. Ei susţineau că înaintea
acestor cărţi au existat fragmente mici, independente care au fost adunate de unul sau mai
mulţi editori, începând cu perioada domniei lui Iosia, în secolul VII î.C. Ultimul punct
de vedere a fost adoptat şi apărat în special de Martin Noth, care susţine că secţiunea
cărţilor de la Deuteronom la Împăraţi este o lucrare unitară finalizată în perioada exilului
babilonian, la jumătatea secolului al VI-lea î.C.
Specific acestor cărţi este principiul binecuvântărilor şi blestemelor din Deuteronom
28. Ascultarea aduce binecuvântări, iar neascultarea aduce blestemul. Acest principiu se
aplică şi regilor naţiunii lui Israel, care au fost evaluaţi în funcţie de atitudinea lor faţă de
legământul Domnului.

71
 IOSUA

Titlul cărţii

Cartea poartă numele personajului principal al cărţii ‫ ְיהוֻשַׁע‬Iehoşua, care înseamnă

„Yahweh salvează.” Numele cărţii în Septuaginta este Ἰησους, şi înseamnă: ”El salvează.”
În cele mai multe versiuni, cartea este plasată după Deutronom. Din acest motiv, anumiţi
specialişti au inclus cartea împreună cu Pentateuhul şi au numit-o “Hexateuhul” (vezi von
Rad). În listele canonice caracteristice bisericilor greceşti au fost grupate cărţile de la Genesa
la Rut, fiind numite „Octateuh.” În alte liste canonice, de această dată, latine, au fost grupate
cărţile de la Genesa la Judecători, fiind numite „Heptateuh.” Însă, tradiţia evreiască nu acceptă
această clasificare a cărţilor. Evreii au numit cărţile de la Iosua la Împăraţi „Primii profeţi.”81

Autenticitatea cărţii

În capitolul 10:12-14, din Numeri, se relatează despre o zi neobişnuită, care este

contestată de unii cercetători.82 Aceştia afirmă că dacă Pământul s-ar fi oprit 24 de ore din
rotaţia lui, ar fi avut loc o catastrofă de proporţii uriaşe.
Unii critici susţin teoria refracţiei luminii, care a creat senzaţia de zi mai lungă. Însă
versetul 13 afirmă clar faptul că Soarele s-a oprit. Putem crede în posibilitatea existenţiei
unei asemenea zile, datorită omnipotenţiei lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, există mai multe legende în folcorul altor popoare: egiptene, chineze,
hinduse, care vorbesc de o zi mai lungă în istoria omenirii. Alţii spun că limbajul poetic al
textului ar putea fi un răspuns la această problemă.
Datorită acestor feluri de relatări, anumiţi critici resping ideea autenticităţii cărţii lui
Iosua pe baza inconsistenţelor din naraţiune. De exemplu, aceştia consideră că afirmaţia
din 10:40 şi 11:16,19, care spune că Iosua a cucerit toată ţara (13:1), nu corespunde cu
realitatea istorică a acelei perioade, deoarece acest lucru s-a întâmplat mai târziu, prin anul
1100 î.C. Autorul Judecătorilor în 1:1,18,19,21 ne informează că mai existau unele teritorii
necucerite de evrei. Adepţii acestei teorii afirmă că tocmai aceste inconsistenţe dovedesc
că Iosua a fost compusă din mai multe surse disparate (JDEP).83

Autorul şi data scrierii

Există mai multe teorii în ceea ce priveşte datarea cărţii.84

Tradiţia evreească, susţine că, autorul a fost Iosua, liderul lui Israel, care a urmat după
Moise. Cei care susţin această ipoteză, aduc argumentele:

81
Harrison, op.cit., p.665.
82
Hill, op.cit., p. 162-165.
83
Consultă Harris, op.cit., p. 81-82.
84
Archer, op.cit., p. 286-288.

72
 − Iosua 24:26 susţine că însuşi Iosua a scris cuvintele de rămas bun
− Cetăţile cucerite de evrei, sunt menţionate cu numele lor vechi, folosite în secolul
XV î.C. (Chiriat-Iearim, 15:9 - Baala şi Chiriat-Arba din 15:13 este Hebronul)
− În perioada scrierii cărţii, Sidonul era considerat cel mai important oraş din
Fenicia. Începând cu secolul al XII-lea î.C., Tirul a devenit cel mai important
oraş din Fenicia.
− Descoperirile arheologice de la Haţor, în Nordul Mării Galileii, atestă faptul că
acesta a fost cucerit în vremea lui Iosua.

Cei care susţin o dată mai târzie de scriere a cărţii, afirmă că un autor anonim a compus
cartea. Argumentele lor sunt:
− Iosua 24:29, 30 înregistrează moartea lui Iosua; pasaj scris cu siguranţă de altcineva,
− Iosua 24:31 afirmă că poporul Israel a slujit Domnului cât a trăi Iosua; ceea ce ar
însemna că, autorul a scris cartea după moartea lui Iosua,
− Capitolul 15:13-17, precum şi Judecători 1:9-13 vorbesc de cucerirea Hebronului de
către Otniel; eveniment care s-a petrecut în perioada judecătorilor,
− Avem în capitolul 19:47, precum şi în Judecători 18:27-29 descrisă emigrarea unei
părţi din tribul lui Dan, care a avut loc mai târziu, în vremea judecătorilor.

Teoriile moderne consideră însă că aceste cărţi au la bază mai multe surse scrise
de mai mulţi autori. Printre teologii care susţin aceste teorii amintim: Fernandez, Joung,
Kaufmann.85
Teoriile referitoare la paternitatea acestor cărţi sunt diverse. Teologii liberali susţin
că primene 12 capitole au la bază trei surse ale ipotezei documentare, J.E.D. Ei consideră
că un redactor care a trăit în perioada post-exilică a dat forma finală a cărţii. Aceşti teologi
consideră că redactorul acestei cărţi a fost influienţat de teologia Deutronomistă. Ei nu
au ajuns, deocamdată la un acord în legătură cu sursele care au stat la baza scrierii cărţii
Iosua. Teologii Albrecht Alt şi Martin Noth consideră că primele 12 capitole a le cărţilor
Iosua, ne prezintă istorisiri ale eroilor caracteristice cărţilor compuse de triburile lui Israel.
M. North consideră că un redactor, influenţat de teoria deuteronmistă a scris capitolele
2-11, incluzând în această secţiune naraţiunile referitoare la cucerirea Canaanului. Un alt
teolog care a produs o teorie diferită este J. Bright, care susţine că în capitolele 13-21 avem
material din sursa preoţească.

Unii dintre reprezentanţii teoriilor moderne au adăugat cartea la Pentateuh, şi au

intitulat această secţiune „Hexateuhul.”86 Argumente împotriva acestei teorii sunt:
− Pentateuhul Samaritean nu conţine cartea Iosua.
− Iosua era din Efraim, spaţiu geografic locuit de samariteni şi deci samaritenii nu
aveau motiv să elimine cartea din Pentateauh dacă ea ar fi fost printre cele cinci
cărţi ale lui Moise.

85
Consultă Harrison, op.cit., p. 666-673.
86
Gerhard von Rad, Old Testament Theology: The Theology of Israel´s Traditions, vol. 1 şi 2, (London: SCM
Press, 1975, publicată iniţial în 1957 şi în 1960). Consultă şi cartea lui, The Problem of the Hexateuch and
Other Essays, traducător: E.W. Trueman Dicken, (Edinburgh şi London: Oliver & Boyd, 1966). Consultă şi
Noth, Martin, The Old Testament World, traducător, Victor I Gruhn, (f.l., f.a.).

73
 − Samaritenii susţin că muntele Garizim este Muntele sfânt şi nu Sionul. În cartea
Iosua, muntele Garizim este muntele binecuvântărilor. Ca urmare, nu exista
nici o raţiune pentru scoaterea cărţii Iosua, dacă aceasta făcea parte din aceeaşi
secţiune.
− Lipsa cărţii Iosua din Pentateuhul ebraic, este un alt argument.
− Adepţii teoriei „Istoria Deuteronimistă” resping ideea de Hexateuh.

Concepţia tradiţională referitoare la autorul şi data scrierii, este cea general acceptată
în rândul teologilor conservatori. Nu se exclude faptul că anumiţi editori au adăugat unele
expicaţii referitoare la conţinutul de bază al cărţii scrisă de Iosua. Putem accepta părerea
tradiţiei, că această carte a fost scrisă de Iosua, după anul 1430 î.C.
Alte argumente în susţinerea caracterului istoric al cărţii, au fost aduse de descoperirile
din anul 1887, de la Tel El Amarna a mai multe corespondenţe dintre împăratul Egiptului
Amenotep al III - lea şi al IV- lea şi regii vasali din Canaan. Această corespondenţă datează
din perioada 1400 – 1350 î.C.87
În aceste scrisori este menţionat numele Iosua şi un popor numit SAGAZ în sumeriană,
sau Habiru (evrei) în akkadiană, care devenise o ameninţare pentru cananiţi. Habiru este
menţionat pentru prima dată într-un text din vremea dinastiei a III-lea, din Ur (2050 î.C.).
Numele acestui popor este menţionat şi în textele ugaritice, babiloniene, hitite, o perioadă
de aproximativ 800 ani, începând cu anul 1400 î.C.
Habiru ar putea face referire la evreii, datorită faptului că: 1. Numele acestui popor,
sună asemănător cu numele poporului evreu, şi 2. Cucerirea Canaanului de către evrei în
secolul al XIV-lea ar corespunde cu perioada în care a existat poporul Habiru.
Nejunsuri ale acestei identificări ar fi că modul în care este descris acest popor, nu se
potriveşte în anumite situaţii cu evreii, în sensul că habiru erau războinici şi mercenari.

Scopul scrierii cărţii

Autorul demonstrează că Dumnezeu îşi ţine promisiunile, chiar dacă împlinirea lor
pare imposibilă. În Genesa 15 Dumnezeu îi promite lui Avraam că urmaşii lui vor moşteni
Canaanul, în a patra generaţie. Cartea Iosua este o împlinire a acestei promisiuni. Cartea
prezintă biografia personajului principal Iosua în calitate de conducător al poporului Israel.
Autorul demonstrează că Dumnezeu a fost cel care a cauzat victoria lui Israel. acest lucru
se vede în mod deosebit la cucerirea Ierihonului (Iosua 6).88
Autorul scoate în evidenţă faptul că, Dumnezeu a fost Cel care a cauzat victoria lui
Israel, în ceea ce priveşte cucerirea Canaanului. Cucerirea primei cetăţi din Canaan, s-a
făcut prin intervenţia miraculoasă a lui Yahweh (dărâmarea zidurilor).
În cartea Iosua, Yahweh porunceşte nimicirea cu desăvârşire a popoarelor canaanite,
cucerite. Scriitorul doreşte să arate că poporul său trebuie să fie separat de popoarele
care practică o religie păgână. Compozitorul acestei cărţi evidenţiază seriozitatea cu care
Dumnezeu tratează păcatul. Tolerarea canaaniţilor, punea în pericol trăirea în sfinţenie a lui
Israel.
87
Archer, op.cit., p. 288-295.
88
Referitor la informaţii arheologice despre Ierihon, consultă Amihai Mazar, Archeology of the Land of the
Bible – 10,000 – 586 B.C.E., New York, London: Double Day, 1990, p. 38-43.

74
 Există două concepţii greşite cu privire la cartea Iosua.89 Faptul că această carte este
biografia unui personaj curajos şi evlavios (Iosua), şi că ea este o înregistrare a cuceririlor
militare a evreilor din Canaan.
O analiză mai atentă a cărţii ne duce la următoarea concluzie: Persoana lui Iosua nu
este în centru cărţii, deşi el joacă un rol important în evenimentele cărţii. Ipoteza că Iosua
reprezintă o prezentare fa strategiei de cucerire a Cannanului, este infirmată şi de faptul că
naraţiunea care prezintă strategia militară, din carte este foarte scurtă în comparaţie cu alte
evenimente înregistrate (5:13-12).
Strategia prezentată în text, este a lui Dumnezeu, şi nu a lui Iosua. Se poate observa
că Dumnezeu a fost cel care a cauzat victoria, care a poruncit, mai apoi, nimicirea cu
desăvârşire a oraşelor cucerite.

Structura cărţii

Cartea poate fi împărţită în patru secţiuni principale:90

I. Consacrarea lui Iosua 1:1-9

II. Intrarea în Canaan 1:10 – 5:12
− pregătirea pentru trecerea Iordanului, capitolul 1:10 – 18
− spionii în Iordanului, capitolul 2:1– 24
− trecerea Iordanului 3:1-4:18
− instalarea taberei la Ghilgal 4:19-5:12

II. Cucerire ţării 5:13 – 12

- căpetenia oştirii Domnului 5:13-15
- căderea cetăţilor Ierihon şi Ai 6:1-8:29
− altarul de la Ebal şi Ghabaoniţii 8:30-9:27
− Campaniile militare de Sud şi de Nord 10:1-12:24

III. Împărţirea ţării Canaanului 13:1 – 22:34

IV. Ultimele zile ale lui Iosua 23:1 – 24:33

Teme importante

Legământul şi ţara

În Vechiul Testament, poporul lui Dumnezeu este prezentat în conexiune cu o ţară.

Iosua foloseşte conceptul de ţară, ca loc geografic unde Dumnezeu îşi exercită domnia.91
Nu a existat pentru Israel o dovadă mai puternică în legătură cu validitatea legământului cu
Dumnezeu decât intrarea în posesia ţării promise: Canaan.92
89
Hill, op.cit., p. 167.
90
LaSor, op.cit., p. 197-198.
91
Hill, op.cit., p.170.
92
Marshall, op.cit., p. 65-67.

75
 Dumnezeu a promis lui Avraam o ţară, deşi ei nu aveau să intre în posesia ei decât după
400 de ani (Genesa 15:13-21). Încredinţarea ţării în mâinile lui Israel este ideea principală a
cărţii Iosua. Începând din acel moment, pământul ţării a devenit cea mai puternică dovadă
a faptului că Dumnezeu l-a ales pe Israel ca popor al legământului şi că a revărsat peste ei
binecuvântările Sale în mod special.
Cea mai mare pedeapsă rostită pentru evrei, în cazul în care Îl vor ignora pe Dumnezeu,
era expulzarea din ţară, cum de altfel, cea mai mare binecuvântare a fost restaurarea lor în
ţara promisă. Iosua are o importantă semnificaţie teologică în sensul că ea dovedeşte faptul
că Dumnezeu a împlinit promisiunea făcută lui Israel, în legământul cu Avraam. Aşa cum
Israel nu a ieşit din Egipt prin propria-i putere, tot aşa ei nu au cucerit ţara prin puterea lor
militară sau prin talentul de bun strateg militar al lui Iosua.

Exterminarea popoarelor canaanite (‫ ֶחֶרם‬Herem)

Unii teologi pun sub semnul întrebării caracterul moral a lui Dumnezeu, vizavi de
porunca Sa, referitoare la uciderea tuturor locuitorilor Canaanului. Termenul folosit în
ebraică este ‫( ֶחֶרם‬herem) –care înseamnă: „Distrugere (nimicire) totală.” Motivele pentru
care Yahweh a poruncit nimicirea popoarelor canaanite, au fost:
- practicile păgâne religioase şi sociale; ignorau legea morală a lui Dumnezeu. În
Genesa 15, suntem informaţi că, Dumnezeu a dat canaaniţilor o perioadă lungă de „har”
(cca. 400 ani). Abia după această lungă perioadă, când, „nelegiuirea amoriţilor şi-a atins
vârful,” Dumnezeu trimite pedeapsa;
- amestecarea canaaniţilor cu evreii, punea în mare pericol menţinerea legământului
dintre Yahweh şi poporul Lui (Israel); iar acest popor, fusese chemat să fie o lumină între
neamuri. Era necesară această curăţire a pământului, de practici păgâne.
Porunca lui Dumnezeu pt. evrei referitoare la popoarele canaanite, a fost: „să le
nimiceşti cu desăvîrşire,... şi să n’ai milă de ele” (Deuteronom 7:1-11, 20:10-18, Iosua
6:17-19). Exterminarea canaaniţilor, scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu e bun
dar nu tolerează răul. Avem aici o lecţie dramatică cu privire la nimicirea celui rău de
către Dumnezeu. Imoralitatea canaaniţilor L-a determinat pe Dumnezeu să poruncească
exterminarea lor, deoarece ei erau un pericol pentru poporul Israel.
Scriptura prezintă cauzele pentru care Dumnezeu porunceşte nimicirea canaaniţilor.
a. Imoralitatea din cadrul religiei canaaniţilor a ajuns la culme. Baal era zeul principal
al canaaniţilor. Astarteea, soţia lui Baal, era zeiţa principală. Ea simboliza principiul
fertilităţii. Numele ei în babiloniană este Iştar. Aşera - era numele stâlpului sacru, care era
un con de piatră sau un trunchi de copac, care o reprezenta pe zeiţă.
Templele lui Baal şi ale Astarteei erau de obicei construite în apropiere unul de altul.
Preotesele erau prostituate. Închinarea la Baal, Astarteea sau alţi zei canaaniţi includea
cele mai oribile practici. Templele lor erau centre ale viciului. S-au descoperit la Ghezer,
( Macalister şi Ierihon etc) ruinele ale unor temple canaanite, construite înainte de
perioada cuceririi Canaanului de către israeliţi (1500 î.C.). La Ghezer, canaaniţii îşi ţineau
sărbătorile religioase. Existau 10 stâlpi construiţi din pietre nefinisate, înalţi de 1,5 până la
3,5 m înaintea cărora se aduceau jertfe. La Macalister s-au descoperit multe vase de lut cu
rămăşiţele oaselor unor copii care au fost jertfiţi lui Baal.

76
 O practică oribilă a canaaniţilor era „jertfa pentru temelie.” Se îngropa un copil în
zidul construcţiei casei pentru a purta noroc întregii familii. Apoi, canaaniţii îşi ucideau
întâii-născuţi, pentru a-i aduce ca jertfă pentru zeii lor.
La înmormântări practicau sexul şi se îmbătau. Dumnezeu a trebuit să înlăture
urâciunile canaaniţilor, pentru a nu-i influenţa pe evrei. Albright spune că probabil a
fost cea mai decăzută religie cunoscută în istorie, de până atunci. Dumnezeu a poruncit
exterminarea canaaniţilor ca o operaţie făcută de un chirurg, pentru îndepărtatea unui organ
infectat, care poate compromite tot trupul. Trebuie să reţinem, că Dumnezeu nu a poruncit
ca toate neamurile să fie nimicite, ci doar cannaniţii.
b. Dumnezeu urmărea să îi ferească pe evrei de idolatrie. Yahweh le porunceşte: „Voi
să fiţi sfinţi!” (Lev. 14:49), astfel că El a luat o măsură drastică pentru a-i proteja pe evrei
de idolatria pe care o practicau canaaniţii.

77
 JUDECĂTORI

Titlul cărţii

În Biblia evreiască cartea se numeşte ‫ ֺשְׁפִטים‬şofetim care înseamnă „judecători” sau

„conducători executivi.” Titlul se potriveşte cu conţinutul cărţii, care înregistrează istoria
poporului Israel imediat după cucerirea Canaanului, când evreii erau conduşi de judecători,
aleşi de Dumnezeu să izbăvească poporul de sub robia popoarelor străine.
Cea mai mare parte a judecătorilor şi-au desfăşurat activitatea pe plan local şi uneori
la scară naţională. În anumite perioade, mai mulţi judecători conduceau tribirile lui Israel
în acelaşi timp. Ei erau lideri carismatici folosiţi de Dumnezeu pentru eliberarea lui
Israel, de sub diferite dominaţii ale popoarelor învecinate. Ei şi-au continuat activitatea
de conducători după războiul de eliberare. Judecătorii nu au format dinastii cum au făcut
împăraţii lui Israel. Teologul R.K. Harrison afirmă că aceşti conducători proveneau din
clasa aristocratică, şi nu erau ridicaţi din rândurile păturilor de jos, cu unele excepţii. El
aduce ca argument faptul că judecătorii urmau modelul regilor din secolul VI – XII î.C.93

Autorul şi data scrierii cărţii

Tradiţia iudaică, susţine că, autorul a fost Samuel.94 Dovezile interne şi externe,
contestă această tradiţie. Cei mai mulţi teologi, susţin că, această carte a fost scrisă de un
autor necunoscut, care a trăit deja în perioada monarhiei din Israel.
Există dovezi care susţin că „Judecători” a fost finalizată mai târziu, după vremea lui
Samuel, de către un singur editor. Acest lucru este dovedit şi de unitatea cărţii.
− Repetarea afirmaţei: „în vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i
plăcea” (17.6; 18.1 19.1; 21.25), dovedeşte ca autorul sau editorul a trăit în perioada în care
exista deja împărat în Israel.
− Cartea prezintă un plan unitar ideea care străbate cartea este faptul ca prosperitatea
lui Israel depinde de relaţia poporului cu Yahweh.
− Cartea prezintă evenimentele după un model prestabilit de autor, care este prezentat
în Judecători 2:11-19 şi în capitolul 3:7-11. Acest model l-am numit noi: „Ciclul 4 P.”

a. Poporul a păcătuit slujind altor dumnezei (2:11-13,19; 3:7), - PĂCAT

b.Yahweh a trimis o naţiune ca să-i asuprească (2:14-15; 3:8) - PEDEAPSĂ
c. Poporul strigă către Dumnezeu (3:9) - POCĂINŢĂ
d. Dumnezeu ridica un eliberator, şi poporul are din nou odihnă (2:16,18; 3:10-11) - PACE
Referitor la acest model de prezentare a evenimentelor istorice de-a lungul conţinutului
cărţii putem citi secţiunile următoare: Judecători 3.12-30; 4.1-24; 5.31; 6.1; 10.6; 13.1.
− Autorul prezintă judecătorii în perechi, cu excepţia lui Otniel şi Samsom, ei fiind cap
şi sfirşit din seria tuturor judecătorilor: Ehud – Samgar; Barac – Debora; Ghedeon - Abimelec.
Harrison, op.cit., p. 680-681.
93

Vasile Talpoş, Studiu Introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Bucureşti: Editura Didacti-
94

că şi Pedagogică, 1999, p. 188-189.

78
 Unii teologi susţin că „Judecători” face parte din Istoria Deuteronomistă.95 A fost
scrisă de cel care a scris Iosua – 2 Împăraţi.

În legătură cu data scrierii cărţii, există mai multe teorii. 96

- Unii afirmă că Judecătorii a fost scrisă cu mult timp înaintea lui David. Argumente
în acest sens sunt:
1. Porţiuni din carte aparţin perioadei timpurii: Cântarea Deborei, din capitolul 5.
Comunitatea prezentată în acest capitol are caracteristicile perioadei premonarhice - secolul
al XII – lea î.C.
2. Sidonul era principalul oraş al Feniciei Această situaţie a fost valabilă până în
secolul al XII î.C.

- Alţii consideră că această carte a fost scrisă înaintea divizării împărăţiei lui Israel.
Argumentele aduse în acest sens sunt:
1. Iebusitii erau în Ierusalim, localitate cucerită de David abia în anul 966 i.C.,
(1:8;19.1, cf., 2 Samuel 5:6-9).
2. La Ghezer cananiţii locuiau încă în anul 970 i.C., (1:29; cf., 1 Împăraţi 9:16).
Acest lucru s-a întâmplat până în 970, când Ghezerul a fost cucerit de Faraon şi dăruit lui
Solomon, care era ginerele lui Faraon (cf. 1 Împăraţi 9.16, Judecători 1.29)

- Există şi teologi care afirmă că Judecători a fost scrisă după Căderea Samariei ( 722
î.C.). În favoarea acestei date vine în mod special expresia: „pâna pe vremea robirii ţării,”
din capitolul 18.30.

- Reprezentanţii Istoriei Deuteronomiste susţin ca dată pentru scrierea cărţii secolul al
VII-lea. Argumentul adus de ei este repetarea expresiei: ,,Pe vremea aceea nu era împărat
în Israel,” ceea dovedeşte că pe vremea autorului exista împărat în Israel. Teologii recunosc
că în carte există material mai vechi, cum ar fi cântecul Deborei, din Judecători 5, care a
fost omis de către redactorul deuteronomist.

− Există şi teologi care afirmă că sursele care au stat la baza scrierii cărţii sunt
diferite de sursa deuteronmistă, ca de exemplu: sursele J şi E, în forma specifică unei
perioade mai târzii 630 – 600 î.C. În stabilirea datei, majoritatea teologilor liberali sunt
influenţaţi de teoria criticii literare (teoria documentară J.E.D.P.
− Reprezentanţii critici formei sunt de părere că această carte a trecut printr-un
proces lung, până când a ajuns în forma finală. Ea a trecut prin următoarele etape:

1) perioada orală a povestirilor din carte (secolul XII – X î.C.)

2) scrierea acestor povestiri sub formă de proză, de către autorii surselor Pentateuhului
(secolul al VIII – X î.C.),
3) perioada de redactare timpurie a cărţii care foloseşte ca surse de bază J şi E. (secolul
VIII – VII î.C.),
4) perioada redactării de tip deuteronomist capitolul 2:6 – 16:31, a doua parte a
secolului VI,
95
LaSor, op.cit., p. 213-214.
96
Consultă Archer, op.cit., p. 300-304 şi Harrison, op.cit., p. 682-694.

79
 5) perioada finală a cărţii, definitivată în perioada post-exilică

Însă, aceste afirmaţii sunt doar teorii care nu se bazează pe documente istorice. Putem
afirma că porţiuni din carte datează din secolul XII î.C. (de exemplu capitolul 5). Cât
despre forma finală a cărţii putem afirma că ea a fost încheiată înainte sau în perioada
domniei lui David, înainte de 966. Textul face referire la vechii locuitori ai Ierusalimului,
iebusiţii (capitolul 1:8; 19:1).

Scopul cărţii

Cartea Judecători înregistrează istoria lui Israel de după moartea lui Iosua şi până în
perioada profetului Samuel. Autorul scoate în evidenţă faptul că încercările prin care a
trecut poporul Israel după moartea lui Iosua, s-au datorat neascultării poporului. Autorul
vrea să arate că necazurile evreilor nu s-au datorat neputinţei lui Yahweh de a-i ajuta, ci au
fost cauzate de neascultarea faţă de Cuvântul Lui.
În ultima parte a cărţii autorul demonstrează incapacitatea Judecătorilor de a instaura
ordinea în societate. Autorul repetă de mai multe ori expresia: „În vremea aceea, nu era
împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.” Această expresie îi atenţionează pe cititori că
în perioada în care autorul a scris cartea, Israel se afla într-o nouă etapă, fiind deja instituită
monarhia, care se pare că a rezolvat problema instabilităţii în ţară.
Cartea, scoate în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu faţă de Legământul Său cu
Israel (11). Autorul prezintă falimentul lui Israel în ţinerea legământului cu Dumnezeu,
şi întoarcerea poporului la idolatrie. Când Iosua reînnoieşte legământul, spune poporului
ca nu va putea respecta promisiunea făcută (Iosua 24.16-20). Afirmaţia lui Iosua a fost
confirmată de evenimentele ulterioare. Ori de câte ori poporul nu asculta, Dumnezeu
trimitea eliberatori sau judecători care făceau dreptate. De aici derivă şi numele cărţii.
Judecători este a doua carte din „Primii Profeţi.” Ea analizează din punct de vedere
teologic evenimentele istorice din perioada respectiva.

Contextul scrierii cărţii

Stabilirea perioadei judecătorilor depinde de perioada Exodului. Daca acceptam data

târzie (secolul al XIII î.C.) atunci perioada judecătorilor aparţine de secolul al XII - lea.
Dacă acceptăm data timpurie a exodului, atunci datarea cărţii se poate face pe baza
informaţiei din Judecători 11.26, unde Iefta afirma: „Iată ca sunt 300 de ani de când
locuieste Israel la Hesbon....” Aceasta referinţa poate fi corelată cu 1 Împăraţi 6.1, care
plasează sfinţirea Templului la 480 de ani de la Exod. Calculând începând cu anul sfinţirii
templului, aproximativ 970 î.C., vom avea: 970‡ 480ˆ1450 î.C.; Iefta a trăit aproximativ în
anul 1150 î.C. Dacă facem un calcul, vom obţine: 1150‡300ˆ1450 î.C.
Însumarea perioadelor de domnie a fiecărui judecător ar duce la concluzia că perioada
judecătorilor a durat 400 ani. Cifra este exagerată judecătorii domnind aproximativ 300
ani. Se va ţine seama de faptul că mai mulţi judecători au judecat în acelaşi timp în zone
geografice diferite.

80
 Vom prezenta în continuare un tabel cu periodizarea epocii judecătorilor.97

Asuprire Durata Judecător Perioada de odihnă

Mesopotamiană 8 ani Otniel 40 ani
Moabită 18 ani Ehud 80 ani
Filisteană Samgar
Canaanită 20 ani Debora şi Barac 40 ani
Madianită 7 ani Ghedeon 40 ani
Abimelec Tola 3 ani
Iair 23 ani
22 ani
Amonită 18 ani Iefta 6 ani
Ibtan 7 ani
Elon 10 ani
Abdon 8 ani
Filisteană 40 ani Samson 20 ani
--------
299 ani

Vom specifica faptul că numărul 40 este des folosit în Biblie; El se foloseşte în

Scriptură pentru a descrie perioada unei generaţii, şi pentru a descrie o perioadă lungă de
timp. De exemplu:
- La Potop - a plouat 40 de zile
- Moise fuge în Madian la 40 de ani
- A stat pe munte 40 de zile
- Israel rătăceşte prin pustie 40 de ani
- Iscoadele stau în Canaan 40 de zile
- Ilie a postit 40 de zile
- Ninive primeşte răgaz 40 de zile pentru pocăinţă
- Isus a postit 40 de zile
- Isus s-a înălţat la cer la 40 de zile după înviere
Nu trebuie să neglijăm contextul în care numărul se foloseşte, unde el trebuie
interpretat literal.

Structura cărţii

Cartea prezintă o serie de evenimente care se desfăşoară după un ciclu bine stabilit.
Acest ciclu este definit în în Judecători 2:11-19; 3:7-11.

Ca urmare, cartea poate fi structurată în trei secţiuni importante.

1. Introducere la ciclul apostaziei capitolul 1.1-3.6. Cele 12 triburi ale lui Israel nu
i-au nimicit pe canaaniţi.
97
Henry H. Halley, Manual Biblic: un comentariu biblic abreviat, traducător: Doru Motz, Editura „Door of
Hope,” 1983, p. 168-169.

81
 2. Ciclurile apostaziei (capitolul 3.7ş.u. -16:). După ce poporul păcătuia şi se pocăia,
Dumnezeu îi izbăvea.
3. Decăderea triburilor lui Israel (capitolul 17-21). Asistăm la decăderea a două
seminţii din Israel: Daniţii şi Beniamiţii.

Un alt mod de împărţire a cărţii ar putea fi:98

1. Un rezumat al cuceririi Canaanului (Judecători 1:1-2:5).
2. Israel în vremea judecătorilor până la moartea lui Ghedeon (Judecători 2:6-8:35)
3. Domnia lui Abimelec (Judecători 8:36-9:56). Fiul vitreg al lui Ghedeon a omorât pe
cei 70 de fraţi ai lui, şi s-a făcut împărat.
4. Ultima parte a perioadei judecătorilor (Judecători10:1-12:15). Iefta, fiul vitreg al lui
Galaad, un fel de haiduc, conduce poporul lui Israel într-o luptă, şi jură că va jertfi pe cel
drag care va ieşi înaintea lui, după câştigarea bătăliei.
5. Istoria lui Samson (Judecători13:1-16:31). În această secţiun este prezentată
naşterea şi viaţa lui Samson, care este folosit de Dumnezeu pentru eliberarea poporului
Israel de sub stăpânirea filistenilor.
6. Apostazia din perioada judecătorilor (Judecători 17:1-21:25). Sunt prezentate
anumite evenimente nefericite din viaţa triburilor lui Israel: Războiul dintre Beniamiţi şi
Israeliţi, migrarea tribului lui Dan în partea de Nord.

Teme importante

Imaginea judecătorului în Israel

Judecătorii nu reprezintă modele de comportament moral pentru credincioşi. Ei

au fost liderii carismatici, folosiţi de Dumnezeu pentru eliberarea evreilor din robie.99
Judecătorii erau aleşi de Dumnezeu, pentru o perioadă limitată cu scopul eliberării lui
Israel de sub dominaţia diferitelor popoare învecinate. Judecătorul, bărbat sau femeie, era
ales de Dumnezeu pentru a alunga opresorul şi pentru a reda ţării odihna.
Judecătorii nu erau aleşi de popor, nu moşteneau aceasta poziţie şi nici nu erau unşi
pentru această lucrare. Ei erau lideri carismatici, ceea ce înseamnă că preluau în mod
spontan rolul de conducători atunci când era nevoie. Trebuie ţinut cont de faptul ca termenul
„judecător” este prezent şi în documentele de la Mari, cu referire la naţiunile din Orientul
Apropiat.
Rolul principal al judecătorilor era unul militar. Ei restabileau dreptatea pentru poporul
Israel. Aveau o activitate civică restrânsă, şi activitatea lor spirituală era şi mai restrânsă.
Nu exista evidente ca ei au fost alesi de Dumnezeu pe baza sfinteniei lor. Ghedeon,
Iefta, Samson au recunoscut intr-adevar cu totii pe Domnul şi au actionat în Numele Lui, dar
au avut „slăbiciuni” în viaţa lor. De exemplu: Ghedeon se inchină înaintea unui efod (8.21),
Iefta aduce o jertfă umană interzisă de Yahweh (11.30-40), iar Samson a curvit cu fetele
filistenilor (14-16). Faptele lui Samson nu se armonizează cu etica Noului Testament. El nu-
si controleaza pasiunile. Însă cu toate defectele şi slăbiciunile sale, Samson a avut şi calitati.
O asemenea calitate a fost increderea lui în Dumnezeu. Calitatea aceasta l-a aşezat în rândul
98
LaSor, op.cit., p. 215-216.
99
Harris, op.cit., p. 85-86.

82
marilor eroi ai credintei (Evr.11.32). Putem concluziona asadar ca judecatorii nu au fost
ridicati cu scopul de a servi ca modele demne de urmat din punct de vedere spiritual.
Rolul judecatorului era de eliberator. În cazul lui Samson, Dumnezeu a transformat
chiar şi alegerile gresite ale acestuia pentru a-si realiza scopul (14.4). Pozitia de judecator
era asemanatoare cu cea de rege, cu deosebirea că judecatorul nu era ales prin susţinere
politică, ca în cazul regilor.

Monoteismul

Monoteismul a reprezentat o noutate pentru evreii care traisera până la Sinai, intr-o
cultura politeista. Nu li se ceruse până atunci sa nu se inchine altor dumnezei, e posibil ca
ei au practicat politeismul (Amos 5.25-26; Ier.7.25)
Monoteismul a creat o noua viziune asupra Dumnezeului lui Israel. El este prezentat
ca un Dumnezeu moral, consecvent promisiunilor facute, care la randul Lui, asteapta un
comportament moral din partea închinătorului.
Monoteismul nu se referea doar la numarul de zei la care sa se realizeze inchinarea.
Dumnezeu este considerat puterea ultimă din univers. El controlează totul. Punctul de
vedere monoteist, care a fost acceptat în teorie la Sinai, a suferit în timp modificari. Primele
generatii au esuat în a pastra aceasta religie distincta de politeism. Nu e de mirare faptul ca
problema aceasta a persistat pentru o lunga perioada de timp.

Jerfirea fiicei lui Iefta

Iefta a fost eliberatorul Galaadului de sub dominatia amonită. În Judecători 11.30-31

este prezentat juramantul lui. El jură că în caz de victorie va jertfi pe primul membru al
familiei ce-i va iesi în intampinare.100
Exista mai multe interpretari referitoare la acest juramant:
a. Se considera ca fiica lui Iefta a facut legamantul de a rămâne virgina şi astfel ea nu a fost
sacrificata. Afirmatia anterioara se face în baza faptului ca evreii nu acceptau sacrificii umane.
b. Iefta a fost un galaadit şi se stie ca acest popor canaanit slujea pe Chemos, care
primea drept inchinare, sacrificii umane (copii). În acest caz se crede că Iefta influenţat de
religia canaanită a adus-o pe fiica lui ca jertfă.
Se ridică astfel întrebarea: A fost posibil ca Dumnezeu să se folosească de Iefta,
care încălca poruncile Domnului? În conformitate cu conceptul de revelatie progresivă,
Dumnezeu il ia pe poporul său de la nivelul la care se află, şi il conduce spre o cunoastere
mai profunda a Persoanei şi voiei Sale.
Iefta era un produs al zilelor sale. E greu de acceptat ca un inchinator al lui Dumnezeu
şi un eliberator al lui Israel, să comită o asemenea faptă abominabilă. Promisiunea lui poate
fi interpretată ca rezultatul unei atitudini impulsive, chiar dacă a fost facuta cu intentii
bune. Credincioşii pot învăţa lectii chiar şi din greselile facute cu intentii bune. Aceasta nu
înseamnă că Iefta trebuie scuzat pentru această faptă.

Archer, op.cit., p. 306.

100

83
 RUT

Titlul cărţii

Cartea poartă numele personajului principal ‫ – רוְּת‬Rut, care se traduce prin „Prieten(ă).”
Este una din cele două cărţi din Vechiul Testament care poartă nume de femeie (cealaltă
fiind Estera). Rut este una din eroinele credinţei din Vechiul Testament.
În Biblia protestantă cartea este aşezată după Judecători. Logica plasării acestei cărţi
după Judecători este că în cartea Ruth se prezintă evenimentele care s-au desfăşurat în perioada
judecătorilor. În Biblia evreilor, Ruth este aşezată în ultima secţiune a Bibliei, numită ”Scrierile.”

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea, nu menţionează numele autorului.101 Suntem informaţi că întâmplarea

prezentată în cuprinsul ei, s-a petrecut în vremea judecătorilor.102 La sfârşitul scrierii, este
prezentată o genealogie a strămoşilor lui David (4:18-22). Versetul de la inceputul cărţii
menţionează perioada judecatorilor, pe vremea madianiţilor, iar genealogia de la sfârsitul
cărţii sugereaza ca audienta era familiarizata cu David.
Nu se poate stabili cu exactitate când s-au petrecut evenimentele din Rut. Stim doar
ca ele s-au intâmplat cândva în perioada judecatorilor. Moabitii au subjugat pe evrei la
inceputul sederii lor în Canaan, iar Ehud i-a eliberat (Judecători 3).103
Putem afirma ca istoria lui Rut nu s-a petrecut la inceputul perioadei judecatorilor când
moabiţii erau duşmanii evreilor. Daca genealogia de la sfârsitul cărţii a fost completata mai
târziu am putea plasa evenimentele spre sfârsitul secolului al XII-lea î.C., în vremea lui Iefta.
Moabiti au fost rude de sânge cu israelitii. Ei se trag din Lot (Genesa19.37). Au locuit
pe malul estic al Mării Moarte. Ei au fost dusmanii lui Israel în vremea lui Moise (Numeri
21.25), dar l-au primit pe David care fugea de Saul, fiind şi din neamul lor (1.Samuel
22.3-4). Mai târziu ei au fost subjugati de David (2.Samuel 8.2).
Daca genealogia nu a fost adaugata mai târziu, se poate deduce că Rut a fost scrisă la
inceputurile monarhiei.
Genealogia de la finalul scrierii, ar putea fi un indiciu că autorul a făcut parte din
spiţa de neam a lui David. Obiceiurile descrise în carte şi limbajul folosit, argumentează în
favoarea unei date preexilice.
Anumiţi cercetători susţin că această carte a fost scrisă în vremea lui Iosia. În carte
se menţionează legea legea leviratului din Deuteronom 25, referitoare la răscumpărarea
proprietăţilor de către cea mai apropiată rudă (vezi Levitic 25; Deuteronom 25).104 Dovezile
pledează în favoarea perioadei preexilice de scriere a cărţii.
Alţi teologi, propun o dată mai târzie a scrierii cărţii, după exil; aducând ca argument,
ipoteza că, această carte a fost scrisă, ca o contra măsură împotriva legii impuse de Neemia,
101
Harrison, op.cit., p. 1059-1061.
102
Consultă Talpoş, op.cit., p. 200-201.
103
Hill, op.cit., p. 183-184.
104
Vezi LaSor, op.cit., p. 612-614.

84
prin care se interzicea căsătoriile dintre evrei şi neevrei (neamuri). Argumentele lor sunt
neconvingătoare.
Reprezentanţii ipotezei documentare susţin că această scriere a folosit sursa „J” –
Iahvistă, care conţine liste genealogice şi are un interes în prezentarea strămoşilor lui Israel.
Altii accepta ca data a scrierii perioada exilului (550 sau 450 î.C.).Acestia argumenteaza
ca Rut a fost scrisă ca o contramasura impotriva legii impuse de Neemia referitoare la
căsătoriile evreilor cu pagânii. Însă nu există dovezi în sprijinul acestei ipoteze.
Deşi reforma lui Ezra de îndepărtare a soţiilor dintre neamuri, pare foarte nepopulară
şi dură, Dumnezeu intenţiona păstrarea identităţii poporului lui Dumnezeu, din care urma
să se nască Mesia. Dumnezeu poruncise clar împotriva căsătoriilor mixte. Păcatul aduce
durere, chiar dacă iniţial este atractiv şi aparent avantajos. Pentru îndepărtarea păcatului se
cere un sacrificiu enorm dar care trebuie făcut.
Pe de altă parte, Dumnezeu îşi manifestă şi harul faţă de anumite persoane dintre
neamuri care s-au întors cu toată inima către El. Printre acestea este şi Ruth - moabita.
Dumnezeu îngăduie ca ea să facă parte din genealogia lui David - străbunica acestuia (Ruth
4:21,22), din care ca ieşi mai apoi Mesia, Fiul lui Dumnezeu (Matei 1:5,6,16).
Afirmaţiile teologilor că Ruth a fost scrisă ca o contra măsură împotriva reformei lui Ezra
nu sunt justificate, deoarece nu avem argumente plauzibile care să demonstreze acest lucru.

Scopul scrierii cărţii

Scriitorul prezintă o secvenţă din istoria strămoşilor lui David. Cartea înregistrează
istoria unei familii obişnuite din Israel (Naomi şi Elimelec).
Autorul scoate în evidenţă importanţa loialităţii faţă de Dumnezeu. Dumnezeu a pastrat
familii credincioase prin care a venit mai apoi împaratul David. Se scoate totodata în evidenţă
loialitatea lui Dumnezeu fata de legamant şi fata de toti cei ce îi raman credinciosi.
Asistăm la o ironie în această naraţiune, în sensul că evreii, care se numeau poporul lui
Dumnezeu s-au dovedit necredincioşi faţă de El, în timp de o femeie păgână, a demonstrat
loialitate exemplară faţă de Dumnezeu, devenind un model chiar şi pentru poporul lui Dumnezeu.
Dintr-o fată anonimă a devenit o mare personalitate datorită loialităţii ei faţă de Dumnezeu.
O altă ironie care ne este prezentată în această carte este că Elimelec şi familia au plecat
din casa pâinii (Betleem), în belşug, ca mai târziu, din cei 4 membri ai familiei numai unul
să rămână în viaţă şi să se întoarcă în Israel. Naomi, care a rămas în viaţă, şi care înseamnă
plăcută, cerea locuitorilor Betleemului să-i schimbe numele în Mara (amărăciune).
Autorul vorbeşte despre harul lui Dumnezeu care include în poporul Său şi neamurile
convertite (Ruth moabita). Cartea este scrisă cu scopul de a indemna neamurile pagane sa
se converteasca la iudaism.
Cartea prezinta importanta conceptului GOEL („ruda rascumparatoare”). În conţinutul
ei, este dezvoltat conceptul de „răscumpărător,” în persoana lui Boaz, care este un model al
Răscumpărării realizate de Domnul Isus Cristos.
Cartea doreste sa scoată în evidenţă providenta divina în algerea liniei genealogice,
din care va veni mai târziu Mesia.

85
 Structura cărţii

„Rut” contine toate elementele caracteristice unei piese de teatru în patru acte. Ca
urmare mai multi cercetatori considera ca „Rut” este un produs al folclorului evreiesc.
Calitatile literare de care a dat dovadă autorul sunt recunoscute de specialişti. LaSor susţine
că Rut este o capodoperă literară.105 Tabloul pastoral în care se desfaşoară povestirea şi
personajele obisnuite care participa la actiune dau cărţii o caracteristica de idilă.

O împărţire a cărţii ar putea fi astfel:

1. Introducere: familia lui Elimelec, Rut 1:1-5.
2. Reîntoarcerea în Bethleem, Rut 1:6-22.
3. Planul referitor la căsătoria lui Ruth cu Boaz, Rut 2:1-3:18.
4. Căsătoria lui Ruth şi genealogia lui David, Rut 4:1-22.

O altă structurare a cărţii ar putea fi:
1. Emigrarea şi tragedia familiei lui Elimelec 1:1-5;
2. Reîntoarcerea în Betleem, a lui Naomii şi a lui Rut 1:6-22;
3. Întâlnirea lui Rut cu Boaz şi căsătoria lor 2:1-4:12;
4. Naşterea lui Obed şi genealogia lui Pereţ 4:13-22.

Teme importante

Credincioşia faţă de Yahweh

O temă importantă a scrierii, este credincioşia faţă de Yahweh. Loialitatea lui Rut faţă
de soacra ei, este o demostraţie exemplară în ceea ce priveşte credincioşia acestei femei
faţă de Dumnezeul lui Naomi. Faptul că această tânără şi-a părăsit ţara, familia, prietenii,
limba şi cultura poporului ei, pentru a urma o femeie bătrână şi fără viitor, nu poate fi
explicat decât, dacă analizăm cu atenţie cuvintele lui Rut, care demonstrează hotărârea
luată de ea pentru a se duce în Betleem.
În versetele memorabile din 1:16,17, unde aceasta afirmă: „Poporul tău, va fi poporul
meu; şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” Aici descoperim secretul credincioşiei lui
Rut, care era: Dumnezeul lui Naomii. Experienţa de cca. 10 ani, în casa lui Elimelec, a
determinat-o pe Rut să-şi schimbe convingerile religioase. Ea a decis să-şi părăsească zeii
ei şi să Îl aleagă pe Yahweh ca Dumnezeu al ei. Scriptura, afirmă: „Mă ve-Ţi căuta şi Mă
ve-Ţi găsi, dacă Mă ve-Ţi căuta cu toată inima!”

Conceptul de rudă răscumpărătoare

Legea răscumpărării din Israel, înregistrată în Levetic 25 (şi Deuteronom 25 – legea

leviratului), folosea termenul de ‫ גּׁוֵאל‬Goel - „răscumpărător.”106
Legea leviratului din Deuteronom 25 afirmă că dacă un barbat moare fără să aibă
copii; ruda cea mai apropiata, fratele, are datoria sa-i ridice urmasi. De legea leviratului
105
Ibidem, p. 614-616.
106
Baxter, op.cit., p. 38-39. Consultă şi Archer, op.cit., p. 309.

86
era legată şi legea rascumpararii, prezentată în Levitic 25.25-31;47-55.107 Conform acestei
legi, pamantul vandut de o persoana poate fi rascumparat de o rudă a acesteia pentru
pastrarea pamantului în familie. Temenul GOEL este luat din această lege a rascumpararii.
Rut ne oferă cea mai educativă lectie referitoare la lucrarea de mediere a lui Cristos. Ruda
rascumparatoare „Goel” indeplinea conditiile:
Răscumpărătorul trebuia să îndeplinească căteva condiţii pentru a răscumpăra pe
cineva din familia lui, asemănător lui Cristos:
1. Trebuia să fie rudă de sânge. Cristos, S-a făcut Om, Ioan 1.1-14...;
2. Trebuia să dorească, să răscumpere, Rut 4.10. Isus, a îndeplinit această condiţie,
Evrei 10: 8,9; Psalmii 40:7,8.;
3. Trebuia să plătească efectiv preţul răscumpărării, Rut 4.9. Cristos a plătit preţul prin
sângele Lui, 1 Petru 1:18,19;
4. Trebuia să dorească să se căsătorească cu nevasta celui decedat, Rut 4.10. Cristos
este Mirele Bisericii, Efeseni 5:31,32.

Conceptul de „milă” în Rut

Conceptul de milă108 în ebraică este ‫ ֶחֶסד‬hesed, şi se poate traduce prin „mila”,

„bunatate”, „dragoste.” Acest concept este prezentat în relaţie cu credinciosia fata de
legamantul încheiat cu Domnul.
Rut este cartea ce prezinta acest concept atat pe orizontală, în relaţiile interumane, cat
şi pe verticală, în relaţia cu divinitatea.
Este considerată bunătate Hesed hotararea lui Rut de a nu o parasi pe Naomi (1.16-
17). Acest lucru a fost apreciat de Boaz ca bunătate (2.12).
De asemenea, Boaz este laudat pentru indurarea („Hesed”) aratata faţă de Naomi
(2.20).
Conceptul este folosit şi cu referire la Dumnezeu, în 1.8-9, în sensul că bunătatea lui
Dumnezeu reprezintă planul divin care a îngăduit căsătoria lui Rut cu Boaz. Aceasta se
observa în gasirea unui „răscumpărător” GOEL pentru Rut (4.14).
La nivel orizontal (intre oameni), „Hesed” reprezintă unul dintre cele mai potrivite
instrumente pe care Dumnezeu le foloseste sa-si manifeste mila Lui.
Strabunica lui David a fost o moabita, iar strabunicul lui pe jumatate canaanit. Asadar
strabunicii lui David nu erau din poporul evreu, şi totuşi Dumnezeu a folosit descendentii
acestei familii straine pentru a-L aduce în lume pe Mesia. Această situaţie ne ajută să
înţelegem rolul lui Mesia de a-Si manifesta bunatatea fata de toate neamurile.
La doi km. de Bethleem se afla un ogor numit „Câmpul lui Boaz”,de unde traditia
spune ca Rut a cules spice. Lânga acest câmp se afla „Câmpul pastorilor”,unde potrivit
traditiei ingerii au vestit nasterea lui Isus. după 1100 de ani, din locul geografic în care a
fost încheiată familia Boaz şi Rut. S-a transmis, după aproximativ 1000 de ani, vestea bună
a venirii lui Mesia pe pamânt.

Hill, op.cit., p. 184-185.

107

Ibidem, p. 185.
108

87
 1, 2 SAMUEL

Titlul cărţilor

Cărţile poartă numele ultimului judecător din Israel, în vremea căruia a avut loc tranziţia
de la teocraţie la monarhie în ţara Israel. ‫ – ׁשמוֵאל‬Şemuel - Samuel este un cuvânt compus
din SAMA care înseamnă „a asculta” şi El – Elohim – adică „Dumnezeu.” Deci numele
înseamnă „Dumnezeu a ascultat.” – Şămuel (Şama – a ascultat) şi El (Elohim – Dumnezeu)].
Este numele profetului a cărui activitate este descrisă în prima parte a cărţii 1 Sam 1-24.
Cele două cărţi, au format iniţial un singur volum. Cărţile 1,2 Samuel, 1,2 Împăraţi,
1,2 Cronici şi Ezra – Neemia, au fost împărţite pentru prima dată în felul în care se află în
prezent în traducerea LXX.109 Samuel a fost împărţită în două, în LXX, unde cărţile erau
intitulate: 1 şi 2 βασιλειwν – „Basileion,” ce se traduce prin „Împărăţii.” În LXX, cărţile
sunt numite cărţile 3 şi 4 ale Împărăţiilor.
Traducerea Vulgata latină foloseşte aceeaşi împărţire, care a fost preluată în canonul
creştin.
Textul celor două cărţi este cel mai rău păstrat dintre toate cărţile Vechiului Testament.
În anumite traduceri vom găsi un număr diferit pentru domnia lui Saul, despre care ştim că
a fost rege vreme de 40 de ani. Aceste variaţii de traducere se datorează faptului că în acest
verset lipseşte numeralul din manuscrisele vechi ale cărţilor 1 şi 2 Samuel. Aceste lipsuri
au fost explicate de teologi în mai multe feluri:
a) unii consideră că sulurile au fost inundate ceea ce a dus la degradarea textului,
b) alţii susţin că sulurile au fost degradate de diferite bacterii, iar
c) alţi cercetători consideră că sulurile au fost suprasolicitate, fiind citite foarte des în
închinarea publică.

Autorul şi data scrierii cărţilor

Evenimentele prezentate în cărţile 1 şi 2 Samuel s-au petrecut în ultima jumătate a
secolului al XI-lea şi începutul secolului al X – lea î.C.
În ceea ce priveşte autorul cărţilor, tradiţia evreiască susţine că Samuel ar fi scris
aceste cărţi. Dacă analizăm conţinutul cărţilor ajungem la concluzia că Samuel nu putut
scrie toate secţiunile, mai ales secţiunea capitolele de la 1 Samuel 25 până la 2 Samuel 24,
deoarece îm 1 Samuel 25 se vorbeşte despre moartea lui Samuel. Se pare că, cel puţin,
altcineva a continuat aceste cărţi. Un alt argument împotriva tradiţiei evreieşti este preluat
din 1 Samuel 27:6, unde autorul afirmă că cetatea Ţiclag aparţinea împărăţiei lui Iuda, însă
în vremea lui Samuel, Israelul nu era împărţit în două împărăţii (Israel şi Iuda). Putem
afirma că aceste cuvinte au fost scrise de cineva care a trăit după moartea lui Solomon,
când s-a divizat împărăţia lui Israel. Se pare că aceste cărţi au fost scrise de mai mulţi autori
care au trăit începând cu secolul XI şi până spre sfârşitul secolului al X – lea (920 î.C.). Nu
contestăm că Samuel ar fi putut scrie primele 24 de capitole, conform tradiţiei evreieşti, iar
secţiunile ce urmează să fi fost adăugate mai târziu, de mai mulţi autori.
109
Prelipcean, et.al., op.cit., p. 179.

88
 E greu de stabilit însă data scrierii.
a. Evidenţele interne susţin că 1- 2 Samuel a fost scrisă după moartea lui Solomon.110
Argumentul pentru această afirmaţie îl găsim în 1 Samuel 27:6, unde se spune că Ţiglagul
aparţinea lui Iuda. Autorul vorbeşte despre împărăţia divizată a lui Israel (930-721 î.C.).
b. Criticii raţionalişti afirmă că Samuel a folosit două surse: una din perioada lui
Solomon şi una din perioada exilului babilonian (550 î.C. ), ţinând cont că Samuel este
parte din Istoria Deuteronomistă.

Existenţa unor aparente inconsecvenţe în carte, par să favorizeze teoria referitoare

la existenţa mai multor autori, care au scris porţiuni din această carte în perioade istorice
diferite.
a. Există două atitudini diametral opuse în legătură cu instaurarea monarhiei în Israel.
1 Samuel 8,12 arată o atitudine de împotrivire faţă de instituirea monarhiei, iar 1 Samuel
9,10 şi 11 arată o atitudine favorabilă acesteia.
b. Există dubii în legătură cu seminţia din care făcea parte Samuel. În I Cronici 6:27,28
ni se spune că era levit, iar în 1 Samuel 1:1 ni se spune că era din Efraim. O explicaţie ar
putea fi că Samuel era levit şi că locuia în cetatea de scăpare din Efraim)
c. David este prezentat de două ori lui Saul (I Samuel 16:14-23, 1 Samuel 17:55-58).
O posibilă explicaţie ar fi trecerea unei perioade lungi de timp între între evenimentele
prezentate în 1 Samuel 16 şi cele prezentate în 1 Samuel 17, datorită căreia Saul nu-l mai
recunoaşte pe David.
d. Există probleme în legătură cu identificarea celui care l-a ucis pe Goliat. În 1 Samuel
17, ni se spune că David este prezentat ca cel ce l-a ucis pe Goliat, iar în 2 Samuel 21: 19
se spune că Elhanan l-a ucis pe Goliat. Textul din I Cronici 20:5 rezolvă dilema, afirmând
că cel ucis de Elhanan era Lahmi, fratele lui Goliat.

Scopul scrierii Cărţilor

1 şi 2 Samuel acoperă perioada istorică de tranziţie de la Judecători la instaurarea
monarhiei, incluzând domniile lui Saul şi a lui David.
Autorul, ne informează în legătură cu instaurarea monarhiei în Israel. Legea după care
trebuia să funcţioneze monarhia, este prezentată în Deuteronom 17:14-20.
Cărţile arată că împăratul David nu a încercat să preia tronul prin forţă, ci Dumnezeu
a planificat instalarea lui la tron. Dumnezeu l-a ales pe David ca împărat al lui Israel. David
nu forţat lucrurile, ci a aşteptat momentul potrivit ca Dumnezeu să-l înalţe.
În cele două cărţi autorul vorbeşte despre schimbări importante în Israel, din punct
de vedere politic şi religios. Acest lucru se poate vedea, dacă comparăm 1 şi 2 Samuel cu
Judecători. Din punct de vedere social, în această perioadă triburile lui Israel s-au unit în
jurul lui Samuel şi mai târziu în jurul primului împărat al lui Israel. Din punct de vedere
religios cele 12 triburi au continuat să practice credinţa în Yahweh, accentuându-se în mod
deosebit închinarea în anumite locuri special alese de Dumnezeu (Şilo, Betel).
Perioada istoriei lui Israel prezentată în 1- 2 Samuel şi 1 Împăraţi 1 - 11 scoate în
evidenţă câteva schimbări importante în viaţa politică şi religioasă a lui Israel. Autorul preia

Archer, op.cit., p. 313-314.

110

89
firul naraţiunii istorice din vremea haosului şi degradării spirituale din vremea judecătorilor
(când nu era împărat în Israel) şi duce acest fir al naraţiuni până în vremea strălucitului
Imperiu Evreiesc, sub împăratul Solomon. Israel e descris în perioada Judecătorilor ca
o confederaţie formată din 12 triburi, unite prin credinţa într-un singur Dumnezeu. La
sfârşitul perioadei prezentate de autorul cărţilor Samuel şi Împăraţi, Israel era considerată
cea mai puternică naţiune din Asia de Vest.111
În 2 Samuel 7 ne este prezentat Legământul încheiat între Dumnezeu şi casa lui
David, cunoscut sub numele de „Legământul Davidic.” Cărţile prezintă istoria încheierii
legământului între Dumnezeu şi împăratul David. Observăm că legământul davidic a
pornit din iniţiativa împăratului David, care şi-a exprimat dorinţa de a construi o casă
pentru Dumnezeu. Autorul ne informează că în loc ca David să-i construiască o casă lui
Dumnezeu, Dumnezeu i-a construit lui o casă (o dinastie). Dumnezeu promite că fiii din
casa lui David vor urma la tronul lui Israel până în veşnicie.
Citind cartea Împăraţilor şi a Cronicilor, vom observa că în împărăţia de Sud (împărăţia
lui Iuda) toţi împăraţii din Vechiul Testament au fost urmaşi ai lui David. Ba mai mult,
din David se va naşte Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care va împlini şi promisiunea că
urmaţii lui vor domni veşnic.

Structura cărţilor

În anumite situaţii, autorul nu a prezentat evenimentele în secvenţă cronologică, ci

le-a organizat în funcţie de interesul lui.112 Acest lucru este demonstrat şi de faputul că
David este introdus împăratului Saul de două ori (1Samuel 16:14-23 şi 1Samuel 17:55-58).
Selecţia autorului putând fi aceea de a prezenta evenimente mai puţin importante referitoare
la relaţia lui David cu Saul (capitolul 16), înaintea evenimentelor mai importante (uciderea
lui Goliat), care în realitate să se fi întâmplat în ordine inversă prezentărilor autorului.
Autorul urmăreşte o dezvoltare de tip progresie spre un anumit punct culminant. Saul a
dorit să-l cunoască mai bine pe David după fapta eroică în confruntarea cu Goliat.
Cartea ni-l prezintă pe Samuel ca o persoană deosebită, încă de la naşterea lui. El
a avut un rol special în perioada de tranziţie de la Judecători la Monarhie. A purtat şi
efodul preoţesc. Perioada judecătorilor se sfârşeşte cu „exilul Domnului,” reprezentat de
capturarea chivotului legământului de către filisteni. De obicei, victoria unei naţiuni asupra
alteia simboliza victoria zeului naţiunii învingătoare (Dagon – zeul peşte – împotriva lui
Yahweh). Evenimentele din capitolele 5 şi 6 dovedesc că lucrurile nu au stat tocmai aşa cum
au crezut filistenii. S-a dovedit că Dumnezeu lui Israel nu a putut fi înfrânt. De asemenea
s-a invalidat credinţa naţiunilor din Orientul Apropiat, potrivit căreia zeii părăsesc naţiunile
(ca în cazul lui Israel) din anumite motive şi îşi aleg altele. Acest lucru nu a fost valabil în
ceea ce-L priveşte pe Yahweh.
Samuel nu a fost doar profet şi preot, ci şi Judecător, însă nu a fost rege. Această
poziţie a fost ocupată de Saul. Dumnezeu l-a folosit pe Saul pentru un scop imediat, şi
anume pentru eliberarea temporară a lui Israel (ca şi în cazul lui Ghedeon). Următoarele
capitole încearcă să-l îndreptăţească pe David ca urmaş la tron. Unii afirmă că aceste
111
LaSor, William Sanford, David Allan Hubbard, Frederic Wm. Bush, Old Testament Survey: The Message,
Form, and Background of the Old Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1982, retipărit în 1989), p. 244.
112
Halley, op.cit., p. 177-188.

90
capitole constituie o propagandă care încearcă să demonstreze dreptul lui David la tronul
lui Israel.113 Succesele lui David sunt prezentate în 2 Samuel 5-9. În 2 Samuel 6, David
restabileşte tronul lui Yahweh, aducând chivotul la Ierusalim, şi în 2 Samuel 7 Dumnezeu
restabileşte tronul lui David prin legământul davidic. Naraţiunea succesiunii la tron se
continuă şi în Împăraţi.

Principalele secţiuni ale cărţilor ar putea fi următoarele:

1. Tradiţiile de la Şilo. 1 Samuel 1-3;
2. Naraţiunea chivotului. 1 Samuel 4-6;
3. Instaurarea monarhiei, în Israel. 1 Samuel 7-12;
4. Domnia lui Saul. 1 Samuel 13-15;
5. Ascensiunea la tron a lui David. 1 Samuel 16- 2 Samuel 5;
6. Succesele lui David. 2 Samuel 6-9;
7. Falimentele lui David. 2 Samuel 10-24.

Teme importante

Profetul Samuel

Este considerat al doilea după Moise ca şi personalitate în istoria lui Israel. Samuel a fost
un profet (3:20), dar a slujit şi ca preot, aducând jertfe (7:9 etc.). A fost şi judecător în Betel,
Ghilgal şi Miţpa, având sediul principal la Rama.114 Poate fi considerat ultimul judecător,
primul profet şi întemeietorul monarhiei (capitolul 8, 9, 10). În calitate de profet, Samuel
a fost întemeietorul ordinului profetic. Au mai existat şi alţi profeţi înaintea lui Samuel
(Numeri 11:25, Judec. 6:8, Deuteronom 18:18). Samuel a întemeiat şi o şcoală profetică la
Rama (19:20). Preoţii se compromiseseră şi ca urmare s-a concretizat necesitatea apariţiei
unei categorii de oameni care aveau ca scop avertizarea preoţilor şi în viitor a împăraţilor
împotriva abaterilor de la conduita morală. Această categorie de oameni, numiţi profeţi,
şi-au desfăşurat activitatea de-a lungul unei perioade de aproximativ 300 de ani, până la
vremea celorlalţi profeţi care au scris cele 17 cărţi profetice. Primii sunt numiţi profeţi
orali, pentru a putea fi deosebiţi de profeţii literari. Cei mai importanţi profeţi orali au fost
Samuel, Natan, Ahia, Ilie şi Elisei.
Oraşele în care a slujit Samuel au fost:
1. Rama - situat la 9 km Nord de Ierusalim şi este locul de naştere al lui Samuel,
reşedinta acestuia, precum şi locul în care a fost înmormântat.
2. Betel - situat la 8 km Nord de Rama, a fost considerat sediul de Nord al lui Samuel.
Betelul este unul din cele patru vârfuri muntoase mai înalte din ţară: Ebal, Hebron, Miţpa.
Priveliştea de la Betel e magnifică. Tot aici, cu 800 de ani înainte de Samuel, Iacov văzuse
scara cerească (Genesa 28).
3. Miţpa - situat la 5 km Vest de Rama. Imediat la Nord se află Ghabaonul, unde Iosua
poruncise ca Soarele să se oprescă.
4. Ghibea - situat la jumătatea distanţei dintre Rama şi Jerusalim. Aici se afla casa lui
Saul.
Hill, op.cit., p. 187-195.
113

Informaţii suplimentare referitoare la Samuel pot fi găsite în cartea lui LaSor, op.cit., p. 234-237.
114

91
 5. Betlehem - locul de naştere al lui David şi al lui Isus. Este situat la 19 km Sud de
Rama (10 km Sud de Ierusalim)
6. Şilo - situat la 24 km Nord de Rama. Este locul unde a fost instalat cortul întâlnirii
din timpul lui Iosua până la Samuel.
7. Kiriat-Iearim - situat la 12 km Sud – Vest de Rama. Aici a fost păstrat chivotul după
întoarcerea lui de la filisteni.

Chivotul legământului

Chivotul legământului reprezintă prezenţa lui Dumnezeu, care poate părăsi oricând
obiectul care o simbolizează. Chivotul a fost cel mai important obiect sacru din Israel. A
fost construit la Sinai, după porunca dată de Dumnezeu lui Moise şi reprezenta prezenţa
lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Comparând religia evreilor cu cea a păgânilor, putem
observa că idolii păgânilor erau folosiţi în ritualurile religioase cu scopul de a constrânge
pe zeul respectiv să acţioneze în modul în care închinătorii îl doreau. Evreii au încercat şi ei
să folosească Chivotul în acest scop (1 Samuel 4, fiii lui Eli au luat chivotul la luptă pentru
a le asigura victoria). În teorie, zeul respectiv nu permitea să fie capturat, dar Domnul nu
a acceptat o asemenea manipulare. Dumnezeu trebuia să decidă în legătură cu deplasările
chivotului, nu oamenii. Chivotul nu a fost luat de duşmani, dar s-a îndepărtat de Israel
(1Samuel 4:2). Când chivotul s-a reîntors de la Filisteni, a venit într-un car fără vizitiu (1
Samuel 6:10-16). Acest lucru dovedeşte autonomia chivotului (în sensul că nimeni nu putea
să-l determine pe Dumnezeu să asculte de ei sau să se conformeze tiparelor lor). Instalarea
cu succes a chivotului în Ierusalim, după evenimentul cu Uza (1 Samuel 6:19,20), nu a fost
doar un simplu ritual, ci a simbolizat aprobarea lui Dumnezeu pentru începerea unei noi
ere, care a marcat inaugurarea dinastiei davidice, din care va ieşi Mesia.

Rolul împăratului în Israel

Spre deosebire de sistemele de conducere a neamurilor, monarhia lui Israel, era una de
tip teocraţie; unde, Dumnezeu avea ultimul cuvânt. Primul împărat, Saul, nu a înţeles acest
lucru, crezând că, el este primul în împărăţie. Prin contrast, David a înţeles că el este al doilea
în împărăţie. David obişnuia să-L întrebe pe Domnul, în acţiunile pe care le întreprindea.
În ceea ce priveşte Saul, poporul şi-a exprimat dorinţa de a avea un împărat.115
Dumnezeu nu a fost de acord cu motivele lor pentru care cereau un împărat. Ca urmare, El
le-a dat un împărat care corespundea dorinţelor lui Israel. Dar s-a dovedit că împăratul ales
de evrei nu a adus o schimbare radicală în viaţa socială şi politică a lui Israel, aşa cum ei
s-au aşteptat.
a. Dumnezeu le-a demonstrat că nici un împărat pământesc nu le va împlini nevoile
mai bine decât Domnul.
b. Motivul pentru care au fost asupriţi de către naţiuni nu a fost pt. că nu aveau un
împărat pământean care să-i conducă în lupte, ci neascultarea şi necredinţa lor. Eşecul lui
Saul ca împărat s-a datorat faptului că:
1. L-a părăsit Duhul lui Dumnezeu şi nu a mai avut succes ca înainte, când Duhul era
peste el (1Samuel 10:18) ; Duhul Sfânt a fost înlocuit cu un duh rău (1Samuel 16:14);

Hill, op.cit., p. 197.

115

92
 2. A dat dovadă de lipsă de sensibilitate spirituală, fiind sincer dar superficial (1Samuel
9:10-15; jertfa în pripă în 13:8-12 şi cruţarea vieţii lui Agag în 15:13-35);
3. S-a folosit de serviciile unei vrăjitoare (1 Samuel 28).

Instaurarea monarhiei a fost iniţiativa lui Dumnezeu (Judec. 8:23, 1 Samuel 8:7,
12:12). Rolul împăratului în Israel era să menţină justiţia internă şi internaţională prin
intermediul forţei militare. Poporul din vremea lui Samuel vedea în împărat un eliberator
mereu prezent, în orice vreme de nevoie şi nu doar în anumite perioade de timp, ca în cazul
judecătorilor, care erau ridicaţi în anumite împrejurări de Dumnezeu. Cererea unui împărat
de către popor l-a mâniat pe Dumnezeu. Dumnezeu a promis încă de la început lui Avraam că
împăraţi vor ieşi din sămânţa lui (Genesa 17:6, Deuteronom 17:14-20). Greşeala poporului
nu a constat în faptul că au cerut un împărat, ci în faptul că ei se aşteptau ca împăratul să-i
ajute acolo unde ei credeau că Domnul a falimentat. Poporul l-a ales pe Saul din mai multe
motive fireşti, ca de exemplu să meargă înaintea lor în luptă (1 Samuel 18:20). Saul însă
nu le-a satisfăcut aşteptările. El nu a vrut să lupte pentru evrei în orice situaţie (1 Samuel
17). A promis o recompensă celui ce va avea curajul să lupte cu Goliat (3m înălţime, vârful
suliţei de 10 kg, armură 75 kg).
În contrast cu Saul, David e considerat modelul de referinţă pentru Israel. El s-a
consacrat lui Dumnezeu. Cu toate acestea a comis şi greşeli datorită impulsivităţii sale
de moment. Viaţa duplicitară l-a împins să ucidă oameni din popor (1 Samuel 27), poftele
lui necontrolate l-au împins la crimă (2 Samuel 11). Acest lucru a cauzat vărsare de sânge
în familie (2 Samuel 13-14). Mândria lui a adus ciuma peste popor (2 Samuel 24). Viaţa
lui dovedeşte că nu a fost imun la păcat, dar Dumnezeu l-a ales pentru că şi-a recunoscut
păcatul.
David a transformat o naţiune neînsemnată într-un imperiu puternic. Situaţia politică
externă a favorizat într-un fel acest lucru, pentru că puterea egipteană decăzuse în acea
vreme, iar babilonienii şi asirienii nu ajunseseră încă atât de puternici. Referitor la alegerea
Ierusalimului ca şi capitală, putem menţiona câteva motive de care David a ţinut cont.
Poziţia neutră îi permitea să joace rolul de factor unificator. Era la graniţa dintre Iuda şi
Beniamin. Nici un trib n-ar fi putut revendica cetatea. Făcând abstracţie de greşelile sale
de ordin moral, evreii au experimentat în vremea lui David cele mai deosebite momente
din istoria lor. Împăratul David a devenit standardul după care ceilalţi urmaşi la tronul lui
Iuda au fost apreciaţi.

Legământul Davidic

Această dorinţă, de-a face ceva frumos pentru Dumnezeu, l-a calificat, să intre în
Legământul cu Yahweh. Omul a fost creat cu viaţă liberă. Dumnezeu apreciază gesturile
frumoase ale omului credincios, faţă de El. David doreşte să-I construiască o Casă lui
Dumnezeu. În schimb, Dumnezeu îi construieşte o casă lui David.
Tema centrală a cărţilor lui Samuel este legământul.116 Este interesant să facem o
paralelă între promisiunile din legământul davidic şi cele din legământul avraamic.117
a. Dumnezeu a promis să-i facă lui David un nume mare (2 Samuel 7:9), aşa cum i-a
promis şi lui Avraam (Genesa 12:2).
Baxter, op.cit., p. 75-76.
116

Hill, op.cit., p. 197-199.

117

93
 b. Dumnezeu a promis o ţară în care va aşeza poporul Israel (2 Samuel 7:10)
c. Ţara va fi un loc de siguranţă (2 Samuel 7:10,11). Aceasta ne aminteşte de
promisiunea făcută lui Avraam că „Dumnezeu va blestema pe cei ce-l vor blestema pe
Avraam” (Genesa12:3; 2Sam 7:16). Concluzia: prima parte a legământului davidic 7:1-11
plasează legământul Davidic în tiparul legământului Avraamic şi leg. Davidic e o continuare
a legământului Avraamic. Mai mult, legământul Davidic este subordonat celui Avraamic.
Începând cu 2 Samuel 7:12 sunt prezentate elementele noi specifice legământului Davidic
faţă de legământul Avraamic:
- fiii lui David vor urma la tronul lui Israel;
− fiul lui David va construi Templul (2 Samuel 7:1-7). Cu acesta Dumnezeu va fi
într-o relaţie de tată şi fiu cu urmşii lui David (7:14).
Legământul a fost necondiţional, în sensul că promisiunile făcute lui David au fost
necondiţionale. Pe de altă parte, legământul a fost condiţionat din punct de vedere al celor
care participau la legământ. Observăm că legământul a fost mereu reînnoit. Reînnoirea ne
spune că au existat anumite criterii după care se decidea continuarea în legământ a celor ce
urmau în urmaşii lui David. Condiţionalitatea este evidentă în 1 Împăraţi 2:4 (cu Solomon),
în 1 Împ. 6:12 şi 9:4,5 („dacă vei umbla înaintea Mea ca David”).
Solomon nu a respectat condiţiile, de aceea Dumnezeu a luat împărăţia de la el şi a
dat-o altuia (11:12, 13). Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu a îngăduit ca un trib din Israel
să rămână sub controlul dinastiei davidice (11:36), dar acest lucru nu a fost menţionat în
legământul din 2 Samuel 7. Un legământ similar fost făcut cu Ieroboam (11:38), care a
eşuat. A rămas însă speranţa că într-o zi, un împărat davidic va îndeplini toate condiţiile şi
va restaura în întregime legământul davidic (Ieremia 33:14-22, Isaia 11:1). Noul Testament
recunoaşte că acest împărat, care a reînnoit legământul davidic este Isus Cristos. Astfel,
condiţiile fiind îndeplinite, s-a instaurat adevărata împărăţie eternă. De Legământul
Davidic, Dumnezeu leagă planul Său de Mântuire a întregii lumi. Isus Cristos S-a născut
din seminţia lui David, fiind Împăratul împăraţilor.

94
 1, 2 Împăraţi (Regi)

Titlul Cărţilor

Iniţial cărţile 1 şi 2 Regi au format un singur volum. LXX împarte volumul în două cărţi,
fiind numite cărţile 3 şi 4 ale Împărăţiilor - βασιλειoν – „Basileion.” Titlul, se potriveşte cu
conţinutul lor, deoarece ele înregistrează evenimentele care încep cu moartea regelui David
şi urcarea la tron a lui Solomon, şi se sfârşesc cu exilarea celor două împărăţii a lui Israel
(Israel şi Iuda).118
Este ultimul volum din grupul de cărţi pe care evreii îl numesc „Primii profeţi.”

Autorul şi data cărţilor

Autorul a folosit surse scrise începând cu perioada lui Solomon şi până în perioada
exilului Babilonian. Talmudul babilonian susţine că autorul a fost profetul Ieremia.
Argumentele, aduse de tradiţia evreească, în sprijinul acestei ipoteze, au fost:119
− Există similarităţi între 2 Regi 24 şi 25 şi Ieremia 52;
− Autorul împăraţilor acordă o importanţă deosebită vieţii profeţilor, ceea ce ar
sugera că, el a fost din această clasă socială.
− Pe baza unităţii cărţii şi a evidenţelor interne se arată că autorul a fost martor
ocular al căderii Ierusalimului, ceea ce s-ar potrivi cu ipoteza că Ieremia a scris cartea.

Reprezentanţii liberalismului afirmă că 1 şi 2 Regi este produsul aşa numitei şcoli

„Deuteronomice,” din secolul VIII – VII î.C.. Autorul a fost preocupat de schimbările care au
avut loc la Templul din Ierusalim. Autorul a fost interesată să prezinte unitatea cultului mozaic
cu centrul la Ierusalim. Ca şi standard de evaluare a credincioşiei poporului şi împăraţilor
faţă de legământ reprezentanţii acestei şcoli au avut cartea Deuteronom (12:27-28). Această
teorie susţine două etape editoriale ale cărţii: una pre-exilică (620 î.C., regele Iosia) şi una
exilică (când Ioiachin era inchis în Babilon, 550 î.C.). Prima etapă este pro-iudaică.
Teologii liberali susţin că cei care au scris cartea Deuteronom, care promovează
principiul „Blestemului şi Binecuvântărilor,” face parte din aceeaşi şcoală, împreună cu
autorii cărţilor 1 şi 2 Împăraţi.
Împăraţii prezentaţi în această carte au fost evaluaţi după principiul: „După faptă şi
răsplată,” specific literaturii deuteronomiste. În concepţia lor, Şcoala Deuteronomistă a
funcţionat în perioada regelui Iosia şi până la plecarea în robie a lui Iuda.
Autorul cărţii este anonim. El a trăit cândva, în perioada exilului babilonian, deoarece,
cartea 2 Împăraţi înregistrează evenimentele plecării lui Iuda în robia babiloniană (cca.
586 î.C.).

118
Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament: Manual pentru Seminariile teologice, (Bucureşti: Editura Insti-
tutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române, 1978, republicată în 2002). Consultă şi comenta-
riile lui Beniamin Fărăgău, 1&2 Împăraţi, vol. 1, 2 şi 3, (Cluj: S.C. Roprint, 2003).
119
Harrison, op.cit., p. 720.

95
 Cercetătorii au observat că în aceste cărţi există probleme de cronologie. Însumând
anii de domnie ai tuturor regilor menţionaţi în cărţile Împărţilor ar rezulta o perioadă mai
lungă decât în realitate, după divizare, care este considerată a fi de 209 ani pentru Împărăţia
de Nord, şi de 340 ani pentru Împărăţia de Sud - Iuda. S-au oferit următoarele explicaţi:
−  Anul urcării la tron era considerat un an, chiar dacă urcarea era în ultima lună a anului,
−  Cele două calendare diferite folosite în Israel (calendarul civil utilizat în Împărăţia de
Nord, şi calendarul religios, folosit în Împărăţia de Sud – Iuda) au creat anumite probleme în
stabilirea corectă a cronologieii, referitoare la perioadele de domnie a împăraţilor lui Israel.
− Pentru armonizarea perioadei istorice cu datele din aceste cărţi, cecetătorii au
susţinut că este necesar să luăm în calcul perioadele de coregenţă. Mai mulţi împăraţi au
domnit în acelaşi timp în aceeaşi împărăţie.
Astfel între 741 şi 735 î.C. Iuda a avea trei împăraţi în acelaşi timp: Ozia (787-735
î.C.), Iotam (749-734 î.C.) şi Ahaz (741-726 î.C.). Ozia a fost lovit de lepră în 751 î.C. şi
astfel nu a mai putut fi ca împărat. Iotam a domnit până în 734 î.C., dar a murit mai târziu,
în 731 î.C. Ahaz a început domnia în 741 î.C., fiind co-regent cu tatăl său, Iotam.

Scopul scrierii cărţii

Autorul scoate în evidenţă responsabilitatea conducătorilor (regii, profeţii, preoţii), în

scopul menţinerii legământului dintre Dumnezeu şi Israel. Profeţii aveau un rol important
în monarhie, deoarece ei erau cei care urmăreau atitudinea împăratului faţă de legământ.
Scriitorul cărţilor Regi îi prezintă pe regii lui Israel ca aderând la unul dintre cele două
modele: Cel al lui David (modelul pozitiv) şi cel al lui Ieroboam I (modelul negativ).
Expresiile „... a făcut ca tatăl său David” şi „... a urmat păcatele lui Ieroboam,” se repetă
frecvent în cele două scrieri, în funcţie de modelul pe care, fiecare rege a ales să-l urmeze.
Autorul vrea să demonstreze că rebeliunea şi neascultarea de Yahweh, manifestată prin
idolatrie, nedrepate socială, sunt întotdeauna pedepsite de Dumnezeu. Pedepsele variau de la
asuprirea din partea unei alte naţiuni, inlăturarea unei dinastii şi până la exil. În cazul ascultării,
binecuvântările lui Dumnezeu constau în pace, prosperitate şi eliberare de duşmani.
Cărţile evidenţiază faptul că autenticitatea legământului davidic (2 Samuel 7) este
demonstrată de succesiunea la tronul lui Israel a urmaşilor lui David. În regatul de Nord – a
lui Israel, sau succedat mai multe dinastii; în timp ce în regatul de Sud – a lui Iuda, toţi regii
(excepţie Atalia), au fost din familia lui David.
Autorul a dorit şi să completeze istoria domnitorilor evrei, care a fost începută în
cartea Samuel.
Cărţile îi avertizează pe viitorii lideri şi poporul, în legătură cu consecinţele neascultării
de legământul lui Dumnezeu.

Structura cărţii

În 1 şi 2 Împăraţi evenimentele se prezintă în ordine cronologică, începând cu urcarea

la tron a lui Solomon şi până la căderea Ierusalimului.120 Există anumite excepţii în care
autorul abordează anumite teme, în care acesta nu mai respectă ordinea cronologică a
120
Hill, op.cit., p. 209-210.

96
evenimentelor. De exemplu, sistemul administrativ al lui Solomon, prezentat în 1 Împăraţi
4, continuă naraţiunea referitoare la înţelepciunea lui Solomon, din 1 Împăraţi 3; Proiectele
arhitecturale ale lui Solomon din 1 Împăraţi 5:1-7:12, sunt prezentate înainte de construirea
Templului, 1 Împăraţi 8:62-66.121
De asemenea, anumite evenimente din perioada lui Ieroboam I şi Ezechia, din 1
Împăraţi 13, 14:1-20, 2 Împăraţi 18:7-19:37, capitolul 20 şi misiunea profetică a lui Ilie şi
Elisei, sunt organizate din punct de vedere tematic.122
Istoria celor două împărăţii este prezentată simultan. Naraţiunea despre Ilie şi Elisei
întrerupe firul cronicilor referitoare la dinastiile lui Omri, Ahab şi Ioram. Prin contrast cu
Ahab şi Izabela, soţia lui, care au introdus în Israel închinarea la Baal; Ilie şi Elisei stau
ca martori ai credincioşiei faţă de legământul cu Dumnezeu. Ei au dovedit supremaţia
Dumnezeului lui Israel faţă de Baal (1 Împăraţi 18:16-18). Modelul caracteristic de
prezentare a regilor lui Iuda include:
1. Prezentarea numelui regelui, al tatălui său şi modul în care a urcat la tron;
2. Vârsta regelui care a urcat la tron, numele reginei-mamă,
3. Se menţionează Ierusalimul ca şi capitală,
4. Se face o evaluare a caracterului moral al regelui,
5. Sunt prezentate sursele adiţionale folosite pentru înregistrarea evenimentelor
legate de domnia regilor,
6. Afirmaţii referitoare la moartea, îngroparea regelui şi,
7. Aanunţarea succesorului acestuia la tron.
Acelaşi model este folosit şi pentru regii lui Israel, doar că pentru aceşti regi, numele
oraşului-capitală era Samaria, şi, de obicei, nu se menţionează numele reginei-mamă.

O structură sumară a cărţilor ar putea fi următoarea:123

1. Domnia regelui Solomon. 1 Regi 1-11;
2. Domnia lui Ieroboam. 1 Regi 12:1-24;
3. Împărăţiile dvizate: Israel şi Iuda în perioada 931-853 (Solomon-Ahab). 1 Regi
12:25-16:34;
4. Misiunea profeţilor Ilie şi Elisei. 1 Regi 17-2 Regi 8:15;
5. Împărăţiile lui Israel şi Iuda în 852-721 (Ahab-Osea). 2 Regi 8:16-17:41;
6. Împărăţia lui Iuda. 2 Regi 18-25.

Teme importante

Solomon – împăratul epocii de aur a lui Israel

Solomon avea 4000 de iesle pentru cai, 1400 care şi 12000 călăreţi (1 Împăraţi 4:20).
Descoperirile arheologice au scos la iveală în Haţor, Eglon şi Ghezer dovezi ce susţin aceste
afirmaţii. La Meghido s-au descoperit de asemenea iesle pentru cai, dar se pare că acolo au
fost grajdurile lui Solomon i-a mers vestea peste hotare, în ceea ce priveşte înţelepciunea de
121
Referitor la structurarea celor două cărţi consultă Prelipcean, et.al., op.cit., p. 190-192.
122
Referitor la Ilie şi Elisei, consultă Beniamin Fărăgău, 1Împăraţi 14:21- 2 Împăraţi 7:20, (Cluj: Beniamin
Fărăgău, 2003), p. 81-107.
123
Hill, op.cit., p. 207.

97
care a dat dovadă. Vizita împărătesei din Seba (1 Împăraţi 10:1-13) este o dovadă a faimei
lui Solomon. Poporul pe care ea îl conducea se numea „sabeenii,” care erau aşezaţi în Sud
Vestul Arabiei. Totodată, înţelepciunea lui iese în evidenţă în rugăciunea pentru dedicarea
Templului şi în succesul pe care acesta îl avea în administraţia guvernamentală. Solomon
a avut preocupări în artă şi în ştiinţă. El a scris 3000 de proverbe, 1005 cântări, precum
şi alte contribuţii în botanică şi zoologie (1 Împăraţi 4:32,33). Se susţine că trei cărţi din
Biblie: Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, au fost scrise de Solomon. În perioada
lui Solomon, Israelul era regatul cel mai puternic din Asia de Sud Vest, Ierusalimul era
oraşul cel mai renumit, iar Templul era cea mai impunătoare clădire din regiune.124 Dar, din
păcate, sfârşitul domniei lui Solomon nu a fost la fel de fericit. Politica acestuia a dus la
divizarea împărăţiei. Cauzele care au contribuit la scindarea regatului lui Israel au fost:125
− Alianţe politice cu naţiunile străine, prin căsătorii (1 Împăraţi 3:1, 2),
− Tendinţa spre sincretism religios (1 Împăraţi 11:1-8), Solomon construind
înălţimi şi pentru alţi zei,
− Dezvoltarea birocraţiei în administraţia împărăţiei (1 Împăraţi 4:22-28),
− Proiecte mari de construcţii care necesitau o importantă forţă de muncă – munca
sclavilor (1 Împăraţi 9:15-22, cf. 5:13-18 şi 12:9-11),
− Influenţa politică şi religioasă a celorlalte naţiuni asupra lui Israel, ca de exemplu
comerţul internaţional (1 Împăraţi 9:26-28, 10:22-29),
]Revolta şi eliberarea anumitor state subjugate de Solomon a determinat mărirea taxe­­lor
pentru evrei, în scopul susţinerii financiare a împărăţiei (1 Împăraţi 11:9-25).

Divizarea Împărăţiei lui Israel

Împărăţia de Nord a fost mai puţin stabilă din punct de vede politic şi a rezistat mai
puţin în timp decât cea din S. Împărăţia de Nord a rezistat aproximativ 209 ani, iar cea din S,
340 de ani. Împărăţia din Nord a avut nouăsprezece împăraţi. Dacă îl luăm în considerare şi
pe Tibni, rivalul lui Omri, înseamnă că au fost douăzeci de împăraţi (1 Împăraţi 16:21). Toţi
au fost răi,126 datorită faptului că au practicat închinarea la „viţelul de aur,” cultul introdus
de Ieroboam. Durata medie de domnie a unui împărat din Nord a fost de aproximativ 10
ani. Împăraţii proveneau din nouă familii diferite (dinastii). Şapte dintre ei au fost asasinaţi
(Nadab, Ela, Ahab, Zaharia, Şalum, Pecahia, Pecah), unul s-a sinucis (Zimri), unul a fost
ucis de boală, iar altul a fost luat captiv în Asiria (Osea).
Împărăţia de Sud a durat 340 de ani. Media domniei unui împărat a fost de 17 ani. Toţi
împăraţii au aparţinut unei singure familii, cea a lui David (Atalia face o întrerupere de 6
ani). Cinci împăraţi au fost asasinaţi (Ahaz, Atalia, Ioas, Amaţia, Amon), doi au fost loviţi
de Dumnezeu (Asa şi Ozia) şi trei au fost exilaţi (Ioiachim, Ioiachin, Zedechia). Autorul
afirmă că opt din cei douăzeci de împăraţi au fost buni, deoarece au umblat exemplul lui
David în ascultare faţă de Dumnezeu (Asa, Iosafat, Ioas, Amaţia, Azaria, Iotam, Ezechia,
Iosia).

124
LaSor, op.cit., p. 253-256.
125
Hill, op.cit., p. 210-211.
126
Halley, op.cit., p. 189-195.

98
 Cultul viţelului de aur

Termenul în ebraică ‫‛ ֶעֵגל‬êgel se putea referi la orice animal din familia bovinelor.127
Probabil că era un viţel construit după modelul celui făcut de către Aron, la cererea evreilor,
în pustie (Exod. 32). Acest cult a fost introdus în Împărăţia de Nord de către Ieroboam (1
Împăraţi 12). Dovezile arată că evreii au împrumutat acest simbol al viţelului de aur de la
egipteni, care aveau ca zeu pe ApIsaia Apis era considerat fiul întrupat al lui OsirIsaia Era
zeul fertilităţii, care dă viaţă, sănătate şi putere împăratului şi fertilitate pământului ţării.
Se crede că Ieroboam a adus acest zeu, la întoarcerea lui din exilul egiptean, din timpul
domniei lui Solomon (1 Împăraţi 11:40).
E posibil ca Ieroboam să fi combinat elemente ale cultului viţelului de aur cu elemente
de cult canaanit şi egiptean. Viţeii construiţi de Ieroboam în sanctuarele de la Dan şi
Betel nu au fost creaţi să reprezinte idoli ai religiilor păgâne. Reformele religioase ale lui
Ieroboam au fost iniţiate cu scopul de a câştiga aprecierea închinătorilor lui Yahweh din
Nord, prevenind astfel acel triplu pelerinaj anual la Templul din Ierusalim, care era sub
controlul Împărăţiei de Sud. Ieroboam a intenţionat ca aceşti viţei să reprezinte pe Yahweh.
Prin această reformă, el a încercat să-şi consolideze puterea în Israel. Dar aceşti viţei au
devenit imagini ai altor dumnezei (1 Împăraţi 14:9).
Acest lucru s-a datorat ignorării poruncii din Decalog, care interzicea confecţionarea
unui chip cioplit pentru Yahweh (Exod 20: 4,5 „Exod 20:4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici
vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de
jos de cît pămîntul. Exod 20:5 Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu,
Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în
copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.”
În perioada lui Osea, aceşti viţei erau deja consideraţi idoli (Osea 8:4,5), pentru
că, între timp, aceşti viţei au fost asociaţi cultului fertilităţii la canaaniţi. Acest cult era
asociat cu religia lui Baal (Osea 10:5; 11:1,2; 13:1,2). Progresia de la idolii falşi spre cultul
fertilităţii, care presupunea închinarea la astrele cereşti şi sacrificii umane este prezentată
în 2 Împăraţi 17:18. Aceste practici nu au dus doar la înlăturarea dinastiei lui Ieroboam, ci
şi la dezmembrarea naţiunii lui Israel (2 Împăraţi 17:18).

Hill, op.cit., p. 212-213.

127

99
 1 şi 2 Cronici

Titlul Cărţilor

Cărţile Cronici primesc titlul de la Ieronim, traducătorul versiunii latine Vulgata. El
sugerează în Prologus Galeantus, că cea mai bună denumire a acestor cărţi ar fi: „Chronicon
totius divinae historiae,” care s-ar traduce: „O cronică a întregii istorii sacre.”128 Titlul
cărţilor în ebraică este ‫( ִּדְבֵרי ַהַיִמים‬divrei haiamim), care se poate traduce în româneşte prin
„Cuvintele zilelor.” Sunt primele cuvinte din carte.

Autorul şi data scrierii

Cărţile nu menţionează numele autorului, însă tradiţia evreiască susţine că Ezra este
autorul cărţii. Această afirmaţie, este înregistrată în Talmud, secţiunea Baba Bathra 15.
Părerea tradiţiei poate fi acceptată ţinând seama de educaţia lui Ezra şi de modul în care
cronicarul îşi structurează cărţile.129
O dovadă istorică indirectă, în sprijinul acestei ipoteze, este 2 Macabei 2:13-15, unde citim
că, guvernatorul Neemia, deţinea o bibliotecă considerabilă, în care colecţiona cărţi referitoare
la regi şi profeţi. Ţinând seama de faptul că Ezra era colaboratorul apropiat al lui Neemia,
putem afirma că, Ezra s-a informat în legătura cu cărţile scrise în biblioteca lui Neemia.
Teologii conservatori susţin că aceste cărţi au fost scrise în perioada 450-425 î.C.
În ceea ce priveşte opinia liberalilor, părerile lor sunt diverse. Unii susţin că aceste
cărţi au fos scrise prin anii 200 î.C.. argumentul lor, se bazează pe genealogia din 1 Cronici
3, care prezină spiţele de neam, ale lui Israel, după Zorobabel; cel care a condus întoarcerea
evreilor din exilul babilonian.
Un alt argument în favoarea unei date mai târzii, este versetul din 1 Cronici 27, unde sunt
menţionate ca monede darici, care au circulat mult mai târziu decât în secolul al IV – lea î.C.
În concluzie, putem accepta că, Ezra a scris cărţile Cronici, , prin anii 400 î.C., ţinând
seama de interesul său faţă de comunitatea lui Israel, după reîntoarcerea din exil.

Scopul scrierii cărţilor

Autorul preia informaţiile din Cărţile Împăraţilor, încercând să prezinte acele eveni­mente
istorice, din perspectiva importanţei menţinerii legământului cu Yahweh. Cărţile Cronici nu
sunt o repetiţie a cărţilor 1,2 Împăraţi. Ele prezintă istoria dintr-o anumită perspectivă.
Cronicarul arată că adevărata istorie a poporului Israel, se bazează pe legământul
naţiunii cu Dumnezeu.
Scriitorul scoate în evidenţă, importanţa legământului davidic, ignorând evenimente
din istoria lui David, care l-ar pune într-o lumină negativă.
Autorul subliniază importanţa menţinerii ritualurilor de închinare de la Templu, care au
fost rânduite de David. Cronicarul este interesat de continuitatea naţiunii lui Israel, cu patriarhii
menţionaţi în Genesa şi Exod. El alocă nouă capitole din 1 Cronici doar genealogiilor.
128
Harrison, op.cit., p. 1152.
129
Ibidem, p. 1153-1157.

100
 Cartea 2 Cronici ne informează în legătură cu construirea Templului lui Solomon.
Cronicarul avertizează de asemenea că atunci când se atinge punctul critic, în ceea ce
priveşte neascultarea, intervine Yahweh cu pedeapsa. Aceasta este o regulă generală, atâta
vreme cât cei avertizaţi nu se întorc din drumul lor greşit.

Structurarea cărţilor
Autorul Cronicilor începe foarte direct. Nici o introducere. De fapt ce introducere mai
corectă poate fi decât aceasta: Adam. Este primul om. Cu el a început istoria umanităţii.
Toţi oamenii sunt fiii lui Adam.
Mai mult, putem observa că autorul a fost selectiv în înregistrarea numelor. El începe
cu începutul omenirii - Adam, apoi sare peste Abel, Cain, oprindu-se direct la Set şi urmaşii
acestuia. El ignoră urmaşii lui Cain. Dintre urmaşii acestor patriarhi, autorul îi selectează pe cei
prin care s-a comunicat planul de salvare al lui Dumnezeu, cum ar fi: Enoh, Noe, Sem, ş.u.
Listele genealogice sau de altă natură duc cititorul la disperare. După capitolul 9 se
spera că listele acestea s-au terminat, dar se observă că în prima carte a Cronicilor nici la
capitolul 24 nu s-au terminat. Cititorul este în pericol de a intra în pesimism, dar nu pentru
evreul care era interesat de această cronică, unde îşi putea urmări genealogia proprie, cu
slujbele rânduite de Domnul, specific pentru el şi familia lui.130
În ceea ce priveşte cartea 2 Cronici, putem observa că începutul lui Solomon a fost
promiţător. Yahweh îl însoţea în domnie, şi l-a înălţat tot mai sus. Dar tot Solomon scrie în
altă parte: „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui,” pentru că sfârşitul decide
destinul. Solomon este un exemplu negativ în acest sens. Poţi să pleci cu toate şansele de a
te afirma, şi totuşi să eşuezi lamentabil.
În ultimul capitol al cărţii 2 Cronici 36, împăratul Cir recunoşte autoritatea lui Yahweh,
ca urmare Cir ascultă de porunca Domnului, şi restabileşte sanctuarul de închinare de la
Ierusalim. Nebucadneţar a distrus Templul Domnului, iar acum Cir reconstruieşte Templul.
Vezi şi profeţia lui Isaia din capitolul 45:1

O împărţire sumară a cărţilor poate fi:131

1. Genealogiile de la Adam la David. 1 Cronici 1-9;
2. Istoria regelui David. 10 – 29;
3. Istoria regelui Solomon. 2 Cronici 1-9;
4. Istoria regilor lui Iuda. 10-36.

Teme importante
Genealogiile

O privire generală asupra conţinutului cărţii, scoate în evidenţă faptul că autorul a avut
un interes special în prezentarea genealogiilor. Cronicarul prezintă liste genealogice pe o
treime din 1 Cronici. Cartea are în total 29 de capitole, din care primele 9 conţin genealogii
(1 Cronici 1-9).132
130
Beniamin Fărăgău, 1 Cronici, Cluj-Napoca: Logos, 1997.
131
Pentru o comparaţie între conţinutul 1 Cronici şi 1,2 Samuel, consultă Schultz, op.cit., p. 169-177
132
Referitor la genealogiile din primele nouă capitole ale cărţii 1 Cronici, consultă Harris, op.cit., p. 193.

101
 Este interesant să observăm că volumul 1 Cronici se află pe locul întâi în ceea ce
priveşte spaţiul alocat genealogiilor şi listelor cu nume din tot Vechiul Testament. Listele
genealogice şi a celor cu nume, par să sufoce conţinutul cărţii. Dar acest gen de liste, nu se
încheie odată cu capitolul 9.
Evreii au fost interesaţi de originea lor etnică şi de tribul de care aparţineau. În fucţie de
aceasta ei puteau fi numiţi preoţi şi slujitori în Templul lui Yahweh. Genealogia demonstra
aparteneţa la poporul ales a lui Dumnezeu.

Relaţia dintre caracterul regilor lui Israel şi Templu

Toţi regii buni ai lui Israel au demonstrat loialitate faţă de Yahweh, prin interesul lor
faţă de Templul lui Dumnezeu.133
David, a planificat şi a adunat materiale pentru construirea unui Templu pentru
Domnul. Ca rezultat, Dumnezeu ia binecuvântat casa. Datorită grijei lui pentru construirea
Templului, Fiul lui Dumnezeu a ajuns să fie şi Fiul lui David. Este vorba de aşa numita
dinastie davidică.
David avea o pasiune exagerată pentru Casa Domnului şi pentru slujba de la Templu.
S-a ocupat de o organizare minuţioasă a închinării. I-a împărţit pe Leviţi pe responsabilităţi.
Atitudinea faţă de Casa Domnului este un bun test pentru măsurarea spiritualităţii.
Indiferenţa faţă de Templul Domnului era un semn al indiferenţei faţă de Dumnezeu.
Câtă energie consumată pentru a face repartizarea fiecărui levit la misiunea lui. Alţii
ar fi putut spune, că David avea lucruri mult mai importante în împărăţia lui de făcut, dar în
realitate acestea erau lucruri cu adevărat valoroase. Să te preocupi de lucrarea Domnului.
Solomon este arhitectul primului Templu. Dumnezeu la binecuvântat cu înţelepciune
(1 Regi 4:31), şi cu multă slavă. Dintre toţi regii buni ai lui Iuda, cu excepţia lui David,
Iosia îi depăşeşte pe ceilalţi.
După o perioadă întunecată de aproximativ 60 ani, în vremea lungii domnii a bunicului
său Manase şi a tatălui său Amon, Iosia schimbă direcţia lui Israel, după ce găseşte Cartea
Legii Domnului. Reinstalează ritualurile închinării în Templul de la Ierusalim. Din acest
motiv, Dumnezeu ia binecuvântat domnia.
În acelaşi fel, atitudinea credinciosului nou testamental faţă de Biserica lui Cristos,
demonstrează devotamentul acestuia faţă de Dumnezeu.

Solomon ca model de bun conducător, demonstrat în proiectul de construire a Templului

În 2 Cronici 2:1 citim că „Solomon a poruncit sa se zideasca o casa Numelui

Domnului.”134 Planurile, indiferent cât de măreţe şi interesante ar fi, nu duc la nici un rezultat,
decât dacă sunt puse în aplicare. Solomon a făcut acest lucru. Iată cum a procedat:
(1) Primul pas, pentru a trece la punerea în practică a proiectului este să porunceşti
executarea lui, (dacă ai această autoritate). În 2 Cronici 2:2 citim că „Solomon
a numarat şapte zeci de mii de oameni, ca sa duca sarcinile, optzeci de mii ca sa
taie pietre pe munte, şi trei mii şase sute ca sa-i privegheze.”
133
În legătură cu atitudinea regilor buni faţă de Templul de la Ierusalim consultă Beniamin Fărăgău, 1 Împăraţi,
op.cit. Vezi de asemenea şi cartea lui J. Barton Payne, The Theology of the Older Testament, Grand Rapids:
Zondervan, 1962, p.365-368.
134
Consultă şi David Nicola, Comorile Vechiului Testament, Lugoj: Societatea Misionară „Efrata,” p. 314-321.

102
 (2) Al doile pas practic făcut de Solomon a fost, organizarea acţiunii. El a angajat
70 de mii de oameni pentru purtarea poverilor, 80 de mii de oameni pentru
prelucrarea materialului pentru Templu, şi 3000 de supraveghetori în şantierul de
lucru - vezi v.17-18. Tot aici vom include şi angajarea specialiştilor în domeniu
- vezi v.7 - unde Solomon cere de la Hiram un maestru în construcţii - şi îl
primeşte pe Huram - Abi – v.13). În 2 Cronici 2:3 “Solomon a trimes sa spuna lui
Hiram, împaratul Tirului: „Fa-mi şi mie cum ai facut tatalui meu David, caruia
i-ai trimes cedri, ca sa-oi zideasca o casa de locuit.”
(3) Al treilea pas, se referă la aprovizionarea cu resurse materiale. Solomon
contactează pe regele Tirului pentru a aduce lemn pentru construirea Templului (
vezi 2 Cronici 2:4). În versetul din 2 Cronici 2:5 citim: „Casa pe care o voi zidi
trebuie sa fie mare, caci Dumnezeul nostru este mai mare decît toţi dumnezeii.”
(4) În al patrulea rând, Solomon a ştiut cum să facă publicitate Dumnezeului său. Prin
publicitatea pe care o practici determini atitudinea semenilor faţă de valorile tale.
(5) Solomon a căutat să fie în relaţii amicale cu vecinii lui Israel. Lucrurile mari se
fac în condiţii de linişte, de pace. Pacea depinde şi de tine. Pavel îi îndemna pe
fraţii din Roma, în Romani 12:18 “Daca este cu putinţă, întrucît atîrna de voi,
traiţi în pace cu toţi oamenii.

Regii lui Israel şi Iuda abuzează de libertatea de alegere

Observăm din opţiunile regilor lui Iuda şi Israel, că omul are libertate de alegere.
Fiecare om poate decide liber să facă binele sau să facă răul. Ahaz a avut înaintea lui,
putem spune, chiar patru regi buni, unul după altul, chiar dacă cu anumite căderi: Ioas -
care L-a slujit pe Yahweh cât a trăit marele preot Iehoiada - v.24, Amaţia v.25, Ozia, care
a slujit pe Domnul până în momentul când a decis să aducă tămâie în Templul Domnului
- v.26, şi Iotam - v.27.
Ahaz alege altă cale. Nu este impresionat de înaintaşii lui. Dumnezeu nu intervine în
deciziile noastre. Şi Diavolul nu este impresionat de Curriculum Vitae al nostru, chiar dacă
avem strămoşi credincioşi, şi chiar dacă noi am slujit Domnului 50 de ani sau mai mult.
Dacă după aceea alegem altă cale, Dumnezeu ne respectă decizia.
Satana nu se intimidează, poţi să te numeşti tu Avraam, Moise, David, sau orice altă
personalitate a lumii, pe care o consideri sfântă. Aşa că Atenţie! Oricine poate cădea de la
calea dreaptă. Ahaz a ales calea lui proprie - independentă de Dumnezeu. În 2 Cronici 28:3
citim că Ahaz „a ars tămîie în valea fiilor lui Hinom, şi a trecut pe fiii săi prin foc, după
urîciunile neamurilor pe cari le izgonise Domnu.”
Faptul că a adus pe fiul său ca jertfă demonstrează că Ahaz era foarte religios - credincios
în puterea zeilor. Să-ţi dai propriul fiu să moară ca jertfă pentru un zeu, demonstrează
credinţa lui Ahaz în acel zeu. Ahaz era mai credincios decât ceilalţi regi buni din Iuda care
credeau într-un singur Dumnezeu – Yahweh. El credea în mai mulţi.
Aşa că s-a hotărât să aibă mai mulţi dumnezei. A vrut să facă o revoluţie religioasă, nu
a fost ateu.
A vrut să fie original. Însă înaintea lui Yahweh originalitatea din acest punct de vedere
înseamnă nelegiuire, idolatrie, cădere.

103
 Ezra şi Neemia

Titlul cărţilor

Numele ‫„ ֶעְזָרא‬Ezra,” înseamnă „ajutor,” iar ‫„ ֶנֶחְמָיה‬Neemia,” este compus din două
cuvinte evreieşti: ‫„ ְנֻחם‬Nehem” – „a mângâia” şi ‫„ יה‬Yah,” care este numele prescurtat a lui
„Yahweh.” Înseamnă că Neemia se poate traduce în româneşte prin: „Yahweh mângâie.”
Poziţia lor în canonul protestant este după cărţile Cronici, iar în Scriptura ebraică înaintea
Cronicilor.
Cele două scrieri au fost considerate un singur volum.135 Argumentele aduse în
favoarea acestei idei, sunt:
1. Notele finale, pe care le introduceau masoreţii la finalul fiecărei cărţi, lipsesc în
cazul cărţii Ezra;
2. Notele finale de sfârşitul cărţii Neemia oferă o serie de informaţii ce sunt valabile
pentru ambele cărţi, şi anume: numărul de cuvinte, pe care le conţine cartea Neemia,
reprezintă de fapt suma cuvintelor celor două cărţi, luate împreună; Cuvântul de la mijlocul
lucrării menţionat de masoreţi este calculat după suma versetelor celor două cărţi.
3. Memoriile lui Ezra sunt înregistrate şi în Ezra şi în Neemia (Ezra 7-10; Neemia
8-10);
4. Nu există nici un indiciu în ceea ce priveşte separarea textului din cartea Ezra -
Neemia.
Există şi argumente în favoarea a două volume:
1. Cartea Neemia are un titlu introductiv (1:1), specific introducerii cărţilor, ceea ce
ar sugera că ea a circulat independentă. Neemia începe cu titlul : „Cuvintele lui Neemia,
fiul lui Hacalia...”,
2. Lista evreilor întorşi din exilul babilonian, este înregistrată în ambele cărţi (Ezra 2;
Neemia 7). Dacă aceste cărţi ar fi fost un singur volum autorul nu ar fi înregistrat lista celor
întorşi din exil de două ori.
3. Există diferenţe de stil literar între cele două scrieri.
În concluzie, cercetătorii susţin că, iniţial cărţile au format un singur volum, dar este
posibil ca, porţiuni din Neemia, cum ar fi: memoriile lui Neemia, să fi circulat independent
(1:1-7:73a şi 11-13, memoriile lui Neemia), până când acestea au fost incluse, în final, în
volumul Ezra-Neemia.

Autorul şi data scrierii cărţilor

Ezra-Neemia înregistrează două etape istorice diferite, din perioada post-exilică a

evreilor.136 Primele 6 capitole din Ezra prezintă evenimentul întoarcerii din exil şi rezidirea
Templului (cca. 539-515 î.C.). În 539 î.C., Cirus persanul, a formulat edictul de reîntoarcere

135
Botiza, op.cit., p. 222.
136
Hill, op.cit., p. 229-230.

104
a a popoarelor cucerite, în ţările lor (2 Cronici 36:22,23; Ezra 1:2-4), iar 515 î.C. este anul
finalizării celui de-al doilea Templu.
Cea de a doua perioadă, la care se referă cărţile Ezra-Neemia, este 458-420 î.C.
(Ezra 7 - Neemia 13). În acest timp au avut loc reformele iniţiate de Neemia, care vizau
reconstruirea Ierusalimului, precum şi reformele spirituale iniţiate de Ezra.
Nu ni se dau informaţii referitoare la perioada de după construirea Templului (515
î.C.) şi cu privire la reîntoarcerea lui Ezra din exil în 458 î.C. (aproape 58 de ani de tăcere).
Un singur verset din Ezra (4:6) aminteşte de domnia lui Ahaşveroş (486-465 î.C.), cunoscut
sub numele de Xerxes.
Cercetătorii susţin că Ezra-Neemia a fost compusă în mai multe etape şi a fost
terminată în 400 î.C.
Etapele compoziţiei şi a redactării cărţii ar putea fi următoarele:
− Pentru început au apărut memoriile lui Ezra şi Neemia (440-420 î.C. ),
− Autorul a combinat cele două jurnale de memorii, fără să le înregistreze în serie
unul după altul, ci în aşa fel încât să corespundă scopului său. Acest proces a avut
loc aproximativ în 420 î.C.,
− Autorul adaugă şi naraţiunea referitoare la Şeşbaţar (Zorobabel), care este
prologul sau introducerea la autobiografiile lui Ezra şi Neemia. Ezra şi Neemia
a fost încheiat în aproximativ 400 î.C. Munca autorului poate fi asemănată cu
munca lui Luca din Noul Testament, care a folosit mai multe surse istorice pentru
a scrie o evanghelie şi Faptele Apostolilor (Luca 1:1-4).

Unii teologi susţin că acest volum a fost scris după această perioadă. Teoriile care susţin
data compoziţiei cărţii Ezra-Neemia după anul 400 î.C. aduc următoarele argumente:137
− Faptul că autorul scrie o porţiune mare din carte în limba aramaică (4:8-6:18
şi 7:12-26), creează dificultăţi în datarea scrierii memoriilor lui Ezra, precum
şi a locului în care a fost scrisă această porţiune. Deoarece aramaica era limba
oficială în perioada Imperiului Persan, e greu să stabilim dacă autorul şi-a scris
lucrarea pe când se afla în Persia sau în Israel. Secţiunea scrisă în aramaică a
determinat pe unii teologi să afirme că Ezra - Neemia a fost scrisă după anii 400
î.C. pe baza limbajului folosit de autor, care corespunde unei perioade mai târzii.
Totuşi, s-a constatat că aramaica folosită în Ezra este mai veche decât cea folosită
în sulurile de la Qumran (secolul al II î.C.).
− O altă dificultate în stabilirea datei scrierii este că nu se cunoaşte cu exactitate
data întoarcerii din exil a lui Ezra. Există mai multe teorii:
a. Părerea tradiţională este că Ezra ar fi avut loc în al 7-lea an al lui Artaxerxes I (458
î.C. Ezra 7:8)
b. S-a promovat ipoteza că în manuscrisul original scria: „Al 37-lea an al lui Artaxerxes
I” (dar s-a pierdut cifra „3” datorită erorilor de transmitere a textului). Astfel că întoarcerea
lui Ezra se plasează în 428 î.C., în a două perioadă de guvernare a lui Neemia. Această
ipoteză nu are argumente convingătoare.
c. A treia ipoteză plasează întoarcerea lui Ezra în al 7-lea an al lui Artaxerxes II (398
î.C.). Iohanan (Neemia 12:22) e menţionat şi în Papirusul Elefantin din ultima parte a
secolul al V î.C.

Archer, op.cit., p. 457-462.

137

105
 Se preferă însă anul sugerat de tradiţie (458 î.C.)

În ceea ce priveşte autorul cărţilor, aflăm că Talmudul atribuie cărţile lui Ezra, despre
care se susţine că a scris şi cărţile Cronicilor, dar se consideră că lucrarea a fost completată
de Neemia.
Majoritatea teologilor susţin că autorul a scris cartea cu excepţia memoriilor lui
Neemia.
Autorul a folosit trei surse:
1. Memoriile lui Ezra şi Neemia
2. Documente şi scrisori din arhiva împăraţilor persani (ex. Artaxerxes în Ezra 7:12-
26) şi edictul lui Cirus (Ezra 1:2-4, 6:3-5 - în aramaică).
3. Diferite liste: o listă a exilaţilor ce s-au reîntors cu Zorobabel (Ezra 2:1-70, Neemia
7:7-72a), o listă a capilor de familie ce s-au întors cu Ezra (Ezra 8:1-14), un inventar al
vaselor de la Templu aduse de Şeşbaţar (Neemia 1:9-11), o listă a familiilor mixte: evrei
cu neamuri (Neemia 10:18-44), lista celor care au construit zidurile Ierusalimului (Neemia
3:1-32).

Scopul cărţilor

Ezra-Neemia înregistrează istoria reîntoarcerii evreilor din exilul babilonian.

Cărţile demonstrează credincioşia lui Dumnezeu, când este vorba de împlinirea
promisiunilor profetice, referitoare la sfârşitul robiei (Ieremia 25:11; Daniel 9:2).
Autorul evidenţiază providenţa lui Dumnezeu, care foloseşte împăraţi şi imperii,
pentru a-Şi împlinii promisiunile făcute lui Israel (Babilonul, Persia – împăratul Cir).
În aceste scrieri se relatează despre reformele fizice şi spirituale , realizate de Neemia
şi respectiv Ezra, realizate în Ierusalimul post-exilic.
S-a sugerat şi ideea că ar fi fost posibil ca împăratul persan să fi cerut lui Ezra şi
Neemia să alcătuiască un raport despre activitatea lor în Israel.

Structurarea cărţilor

Cartea lui Ezra începe cu decretul lui Cirus, referitoare la restaurarea Ierusalimului
(Ezra 1:1-4), iar cartea lui Neemia se termină cu reformele acestuia (Neemia 13:6-20).
Cărţile se referă la perioada post-exilică din 538 î.C. şi până în aproximativ 433 î.C.
Autorul (editorul) a folosit mai multe surse scrise, ca de exemplu : naraţiunea lui Şeşbaţar
şi a lui Zorobabel (Ezra 1-6), autobiografia lui Ezra (Ezra 7-10, Neemia 7:73-10:39) şi
autobiografia lui Neemia (Neemia 1:1-7:73, 11-13).
Aceste surse au fost organizate de autor, astfel încât să corespundă scopului său
teologic, care este reafirmarea relaţiei legământului lui Dumnezeu cu Israel. Autenticitatea
textului cărţii Ezra-Neemia a fost demonstrată de descoperirile arheologice. Pe papirusuri
vechi, pe sigilii oficiale, pe însemnări de pe anumite vase s-au descoperit nume de persoane,
care au trăit în acea vreme, ca de exemplu: Sanbalat (Neemia 2:10), preoţii iudei Iehoiada
şi Iohanan (Neemia 12:22 şi 13:28), etc. Prezentarea cronologiei care aparţine de perioada

106
post-exilică (prima jumătate a secolul al V-lea î.C) conţine explicaţia anumitor evenimente
istorice evreieşti, cum ar fi expulzarea fiului lui Iehoiada (Neemia 13:28).
Este mai greu de explicat relaţia de colaborare dintre cei doi reformatori, deoarece, nici
Ezra, nici Neemia nu se menţionează unul pe celălalt. În memoriile lui Neemia, cu excepţia
unei singure situaţii (după citirea legii Neemia 8:9), ei nu apar împreună ca şi colaboratori.
Totuşi, pe această bază nu putem nega faptul că ei au fost contemporani. Acelaşi lucru se
petrece în cazul lui Hagai şi Zaharia, care au fost de asemenea contemporani, profeţind în
Ierusalim împreună, vreme de 2 ani.
O împărţire generală a acestor cărţi ar putea fi următoarea:138

1. Reîntoarcerea evreilor din exil sub Zorobabel. Ezra 1,2;

2. Reconstruirea altarului şi a Templului. 3-6;
3. A doua întoarcere sub Ezra. 7-10;
4. Restaurarea zidurilor Ierusalimului Neemia 1-7;
5. Reformele lui Ezra şi Neemia – Neemia 8-13;

Teme importate

Reformele lui Ezra şi Neemia

Ezra a fost un preot şi un cărturar iscusit în legea lui Moise (Ezra 7:6). El a primit
însărcinarea din partea lui Artexerxes, împăratul Imperiului Persan, să facă cercetări în
legătură cu Iuda şi Ierusalimul, după legea Dumnezeului lui Israel (Ezra 7:14). În afară de
faptul că a dus cu el daruri de la curtea împăratului (Ezra 7:15-20), el a primit şi autoritatea
de a numi judecători la Ierusalim ( Ezra 7:25) şi de a pedepsi pe cei ce nu se supun
(Ezra 7:26). Teologii consideră că titlul pe care l-a primit, de „cărturar iscusit în legea
Dumnezeului cerurilor,” era un titlu acordat celui ce deţinea în imperiul persan funcţia de
secretar al guvernului însărcinat cu problemele evreilor. Ezra a sosit la Ierusalim având zel
şi autoritatea de a reorganiza comunitatea evreiască.139
Versetul 7:10 din carte, relatează că „Ezra îşi pusese inima să adâncească, să
împlinească şi să înveţe pe popor legile şi poruncile.” Acest lucru implică faptul că Ezra
a petrecut mult timp în pregătire pentru această misiune. Tradiţia îl consideră un al doilea
Moise. Ezra este prezentat ca şi Scrib (Ezra 7:1-10). Acesta este un titlu nou pentru un lider
spiritual în cadrul comunităţii, care a început o nouă eră.
Ezra a fost şi cărturar şi preot, principala lui misiune fiind să studieze şi să explice legea
pentru popor (vezi Neemia 8). Ezra conducea procesul de citire a legii, în timp ce leviţii
comunicau legea mai departe şi o interpretau poporului, probabil în aramică. Probabil legea
era Pentateuhul pe care îl avem şi noi azi. Se afirmă că Ezra a adunat şi a editat Pentateuhul
în forma finală. Ezra este apreciat pentru că a înţeles mai bine decât oricine din Israel, de la
Moise până la el, faptul că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu cuvintele care vin din
gura lui Dumnezeu.

Archer, op.cit., p. 456.

138

În legătură cu reformele lui Ezra şi Neemia, consultă LaSor, op.cit., p. 640-643 şi Prelipcean, op.cit., p. 202-
139

205.

107
 În timp ce Ezra a încercat să realizeze stabilitatea spirituală în noua comunitate,
Neemia a reuşit să-i redea stabilitatea fizică şi socială. Auzind de situaţia prin care trece
Iuda şi Ierusalimul (Neemia 1:3), el s-a reîntors în ţară din exil, unde ocupa înalta funcţie
de paharnic al lui Artexerxes (Neemia 2:1). Neemia devine guvernatorul lui Iuda şi reface
zidurile Ierusalimului, cu resursele pe care le-a adus din Persia.
El a acţionat cu înţelepciune şi îndrăzneală, a împărţindu-i pe cei care lucrau în două
grupe, refăcând zidurile Ierusalimului pe două fronturi. A reuşit să refacă zidul în 52 de
zile. A întâmpinat opoziţie din partea locuitorilor străini, a fost batjocorit (Neemia 2:19,
4:1-3). Duşmanii au încercat să-l omoare (Neemia 6:1-4), au trimis scrisori de discreditare
împăratului persan (Neemia 6:5-9). Cu toate acestea, el a înfruntat toate încercările cu curaj
şi cu hotărârea de a-şi încheia lucrarea.
Printre alte activităţi întreprinse de Neemia în ceea ce priveşte reforma de la Ierusalim,
putem menţiona: măsurile luate pentru creşterea populaţiei în Ierusalim, pentru corectarea
abuzurilor sociale, economice şi religoase. Rugăciunile sale dovedesc că era un om foarte
credincios. Prin măsurile luate, Neemia a refăcut structura fizică şi stabilitatea socială
şi economică a Iudeii, care au creat cadrul propice pentru dezvoltarea vieţii religioase
restabilite de Ezra.
Prin activitatea celor doi, Ezra şi Neemia, Dumnezeu Şi-a reabilitat poporul ales, a
făcut posibilă împlinirea profeţiilor referitoare la viitorul lui Israel şi a lumii, şi a reafirmat
promisiunile referitoare la o zi în care Dumnezeu v-a duce la îndeplinire speranţele
menţionate în Vechiul Testament, în Persoana şi Lucrarea lui Isus Cristos.

Reorganizarea societăţii evreieşti a avut implicaţii imediate şi de lungă durată.

Reformatorii au avut în vedere două lucruri: prevenirea unui nou exil al evreilor şi păstrarea
identităţii etnice a acestora. Măsurile practice luate de Ezra şi Neemia au constat în:
a. Reabilitarea preoţiei (Ezra 10:18-44),
b. Reinstituirea ritualurilor de închinare, de la Templu, precum şi a regulilor referitoare
la păzirea Sabatului (Neemia 8:13-18, 13:15-22),
c. Introducerea Legii lui Moise ca normă de viaţă pentru comunitate (Neemia 8:1-
12),
d. Divorţul şi expulzarea străinilor din adunarea lui Dumnezeu (Ezra 10:1-8, Neemia
9:1-5, 13:1-3).
Implicaţiile imediate ale reformelor au avut efecte asupra naturii şi structurării
societăţii post-exilice evreieşti:
a. Templul şi preoţimea au preluat rolul statului şi al regelui din perioada pre-exilică,
b. Legea lui Moise a devenit constituţia societăţii evreieşti, reorganizată după modelul
preoţesc de tipul stat-Templu.

Originile fariseismului

Politica religioasă, economică şi socială era reglementată în Israel de Torah. Acest

lucru a condus spre o nouă separare, un nou exclusivism în relaţia lui Israel cu alte naţiuni
şi cu cei etichetaţi ca fiind corupţi din naţiunea lui Israel. Probabil cea mai importantă
schimbare s-a produs în cadrul clasei cărturarilor şi a preoţilor.140

140
Hill, op.cit., p. 235-236.

108
 În perioada pre-exilică, cărturarul avea o poziţie deosebită în stat (2 Samuel 20:24,25
şi 2 Împăraţi 18:18). Rolul scribului a fost redefinit în vremea lui Ezra, care în calitate
de preot - cărturar, a devenit un model pentru o clasă religioasă expertă în studierea şi
prezentarea Scripturii (Ezra 7:10).
Această reorganizare a societăţii evreieşti a dat naştere aşa numitului Iudaism religios
de mai târziu. Din nefericire, consecinţele aceste restructurări au fost în mare parte negative.
Evoluţia teologiei începând cu această perioadă şi până în perioada inter-testamentală ne
ajută să înţelegem mai bine contextul Noului Testament. În mod special, dialogurile dintre
Isus şi elita religoasă a vremii din secolul al I d.C., sunt ilustrative în acest caz.
De exemplu, aplicarea greşită a legii mozaice a condus către legalismul fariseic, care
a mers până acolo încât pretindea zeciuială şi din mărar, dar care neglija miezul Torei,
şi anume credinţa, dreptatea şi mila (Matei 23:23). La Legea mozaică a fost adăugată
aşa numita Lege orală, cunoscută şi ca „tradiţia bătrânilor” (Matei 15:1-9). Oamenii au
devenit preocupaţi de tradiţiile lor şi au neglijat legea lui Dumnezeu (Marcu 7:1-9).
Exclusivismul iniţiat de Ezra a degenerat într-o preocupare nesănătoasă pentru separarea
de stilul de viaţă necurat al neamurilor. Ca urmare, majoritatea evreilor au falimentat în
îndeplinirea rolului pe care Dumnezeu li l-a încredinţat, de a fi lumină pentru naţiuni (Isaia
42:6, Luca 2:32). Deci, ca un rezultat al dezvoltării acestei clase a cărturarilor, studierea
legii lui Moise nu a mai fost privită în strânsă legătură cu preoţimea. În această perioadă,
preoţii au devenit tot mai preocupaţi de probleme economice şi politice, datorită influenţei
elenismului.
În vremea lui Isus, cărturarii au preluat rolul de lideri spirituali, pe care l-au avut până
atunci preoţii. Isus Cristos i-a acuzat ca fiind „călăuze oarbe” (Matei 23:16,27) şi „morminte
văruite” (Matei 23:27). Nu este de mirare că mulţimile au fost uimite de autoritatea cu care
învăţa Cristos (Marcu 1:22), prin comparaţie cu învăţătorii plictisitori ai lui Israel, din
vremea respectivă.

109
 ESTERA

Titlu cărţii

Titlul acestei cărţi ‫ ֶאְסֵתּר‬provine din cuvântul persan „Stara” care se poate traduce prin
„Stea.” Estera este numele personajului principal din acţiunea cărţii. Numele Esterei în
ebraică este ‫( ֲהַדָסּה‬Hadasa), care înseamnă „mirt,” „arbust ornamental cu frunze alungite şi
persistente, cu flori mici, albe şi parfumate, cultivat mai ales ca plantă ornamentală.”141

Autorul şi data scrierii cărţii

Evenimentele descrise în carte s-au petrecut în capitala Imperiului Persan – Susa, la

jumătatea secolului al V-lea î.C. Deci cartea a fost scrisă după această perioadă. În sulurile
de la Marea Moartă, numai cartea Estera lipseşte, dintre toate cărţile canonului ebraic. Nu
există dovezi ale existenţei cărţii Estera, mai devreme de secolul al II-lea î.C.
În LXX cartea Estera are 100 de versete în plus faţă de versiunea masoreţilor.142 Aceste
versete conţin:
− Visul lui Mardoheu prin care i se face cunoscut faptul că se intenteaza un complot
impotriva imparatului Ahasveros (486-465 î.C.),
− Corespondenţa dintre Mardoheu şi Artaxerxes;
− Rugăciuni rostite de Mardoheu şi Estera.

În textul masoretic, cartea nu menţionează nici odată Numele lui Dumnezeu. În cele 100
verste adăugate în LXX, este menţionat Numele lui Dumnezeu. Aceste completari introduc
şi Numele lui Dumnezeu în naraţiune, dar ele nu sunt recunoscute ca fiind autentice.
Teologii liberali, datează cartea în secolul al II-lea î.C., aducând următoarele argumente:
- 2 Macabei 15:36, care face referire la zilele lui Mardoheu, ce au avut loc în perioada
macabeilor. Această teorie cade, dacă ţinem seama că Septuaginta conţinea cartea Estera,
LXX fiind tradusă în secolulu III (275) î.C.;
- Estera lipseşte din Sulurile de la Marea Moartă, scrise, începând cu secolul al II-lea î.C..

Părerea tradiţională este că, Estera a fost scrisă în secolele V – IV î.C. Cu toate că
nu avem manuscrise ale cărţii Estera în ebraica mai devreme de secolul al II d.C., pe baza
analizei limbii ebraice folosite de autor, cercetătorii conservatori susţin că Estera a fost
scrisă în secolul al IV sau V î.C.

În ceea ce priveşte autorul cărţii, textul nu menţionează numele acestuia. Există mai
multe opinii legate de paternitatea scrierii: Unii susţin că, autorul a fost Mardoheu; alţii că
a fost Estera.
În concluzie, putem afirma că, autorul este anonim, însă acesta a avut acces la arhivele
curţii Imperiului Persan, cunoştea detalii de la cureta Imperiului Persan (Estera 10:2).
141
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei României, 1984.
142
Harrison, op.cit., p. 1218-1220, şi Hill, op.cit., p. 239.

110
Autorul cunoaşte amănunte referitoare la organizarea curţii imperiale Persane (1:6). Se
pare că informaţiile respective nu puteau fi cunoscute decât de Mardoheu sau de Estera.

În ceea ce priveşte istoricitatea cărtii, unii teologi afirmă că Estera prezintă evenimente
istorice reale, altii afirma ca Estera este fictiune.143 Argumente împotriva istoricitaţii cărtii sunt:
−  Actiunile de razbunare ale evreilor intr-un imperiu strain par să nu corespundă cu realitatea,
−  S-a afirmat ca Estera are la bază mitologia babiloniană. Estera a fost identificată cu
zeiţa Iştar iar Mardoheu cu zeul Marduk. Aceasta teorie şi-a pierdut din popularitate din
1930 când descoperirile de la Ugarit au infirmat această ipoteză.144
Autorul prezintă istoria evreilor din exil din perioada împaratului persan Ahaşveroş
(485-465 î.C.). Estera a devenit regina aproximativ în anul 478 î.C., şi i-a salvat pe evrei
aproximativ prin anul 473 î.C. Ezra s-a intors în Ierusalim în 458 î.C, iar Neemia a refăcut
zidul Ierusalimului în 445 î.C.
Raportând data la care Estera a devenit regină, la principalele evenimente ce au avut
loc în Israel în acea perioadă ajungem la concluzia că Estera a devenit imparateasă după
aproximativ 40 de ani de la construirea celui de-al doilea Templu, şi cu aproximativ 30
de ani înainte de refacerea zidurilor Ierusalimului. Din punct de vedere cronologic Estera
prezintă evenimente care s-au petrecut cu 30 ani inaintea evenimentelor prezentate în
Neemia. Cu toate acestea cartea este plasată în canon după Neemia.
Deşi în perioada lui Ezra-Neemia, Ahaşveroş murise, şi în locul lui domnea fiul vitreg
al Esterei numit Artaxerxes, se poate afirma că Estera ca şi regină-mamă a avut un rol
deosebit în influenţarea imparatului persan pentru a favoriza natiunea evreiasca. E posibil
ca ea să fi pregatit terenul pentru lucrarea lui Ezra şi Neemia. Simpatia împaratului persan
este explicabilă şi prin faptul că Ahaşveroş avea o soţie evreică (Estera) şi primul ministru
era de asemenea evreu (Mardoheu).

Scopul scrierii cărţii

Autorul prezintă modul în care a fost rezolvat un conflict antisemit.145 Opera este o dramă
neconsumată. Prezintă un mod diferit de izbăvire Divină, cunoscut de evrei până atunci. În
istoria lor, evreii au fost martori la intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu (Trecerea Mării
Roşi, Căderea Ierihonului, Reîntoarcerea din Exilul Babilonian, etc.). Aceste evenimente
dovedesc capacitatea lui Dumnezeu de a realiza imposibilul printr-o intervenţie miraculoasă.
În Estera, manifetarea lui Dumnezeu nu este vizibilă; evenimentele par să fie rezultatul
unor coincidenţe. În Estera 4:14 Mardoheu foloseşte o expresie vagă, în ceea ce priveşte
intervenţia Divinăţii în rezolvarea conflictului. „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi
izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi peri. Şi cine ştie
dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?”
Estera scoate în evidenţă intervenţia divină în evenimentele obişnuite ale vieţii.
Numele lui Dumnezeu nu este mentionat niciodată în carte, totuşi se poate observa
interventia lui Dumnezeu din umbră, în evenimentele care se succed în mod natural. În
timp ce unii au considerat evenimentele derulate în Estera ca fiind coincidenţe, autorul
doreşte să dovedească că Dumnezeu a intervenit în cursul acestor evenimente. Insomnia
unui om a putut fi o cale de eliberare, la fel ca şi minunea despartirii apelor Mării Rosii.
143
Consultă Archer, op.cit., p. 464-466.
144
LaSor, op.cit., p. 626.
145
Consultă Harrison, op.cit., p.1098-1102 şi Hill, op.cit., p. 240-241.

111
 Metodele lui Dumnezeu pot fi diferite dar scopurile Lui nu se schimbă. Pentru
sceptici, acţiunile lui Dumnezeu pot părea obscure sau simple coincidenţe, dar poporul Lui
recunoaşte suveranitatea divină prin interventia lui Dumnezeu în cursul istoriei.
În Geneza, Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi familia lui ca popor al Sau pentru a se
revela pe Sine în istoria acestui popor. De la Avraam pâna la Estera (1500 ani) Dumnezeu
s-a revelat pe Sine prin acte miraculoase în ciuda slăbiciunilor poporului. Se pare că Estera
e pivotală din punct de vedere al modului de revelare a lui Dumnezeu.
Eliberarea lui Israel, relatată în Estera nu este o mărturie pentru lume în favoarea
puterii lui Dumnezeu ci ea prezintă mai degrabă autenticitatea credintei celui credincios
într-un Dumnezeu Suveran. În aceasta situatie cel sceptic poate fi derutat, interpretând
evenimentele ca fiind simple coincidenţe.

Structura cărţii
Modul în care sunt prezentate evenimentele în carte, demonstrează că în spatele
acestei naraţiuni se poate observa providenţa lui Dumnezeu. Solutia lui Dumnezeu nu
poate fi anticipată (prevazută), deoarece nimeni nu detine informatiile necesare. De fapt
înţelegerea ironiei şi a reversului evenimentelor clarifica mesajul cărţii. Întoarcerea situaţiei
pentru soarta evreilor, prin acea inşiruire de evenimente, nu poate fi explicată decât prin
interventia suverană a lui Dumnezeu.
Deznodământul evenimentelor este contrar sensului în care evenimentele par să evolueze
în carte. De exemplu inaltarea lui Mardoheu este prezentată în contrast cu căderea neasteptată
a lui Haman, sau evreii îi distrug pe duşmanii lor în loc ca ei sa fie distrusi de dusmani.
Răsturnările de situaţii sunt prezentate prin folosirea ironiei în naratiune. Ironia constă
în cunoasterea anumitori informatii de catre cititor, pe care personajele din carte nu le-au
avut. Probabil cel mai interesant exemplu este acela când Haman vine la curtea imparatului
să ceară permisiunea de ucidere a lui Mardoheu, şi inainte de a reusi să pună această
întrebare, împaratul îl intreabă pe Haman ce onoare ar trebui să primească cineva care a
salvat viaţa împaratului. Ironia consta în faptul că Haman crede că împaratul intentionează
să-l inalţe pe el, iar punctul culminant se consumă în momentul în care Haman a trebuit să-l
onoreze în public pe cel pe care îl ceruse să fie omorât.
De fapt, Haman este personajul principal în jurul căruia apare ironia în mai multe
situaţii. În altă imprejurare el crede că este onorat de Estera care il invită la banchetele
ei, când de fapt este demascat şi în final este atârnat în spânzuratoarea pe care el insuşi
o facuse pentru Mardoheu. Toate aceste evenimente fac din Haman un personaj aproape
comic, care este umilit de nenumarate ori.

În ceea ce priveşte organizarea ideilor din carte, putem sugera următoarea structură:146
1. Banchetul lui Ahaşveroş. 1;
2. Alegerea Esterei ca regină. 2;
3. Planul lui Haman de ucidere al evreilor. 3;
4. Estera este convinsă să intervină. 4;
5. Intervenţia reuşită a Esterei pe lângă împărat. 5-7;
6. Căderea lui Haman şi eliberarea evreilor. 8:1-9:16;
146
Archer, op.cit., p. 463.

112
 7. Sărbătoarea Purim. 9:17-32;
8. Concluzie: Înălţarea lui Mardoheu. 10.

Teme importante
Sărbătoarea Purim

Purim este o sărbătoare seculară, o sărbătoare a bucuriei. Teologii susţin că Estera a

fost scrisă pentru a justifica înfiinţarea acestei sărbători. Această afirmaţie se bazează pe
modul în care Purim se sărbătoreste în zilele noastre. Azi Purim este o sarbatoare aproape
seculară care se incheie prin a bea vin pâna când nu mai poti distinge între binecuvântatul
Mardoheu şi blestematul Haman (Talmudul-Meghiloh 7b).147
Teologii care sustin teoria mai sus-amintită se îndoiesc de faptul că Estera are vreo
importanţă din punct de vedere religios. Cu toate acestea, rabinii au plasat-o pe aceeasi
pozitie dacă nu şi mai presus decât Torah. Maimonides afirma ca atunci când restul Bibliei
îşi va pierde importanta în zilele lui Mesia, ceea ce va ramâne din Vechiul Testament va fi
Estera şi Torah.
Estera este citită anual la Purim (zaruri), care sarbatoreşte victoria evreilor în exil, în
vremea lui Ahasveroş (Xerxes). Cartea prezintă evenimentele care au dus la aparitia acestei
sărbători. Unii teologi consideră că Estera a fost adaugată mai târziu pentru autentificarea
sărbătorii Purim. Ajutorul lui Dumnezeu în imprejurările prezentate în Estera nu vine printr-un
inger (miraculos), ci prin dirijarea din umbră a evenimentelor, lipsite de elementul miraculos.

Antisemitismul

Evreii celebrează izbăvirea lui Dumnezeu dintr-un conflict antisemit. Evreii au fost
urâţi pe tot parcursul Vechiului Testament. Aceasta este dovada urii pe are o manifestă
Satan faţă de poporul ales de Dumnezeu (uciderea pruncilor evreilor în „robia egipteană,”
„ostilitatea edomiţilor faţă de Iacov” din cartea „Obadia” etc.).
Animozitatea manifestată faţă de evrei atinge punctul culminant odată cu încercarea
de exterminare a lor. Probabil această atitudine satanică este mult mai veche decât perioada
lui Haman. În zilele lui Moise, Faraon a incercat sa-i extermine pe evrei. De asemenea
atitudinea de ostilitate a Edomului fata de evrei de-a lungul a secole intregi poate fi
interpretată ca o manifestare de antisemitism.
Antisemitismul continuă şi în prezent. Acest sentiment s-a manifestat de-a lungul
istoriei împotriva creştinilor, care reprezintă poporul ales de Dumnezeu, în prezent. În Noul
Testament aceasta atitudine nu este indreptată numai impotriva evreilor ci şi impotriva
crestinilor care sunt poporul lui Dumnezeu (Ioan 15.18). Sursa ce alimentează aceasta
atitudine este satanică. În zilele din urma vom asista la aparitia lui Antichrist
Referindu-ne la acelasi subiect putem concluziona că antisemitismul nu este voia lui
Dumnezeu. În calitatea de nou popor a lui Dumnezeu devin obiectul urii şi persecuţiilor din
partea lumii (Ioan15.18-20). Dar în acelasi fel ca în cazul evreilor din perioada Esterei, ei
trebuie să aibă credintă că Dumnezeu îi va elibera.148

Consultă Harrison, op.cit., p.1094-1095.

147

Schultz, op.cit., p. 332-333.

148

113
114
 CĂRŢILE POETICE ŞI DE ÎNŢELEPCIUNE

În Biblia protestantă şi cea creştină, avem o secţiune a cărţilor sapienţiale - de

înţelepciune, cunoscute şi sub numele de „Cărţi poetice.” Aceste cărţi tratează subiecte
legate de înţelepciune, precum şi probleme ale relaţiei dintre poporul ales şi Dumnezeu.
Aceste cărţi sunt: Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor.
Literatura poetica evreiasca din antichitate este diferita de literatura poetica moderna
în sensul ca nu poseda măsura şi ritm (elementele care ne ajuta la diferenţierea poeziei de
proza în literatura moderna).
Contribuţia cea mai semnificativa în studiul poeziei evreieşti a avut-o Robert Lowth
(jumătatea secolului al XVIII-lea), care observa că poezia evreiasca are ca şi trăsătura distinctiva
paralelismul.149 Exista mai multe tipuri de paralelism. Ultimele cercetări au demonstrat ca
poezia evreiasca poate fi studiata folosind metodele aplicabile poeziei moderne.

Aproximativ o treime din Vechiul Testament este scris sub forma de poeziei.150
a. Unele cărţi din Vechiul Testament conţin poeme scurte: (Genesa 4.23-24; Numeri
21.18), cântări sau profeţii (Genesa 49.2-27;Exod.25.1-8) în Pentateuh şi în cartile
istorice.
b. Mari porţiuni din Isaia (40-66), Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos sunt
scrise sub forma poetica.
c. Psalmii, Proverbele, Cântarea Cântarilor, Plângerile, sunt poetice în întregime. Iov
şi Eclesiastul sunt scrise în mare parte sub forma de poezie.
d. Cartile ce conţin foarte putina poezie sau nu conţin deloc sunt: Leviticul, Rut, Ezra,
Neemia, Hagai şi Maleahi.
Deşi cartile Iov, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântarilor sunt scrise în întregime
sau în mare parte sub forma de poem, ele au o denumire specifica şi anume: „Literatura
de înţelepciune,” deoarece acest gen de literatura are un scop didactic (instructiv),
argumentativ sau speculativ. Pentru evrei „înţelepciunea” era abilitatea de a-ti trai viaţa
armonizând: capacitatea de observaţie, intelecul uman, capacitatea de a aplica cunoştinţele,
şi experienţele vieţii de fiecare zi.

Literatura poetică şi de înţelepciune în Orientul Apropiat

Cercetătorii au făcut comparaţii între literatura de înţelepciune ebraică şi literatura

popoarelor învecinate, ajungând la concluzia că, în anumite situaţii, evreii sau inspirat de
la alte popoare, în ceea ce priveşte genul literal, de tip sapienţial/ poetic.151
Poezia evreiasca îşi are originile în secolul al XIII-lea şi al XII-lea î.C. În ceea ce
priveşte literatura poetică, întâlnită în Orientul Apropiat, în perioada antica, în momentul
apariţiei poeziei evreieşti, poezia egipteană se bucura de peste 2000 de ani de existenţă:

149
Harrison, op.cit., p. 966-975. Vezi şi Prelipcean, op.cit., p. 325-328.
150
Hill., op.cit., p. 248.
151
Ibidem, p. 248-252.

115
 − Întâlnim primele poeme egiptene în imnurile de triumf ale Faraonilor (aproximativ
3200 î.C.),
− În texte din Piramidele Dinastiei a V-a (2350 î.C.).
Poezia avea tradiţie şi în Mesopotamia, în momentul apariţie poezie existente. Avem:
− Inscriptile lui Gudea prinţul Lagasului (1900 i.C),
− Cele mai vechi poeme babiloniene sunt: Epopeea lui Ghilgames şi Enuma Elis
În legătură cu literatura poetica cananaanita, s-a descoperit la Ugarit 1400-1200 i.C.,
poemul lui Baal. Această literatură a influenţat poezia evreiasca.

În legătură cu Întelepciunea în Orientul Apropiat din perioada antica, acest tip de

literatura este de asemenea întâlnită cu mult înainte de literatura de înţelepciune evreiasca.
În Egipt existau doua categorii de literatura de înţelepciune: didactica (de instruire) şi
meditativa (speculativa). De exexemplu, avem „Invataturile lui Amenemope” (1200 i.C.),
care conţine foarte multe asemănări de limbaj şi în temele abordate cu Proverbe din Vechiul
Testament.
Un alt exemplu este „Cântecul harpistului,” care se aseamănă cu tonul pesimist al
Eclesiastului.
Deşi exista influenţe în literatura poetica evreiasca din alte culturi vecine putem spune
ca exista o diferenţa fundamentala intre aceste opere literare şi cea evreiască: popoarele
străine aduceau omagii Panteonului de zei, cărora se închinau, pe când evreii recunoşteau
un singur Dumnezeu. În acest sens evreii au negat materialismul (ei afirma ca materia
a fost creata de Dumnezeu), panteismul (Dumnezeu e deasupra creaţiei Sale), dualismul
(Dumnezeu a creat la început lumea buna).
Consultând literatura egipteană, cercetătorii au descoperit o lucrare intitulată
„Sebayit,”152 care se asemăna cu „Proverbele” din Vechiul Testament. Este o colecţie de
aforisme şi învăţături care au fost adunate cu cca. 3000 ani înainte de Cristos. În această
carte, avem învăţăturile lui Hor-Dedef, Kegemni, Amenemhet, etc., incluzând şi papirusul
lui Insinger, care datează din perioada ptolemeilor.
Modelul de prezentare a informaţiilor folosit în această carte, este cel dintre maestru şi
discipol, asemănător cu cel din „Proverbe.” Conceptul de bază din literatura de înţelepciune
egipteană, este Maat, care se traduce „dreptate,” „adevăr.” Maat se referă la ordinea
stabilită de Dumnezeu şi la adevărul Divin. Oamenii trebuie să se armonizeze cu Maat.
Spre deosebire de „Proverbe,” aceste instrucţiuni, nu sunt poruncite direct de Dumnezeu.
Alte lucrări sapienţiale egiptene, sunt: „Preceptele lui Ptahotep” (2540 î.C.); „Preceptele
lui Amenemhet” (1960 î.C.); „Preceptele lui Amenemope”.
În ceea ce priveşte literatura sapienţială din Mesopotamia, există o lucrare „Preceptele
lui Suruppak” (2000 î.C.), care conţine sfaturile date de un rege fiului său, Ziusudra, care a
fost eroul potopului, în versiune sumeriană. Literatura sapienţială, asemănătoare cu „Iov,”
a fost scrisă şi în Mesopotamia, prin secolul al XVII – lea î.C.. La muzeul Louvru, se
păstrează poemul „Ludlu Nemegi” – care se traduce: „Voi lăuda pe domnul înţelepciunii.”
Este vorba despre un nobil ce trece prin mai multe încercări, iar la final este salvat de
zeul Marduc, numit şi „domnul înţelepciunii.” O altă scriere este „Teodiceea babiloniană,”
care conţine un dialog poetic, între un om în suferinţă şi prietenul său, care încearcă să-l
compătimească.

152
Brown, op.cit., p. 717-725.

116
 Caracteristici ale poeziei evreieşti

Refereritor la caracteristicile poeziei ebraice, acestea sunt două:153

- Ritmul sunetului - aşezarea simetrica de silabe accentuate şi neaccentuate dintr-un
vers al unei poezii (cadenţa), şi
- Ritmul gândului - alternarea periodica regulata a ideilor. Ritmul gândului se realizează
cu ajutorul paralalismului.
Literatura poetică din Vechiul Testament, foloseşte, ca gen literar, paralelismul, spre
deosebire de ritm şi rimă, folosită ulterior în poezie. Există cel puţin 3 tipuri de de bază, de
paralelism, în cărţile poetice ale Vechiului Testament:
1. Paralelismul sinonimic. Ideea din primul vers, se repetă în al doilea vers. De
exemplu, în Psalmul 19:1 – „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, /şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mînilor Lui.”;
2. Paralelismul sintetic. Versul al doilea completează ideea din primul vers (Psalmul
19.8, Proverbe 28:20). De exemplu, în Psalmul 19:7 – „Legea Domnului este desavîrşită, şi
înviorează sufletul; /marturia Domnului este adevarată şi da înţelepciune celui neştiutor.”
3. Paralelismul antiteic. Ideea din versul al doilea, este în contrast cu ideea din primul
vers (Psalmul 1.6; Proverbe10.1). De exemplu, Psalmul 25:3 – „Da, toţi cei ce nadajduiesc
în Tine nu vor fi daţi de ruşine:/ ci de ruşine vor fi daţi cei ce Te parasesc fara temei.”

Ritmul sunetului se realizează prin metodele folosite de poeţii vremii respective

prin:154
− Acrostihul - poezie în care literele iniţiale ale versurilor citite pe coloana
alcătuiesc un cuvânt, o propoziţie sau alfabetul în ordine (Vechiul Testament are
13 acrostihuri alfabetice Psalmul 9, 10, 25 34 37, 111, 112, 119, 145, Proverbe
31.10-31; Plângerile lui Ieremia 1,2,3,4 şi Naum 1.2-10).
− Aliteraţia - procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiaşi sunet sau grup de
sunete în cuvinte care se succed (Psalmul 112.6).
− Asonanţa - (rimă imperfectă) este sunetul care utilizează corespondenta vocalelor
de la sfârşitul cuvintelor.
− Onomatopeea - cuvinte ale căror sunete imita ceea ce ele descriu. De exemplu:
interjecţii simple, „vai!” Isaia 24.12).

Caracteristici ale literaturii de înţelepciune evreiasca

Ceea ce deosebeşte literatura de înţelepciune a Orientului Mijlociu de literatura de

înţelepciune evreiasca, este conceptul de frică de Domnul. Pentru Israel, înţelepciunea
era în strânsa legătura cu cunoaşterea lui Dumnezeu (Iov.12.13; Proverbe 2.5-6). În
Vechiul Testament, înţelepciunea era arta de a fi prudent, sensibil, îndemânatic. Altfel
spus, înţelepciune înseamnă posedarea acelor calitati care aduc în succes în viaţă.
Înţelepciune însemna comportament corect, a invata sa faci ceea ce este drept şi cinstit
(Proverbe3.1-5).
Intâlnim doua feluri de literatura de înţelepciune:
Prelipcean, op.cit., p. 325-328.
153

Hill., op.cit., p. 253-260.

154

117
− Înţelepciune didactica (sau practica) de instruire. Proverbele urmăresc dezvoltarea
caracterului, succesului, fericirea. Înţelepciunea didactica era un comentariu
lungit al legii lui Moise, şi â
− Înţelepciune speculativa. Eclesiastul şi Iov sunt exemple de înţelepciune
filozofica, care abordează intr-un mod analitic, meditativ şi interogativ, subiecte
legate de viată. Scepticismul caracterizează acest tip de literatura (Eclesiastul
1.1-18; 12.12-14).

În ceea ce priveşte conţinutul, literatura de înţelepciune:

− Tratează conceptul de teodicee - apărarea atributelor divine (sfinţenia, dreptatea),
fără a nega în acelaşi timp existenta răului fizic şi spiritual,
− Evidentiază principiul răsplătirii - „vei fi răsplătit în funcţie de comportamentul
tău.” Acest principiu are la baza blestemul şi binecuvântarea legământului
mozaic, din Deuteronom.
− Se preocupa de instruire. Literatura de înţelepciune tratează subiecte cum ar fi:
instruire referitoare la viaţa de familie, prietenie, controlul vorbirii, betţe, moarte,
mânie, etc.

118
 IOV

Titlul cărţii

Poartă numele personajului principal: „Iov.” Unii afirma ca numele ‫( ִאיֹּוב‬Iov) poate fi
tradus cu expresia: „Unde este tatal meu?” Numele este mentionat în scrierile de la Amarna
(in Canaan) (1350 î.C.) şi în textele egiptene (cca.2000 î.C.). Era un nume acordat liderilor
tribali din Canaan şi din zona apropiata Canaanului.

Autorul şi data scrierii cărţii

Nu s-a ajuns la un consens în legătura cu data scrierii cărţii. Tradiţia evreiască susţine
că Moise a scris cartea, în perioada când a locuit în Madian (Exod 2:15). În perioada când
Moise a stat în Madian, el a fost vecin cu tara Edomului (Exod 2.15). Se afirmă că, urmaşii
lui Iov i-au povestit lui Moise evenimentele din carte.
O altă părere este că Elihu a scris cartea. Argumentul este că, el completează la
discursul prietenilor lui Iov cu discursurile sale. Ca argument se foloseşte observaţia ca el
nu a dorit sa se scoată pe sine în evidenta. Elihu a scris cartea în proza, iar mai târziu un
evreu a tradus cartea şi a aranjat-o în versuri.
Alţi cercetători susţin că autorul scrierii a trăit mult mai târziu decât perioada la care
se referă naraţiunea (secolul VII î.C.). Ei afirma ca Iov a fost finalizat în perioada exilica
sau postexilica. A fost adus argumentul ca exista similaritati intre Iov şi Ieremia (3.3-26 şi
Ieremia 20.14-18) şi cu ultima jumătate a lui Isaia (Isaia 52-53.12). Ca şi contraargument
trebuie mentionat faptul ca „Iov” vorbeşte despre aplicarea principiului răsplătirii, în mod
diferit decât autorul Plângerilor lui Ieremia şi decât Habacuc. Rezulta ca aceasta carte a fost
scrisă intr-o perioada diferita de cea exilica sau postexilica. Se presupune ca editorul sau
autorul a trăit în secolul al VII -lea î.C., sau mai târziu, dând forma finala cărţii.

În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, teologii conservatori susţin că „Iov” a fost scrisă
în mileniul II î.C. Argumentele aduse de ei sunt:
− Iov aducea jertfe Domnului, similar cu patriarhii. Nu se mentioneaza nimic
despre preoţia mozaica sau despre sanctuarul de închinare (1:5);
− Bogăţia lui Iov, este estimată în oi, boi, cămile, slujitori, etc. (1:3; cf. Genesa
12:16),
− ţara era jefuită de popoare migratoare: sabeeni, caldeeni, etc., menţionaţi în
istoria mileniului II î.C.,
− Durata vieţii lui Iov (peste 150 ani – 42:16), este similară cu viaţa lui Avraam
(175 ani).
− Stilul literar al cărţii se aseamănă cu lucrări din literatura ugaritica din perioada
(1200-1400).
În concluzie, putem afirma că dovezile interne sugerează mileniul II î.C., ca dată a
scrierii cărţii. Autorul este necunoscut.

119
 Scopul cărţii

Autorul prezintă un nou mod de raportare a lui Dumnezeu la credincioşii Săi. Dacă în
general, suferinţa în viaţa unui om este privită ca o consecinţă a păcatului, în cazul lui Iov,
aflăm că suferinţa poate avea şi alte cauze, nebănuite uneori de om. Pe de o parte, Satana
(1:9-12) susţinea că neprihănirea unui om este direct proporţională cu binecuvântările pe
care le primeşte de la Dumnezeu. Pe de altă parte, Iov nu pricepe cum se împacă suferinţa
cu viaţa curată a unui neprihănit.
Scriitorul a scris cartea şi pentru ai încuraja pe cei care trec prin suferinţă, cu toate
că trăiesc o viaţă neprihănită. Scopul pentru care evreii au acceptat cartea Iov (o carte
neevreiasca) în cărţile lor canonice, a fost pentru că experienţa lui Iov corespunde cu
experienţa evreilor din exilul babilonian, care au suportat exilul, deşi au fost nevinovaţi.
Aceasta minoritate a aflat mângâiere în cartea lui Iov.

Structurarea cărţii

Teologii au găsit asemănări între cartea Iov şi literatura Orientului Apropiat, în ceea
ce priveşte tema pe care o abordează cartea.
În ceea ce priveşte asemănări dintre cartea Iov şi literatura Orientului Apropiat,
avem:155

− Există un monolog Akadian „Ludlul Bel Hemegi” care s-ar traduce prin: „Voi
lauda pe Domnul înţelepciunii,” care a fost scrisă prin secolul al XVII -lea î.C.
Este vorba de un om, care era bun prieten cu Marduk.
− O aştă lucrare sumeriană este intitulată „Dialogul pesimismului” în care un scalv
îi explică stăpânului său că totul este relativ în această lume.
− Vom menţiona şi o lucrare numită: „Teoodicee Babiloniana,” scrisă prin anul
1000 î.C. Această lucrare vorbeşte despre zeii capricioşi ai Orientului Apropiat
pe care nu-i pot mulţumi închinătorii.

Cartea Iov este mai complexa ca operă literară, dar şi în profunzimea problemei
abordate. Despre valoarea literara a cărţii, Victor Hugo a spus: „Cartea lui Iov este probabil
capodopera cea mai de seama a mintii umane.” Thomas Carlyle a spus: „Eu numesc aceasta
carte una dintre cele mai mari lucrări ce s-au scris vreodată... Nu cred ca s-a scris altceva
care sa-i egaleze meritul literar.” Philip Scharff, cunoscutul istoric creştin, a spus: „Cartea
lui Iov se inalta ca o piramida în istoria literaturii şi este fără rival”.

Prologul cărţii introduce personajele şi cadrul istoric în care are loc drama. Sunt
prezentate cititorului informaţii pe care personajele în cauză nu le-au cunoscut (ex.
dialogul dintre Dumnezeu şi Satan, provacarea făcuta de Satan lui Dumnezeu). Aceasta
introducere îi ajuta pe cititori sa-si dea seama inca de la început ca prietenii lui Iov greşesc
în interpretarea situaţiei lui. Prologul introduce de asemenea provocarea lui Dumnezeu de
către Satan.

155
Brown, op.cit., p. 722-724.

120
 Iov este personajul principal al cărţii. Se crede ca Iov nu a fost evreu.
1. LXX îl identifica pe Iov cu Iobab, al doilea rege al Edomului (Genesa 36.33)
2. Modul de închinare a lui Iov nu demonstraza ca acesta ar fi cunoscut legea
mozaica.
3. În carte foarte rar Dumnezeu este identificat cu numele de Yahweh.
4. Plângerile lui Ieremia (4.21) localizează tara Uţ în Edom.
5. Unul din prietenii lui Iov era din Teman, o localitate din Edom.
Plângerea lui Iov din capitolul 3 reprezintă introducerea la cele trei serii de dialoguri
care se afla în capitolele 4-27.156 În aceste dialoguri observam o progresie în opoziţia
prietenilor lui Iov fata de acesta, iar Iov se izolează tot mai mult pe măsura ce dialogul
evoluează.
E greu de găsit ceva rău în teologia prietenilor lui Iov dar observam ca rolul lor de
mângâietori lasă de dorit. Prietenii lui Iov susţin teologia tradiţionala referitoare la principiul
răsplătirii,si anume:„Cel neprihănit va prospera iar cel rău va suferi.” Acest principiu al
răsplătirii este prezent în Psalmi şi Proverbe.
Prietenii lui Iov susţin însă un corolar al acestui principiu, şi anume: „Cei ce prospera
sunt neprihaniti iar cei ce suferă sunt rai.” Acest corolar nu este considerat de Scriptura
ca adevărat întotdeauna, totuşi în concepţia evreilor el era întotdeauna adevarat. Pe
baza acestui corolar prietenii îl acuza pe Iov. Daca principiul răsplătirii şi corolarul sunt
întotdeauna adevărate, şi daca Dumnezeu este drept, atunci Iov trebuie sa fi fost vinovat. şi
Iov accepta acest principiu şi corolarul lui. Dar capitolul 21 pare sa lase loc pentru excepţii
de la acest principiu. „Daca cel rău prospera în anumite cazuri înseamnă ca şi cel neprihănit
poate sa sufere în anumite situaţii”.
Iov priveşte dreptatea lui Dumnezeu cu suspiciune. Cea mai mare parte a cuvântărilor
lui o reprezintă argumentele folosite pentru respingerea concluziilor prietenilor săi şi pe de
alta parte o încercare de provocare a lui Dumnezeu, pentru ca Acesta sa dea un raspuns,
deoarece Iov nu ştia ca Dumnezeu a acţionat aşa în urma provocărilor lui Satan.
Prima secţiune a cărţii arata ca exista neprihănire dezinteresată. Iov este un asemenea
exemplu. Ramâne însă intrebarea: Cum poate Dumnezeu îngădui ca cel neprihănit sa
sufere?
Plasarea capitolul 28 „Imnul înţelepciunii” ca o concluzie la seriile de dialoguri,
segereaza faptul ca înţelepciunea adevara nu si-a spus inca cuvântul. Înţelepciunea
tradiţionala a inteleptilor a fost insuficienta pentru a interpreta situaţia complexa a lui Iov.
Acest imn îl prezintă pe Dumnezeu ca Ziditorul înţelepciunii şi ca sursa a înţelepciunii
ce pune în dificultate înţelepciunea umana limitată. Ca urmare înţelepciunea umana este
incompleta şi ea poate fi utila numai daca accepta supunerea în frica de Domnul, increzându-
se în înţelepciunea Lui şi nu în cea umana.
Acest imn ne conduce spre următoarea secţiune a cărţii şi anume al discursurilor (29-
41).
Se observa în mod implicit că ordinea naturală nu functioneaza pe baza principiului
răsplătirii (38.26). Operarea în natura a acestui principiu este o dovada a intervenţiei
suverane a lui Dumnezeu. Rezolutia oferita de către Dumnezeu este că justiţia trebuie să se
bazeze pe înţelepciunea Lui.

Hill, op.cit., p. 268-271.

156

121
 Epilogul răspunde la anumite întrebări. Prosperitatea lui Iov de după încercare
dovedeşte ca Dumnezeu va continua politica Lui de a binecuvânta pe cel neprihanit.
Prietenii lui Iov au fost mustraţi nu pentru ca l-au acuzat pe Iov, ci pentru ca nu au vorbit
suficient de corect despre Dumnezeu (42.7-8). Prin faptul ca Iov si-a păstrat integritatea
el l-a aparat (îndreptăţit) pe Dumnezeu şi la rândul Lui Dumnezeu l-a aparat pe Iov în fata
prietenilor săi.

O structurare generală a cărţii poate fi:

1. Prologul. Iov 1:1-2:13;

2. Dialogul dintre Iov şi prietenii lui. 3:1-27:13.
a. Plângerea lui Iov. 3:1-26;
b. Primul ciclu de dialoguri. 4:1-14:22;
c. Al doilea ciclu de dialoguri. 15:1-21:34;
d. Al treilea ciclu de dialoguri. 22:1-26:14;
3. Interludiul – imnul înţelepciunii. 28;
4. Monologuri. 29:1-42:6:
a. Nemulţumirea lui Iov. 29:1-31:40;
b. Cuvântările lui Elihu. 32:1-37:24;
c. Teofania. 38:1-42:6;
5. Epilog. 42:7-17.

Teme importante

Satan

Cartea Iov este importanta pentru înţelegerea conceptului de „Satan” în istoria gândirii
teologice.157 În Iov, numele „Satan” nu este un nume propriu, ci el descrie o funcţie (un
rol). Rolul de Satan poate fi îndeplinit fie de oameni (1 Samuel 29.4;2 Samuel 19.17-24;1
Impăraţi5.16-20;11.14-23; Psalmul 109.6 - „Vrasmasul meu...,” „un pârâş sta la dreapta
lui...”), fie de o fiinţa supranaturala (Numeri 22.22; 1 Cronici 21.1;Zaharia 3.1-2).
în fiecare caz fiinţa respectiva indeplineste rolul de adversar. Acest rol nu e întotdeauna
negativ. Observam în Numeri 22 ca aceasta denumire este data Îngerului Domnului. Desi
nu avem motive sa negam faptul ca „Satan” din Iov este fiinţa supranaturala care se opune
Binelui, trebuie sa recunoaştem că în acea vreme nu era formulată explicit învăţătura despre
existenta unui lider al demonilor.
Singurul loc unde substantivul „Satan” are articol hotărât este în Cronici 21.1. Dar
cărţile Cronici au fost printre ultimele carti scrise din canonul Vechiul Testament. În acest
verset numele Satan poate fi interpretat ca fiind un nume propriu (de persoana). Aceasta
referinţa din 1 Cronici 21.1 argumentează în favoarea revelaţiei progresive a lui Dumnezeu
în istorie.

157
LaSor, op.cit., p. 583-584.

122
 Încurajarea în suferinţă

- Scopul lui Iov este sa încurajeze pe oamenii care trec prin suferinţa158
- Cartea îl avertizează pe om sa accepte libertatea lui Dumnezeu
- Cititorul trebuie sa creadă ca Dumnezeu va îngădui suferinţa spre binele lui
- Importanta prieteniei în suferinţa şi pericolul sfaturilor ieftine sau a mângâierilor
false
- Ultima lecţie în legătura cu atitudinea în suferinţa este credinciosia lui Iov faţă de
Dumnezeu
- Dumnezeu a putut intreba pe Satan: „Ai văzut pe robul Meu Iov?” (1.8;2.3).
Aceasta întrebare se aplică pentru fiecare.
- Iacov îl ia ca exemplu pe Iov în legătura cu invatarea fericirii în şcoala suferinţei
(Iacov 5.11).

Libertatea lui Dumnezeu

Iov ne învaţă că Dumnezeu este liber să acţioneze cum doreşte, călcând de multe ori
presupoziţiile oamenilor, şi chiar a teologilor.159 Culmea curiozităţii în teologie este să-I pui
lui Dumnezeu limite, şi să te întrebi apoi de ce nu le respectă.
Suferinţa era considerata o consecinţa a răsplătirii lui Dumnezeu. Iacov a considerat
ca el nu a meritat de drept sa sufere, dar Dumnezeu e liber sa facă de cunoscut surprizele
Sale, sa corecteze concepţiile oamenilor şi sa revizuiască acele carti care au fost scrise
despre El.
- A fost liber sa se lase provocat de Satan.
- Autorul cărţii Îl prezintă pe Dumnezeu ca sfidând raţionamentul uman. El a ales
liber sa creeze şi sa sustina universul.
- Sa lucreze după modelul afirmat în Deuteronom 27-28 şi în Proverbe, şi de
asemenea sa depasească acele modele.
- Oamenii îşi vor păstra libertatea în măsura în care ei recunosc libertatea lui
Dumnezeu.

Ibidem, p. 584.
158

Ibidem, p. 583.
159

123
 PSALMII

Titlul cărţii

Numele provine din LXX, unde cartea se intitulează „Psalmoi.” Cuvântul grecesc
„psallo” înseamnă „a ciupi coardele, a zăngăni, a face sa vibreze”. Cuvântul era folosit
pentru a descrie modul de a cânta la un instrument. Mai târziu cuvântul a primit şi sensul
de „cântare” („psalmos”) sau colecţie de cântări O altă dnumire a cărţii în LXX este
„Psalterion.” Această denumirea a fost preluata din greaca, în „Vulgata,” traducere în limba
latina a Bibliei, realizată de Ieronim. Acesta a importat cuvântul din greaca – l-a transliterat.
Versetele din Luca 20.42; Faptele Apostolilor 1.20 folosesc ca titlu pentru psalmi „Biblos
psalmon”- „Cartea Psalmilor”. Cuvântul evreiesc cel mai potrivit pentru a descrie psalmul
ar fi „mizmar”ceea ce înseamnă „un cântec cântat cu acompaniament instrumental”.
Titlul cărţii în canonul ebraic este Tehillim („Laude”) sau „Cântări de lauda”.
Cuvântul la singular este folosit în titlul Psalmul 145 şi de peste 20 de ori în alţi psalmi
(9.14;22.25;33.1;34.1).
În ebraică, există mai multe denumiri pentru Psalmi,160 şi anume: „Mizmor” (‫;)ִמְזֺמר‬
este întâlnit de 57 ori în Cartea Psalmii, însemnând „Cântec acompaniat de instrumente cu
coarde.” Acest nume este tradus în LXX, prin „Psalmos” (ψσαλμος). O altă denumire, este
„Mikatm” (‫ ;)ִמְכָתם‬este întălnit de 6 ori în Psalmi. Nu se cunoaşte cu exactitate semnificaţia
numelui. Anumiţi teologi, susţin că, este vorba de „Psalmi de pocăinţă” sau „Rugăciune
secretă.” Un alt termen folosit pentru Psalmi, este „Maskil” (‫ ;)ָמְשִכל‬întălnit de 13 ori
în Psalmi. El provine de la verbul „sakal” (‫)ׂשכל‬, care se traduce „A rostit o poezie cu
caracter didactic.” Se poate traduce prin „Lirică.” Un termen mai utilizat pentru Psalmi, este
„Tehilla” (‫ ;)ְּתִחָלח‬care se traduce prin „Cântec de laudă” sau „Imn.” Mai mulţi Psalmi, sunt
numiţi „Tehillimi.” Un ultim termen (‫)ִׁשר ָהָּמַהֺלת‬, care se traduce „Cântarea de laudă,” se
referă la Psalmii 120 - 134. Erau cântările celor reîntorşi din exil, care veneau din Babilon,
la Ierusalim. Mai sunt numiţi şi „Cântările treptelor,” deoarece leviţii cântau aceşti Psalmi
urcând pe cele 15 trepte care duceau din curtea israeliţilor, în Templu.
În Biblia evreiasca Psalmii sunt prima carte din secţiunea a treia a canonului („Scrieri”).
LXX combina Psalmul 9 şi 10 şi împarte Psalmul 147 în Psalmul 146 şi Psalmul 147.
Asadar în LXX, psalmii de la numărul 10 la 147, sunt decalaţi cu un număr (mai mic) faţă
de textul masoretic (ex.Psalmul 10 din LXX este Psalmul 11 în Scripturile evreieşti).
LXX plasează cartea la începutul scrierilor poetice. În versiunile latine şi protestante
Iov este înaintea Psalmilor.

Autorul şi data scrierii cărţii

Referitor la Psalmi, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, autorii care au scris Psalmii
individuali, şi pe de altă parte să vorbim despre autorul care a dat formă finală a acestei cărţi,
care e diferit de autorul psalmilor, cel puţin în anumite situatii. În titlurile Psalmilor, sunt date
160
Consultă Archer, op.cit., p. 498, şi Brown, op.cit., p. 756.

124
anumite informaţii, în ceea ce priveşte autorul, împrejurarea în care a scris şi modul în care
să se cânte. Informatii despre autorul psalmilor se găsesc în general în titlurile lor.
În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, trebuie să vorbim despre data compunerii fiecărui
psalm în parte şi data editării colecţiei în întregime. Psalmii, au fost scrişi pe o perioadă
de aproximativ 1000 ani, începând cu jumătatea mileniului II (aprox.1400 î.C.) (Moise) şi
terminând cu psalmii postexilici, în anul 539 î.C. Încheierea întregii cărţii a Psalmilor nu
a fost realizată decât după exil. Cel care a colectat şi a organizat psalmii în forma finala, a
trăit după 536 î.C.

Scopul scrierii cărţi

Vom avea în vedere scopul fiecărui psalm, cât şi al editorului care a dat forma finală
cărţii.161 Titlurile Psalmilor dezvăluie anumite informaţii referitoare la scopul scrierii. Unul
din scopurile scrierii Psalmilor, a fost pentru a fi recitaţi şi cântaţi în liturghia publică de la
Templu. Anumiţi psalmi, sunt meditaţii devoţionale. În ceea ce priveşte scopul editorului,
care a dat formă finală colecţiei; acesta adaugă o introducere la carte, reprezentată de
Psalmii 1 şi 2.
Cartea Psalmilor este una din cele mai îndrăgite carti din Vechiul Testament.162 Dintre
cele 283 de citate din Vechiul Testament întâlnite în Noul Testament, 116 citate sunt din
Psalmi. În acelaşi timp cartea Psalmilor este una din cele mai dificile din canon datorita
teologiei, a interpretării şi a aplicării invataturilor sale.
Isus a recunoscut Psalmii ca şi parte din Scriptura Vechiul Testament.
− Pe cruce El rosteşte citate din Psalmi (22.1;31.5; Matei 27.4b; Luca 23.4b) ca o
dovada că prin moartea Sa, El împlineşte Scriptura (Vechiul Testament).
− In Luca 24.44, Isus afirma ca multe referinţe din Psalmi au în vedere persoana
Lui.
Faptul ca foarte mulţi credincioşi au găsit mângâiere în vremi de nevoie în aceşti
psalmi. Aceasta dovedeşte autenticitatea Psalmilor.
Vom avea în vedere aici:
a. Scopul autorului psalmilor luaţi individual şi b. Scopul editorului.163
a. În legătură cu scopul autorului, vom lua în considerare contextul istoric în care a fost
scris fiecare psalm, deoarece contextul evidentiaza scopul scrierii fiecărui psalm (13 psalmi
mentioneaza în titlurile lor evenimentele istorice în care au fost scrişi aceşti psalmi).
Din 150 de psalmi, 34 nu au titluri. Asta înseamnă că un număr de 116 de psalmi au titluri.
Din cele 116 de titluri,100 mentioneaza autorul precum şi alte informatii. În aceste titluri aflăm
că 73 de psalmi sunt atribuiţi lui David; Asaf a scris 12 psalmi (50,73-83) şi fii lui Core 11
psalmi (42,44-49,84-85). Alţi autori care au scris psalmi au fost Heman (88), Etan (89), câte un
psalm, Solomon (72, 127) şi Moise (90); Un număr de 49 de Psalmi sunt anonimi.
Unii teologi afirma ca persoanele menţionate în titluri nu sunt autorii psalmilor ci ei
reprezintă persoanele cărora le-au fost dedicaţi aceşti psalmi. De exemplu Psalmul 72 pare
sa fie o binecuvântare adresata lui Solomon de către David. S-a ridicat întrebarea daca şi
titlurile sunt inspirate.
161
Harrison, op.cit., p. 984-987.
162
Halley, op.cit., p. 247.
163
Hill, op.cit., p. 278-281.

125
 Titlurile nu sunt parte din psalm dar ele sunt foarte vechi, sunt prezentate şi în cele
mai vechi manuscrise ale Vechiul Testament. Probabil titlurile au fost adugate mai târziu
de către editor. Titlurile nu sunt considerate inspirate, ca şi textul propriu-zis al psalmilor,
totuşi mai mulţi teologi considera ca titurile conţin în general informaţii corecte.
Probabil ca mulţi psalmi au fost scrişi pentru a sluji nevoilor liturgice. Unii psalmi
sunt meditaţii devotionale. În concluzie, fiecare psalm are un scop particular.
b. În ceea ce priveşte scopul editorului, vom observa că Psalmul 1 şi 2 reprezintă o
introducere la cartea Psalmilor. Psalmul 1 prezintă diferenţa dintre comportamentul celui
neprihănit şi al celui rau. Acest psalm prezintă temele majore ale cărţii: 1) justificarea celui
neprihănit şi 2) pedepsirea celui rău.
Psalmul 2 scoate în evidenţă faptul ca Dumnezeu a ales pe imparatul lui Israel, pe care
îl va susţine în ciuda uneltirilor popoarelor. De exemplu David în psalmii lui este descris în
cele două ipostaze:1) ca şi om neprihănit ce asteapta sa fie aparat de Dumnezeu şi 2) ca şi
imparat a lui Israel care nu reprezintă doar naţiunea lui Israel ci şi pe împăraţii lui Israel care
au urmat din dinastia lui. Inima lui pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care Dumnezeu
stabileşte un legământ veşnic cu David, din dinastia căruia va veni mai târziu Mesia.

Structura cărţii

Cartea Psalmilor este impartita în 5 carti.164 Aceasta impartire este mai veche decât
cel mai vechi manuscris pe care îl avem noi la dispozitie. Pâna nu demult criticii nu au
inteles semnificaţia acestei diviziuni. Recent au fost recunoscute anumite colecţii mai mici
în cadrul unor colecţii mai mari. Printre aceste colecţii putem menţiona:
- Grupul davidic I 3-41
- Grupul fiilor lui Core I 42-49
- Grupul davidic II 51-65
- Grupul Asaf 73-83
- Grupul fiilor lui Core II 84-88 (fără Psalmul 86).
- Grupul psalmilor de lauda, ai adunării I 95-100
- Grupul de psalmi Halel 111-117
- Cântarile Treptelor 120-134
- Grupul davidic III 138-145
- Grupul psalmilor de lauda, ai adunării II 146-150.
Editorul se pare ca a grupat aceste colecţii mici intr-o structura formata din 5 carti
care împreuna formează cartea Psalmilor. Criteriul după care au fost grupaţi aceşti psalmi
nu se cunoaşte cu exactitate. O sugestie ar fi ca editorul a grupat aceşti psalmi pe subiecte,
psalmii de legătura de la sfârşitul primelor 4 carti (41,72,89,106) fiind folosiţi pentru a
marca tranziţia de la o carte la alta. Asa că examinând aceşti psalmi putem sa descoperim
subiectul fiecărei carti. Contribuţia editorului şi scopul lui se susţine ca sunt prezentate în
psalmii 1 şi 2 care pot fi consideraţi o introducere la întreaga carte.
În urma observaţiilor făcute putem afirma ca exista un aranjament al psalmilor ce
constituie un mesaj unitar care transcende mesajul fiecărui psalm luat individual. Editorul
a avut un anumit scop când a aranjat psalmii în acest fel. Cele 5 carti ale Psalmilor nu au
fost compilate în acelaşi timp ci într-o perioadă mai lungă de timp. Afirmam acest lucru
164
Consultă Hill, op.cit., p. 278-281. Vezi şi LaSor, op.cit., p. 510-511.

126
bazaţi pe manuscrisele ce conţin Psalmii, găsite în sulurile de la Marea Moartă. Aceste
manuscrise datează din 150 î.C.
O sugestie care a fost făcută în legătură cu împărţirea Psalmilor în 5 cărţi a fost, ca ea
să imite organizarea în Legii lui Moise, care este împărţită de asemenea în 5 cărţi după cum
se ştie: Genesa, Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom.165
Primele trei carti ale psalmilor au fost finalizate până în secolul al II-lea î.C., iar cartile
IV şi V nu au fost definitivate până atunci. E posibil ca forma finala a psalmilor sa fi fost
realizata abia în vremea lui Cristos. Dar la început Psalmii au circulat sub formă de cărţi
mai mici. Ei au fost incluşi într-o singură carte de un editor care i-a organizat după un
anumit criteriu teologic.
Psalmii pot fi grupaţi în patru categorii:
1. Psalmi de laudă. Aici psalmul începe cu imperative (96,98). Psalmii de lauda din
Vechiul Testament diferă de psalmii din literatura babiloniana, pentru ca psalmii biblici
conţin „laude descriptive” şi „laude declarative”.Laudele declarative nu se găsesc în
literatura babiloniana. Laudele descriptive inalta pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, au
în vedere atributele Lui, pe când laudele descriptive sunt laude de mulţumire aduse lui
Dumnezeu pentru ascultarea rugăciunilor din trecut.
2. Psalmi de plângere. Această categorie de psalmi conţin invocări (3-7), plângeri,
cereri, jurământ de credinciosie, promisiuni de lauda pentru viitor.
3. Psalmi de înţelepciune (1, 37, 49, 112, 127, 128).
4. Psalmi regali (mesianici) (2,18,21,45,72,89,110,132,144).

În ceea ce priveşte structurarea Psalmilor în Scriptura creştină, vom observa că la
mijlocul Bibliei avem versetul din Ps 118:8 care afirmă sugestiv: „Mai bine e să cauţi adăpost
la Domnul decât să te încrezi în om.” Apoi vom observa că Psalmul 118, este încadrat de
Psalmul 119, care este cel mai lung psalm şi de Psalmul 117, care este cel mai scurt psalm.

O împărţire a Psalmilor poate fi următoarea:166

I. Primul grup de psalmi 1-41 – Psalmi davidici, în general - se face aluzie la Genesa
II. Al doilea grup de psalmi 42-72 – Psalmi davidici, în general - se face aluzie la Exodul
III. Al treilea grup de psalmi 73-89 – Psalmii lui Asaf, în general - se face aluzie la Leviticul
IV. Al patrulea grup de psalmi 90-106 – Psalmi anonimi, în general - se face aluzie la
Numeri
V. Al cincilea grup de psalmi 107-150 – Psalmi davidici şi psalmi anonimi - se face
aluzie la Deuteronomul

Teme importante

Principiul răsplătirii

În cartea Psalmilor guvernează în principal principiul răsplătirii, care spune că

cel neprihănit va prospera iar cel rău va suferi. Corolarul acestui principiu spune că cel
ce prosperă e neprihănit şi cel ce suferă este rău. Principiul răsplătirii este ancorat în
Baxter, op.cit., p. 88.
165

Ibidem, p. 88.
166

127
blestemele şi binecuvântările din Pentateuh. Acest principiu este reafirmat şi în literatura de
înţelepciune a Vechiul Testament.
Principiul a) este susţinut de Psalmi şi de restul Scripturii (Psalmul 1). Totuşi se
recunoaşte faptul că se întâlnesc şi excepţii.
Corolarul nu este acceptat ca adevărat întotdeauna. de exemplu Iov. În cântările lor
prietenii lui Iov au încercat să demonstreze că este adevărat corolarul dar s-au înşelat. De
asemenea Psalmii recunosc că în general corolarul e adevărat: ,,n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit.”167 În Psalmul Psa 37:25, autorul constată: „Am fost tînar, şi am îmbatrînit, dar
n’am vazut pe cel neprihanit parasit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pînea.”
A fost mult mai greu de acceptat de către poporul lui Dumnezeu din vremea aceea decât
de noi cei care avem şi revelaţia Noul Testament. Noi astăzi ştim că în ciuda faptului că
dacă cel neprihănit nu este binecuvântat aici pe pământ, el va fi binecuvântat de Dumnezeu
în ceruri, în ziua când Isus va reveni să-şi ia Biserica Lui. Despre cel rău ştim că în ciuda
faptului că el poate fi prosper aici pe pământ va veni vremea când el va fi pedepsit şi va
suferi. Acest lucru se va întâmpla în ziua de apoi.
În vechime, lui Israel nu i-a fost revelat faptul că judecata celui neprihănit şi a celui
rău se va face după moarte. Evreii de atunci ştiau că judecata lui Dumnezeu se va face în
această viaţă (Psalmul 91:5-8). De aceea psalmistul cere în Psalmul 27:13 „O! daca n’aş
fi încredinţat ca voi vedea bunatatea Domnului pe pamîntul celor vii!...” Din acest motiv
principiul menţionat mai sus a fost mai greu de acceptat de credincoşii de atunci.
Psalmistul se întristează atunci când vede că celui rău îi merge bine şi de aceea se
roagă ca Dumnezeu să intervină, să-i pedepsească pe cei răi, şi să-l îndreptăţească pe cel
neprihănit.
Ca şi Iov, psalmistul nu se consideră perfect, dar consideră că el nu merită să fie
încercat.
Această mentalitate ne ajută să înţelegem unele blesteme întâlnite în Psalmi. De
exemplu, în Psalmul 28:4 autorul se roagă: „Rasplateşte-le dupa lucrarile lor şi dupa
rautatea faptelor lor, rasplateşte-le dupa lucrarea mînilor lor! Da-le plata care li se cuvine!,”
sau în Psalmul 137:9 citim blestemul crunt: „Ferice de cine va apuca pe pruncii tai, şi-i va
zdrobi de stîncă!”
Aşa trebuie să interpretăm mai mulţi Psalmi din carte pe care specialiştii i-au numit
„imprecatori”(35,58, 69,109,118,139). Pedeapsa şi binecuvântarea ar trebui acordate în
mod proporţional cu răutatea sau bunătatea oamenilor. Psalmistul lasă să se înţeleagă faptul
că cel neprihănit trebuie să se aştepte la binecuvântări iar cel rău la pedeapsă. Dar avem şi
excepţiile de la regulă. În Psalmi, David este un exemplu de om neprihănit, îndreptăţit de
Dumnezeu.
Umblarea în calea înţelepciunii impune doua condiţii:
1. Menţinerea unei relaţii corecte pe verticala cu Dumnezeu pe bază de legământ.
Credinciosia fata de legământ este exprimata printr-un mod de viaţa evlavios.
2. Relatia pe orizontala (in societate) presupunea trăirea cu dreptate şi cinste.
Rezultatul este binecuvântarea pe care o aduce înţelepciunea (prosperitate, pace, sănătate,
viaţa lunga). Păcatul distorsioneaza legile şi afectează negativ umanitatea căzuta în păcat.
Autorul reaminteşte faptul ca alergarea şi lupta nu este câştigată întotdeauna de către cel
mai puternic. Vremurile şi şansa îi afectează pe toţi (Eclesiastul 9.11-12).

167
Hill, op.cit., p. 281-282.

128
 Adevărurile din Proverbe sunt principii generale, extrase din procesul de observare
a experienţei umane. Psalmistul recunoaşte de asemenea că principiul răsplătirii nu
functioneaza în mod perfect în toate situaţiile particulare. Un exemplu în sensul acesta
este prezentat în Psalmul 73. În anumite situaţii cel credincios era derutat de aparenta
indiferenţă a lui Yahweh în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu.
Dar trebuie reţinuta ideea din Proverbe, ca dezvoltarea caracterului poate fi realizata
numai prin umblarea în calea înţelepciunii. Mai importante decât prosperitatea materiala
sunt roadele înţelepciunii, care duc la dezvoltarea unor trasaturi de caracter cum ar fi:
discreţie, prudenţa, comportament corect, dreptate, integritate. Calea înţelepciunii înseamnă
de fapt umblarea în drumul neprihănirii (2.20-21).
Şi Dumnezeu prin natura Lui acţionează în acest fel. Psalmii ne învaţă că încrederea
în voia suverană a lui Dumnezeu, va aduce prosperitatea indiferent de circumstanţe.

Psalmii regali

În cartea Psalmilor avem mai mulţi psalmi care vorbesc despre împărat un împărat
pământesc şi anume:2,18,21,45,72,89,110,132,144.168 Patru din aceştia sunt atribuiţi lui
David (18,21,110,144). Uneori ei se numesc psalmi mesianici în sensul că ei se referă la
Împăratul Davidic ideal (Mesia).169 Dar în mod corect putem afirma că aceşti psalmi pot fi
aplicaţi oricărui monarh din dinastia lui David. Vom vedea că în carte mai avem şi un grup
de psalmi care se referă la Yahweh ca Împărat.
Psalmul 2 încurajează cititorul prin afirmaţia referitoare la decizia lui Dumnezeu de a
proteja pe împărat. Psamul 18 aduce laudă la adresa lui Dumnezeu pentru că l-a eliberat pe
împărat de duşmanii săi (v. 37-50).
În general aceşti psalmi sunt cereri de eliberare, de victorie sau de binecuvântare a
împăratului, sau vorbesc de legământul de domnie stabilit de Dumnezeu cu David. Se
afirmă că Dumnezeu a promis domnie victorioasă împăraţilor care se încred în El, şi că El
este în măsură să ducă la îndeplinire această promisiune.
După cum putem constata, nu au fost prea mulţi împăraţi din linia lui David care
s-au încrezut în Domnul. De aceea concluzionăm că în primul rând aceste promisiuni se
împlinesc cu privire la împăratul ideal a cărui domnie va fi perfectă şi care se va bucura de
toate binecuvântările lui Dumnezeu în timpul domniei lui.
Observăm, de asemenea că mai există o altă secţiune în carte, care cuprinde Psalmii 95
-99, care vorbesc despre Yahweh ca Împărat. Ei sunt numiţi de asemenea Psalmi împărăteşti.
De exemplu în Psalmul 95:3 citim „Caci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împarat
mare mai pesus de toţi dumnezeii.” În Psalmul 96:10 aflăm că: „Domnul împaraţeşte!
Deaceea lumea este tare, şi nu se clatina.” Domnul judeca popoarele cu dreptate.” Iar
în Psalmul 97, suntem informaţi încă de la început că: v.1 „Domnul împaraţeşte: sa se
veseleasca pamîntul, şi sa se bucure ostroavele cele multe!”

Ibidem, p. 282-283. Consultă şi Prelipcean, op.cit., p. 335.

168

Halley, op.cit., p. 263-264.

169

129
 PROVERBE

Titlul cărţii
Titlul cărţii în ebraică este ‫„ ָמַׁשל‬maşal,” care se traduce „a compara cu” sau „a fi ca
şi.” Mai târziu a căpătat sensul de „cod de reguli” referitoare la comportament, care are
sensul şi de „proverb.”170
Proverbul este o scurta zicala formulata concis şi cu conţinut axiomatic, care foloseşte
antiteza şi comparaţia în scopul instruirii în problemele vieţii. Cartea Proverbe este un
manual de trăire a unei vieţi de succes. Înţelepciunea evreiasca este arta succesului. Evreii
au fost recunoscuţi în istorie ca foarte buni comercianţi.
Proverbele reprezintă în general o colecţie de comparaţii rezultate în urma procesului
de observare şi meditaţie, care au ca scop instruirea în dobândirea unui comportament
corect. Dar în Biblie exista şi alte tipuri de proverbe, cum ar fi cazul proverbelor mai vechi.
Un exemplu în acest sens este cel din 1 Samuel 24.13: „De la cel rău vine răutatea.” De
asemenea secţiunea din Proverbe1-9, cuprinde pasaje lungi sub forma de predica, care nu
se încadrează în definiţia de mai sus. În aceeaşi categorie intră şi cuvântările din Iov 27.1şu;
29.1şu, unde citim că Iov a vorbit în pilde (masal).

Data şi autorul cărţii

Analizând dovezile interne ale cărţii, cercetătorii au susţinut că volumul a fost compus
pe o perioadă de aproximativ două secole, începând cu perioada domniei lui Solomon,
până în vremea regelui Ezechia, care a domnit în perioada 715-686 î.C. Bazaţi pe Proverbe
25.1 putem concluziona ca lucrarea n-a fost terminata înainte de vremea lui Ezechia.
Cercetătorii susţin că ultimele capitole au fost adăugate mai târziu, în perioada postexilică
(secolul al VI-lea î.C.).
Ultimile doua capitole este posibil sa fi fost adăugate înainte sau imediat după exil.
„Este posibil” spune LaSor,171 „ca secţiunea 10-29 a fost editata în perioada lui Ezechia,
iar capitolele din introducere şi încheiere au fost adăugate două secole mai târziu.” LaSor
mai afirmă că „secolul al V-lea î.C. este data cea mai rezonabila pentru încheierea cărţii, cu
toate ca majoritatea conţinutului cărţii a fost scris cu mult mai înainte.” Contextul istoric
în care a fost conceputa cartea este perioada domniei lui Solomon şi până la monarhia
divizata din vremea lui Ezechia.
În ceea ce priveşte autorul cărţii, nu avem referiri la autorul fiecărei colecţii de
proverbe. Mai multe colecţii au fost adunate şi compuse de regele Solomon (capitolele 10-
22). Altele proverbe au fost adunate de către autorii din vremea lui Ezechia (25-29). Alţi
autori de proverbe au fost Agur (Proverbe 30) şi Lemuel (Proverbe 31).
Cercetătorii susţin că în acest volum, avem 8 colecţii de proverbe, care s-au scris pe o
perioadă de mai bine de două secole. Se pare că forma finală a cărţii a fost dată prin secolul
al V-lea î.C., de către un editor necunoscut.
170
LaSor, op.cit., p. 547.
171
Ibidem, p. 549-558.

130
 Majoritatea proverbelor sunt atribuite lui Solomon care a fost în aceea perioada geniul
literar al vremii, „minunea secolului sau,” dar faima lui s-a raspândit şi peste veacuri.172
Cartea Proverbelor conţine o prefaţa (1.1-7) şi 8 colecţii de zicători intelepte. Cinci
din aceste colecţii au introduceri scurte, în care se prezintă autorul, sau persoana care a
colecţionat înţelepciunea proverbiala.
Colecţia 1: Importanta înţelepciunii (1.7-9.18)
Colecţia 2: Proverbele lui Solomon (10-22.16)
Colecţia 3: Cuvintele inteleptilor (22.17-24.22)
Colecţia 4: Alte proverbe (24.23-34)
Colecţia 5: Proverbele lui Solomon copiate de oameni lui Ezechia (25.1-29.27)
Colecţia 6: Cuvintele lui Agur (30.1-33)
Colecţia 7: Cuvintele lui Lemuel (Tradiţia evreiască afirma ca Lemuel şi celelalte
nume din 30.1 sunt de fapt epitete de ale lui Solomon. De fapt aici Batseba da sfaturi fiului
ei. Aceasta teorie încearcă sa atribuie lui Solomon întreaga carte.
Colecţia 8: Femeia virtuoasă (31.10-31).

Scopul scrierii cărţii

Ideea principală care străbate cartea este „frica de Domnul.” Această temă este înregistrată
în Proverbe 2:1-6, pasaj care formulează explicit scopul acestei cărţi. Cartea Proverbe a fost
scrisă pentru a sluji ca manual de instruire a tinerilor evrei. În pasajul manţionat mai sus şi în
prologul cărţii (1.2-7), putem descoperii câteva din scopurile autorului:
- Cartea urmărea instruirea în ceea ce priveşte dobândirea înţelepciunii (1:2; 3.21-26);
- Instruirea cititorului în umblarea în neprihănire şi dreptate (1:3);173
- Să dea omului „agerime de minte” şi capacitate de discernere în deciziile ce urmează
să le ia (1.4 cf. cu 2.20-23);
- cititorul poate să înveţe despre „frica de Domnul” (1:7; 2:5,6).
Pentru a se revela pe Sine şi voia Sa, Dumnezeu a folosit pe lângă metode cum ar fi:
porunci, percepte; şi exemplele prin care urmareste sa-i convingă pe oameni că poruncile
Lui merita sa fie aplicate în practica vieţii.
Ideea principala care traversează Proverbele şi Literatura de înţelepciune evreiasca în
general este invatarea şi aplicarea conceptului de „frica de Dumnezeu” în viaţa de fiecare
zi (2.1-6). Acest lucru înseamnă părăsirea căilor întunericului, a răului şi a morţii (2.11-15),
şi umblarea pe calea integritatii, a neprihănirii şi a dreptatii.
Proverbele a fost manualul şcolar în programul de educaţie a tinerilor evrei. Proverbele
au fost incluse şi în manualul de educaţie a tinerilor în bisericile creştine din primele secole.
Catehismul includea invataturi din Proverbe şi din cartea apocrifa „Eclesiasticul” (cartea
lui Isus fiul lui Sirah).

Structura cărţii
Evenimentele care s-au desfasurat în aceea vreme în istoria evreilor nu sunt decisive
pentru înţelegerea cărţii Proverbelor. Acest lucru scoate în evidenţă natura universal valabilă
Hill, op.cit., p. 286-287.
172

Harris, op.cit., p. 166.

173

131
a înţelepciunii. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte literatura de înţelepciune din
Egipt din Mesopotamia, etc. Înţelepciunea nu este condiţionată de istorie, în sensul ca
scopul ei este sa facă instruire general valabilă, după principiile unui comportament corect.
Intelepciunea era invatata în trei instituţii: în familie, la curtea regala şi în şcolile
cărturarilor . Canonizarea invataturilor de înţelepciune era în responsabilitatea curţilor
regale în Israel dar şi din tot Orientul Apropiat, deoarece înţelepciunea era considerata
cruciala pentru educarea tinerilor care vor sluji în viitor, în guverne. Contextul istoric al
literaturii de înţelepciune evreiesc includea monarhia unita sub conducerea lui Solomon
până în vremea lui Ezechia.174
Israel avea nevoie de înţelepciune pentru a-si îndeplini rolul de lumina a lui Dumnezeu
pentru neamuri. Înţelepciunea a fost necesara pentru a se rezolva problema săracilor şi a
celor în nevoi din societatea evreiasca (Proverbe 31.8-9). Înţelepciunea a fost necesara atât
pentru regele evreilor cât şi pentru societatea evreiasca, în general. Regele putea dobândi
prin înţelepciune autoritate iar cetateni lui Israel, prin înţelepciune, îşi îmbunătăţeau
calitatea vieţii (Proverbe 20:20;24:21;25:2-5).

Colecţia de Proverbe (10-29) nu sunt aranjate în mod sistematic. Acest lucru se

datorează faptului ca aceste proverbe au fost culese intr-o perioada lunga de peste trei
secole. O structurare a cărţii poate fi următoarea:175

1.Titlul cărţii şi motto-ul (1.1-7)

2. Reflecţii diverse (1.8-9.18)
3. Prima colecţie a Proverbelor lui Solomon (10.1-22.16)
4. Prima colecţie a de zicatori ale înţelepţilor (22.17-23.14)
5. Discursuri adiţionale (23:15-24:22)
6. A doua colecţie a de zicatori ale înţelepţilor (24:23-34)
7. Prima colecţie a Proverbelor lui Solomon (25:1-29:27)
8. Cuvintele lui Agur (30)
9. Cuvintele lui Lemuel (31.1-9)
10. Aprecieri făcute soţiei înţelepte (31.10-31).

În mare cartea Proverbe se poate împărţii în trei secţiuni principale:

1. Discursuri despre înţelepciune (1-9)
2. Colecti de Proverbe (10-29)
3. Apendice (30-31).

Teme importante

Frica de Domnul

Frica de Domnul este caracteristica ce deosebeşte literatura de înţelepciune a altor

popoare din Orientul Apropiat de literatura de înţelepciune a evreilor.176
174
Harrison, op.cit., p.1012-1018.
175
Ibidem, p. 1012-1013.
176
Consultă Hill, op.cit., p. 288-291.

132
 În Proverbe frica de Domnul e în strânsa relaţie cu cunoaşterea lui Dumnezeu (2.5-6).
În Vechiul Testament cunoaşterea lui Dumnezeu se invata prin intrarea în legământ cu
Yahweh, care favorizează o cunoaştere prin experienţa (Osea 6.1-3). Dumnezeu este
singurul care deţine adevărata înţelepciune şi o poate oferi omului. Frica de Domnul
realizează o relaţie intre om şi Dumnezeu. Pe baza acestei relaţii Dumnezeu da sfinţilor Săi
înţelepciunea Sa (2.7-10).
Frica de Domnul, în limbajul autorului Proverbelor, este atitudinea izvorâtă din voinţa
omului de modelare a comportamentul în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu (vezi
Proverbe 21).
Conceptul de „frica de Dumnezeu” elimina pericolul ca înţelepciunea se reducă la
un sistem mecanicist de tipul cauza-efect care ar simplifica în mod exagera complexitatea
vieţii, oferind răspunsuri simpliste care nu corespund cu realitatea. Acest concept ne ajuta
sa inţelegem mai bine caracterul misterios al lui Dumnezeu, dar şi al vieţii.
Cartea Iov ne informează că spre deosebire de celelalte comori pe care omul le caută
pe pământ, înţelepciunea nu poate fi obţinută prin efort propriu, ci prin revelaţie divină.
Înţelepciunea a fost cunoscută pentru că Dumnezeu a decis ca să i-o descopere şi omului. La
cămara înţelepciunii omul nu are acces prin efort propriu, indiferent câtă energie ar investi.
Există oameni înţelepţi, însă aceştia au dobândit înţelepciunea prin revelaţie. Dumnezeu
le-a descoperit tainele ei.
Cărţile de înţelepciune din Vechiul Testament, inclusiv cartea Iov ne dezvăluie şi
secretul prin care aceşti oameni au reuşit să intre în posesia înţelepciunii, şi anume: prin
frică de Domnul,177 şi prin depărtarea de rău.
Când omul se hotărăşte să se comporte în aşa fel încât să îi facă numai bucurie lui
Dumnezeu, când manifestă o reverenţă adâncă faţă de El, şi când face din depărtarea de
rău obiectivul său, atunci Dumnezeu îi descopere tainele înţelepciunii. Iov face această
pledoarie în favoarea înţelepciunii pentru că el era dintre aceia care au intrat în posesia ei,
în timp ce prietenii lui se pare că nu aveau parte de ea.
Secretul înţelepciunii este unul şi acelaşi, afirmat de autorul Proverbelor (1:7şu), dar şi
de Iov în 28:28, şi anume: a avut frică de Domnul şi s-a depărtat de la rău. Aceasta a adus
sclipire şi strălucire minţii lui Iov, şi îi va aduce oricărui muritor.

Instituţia căsătoriei

Proverbele apreciază căsătoria monogama şi avertizează împotriva libertinajului

sexual. Observaţiile cu acest subiect sunt valabile şi pentru zilele noastre.178
Putem enumera printre subiectele abordate de autor în legătura cu acest subiectele următoare:
- însuşirea invataturilor înţelepciunii constituie un antidot împotriva păcatului sexual.
În Proverbe 2.16 citim că prin înţelepciune omul poate evita acest pericol: „ca sa te scape
şi de nevasta altuia, de straina, care întrebuinţeaza vorbe ademenitoare,”
- importanta armonizării instituţiei căsătoriei şi a dragostei erotice între două persoane
de sex opus. În Proverbe 18:22 suntem informaţi în legătură cu binecuvântarea unei soţii
bune. „Cine gaseşte o nevasta buna, gaseşte fericirea; este un har pe care-l capata dela
Domnul” (vezi şi 5.15-23),
Baxter, op.cit., p. 131-132.
177

Hill, op.cit., p. 291.

178

133
 - nevoia de a disciplina ochii şi gura, primele porţi care se deschid în fata ispitei şi care
pot conduce la necurăţie (5.1-6;7.21-23),
- evitarea adulterului care conduce la ruina (6.20-35)
- pericolul trândăviei, leneviei (7.6-9)
- importanta familiei în ceea ce priveşte instruirea împotriva păcatului sexual (7.1-5).
Acolo citim: „v.1 Fiule, pastreaza cuvintele mele, şi ţine la tine sfaturile mele... v.5 ca sa te
fereasca de nevasta altuia, de straina care întrebuinţeaza cuvinte ademenitoare.”
- constientizarea modurilor subtile prin care îşi face apariţia păcatul sexual (23.26-28)
- importanta evaluării şi alegerii în căsătorie a unui partener luând în considerare,
în primul rând, caracterul, şi nu alte criterii cum ar fi: atracţie fizica sau interese egoiste
(31.10-31 cf. cu 1 Petru 3.1-6). Textul din Proverbe 31 vorbeşte despre importanţa hărniciei
şi a înţelepciunii în alegerea partenerei de căsătoriei.179
- importanta evitării certei intre parteneri şi a menţineri unei comunicări deschise intre
cei doi (19.13;27.15).
Sfaturile referitoare la întemeierea unui cămin se bazează pe învăţăturile din Lege.
Putem spune că invataturile proverbelor referitoare la căsătorie şi sexualitate se bazează pe
texte cum ar fi Genesa 2.18-24, unde sunt formulate principii referitoare la ajutorul potrivit,
la relaţia dintre parteneri şi la unirea dintre cei doi.

Vorbirea

Una din temele principale a cărţii Proverbelor este vorbirea. Cartea conţine informaţii
deosebite şi în ceea ce priveşte uzul şi abuzul limbii. De fapt trei dintre urâciunile din lista celor
şapte păcate pe care le uraste Dumnezeu, sunt în relaţie directa cu vorbirea umana. În Noul
Testament, un alt autor înţelept, Iacov ne informează că omul care reuşeşte să îşi controleze
vorbirea este stăpân pe tot trupul său. În Iacov 3:2 el scrie: „Toţi greşim în multe feluri. Daca
nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desavîrşit, şi poate sa-şi ţina în frîu tot trupul.”180
Invatatura Proverbelor despre vorbire poate fi rezumată astfel:
− Cuvintele au o forţă extraordinară, deoarece viaţa şi moartea stau în puterea
limbii (18.21). Cuvintele pot răni sau pot vindeca duhul cuiva (12.18;15.4), ele modelează
comportamentul (18.8;28.5), ele formează convingeri (vezi 10.21;11.9). În contrast
cu cel neprihănit a cărui limba este ca o fântâna sau ca un pom al vieţii şi cunostintei
(10.11;15.2,4,7), gura celui rău crează discordie şi este ca un foc mistuitor. În Proverbe
16.28, autorul spune că: „Omul neastîmparat stîrneşte certuri, şi pîrîtorul desbină pe cei
mai buni prieteni.”.
− Cuvintele sunt uneori de prisos, ele nu pot ţinea locul acţiunilor, nu pot schimba
fapte sau sa ascundă caracterul cuiva (vezi 24.12;26.23-28). În Proverbe 14:23 citim că
„oriunde se munceşte este şi cîştig, dar oriunde numai se vorbeşte, este lipsă.”
− Proverbele fac instruire referitoare la vorbire. Autorul ne spune că vorbele omului
înţelept vin dintr-un caracter neprihănit (12.17;14.5). Cuvintele inteleptilor sunt adevărate
şi exprima onestitate (16.13), sunt concise (10.14) şi dovedeşte capacitatea de a oferi
răspunsuri potrivite pentru nevoile oamenilor. În Proverbe 15.23, el spune că „Omul are
bucurie sa dea un raspuns cu gura lui, şi ce buna este o vorba spusa la vreme potrivita!”

179
Harris, op.cit., p. 167.
180
Schultz, op.cit., p. 364.

134
 ECLESIASTUL

Titlul cărţii

Cartea se numeşte în ebraică ‫„ ֺקֶהֶלת‬Qohelet,” care provine de la verbul ‫„ ָקַהל‬qahal”

care înseamnă „a aduna o mulţime de oameni.” Titlul cărţii în LXX este Eκκλησιαστeς
„Eclesiastes,” care înseamnă „Predicatorul,” cel care adună o mulţime, căreia să-i predice.
De aici avem numele de Eκκλησια „Eclesia” care a căpătat semnificaţie specific teologică,
de „Biserica lui Cristos.”
Eclesiastul este o traducere în greaca a cuvântului ebraic „qohelet” care este un
participiu feminin, derivat din ebraică de la verbul „qahal” care înseamnă „a aduna” o
mulţime. Qohelet înseamnă „conducător,” „unul care adună o mulţime căreia sa îi predice.”
În româneşte s-a transliterat titlul din LXX.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea menţionează numele autorului în Eclesiastul 1:1. El este Qohelet. În acest

verset avem câteva detalii despre scriitor, şi anume: el este fiul lui David şi împăratul
Ierusalimului.181
Tradiţia ebraică, susţine că, autorul este Solomon.
Argumentele sunt luate din 1:1, unde citim că, autorul a fost fiul lui David şi din 1:16,
unde autorul afirmă: „am întrecut în înţelepciune, pe toţi împăraţii din Ierusalim.”182
Anumiţi teologi contestă afirmaţiile tradiţiei evreieşti. Ei aduc umrătoarele contra-
argumente:
1. Expresia „fiul lui David” poate fi atribuită oricărui urmaş al lui David la tronul lui
Iuda.
2. Expresia „am întrecut în înţelepciune pe toţi împăraţii din Ierusalim,” nu s-ar aplica
lui Solomon; deoarece Solomon a fost al doilea rege, ce a domnit la Ierusalim, peste Israel,
primul fiind tatăl lui, David.
3. Limbajul folosit în carte, diferă de limbajul folosit de Solomon în celelalte cărţi ale
Vechiului Testament. Aceşti teologi susţin că este vorba de limba ebraică, folosită între anii
400-200 î.C.
4. Unii teologi, nu văd logica pentru care Solomon s-ar prezenta sub forma unui
pseudonim.
Alţii teologi susţin că autorul a fost un evreu, din Fenicia sau din Alexandria. Aceste
ipoteze, se bazează pe influenţele filosofice, canaanite şi greceşti care se pot observa în
text, şi influenţe lingvistice din era postexilică. Cartea este caracterizată de un pesimism
accentuat. Ea începe cu expresia „deşertăciune a deşertăciunilor...” termen care se repetă
numai în 1:2 de cinci ori. Constatam însă ca autorul este culegător renumit de literatură de
înţelepciune.

Baxter, op.cit., p. 142-148.

181

Archer, op.cit., p. 528-537.

182

135
 În concluzie, nu cunoaştem, cu siguranţă, cine a fost autorul; însă putem susţine
părerea tradiţiei evreeşti, deoarece:
- În 1:16, înainte de David, au mai domnit şi alţi împăraţi canaaniţi, în afară de tatăl
său David. Nu excludem faptul că forma finală a cărţii, a fost dată de un editor; ceea ce
explică limbajul folosit în carte.
În ceea ce priveşte filosofia pe care o conţine, cartea prezintă realitatea referitoare la
viaţa omului, care exclude revelaţia, adică viaţa aşa cum este ea „sub soare.”
Unii cercetători sunt de părere ca, pe baza limbajului cărţii se poate afirma ca
Eclesiastul a fost scris în secolul al IV-lea sau secolul al III-lea î.C.
Se observa în carte influenţe din literatura evreiasca din perioada intertestamentala şi
de asemenea influenţe ale filozofiei greceşti din acea perioada.
Dar cei mai mulţi teologi afirma ca argumentele pentru a susţine secolul al IV-lea sau
al III-lea, ca data a scrierii cărţii, nu sunt convingătoare.
Mai exista şi teologi care accepta pe Solomon ca şi autor, dar care susţin ca Eclesiastul
a fost scrisă în secolul al VIII-lea sau al IX-lea î.C., de către un autor (editor) necunoscut.

Scopul scrierii cărţii

Spre deosebire de mentaliatatea greacă, care interpretează viaţa liniară şi ascendentă,

Eclesiastul prezintă viaţa ca un cerc (1:4-9). Sensul vieţii se află în procesul ei şi nu în
progresul ei.
Cartea are un mesaj corect şi pozitiv, dar aceasta afirmaţie nu e acceptata de toţi. Unii
considera ca Eclesiastul conţine doar pesimism şi cinism pe paginile ei.
Opinia unor specialişti evrei este ca teologia Eclesiastului este greşita, dar Eclesiastul
este inclusa în canon pentru a prezenta un exemplu de gândire incorectă despre viaţă. Toţi
aceştia considera ca aceasta teologie este greşita dar este corectată în ultimul capitol.183
În schimb, noi vom susţine că autorul nu prezintă o teologie greşită, ci concepţia despre
viaţă a omului obişnuit, care nu ia în calcul perspectiva divină cu privire la viaţă.184
Începând cu jumătatea secolul I î.C., unii teologi au pus sub semnul întrebării
autoritatea cărţii ca şi cuvânt a lui Dumnezeu, propunând scoaterea ei din canonul Vechiul
Testament. Însă verdictul lui Hillel a fost decisiv în disputa cu Shamai, în legătură cu
autenticitatea cărţii. Aşa ca Eclesiastul a fost păstrată în canon.
Îndoieli în legătura cu inspiraţia divina a cărţii au continuat în rândul creştinilor, cel
puţin până în 400 d.C., când un mare exeget al şcolii de la Antiohia, Teodore de Mopsuestia,
a avut o intervenţie decisivă în susţinerea păstrării Eclesiastului în canon.
Autorul doreşte să ne atenţioneze că, în ciuda căutărilor insistente, omul nu va găsi
sensul vieţii, dacă îl caută în lumea de sub soare. În Eclesiastul 1:8, autorul afirmă că,
”Ochiul, nu se mai satură privind; şi urechea, nu oboseşte auzind,” cu scopul de a descoperii
secretul vieţii. Însă, în final, omul va rămîne total dezamăgit; deoarece, Eclesiastul 1:2
repetă de 5 ori că, absolut totul în lumea văzută, este ”deşertăciune.” Expresia, pentru
deşertăciune, este: ‫ ֶהֶבל‬, care se poate traduce prin „efemer” (Abel).
Scriitorul recunoaşte că, în lumea de sub soare, există un grad de împlnire; însă, de
fiecare dată, omul este dezamăgit, datorită morţii, pe care nu o poate evita.
183
Baxter, op.cit., p. 146-147.
184
Talpoş, op.cit., p. 406.

136
 Autorul, informează pe cititor că, sensul vieţii unui om, nu se găseşte în realizările
sale, pe pământ, ci în procesul, pe care Dumnezeu, îl trece pe fiecare om. Sensul vieţii
trebuie să se identifice cu scopul lui Dumnezeu pentru viaţa omului, şi anume, ascultarea
de poruncile Domnului (12:13,14).
Modul în care autorul descrie viaţa cu dificultatile, incertitudinile, cu finalitatea ei,
scoate în evidenţă nevoia introducerii unui concept al învierii care ar armoniza discordia
realităţii.

Structura cărţii

Eclesiastul conţine mai multe genuri literare: alegorii, zicători, metafore, proverbe şi
alte forme. De asemenea observam influenţa din Literatura de înţelepciune a Orientului
Apropiat,185 care tratează incompatibilitatea înţelepciunii convenţionale cu realitatea şi
experienţa vieţii (ca în cazul lui Iov). Aceasta literatura nu neaga importanta înţelepciunii,
totuşi vrea sa arate ca înţelepciunea are anumite limite atunci când oferă soluţii pentru
viaţă. Un exemplu în acest sens întâlnim în literatura mesopotamiană „Dialog despre
pesimism.” Este vorba despre un om sugerează multe căi de a acţiona în viaţa dar în final
nu urmează nici una din acestea. În literatura egipteană exista o lucrare în care un om
vorbeşte despre sinucidere, pentru ca, afirma el, frustrarea şi eşecul sunt rezultatul efortului
de a găsi satisfacţie în viaţă. „Cântecul harpistului” încurajează căutarea satisfacţiei în viaţa
deoarece nimeni nu ştie ce va urma după moarte. De fapt toate aceste lucrări de înţelepciune
menţionate mai sus sugerează căutarea plăcerii în aceasta viaţa, ceea ce reprezintă un punct
de vedere diferit de al Eclesiastului care respinge ideea ca singura satisfacţie în viaţa se
găseşte în plăceri (2.1-2)
Cartea ne arată că viaţa trebuie sa fie centrata în Dumnezeu. Plăcerile vieţii nu ne pot
împlini intr-un mod desavârsit. Ele nu oferă o satisfacţie de durata dar omul trebuie sa se
bucure de ele, considerându-le un dar din partea lui Dumnezeu. Viaţa oferă momente şi mai
bune şi mai rele şi ea nu oferă strict principiul răsplătirii. Dar nu trebuie sa uitam ca totul
vine din mâna lui Dumnezeu (7.14). Necazurile nu ne produc plăcere, dar ele ne pot ajuta
ca sa ne atingem scopul pentru care traim.Versetele 13 şi 14 din capitolul12 sunt rezumatul
mesajului pe care Qohelet a vrut sa-l transmită, şi anume: scopul final al fiecărui om în
viaţa este sa se teama de Dumnezeu şi sa păzească poruncile Lui.
Qohelet ajunge la concluzia ca până şi înţelepciunea pe care un om ca Solomon a
căutat-o şi a preţuit-o aşa de mult, l-a dezamăgit.
Cuvântul „veşnicie” care apare în 3.11 pare sa reprezinte gândul cheie al întregii cărţii.
În launtrul lui omul tânjeşte după eternitate. În perioada în care s-a scris cartea, Dumnezeu
nu revelase prea multe în legătura cu eternitatea.186 Autorul pare sa fi avut o ideea vaga
despre această viaţă veşnică. El ajunge la concluzia ca viaţa nu poate fi interpretată,
limitând-o doar la existenta „de sub soare”.
Împlinirea vieţi trebuie căutata luând în considerare dimensiunea nevăzută a existentei
eterne a omului. Pentru ca neglijând aceasta dimensiune tot efortul omului nu duce decât
la deşertăciune şi goana după vânt. În 1.1-11 autorul introduce tema pe care o abordează.
El sugerează, bazat pe experienţa lui proprie ca „nimic de sub soare” nu poate da sens
Hill, op.cit., p. 294-297.
185

Prelipcean, op.cit., p. 373.

186

137
vieţii. El propune apoi o atitudine moderata în acţiunile întreprinse. Respinge căutarea
împlinirii în bucuriile vieţii. În 3.1-8, autorul arata de ce Dumnezeu trebuie sa fie aşezat în
centrul existenţei. Foloseşte în acest sens antiteza. Dumnezeu a pus în inima noastră gândul
veşniciei şi de aceea El este în centrul universului nostru. Eclesiastul 7 ne invata ca nu ar
trebui sa evitam încercările şi frustrările, pentru ca toate vin de al Dumnezeu. Concluzia
din 12.13-14 nu contrazice restul cărţii.

Vom prezenta în continuare o posibilă structurare a cărţii.187

I Introducere (1:1-11)
II Împlinire: Problemă (1:12-2:23) şi soluţie(2:24-3:15)
A. Problema: Împlinirea nu trebuie căutată
1. În înţelepciune (1:12-18)
2. În evadare ( escapism) (2:1-11)
3. În moştenire (2:12-23)
B. Soluţia: Împlinirea trebuie căutată, în schimb, în:
1. Bucurăte de viaţă recunoscând că vine din mâna lui Dumnezeu (2:24-26)
2. Vicisitudinile vieţii sunt îngăduite de Dumnezeu (3:1-18)
3. Dorinţa de a găsi înţelesul lucrurilor ar trebui să ne conducă spre Dumnezeu(3:9-15)
III Frustrări: Problema (3:16-6) şi Soluţia (7)
A. Problemă: Frustrările nu pot fi evitate.
1. Viaţa necinstită conduce la moarte (3:16-22)
2. Frustarea datorită poziţiei de victimă
a) victima opresiuni (4:1-3)
b) victima invidiei (4:4-6)
c) victima izolării (4:7-12)
d) victima inconsecvenţei (neseriozităţii) (4:13-16)
e) nu căuta mângâiere în jurăminte (5:1-7)
3. Frustări produse de venituri necinstite
a) victima nedreptăţii politice (5:8-9)
b) nu căuta mângìere în bogăţie (5:10-6:9)
4. Nu spera ca lucrurile să se schimbe (6:10-12)
B. Soluţia: Frustrări care nu trebuie să fie evitate
1. Învaţă lecţii din experienţele grele ale vieţii (7:1-12)
2. Acceptă prosperitate şi încercarea ca venind din mâna lui Dumnezeu (7:13-18)
3. Nu te aştepta să găseşti neprihănire şi înţelepciune într-o lume decăzută(7:19-29)
IV Sfaturi pentru viaţă (8-12)
A. Trăieşte sub autoritate dar nu te aştepta ca guvernul să-ţi rezolve problemele (8:1-9)
B. Trăieşte conştient că principiul răsplătirii este adevărat dar nu te aştepta să vezi că
el acţionează în experienţele tale (8:10-14)
C. Nu te aştepta să cunoşti toate răspunsurile (8:15-17)
D. Lumea este decăzută şi ceea ce poate ea oferi este moarte (9:1-6)
E. Bucură-te de viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu (9:7-10)
F. Aşteaptă-te la neprevăzut (9:11-12)
G. Înţelepciunea este mai bună decât puterea (10-12).
187
Ibidem, p. 295.

138
 Teme importante

Recunoaşterea realităţilor vieţii

Autorul Proverbelor subliniază realitatea harului lui Dumnezeu. Deşi autorul nu arată
preocupare pentru legământul mozaic şi conţinutul lui, totuşi el este conştient de harul lui
Dumnezeu.188
Harul lui Dumnezeu se observa din faptul ca Dumnezeu a creat toate lucrurile bune.
Faptul ca omul se poate bucura de munca lui, se datorează harului lui Dumnezeu.
Qoheleth recunoaşte că toate acestea vin din mâna lui Dumnezeu (vezi 2.24).
Binecuvântările sunt considerate ca un dar oferit omului de Dumnezeu (3.13).
Folosirea termenului „parte” cu sensul de porţie (heleq 2.10,21;3.22;5.18; 9.6,9), se
foloseşte în relaţie cu harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu da oamenilor tot ceea ce îşi
doresc, însă aceste lucruri sunt daruri pe care omul trebuie să le aprecieze.

O altă realitatea analizată de autor este moartea. Pentru Qohelet verdictul „totul este
deşertăciune” se datorează faptului că moartea este inevitabila, iar momentul în care aceasta
vine nu se cunoaşte. Ea vine peste toţi: intelept sau nebun (2.14;9.2), om sau animal (3.19).
Moartea este dovada cea mai puternica a limitării fiinţei umane. Ea dovedeşte că
viitorul nu poate fi controlat de om. Moartea, în concepţia lui Qoheleth, este reversul
procesului de creaţie a omului, descris în Geneza 2; unde suflarea divina în combinaţie
cu pământul (lutul) a dat naştere fiinţei umane. Moartea este descrisa ca procesul invers
creaţiei: trupul se întoarce în pământul de unde a fost luat şi duhul se întoarce la Dumnezeu
care l-a dat (12.7;3.20).

O realitate des menţionată în Proverbe este bucuria. În mijlocul trudei este totuşi
posibil sa te bucuri, atunci când cauţi bucuria în locul potrivit, şi anume: atitudinea de
mulţumire şi aprecierea darurilor simple pe care omul le primeşte din partea Domnului
(mâncarea, băutura, munca şi dragostea). Scriind unei societati preocupata de a realiza, de
a produce şi de a controla, Qoheleth ne avertizează că aceste preocupări produc nefericire
şi deşertăciune. Bucuria nu consta în realizările umane, care sunt considerate goana după
vânt (2.11,17,...), ci în darurile pe care Dumnezeu le oferă omului în fiecare zi.

Experienta versus revelaţie

Omul va găsi sensul vieţii, doar dacă are parte de revelaţie.189 Autorul Eclesiastului,
pe tot parcursul cărţii, vorbeşte despre sensul vieţii sub soare, şi din când în când, se mai
aprinde câte o luminiţă – care este revelaţia. Qohelet îşi formulează afirmaţiile bazat pe
dovezi. El foloseşte o metodă apologetica utilizata şi azi. Daca cineva nu vrea sa recunoască
ca Dumnezeu a vorbit prin Biblie, este fără rost sa foloseşti Biblia pentru a argumenta în
favoarea unui punct de vedere.
Qohelet îşi argumentează afirmaţiile sale, fără sa folosească presupuneri în legătura
cu revelaţia devina. El nu face referire la Lege şi la Profeţi şi nu se aminteşte nimic despre
locul lui Israel în planul lui Dumnezeu, sau despre legământul lui cu Dumnezeu. Modul
LaSor, op.cit., p. 598.
188

Hill, op.cit., p. 297-298.

189

139
de abordare a lui Qohelet a fost unul filozofic, bazat pe experienţă şi înţelepciune. Lipsa
unui standard bazat pe teologia evreiască nu denota ignoranta sau respingerea acestui
standard de către Qohelet, dar poate însemna faptul ca autorul a încercat sa se adreseze
unei audiente mai largi. Mai mult, autorul a dorit să avertizeze pe cei care vor încerca
să găsească semnificaţie în viaţă, doar privind „sub soare.” Aceştia sunt avertizaţi că vor
falimenta, pentru că sensul vieţii se află în revelaţie şi nu în experienţă.

Libertatea lui Dumnezeu şi limitele înţelepciunii

Autorul încearcă sa abordeze acest subiect scoţând în evidenţă limitele înţelegerii

umane. El abordează subiectul din două perspective:190
a. Mărginirea omului se observă prin modul în care Dumnezeu a stabilit derularea
evenimentelor în viaţa lui. Omul nu poate schimba cursul istoriei - „Ceea ce este strâmb nu
se poate îndrepta” (1.15)
- „...cine poate îndrepta ceea ce Dumnezeu a făcut strâmb”.
Experienţele vieţii sunt aranjate în aşa fel încât omul nu le poate schimba (3.1-9).
Expresia „sub soare” (1.3,9,14;2.11;4.1.5.13;6.1;8.9;9.3) reaminteşte faptul ca viaţa
îşi urmează cursul ei prestabilit, şi aceasta produce uimire.
b. Creaturile umane îşi dovedesc limitarea datorita incapacităţii lor de a descoperi căile
lui Dumnezeu. Ei înţeleg ca vieţile lor se desfaşoară sub controlul suveran a lui Dumnezeu.
Dar omul nu inţelege „cum” şi „de ce”? Dumnezeu a făcut totul frumos la vremea lui
(3.11), iar omul are, pe de altă parte, datoria să respecte drumul bun (15.23). În Proverbe
16.9, autorul afirmă că: „omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului se
împlineşte.

Epicureanism versus evlavie

Anumiţi teologi au criticat teologia lui Qohelet referitoare la a te bucura de viaţă. Ea

pare foarte apropiata de dictonul epicurian: „Mănâncă, bea şi fi vesel, pentruca mâine vei
muri.” Qohelet vorbeşte foarte puţin despre viaţa de evlavie, credinţă sau chiar despre fapte
bune.191
Care este punctul lui de vedere în legătura cu disciplinarea, virtutiile şi moralitatea?
Nu se vorbeşte despre pocainta sau despre recunoaşterea păcatului.
Trebuie sa recunoaştem ca Eclesiastul nu este o carte de teologie sistematica. Scopul
principal a lui Qohelet a fost sa stabilească ca viaţa sub soare nu poate oferi împlinire şi nu
poate oferi o soluţie satisfăcătoare pentru om. Filozofia exprimata nu este doar „bucura-te
de viaţa” şi „teme-te de Domnul.” A te bucura de viaţa nu înseamnă a abandona totul în
schimbul unei vieţi de plăcere ci dimpotrivă înseamnă armonizarea trăirilor cotidiene ale
vieţii şi a credinţei, cu responsabilitate şi optimism.
Puţine carti din Biblie constituie o provocare aşa de mare a punctului de vedere a lumii
moderne şi postmoderne. A te bucura de viaţa nu înseamnă să urmăreşti nevoia personala
de împlinire, ci a recunoaşte ca totul vine din mâna lui Dumnezeu.

190
Consultă cartea lui LaSor, op.cit., p. 586-587.
191
Hill, op.cit., p. 298

140
 CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Titlul cărţii

În ebraică această carte se numeşte ‫„ – ִׁשיר ַהִּׁשִרים‬Cântarea Cântărilor.” Titlul cărţii în
limba română este luată din Vulgata, unde cartea se numeşte „Canticles” – „Cântările.”Titlul
este luat din 1:1.

Canonicitatea cărţii

Cântarea cântărilor este inclusă printre carţile de înţelepciune, în LXX şi în canonul

protestant. Evreii i-au contestat autenticitatea, şi menţinerea ei în canon în special datorita
erotismului prezent în carte. Ceea ce a contribuit la menţinerea ei în canon a fost:
- deoarece personajul principal din carte este imparatul Solomon,
- încercarea de a interpeta alegoric cartea de către evrei şi creştini.
Interpretarea alegorică era satisfăcătoare pentru cei cei îşi puneau semne de întrebare
în legătura cu canonicitatea ei. Evreii au descoperit în carte dragostea nemăsurata a lui
Dumnezeu pentru Israel, iar creştini, dragostea lui Cristos pentru Biserică.
Rabinul Akkiba (aproximativ în anul 100 d.C.) a avut un rol deosebit în a pune capăt
polemicilor cu privire la canonicitatea cărţii. El a afirmat: „întreaga lume nu este aşa de
valoroasa ca ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dăruita lui Israel; toate scrierile sunt
sfinte dar Cântarea Cântărilor este sfânta sfintelor” (Misnah yad 3.5).192
În canonul evreiesc Cântarea este prima din cele 5 suluri - numite Meghiloth - care
se citeau la anumite sărbători. În iudaismul de mai târziu cartea se citea la sărbătoarea
Pastelor, deoarece ea simboliza dragostea lui Dumnezeu pentru Israel.
Sulurile sărbătorilor – Meghiloth sunt:
1. Cîntarea Cântărilor – se citea la Paşti
2. Rut - se citea la Sărbătoarea Roadelor
3. Plângerile lui Ieremia - se citea la Căderea Ierusalimului
4. Eclesiastul - se citea la Sărbătoarea Corturilor
5. Estera - se citea la sărbătoarea Purim.
În Septuaginta şi în canonul protestant cartea e plasata intre cartile de înţelepciune şi
poezie. Deşi nu poate fi considerata o carte de înţelepciune, ea fiind poezie de dragoste.
Totuşi ea e considerata literatura de înţelepciune pentru că:
1. Prezinta o norma pentru viaţa de căsătorie, şi pentru că
2. personajul principal al cărţii este inteleptul Solomon.

Archer, op.cit. p. 540-541.

192

141
 Autorul şi data scrierii cărţii
Chiar cartea îi atribuie cartea lui Solomon.193
Argumentele în favoarea tradiţiei, sunt:
1. Numele lui Solomon este menţionat de 6 ori în carte (1.5;3.7,9,11;8.11,12)
2. 1 Regi 4:29-34, unde suntem informaţi că, „Solomon a compus 1005 cântări”
3. cunoştinţele autorului despre specii de animale şi plante exotice argumentează în
favoarea lui Solomon ca şi autor.
4. Limbajul folosit în carte şi informaţiile oferite, se potrivesc cu înţelepciunea şi
cunoştinţele lui Solomon.
5. Expresia „caii inhamati la carele lui Faraon” se potriveşte cu politica lui Solomon
de a importa cai şi care din Egipt.
6. Vorbind despre căsătorie intre un partener şi o partenera, ar putea fi vorba despre
prima căsătorie a lui Solomon, înainte de a-şi forma haremul. În acest fel, textul din 6.8
considerând cele 60 de imparatese ca fiind soţiile a 60 de lideri din Israel (din 3.7). Ele
erau soţiile mai multor nobili ai lui Israel, cei care au participat la ceremonia de căsătorie
a tânărului imparat Solomon.

Alţi teologi susţin că autorul scrierii este altul decât Solomon.194

Argumentele lor sunt:
1. Vocabularul cărţii foloseşte cuvinte împrumutate din greacă şi persană, ceea ce
demonstrează o dată mult mai târzie (aproximativ în perioada dintre secolele I şi al III-lea î.C.);
2. Modelul de dragoste prezentat în carte, nu se potriveşte cu dragostea lui Solomon.
În carte se vorbeşte despre loialitatea dintre cei doi parteneri.
Argumentele, aduse de aceşti teologi, nu sunt convingătoare pentru a renunţa la opinia
tradiţiei evreieşti (1:1).
Cu excepţia câtorva versete neclare referitoare la regele Solomon (1.1,5; 3.7,9,11; 8.11-
12) nu avem evidenţe istorice care se ne ajute sa localizam în timp şi spaţiu evenimentele
din Cântarea Cântărilor. Se mai face în mod general referire la domnia lui Solomon (970-
930 i.C.). E posibil ca evenimentele din carte sa se refere la perioada descrisa în 1 Impăraţi
3-11 şi 2 Cronici 1-9. Politica de conducere a lui Solomon prin intermediul căsătoriei cu
mai multe femei, se pare ca a moştenit-o de la tatăl sau David. Cronicile referitoare la
domnia lui Solomon scot în evidenţă mărimea haremului său (1 Impăraţi 4.20-28; 10.14-
29; 11.1-3). Ciudat este că, cel care i-a sfătuit pe tineri sa se ferească de femeile străine cade
el însuşi în această capcană (Proverbe 5.1-8; 7.17).

Scopul cărţii
Autorul evidenţiază frumuseţea dragostei umane, considerată un dar de la Dumnezeu.
Scriitorul vorbeşte şi despre loialitatea dragostei adevărate, dintre oameni. Cartea încearcă
sa creeze un echilibru intre libertinajul sexual sau perversiune şi ascetism. Cartea vorbeşte
despre puritate dragostei umane. Baxter195 spune că această scriere a fost inclusa în canon
pentru ca ne reaminteşte despre dragostea divină
193
În legătură cu autorul şi data scrierii cărţii consultă Hill, op.cit., p. 299-300 şi Harrison, op.cit., p. 1049-1052.
194
Consultă cartea lui Harrison, op.cit., p. 1049-1051.
195
Baxter, op.cit., p. 172-177.

142
 Structura cărţii

Cântarea Cântărilor este un poem de dragoste abundând în metafore şi elemente de

imagistica orientala. Se vede clar dragostea autorului pentru natura, grădini, livezi, pajişti,
vii şi turme de oi.
Nu s-a ajuns la un consens în interpretarea cărţii din trei motive principale:
a. limbajul erotic folosit,
b. limbajul obscur al cărţii (treceri abrupte de la o idee la alta)
c. contextul istoric şi social este necunoscut
Cercetătorii au propus mai multe interpretări ale cărţii:196
− Interpretarea dramatică. Cântarea Cântărilor e considerata o veche piesa
evreieasca asemănătoare cu cele din literatura greaca. Aceasta interpretare a fost
acceptata până în secolul al III-lea d.C. Piesa avea scop artistic, şi anume, de a-l
delecta pe imparat. Piesa este în 6 acte fiecare având doua scene. Piesa are doua
sau trei personaje plus fiicele Ierusalimului (haremul lui Solomon).
− Interpretarea tipologica. Aceasta interpretare recunoaşte istoricitatea
evenimentelor (căsătoria lui Solomon cu fata lui Faraon sau cu Abisai sunamita
sau cu o oarecare fata numita Sulamita). Dar reprezentanţii acestei abordări,
susţin că aceasta povestire are şi un caracter simbolic, atât pentru evrei cât şi
pentru creştini. Pentru evrei cartea simboliza relaţia de legământ intre Dumnezeu
şi Israel. Pentru creştini simbolizează relaţia dintre Cristos şi Biserica.
− O formă adaptată a liturghiei de cult mesopotamiană (cultul lui Tamuz - Istar
de origine sumero-arkkadiană). Acest cult se sărbătoarea anual, şi cu aces prilej
se juca o piesă, în care zeiţa Istar îşi caută iubitul în lumea de jos ( a morţilor),
pe care îl readuce la viaţă, prin unire sexuală - asigurându-se astfel continuitatea
fertilitatii. Se considera ca a fost ignorată aceasta influenţă, în mod intenţionat,
pentru a nu fi o piedică pentru credincioşii evrei.
− Un ciclu de poeme care omagiază căsătoria. Cântarea Cântărilor este considerata
o culegere de poeme nupţiale, asemănătoare cu cele prezente în ceremonialul de
căsătorie al arabilor. Serile de cântări despre mire şi mireasa au fost incluse intr-
un volum numit „ Celebrarea căsătoriei.”
− Interpretarea didactica. Aceasta teorie nu neaga istoricitatea poemului, dar în
mesajul cărţii accentul principal se pune pe aspectul didactic al cărţii: puritatea,
frumuseţea fizica, credinciosie, castitate, aprecierea sentimentului de afecţiune şi
sfinţenia căsătoriei.
− Interpretarea alegorica. Este cea mai veche interpretare şi cea mai populara.
Se aseamănă cu cea tipologica dar în acest caz se recunoaşte istoricitatea unor
evenimente prezentate. Se pune accentul pe descoperirea unui inteles mai ascuns
şi mai profund.
− Interpretarea literală. Se interpretează textul aşa cum a fost scrIsaia Cântarea
Cântărilor este o expresie a dragostei fizice şi a pasiunilor dintre cei doi tineri
indragostiţi.

Harrison, op.cit., p.1052-1057.

196

143
 Structurarea cărţii

O organizare a cărţii ar putea fi făcută în felul următor:197

I. Titlul (1.1)
II. Sulamita în haremul lui Solomon
A. Imparatul şi Sulamita ironizată (1.2-2.2)
B. Fata îşi caută iubitul care este absent (2.3-3.5)
III. Solomon o adora pe Sulamita
A. Prima propunere a lui Solomon (3.6-9)
B. A doua propunere a lui Solomon (5.9-7.9)
IV. Sulamita îl respinge pe Solomon (7.10-8.4)
V. Sulamita şi iubitul ei, pastorul, sunt reuniţi (8.5-14)

Teme importante

Castitatea

Castitatea este în contrast cu libertinajul sexual imoral.198 Biblia nu admite relaţii

sexuale premaritale sau extraconjugale. Dumnezeu porunceşte în Levitic 18:22 „Sa nu
te culci cu un barbat cum se culca cineva cu o femeie. Este o urîciune” (vezi şi Exod
20.14). Pavel afirmă în Noul Testament, că Dumnezeu judeca pe toţi cei imorali sexual.
În 1 Corinteni 6.9 el avertizează: „Nu ştiţi ca cei nedrepţi nu vor moşteni Împaraţia lui
Dumnezeu? Nu va înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinatorii la idoli, nici
preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii.”
Cercetătorii au ajuns la concluzia ca relaţiile sexuale în afara căsătoriei au afecte
negative emoţional, psihologic. Acestea dovedesc valabilitatea înţelepciunii biblice.
Pastorul şi Sulamita modelează dragostea adevărata dintre un bărbat şi o femeie. De
trei ori se repetă în carte expresia: „Nu stârniţi dragostea, până nu vine ea.” (2:7; 3:5 şi 8:4).
Acest tip de dragoste se dovedeşte a fi permanentă şi indestructibilă. Practicarea acestui
model de dragoste înlătură pericolul libertinajului sexual imoral şi al geloziei, care au
efecte distrugătoare la nivel emoţional şi psihologic. Acest tip de dragoste asigură fericirea
în familie.
Cartea Proverbe insistă de asemenea asupra unei relaţii intime, strict, în cadrul
căsătoriei dintre cei doi (Proverbe 5:15cf. Cântarea Cântărilor 4:12-16).

Hill, op.cit., p. 301.

197

Ibidem, p. 305.
198

144
 INTRODUCERE ÎN CĂRŢILE PROFETICE

Cercetătorii au afirmat că profeţia evreiască îşi are originea în cultura cananită,

egipteană şi arabă, unde se practica profeţia în religiile politeiste. Certetărorii au ajuns în
ultima vreme la concluzia că originea profeţiei evreieşti se află în Mesopotamia şi mai ales
în oraşul antic Mari.199 În textele de la Mari, avem informaţii care datează din prima jumătate
a mileniului II î.C., care vorbesc despre un grup de profeţi bărbaţi şi femei care practicau
divinaţia. Ei nu foloseau anumite standarde sau tehnici dinainte stabilite, ci, în prezentarea
oracolelor lor, erau dependenţi de inspiraţia de moment, într-un mod asemănător cu profeţii
evrei. S-au descoperit în arhivele cu caracter administrativ al regilor de la Mari, anumite
oracole scurte, care vorbeau despre domnia unui rege numit Zimrilim. Nu se cunoaşte în ce
relaţii se aflau profeţii de la Mari şi rege. În literatura de la Mari, aceste texte nu s-au păstrat
decât la curţiile regilor. Din această cauză există informaţii puţine despre aceşti profeţi.
Profeţiile evreieşti au fost păstrate independent de voinţa regelui, ele circulând în
popor. Cercetătorii au ajuns la concluzia că dovezile sunt insuficiente pentru stabilirea
originilor profeţiilor evreieşti. Teologul C. Hassel Bulock susţine că ceea ce putem susţine
cu certitudine este că profeţia, Templul şi jertfele au constituit un fenomen general în lumea
veche în care s-a scris Biblia.200 Ca urmare, este dificil a încerca să descoperim originile
profeţiei, în afara lui Israel. Nu se cunoaşte cu exactitate unde a început fenomenul
profetic.
În Biblia evreiască cărţile profetice se împart în trei secţiuni principale: Primii profeţi
care cuprind cărţile: Iosua, Judecători, 1, 2 Samuel şi 1, 2 Împăraţi şi Profeţii mari care
cuprind cărţile: Isaia, Ieremia, Ezechiel. În Biblia creştină se mai adaugă şi Daniel. În
Biblia evreiască, cartea Daniel a fost inclusă în ultima secţiune numită Scrierile. A treia
secţiune: Profeţii mici care constituie un singur sul pe care erau scrise cele 12 profeţii
ale profeţilor mici. Ultimile două secţiuni, profeţii mari şi mici se mai numesc în tradiţia
evreiască şi ultimii profeţi sau Profeţii clasici.
Această denumire de profeţi clasici poate fii înţeleasă dacă comparăm aceste scrieri
cu cărţile Iosua şi II Împăraţi, care reprezintă o istorie a lui Israel scrisă dintr-o perspectivă
profetică şi în acelaşi timp înregistrează viaţa şi activitatea unor profeţi cum ar fii Ilie,
Elisei care nu au scris niciodată profeţiile lor.
Secţiunea cărţilor istorice ale Vechiului Testament, din canonul creştin (de la Genesa
la Estera) prezintă istoria formării şi căderii naţiunii evreieşti. Cărţile poetice (de la Iov la
Cântarea Cântărilor) aparţin celei mai înfloritoare perioade a naţiunii evreieşti, în timp ce
Cărţile profetice (de la Isaia la Maleahi) au fost scrise în perioada de decădere a lui Israel.
Profeţia este o descoperire a lui Dumnezeu, prezentată în formă orală sau scrisă, prin
care se face cunoscută voia lui Dumnezeu pentru om. Cuvântul pentru „profet,” în ebraică,
este ‫„ ָנִביא‬navi” şi provine din akkadiană. În această limbă, cuvântul apare sub forma
„nabu” (a chema, cel chemat). În limba greacă, cuvântul este προφητης şi desemnează pe
cel care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, interpretând oamenilor voia Lui. Alţi termeni

199
C. Hassell Bullock, An Introduction to the Old Testament Prophetic Books, Chicago: Moody Press, 1986, p.
11-36.
200
Ibidem, p. 14-15.

145
folosiţi pentru „profet” în Vechiul Testament sunt: ‫„ ֹרֶאה‬roeh” (văzător - 1 Samuel 9:9),
‫„ ֹחֶזה‬hozeh” (văzător, vizionar - 1 Cronici 29:29), străjer, omul lui Dumnezeu, mesagerul
lui Yahweh. Profeţia nu este o poziţie moştenită ereditar, ca în cazul preoţiei. Profetul îşi
primea chemarea în mod personal de la Dumnezeu.
În Biblia evreiască, cărţile: Iosua, Judecători, Samuel, Împăraţi se numesc „Primii
Profeţi.” Cărţile respective prezintă în general istoria evreilor, dar ele au şi un caracter
profetic. Primii profeţi, prezintă informaţii istorice în detaliu, dintr-un punct de vedere
profetic, conţinând informaţii din istoria lui Israel, de la intrarea în Canaan şi până la exil
(1400-586 î.C.). Următoarea categorie de cărţi profetice apare în Biblia evreiască sub
numele „ultimii profeţi.” Aceştia mai sunt numiţi şi „clasici.” Cărţile lor sunt luate ca model
în domeniul literaturii profetice scrise. Ultimii profeţi se împart în două categorii: profeţii
mari (Isaia, Ieremia şi Ezechiel) şi profeţii mici (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica,
Naum, Habacuc, Tefania, Hagai, Zaharia, Maleahi). Scrierile celor din urmă au fost incluse
într-un singur manuscris, cunoscut în lumea elenistică sub numele de „Dodekaprofeton”
(cartea celor 12 profeţi).
În canonul protestant, cartea Daniel este aşezată imediat după profeţi mari. Unii
consideră că Daniel aparţine profeţilor mari,201 dar în canonul evreiesc, „Daniel” apare
în secţiunea a treia, intitulată „Scrierile.” În ultimii profeţi sunt menţionate persoanele şi
evenimentele istorice în care au avut loc profeţiile, dar, prin contrast cu primii profeţi, pe
baza ultimilor profeţi putem schiţa istoria evreilor. Mesajul Primilor profeţi este în general
istoric, iar mesajul ultimilor este în principal profetic. În cărţile lor, ultimii profeţi au redat
mesaje tip predică.
Există 14 profeţii despre distrugerea naţiunii evreieşti şi trei despre refacerea ei.
Profeţii care au activat înainte de robia asiriană (734-721 î.C.) au fost: Ioel, Iona, Amos,
Osea, Isaia, Mica. Profeţii care au trăit între 724-586 î.C. au fost: Ieremia, Ezechiel, Daniel,
Obadia, Naum, Habacuc, Ţefania. Profeţii care au profeţit după exil, despre restaurarea lui
Israel, (536-444 î.C.) au fost: Hagai, Zaharia şi Maleahi.

PROFETUL DESTINATARUL
Amos, Osea Israel (Împărăţia de Nord)
Iona, Naum Ninive
Daniel Babilon
Ezechiel Robilor din Babilon
Obadia Edom
Ioel, Isaia, Mica, Ieremia,
Iuda
Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi

Perioada ultimilor profeţi a durat aproape 400 de ani (800-400 î.C.). Distrugerea
Ierusalimului a avut loc aproximativ pe la jumătatea aceste perioade (586 î.C.). În preajma
evenimentului Căderii Ierusalimului asistăm la cea mai intensă activitate profetică (Ieremia,
Ezechiel, Daniel, Obadia, Naum, Habacuc, Ţefania).

Henry Halley, Manual biblic, p. 280.

201

146
 Includerea celor doisprezece profeţi mici, într-un singur sul a fost cunoscută încă
din vremea lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesisticul 49.12).202 Despre cei 12 profeţi vorbeşte şi
istoricul Iosif Flavius în cartea „Contra Apion.” Tradiţia evreiască susţine că reprezentanţii
aşa numitei adunări, Marea Sinagogă, au adunat şi au redactat cărţile celor 12 profeţi mici
(Talmudul, secţiunea Baba-Batra, 15a). Cei 12 profeţi au fost cunoscuţi de către părinţii
bisericii. În traducerea LXX, ordinea celor 12 profeţi a fost diferită în sulul respectiv decât
ordinea în canonul evreiesc.
Denumirea de profeţi mici crează confuzie într-un anumit sens, considerându-se
că aceste cărţi ar fi de o mai mică importanţă pentru comunitatea credincioşilor. Însă
denumirea aceasta se referă la faptul că aceste cărţi sunt mai scurte decât ale profeţilor
mari. Importanţa lor nu este mai mică decât importanţa cărţilor din profeţii mari.
În ceea ce priveşte misiunile profeţilor, putem observa că:
− Profetul era instrumentul prin care Dumnezeu Se revela lui Israel (Zaharia 7:12,
Luca 3:4-6 citează Isaia 40:3-5).
− Unii profeţi au păstrat cronicile istorice şi au scris istoria ţării (2 Cronici12:15,
26:2, 32:32, Ieremia 37-43).
− Profetul predica patriotismul autentic, căutând să menţină moralul naţiunii (mai
ales pentru rămăşiţa lui Israel - Ieremia 30-33).
− Profetul era consilierul (chiar criticul împăratului, cum este cazul lui Natan sau
Ilie).
− Profetul era considerat, în anumite siutaţii, ca păstorul poporului Israel (1 Samuel
9:11-14).

Harrison, op.cit., p. 858.

202

147
 ISAIA

Titlul cărţii

Titlul este dat după numele profetului care a rostit profeţiile din carte. Isaia este cel
mai important profet din ultima parte a secolului al VIII-lea (740-700 î.C.). Isaia este
una din cele mai frumoase opere literare evreieşti. Halley afirmă că anumite secţiuni ale
cărţii depăşesc din punct de vedere literar chiar şi valoarea scrierilor lui Shakespeare,
Milton, Homer.203 Isaia a fost fiul lui Amoţ din Iudeea (Ierusalim), activitatea lui de profet
desfăşurându-se după moartea lui Ozia, în timpul domniilor lui Iotam, Ahaz şi Ezechia
(740-701 î.C.). Tradiţia susţine că Isaia a profeţit chiar şi în perioada lui Manase (696-642
î.C.). Aceeaşi tradiţie susţine că Isaia a fost verişorul lui Ozia, sau nepotul lui Amaţia.
Mai mulţi teologii afirmă că aceasta este doar o simplă presupunere. Tradiţia însă ar putea
fi corectă dacă ţinem seama că: Isaia avea acces oricând la împărat (7:3) şi la preot. S-a
căsătorit cu o profetesă şi a avut doi fii (7:3, 8:3). Tot tradiţia ne mai spune că Isaia a fost
martirizat în zilele lui Manase, fiind tăiat în două. E posibil ca Evrei 11:37 să se refere la
Isaia.
Activitatea lui intensă a fost determinată şi de chemarea lui divină specială de care
a avut parte (6:8-10). 2 Cronici 26:22 menţionează că Isaia a scris şi cronica domniei lui
Ozia. Probabil că Isaia a fost un cărturar important de la curtea împărătească, care se ocupa
cu păstrarea cronicilor împăraţilor.

Autorul şi data scrierii

Tradiţia evreiească susţine că această carte a fost scrisă de profetul Isaia. Părerea
tradiţiei este susţinută şi de versete din Noul Testament, cum ar fi: Matei 3:3; 12:17; Luca
3:4.
Cei mai mulţi teologi conservatori, susţin că, Isaia a fost scrisă de 2 autori, şi anume:
secţiunea 1-39, a fost scrisă de profetul Isaia, menţionat în 2 Regi, 2 Cronici; iar secţiunea
40-66, a fost scrisă de către un autor anonim, pe care teologii l-au numit Deuteroisaia (al
doilea Isaia).
Unii teologi adoptă şi ipoteza a trei autori diferiţi, şi anume: capitolele 1-39, scrise de
Isaia, capitolele 40-55 scrise de un alt autor, numit de ei Deuteroisaia, şi capitolele 56-66
care ar fi compuse de un aşa numit Trioisaia.
Alţii susţin că Isaia a fost compusă de cinci autori diferiţi.204
Dintre toate ipotezele menţionate mai sus, cea mai acceptată este că doi autori au
compus cartea. Argumentele aduse de cei care susţin această teorie, sunt:
1. Există diferenţe de context istoric între cele 2 secţiuni profetice. Capitolele 1-39
prezintă perioada istorică care cuprinde ultima jumătate a secolului al VIII-lea î.C.; în timp
ce secţiunea capitolelor 40-66 face referire la perioada exilică, şi anume anii 586-539 î.C.
203
Baxter, op.cit., p. 217.
204
Harris, op.cit., p. 114-115.

148
 2. În prima secţiune este menţionat numele profetului Isaia; în timp ce, în a doua
secţiune nu este pomenit;
3. Stilul literar al secţiunii 40-66 diferă foarte mult de cel din secţiunea 1-39. În 1-39,
stilul este mai direct şi mai concis faţă de cel din 40-66. Deuteroisaia prezintă anumite
trăsături caracteristice, ca de exemplu anumite repetiţii, figuri de stil, profeţii despre
mântuire, cântări de mulţumire, imnuri.
4. Există diferenţe de concepte teologice între cele două secţiuni. Prima secţiune
(1-39) nu menţionează pe împăratul Mesia şi nici rămăşiţa credincioasă. Ideea robului
Domnului, care s-a desăvârşit prin suferinţă şi care va muri pentru păcatele poporului, sunt
străine profeţiilor lui Isaia din Ierusalim (1-39).
5. În versetele din 44:28 şi 45:1, este menţionat numele lui Cirus, care a trăit cu 200
ani după Isaia. Acest argument este contrazis de unii teologi, care susţin că Dumnezeu
poate să prevestească numele unui om care se va naşte în viitor. Exemplul dat de ei este
în 1 Regi 13:2, unde este menţionat numele regelui Iosia, prevestit cu 300 ani înainte de
naşterea lui.

În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, se afirmă că secţiunea 1-39 a fost scrisă de
Isaia în secolul al VIII-lea î.C. (740-700 î.C.). Dacă acceptăm că autorul cărţii a folosit 2
Împăraţi (vezi asemănările izbitoare între 2 Împ18-20 şi Isaia 36-39) ca sursă de inspiraţie
şi dacă presupunem că 1 şi 2 Împăraţi a fost scrisă la sfârşitul secolul al VIII-lea şi începutul
secolul al VII-lea, putem afirma că Isaia a fost scrisă cel târziu după moartea lui Isaia, dacă
nu chiar în timpul vieţii acestuia. Nu avem motive să negăm faptul că a fost scrisă în timpul
vieţii lui Isaia.
Isaia a scris profeţia în a doua jumătate a secolului VIII, când Imperiul Neo-asirian
era cea mai mare putere a lumii. Primele 39 de capitole se axează pe două evenimente
importante:205
1. Cadrul istoric al capitolelor 7-12 este dat de invazia în Israel a împăratului asirian
Tiglat-Pileser III. Intervenţia acestuia a fost un răspuns la o coaliţia militară dintre Damasc
(cu capitala la Aran) şi Împărăţia de Nord a lui Israel, împotriva Împărăţiei de Sud - Iuda.
Conflictul e cunoscut sub numele de Războiul siro-efraimit (735-732 î.C.). Motivul
declanşării războiului nu este menţionat în text. Este evident că el ameninţa supravieţuirea
dinastiei davidice. Regele din Iuda, Ahaz, a cerut sprijinul asirienilor. Rezultatul a fost
cucerirea Damascului, deportarea populaţiei acestuia şi încorporarea Aranului în Asiria
în 732 î.C. Au fost anexate şi porţiuni din Israelul de Nord şi a fost instalat aici un nou
rege. După aproximativ 10 ani, Israelul se revoltă împotriva asirienilor. Ei sunt cuceriţi şi
capitala Samaria este distrusă în 721 î.C. La acest eveniment se face foarte puţin aluzie în
mod direct, în Isaia.
2. Al doilea eveniment este invazia în Iuda a împăratului asirian Sanherib, în 701
î.C., care a fost consecinţa intrării lui Ezechia într-o coaliţie anti-asiriană. Conflictul a dus
la distrugerea multor oraşe întărite din Iuda şi, în final, la împresurarea Ierusalimului. În
contrast cu tatăl său Ahaz, Ezechia s-a încrezut în Domnul pentru a primi eliberarea şi,
ca urmare, armate asiriană a fost înfrântă. Era o perioadă de frică şi nesiguranţă, în care
asirienii terorizau naţiunile din Orientul Apropiat. Naţiunile puteau alege între a fi vasali
plătind un tribut anual şi participând cu armata lor în campaniile de cucerire ale asirienilor
Beniamin Fărăgău, Isaia, vol. 1, Cluj: Editura Logos, 1992, p. 74-75. Vezi şi discuţia elaborată referitoare la
205

data şi autorul cărţii din Archer, op.cit., p. 361-390

149
atunci când li se cerea acest lucru. Dacă se revoltau, alternativa era reducerea teritoriului,
sporirea controlului asirian, mărirea tributului şi, în cele din urmă, deportarea. Scopul
deportării era pierderea identităţii naţionale şi includerea acestor popoare într-un singur
imperiu. Această politică asiriană avea pentru evrei anumite implicaţii teologice, deoarece
ei erau poporul ales al lui Dumnezeu, care moşteneau o ţară dăruită de El. Politica asiriană
apărea ca o ameninţare la adresa legământului lui Israel cu Dumnezeu. Cei ce susţin că
autorul capitolelor 40 la 66 din Isaia este altul decât Isaia, afirmă că autorul Deuteroisaia
a trăit în perioada captivităţii babiloniene. În acea perioadă, Ierusalimul fusese ruinat şi
părăsit (44:26, 58:12, 61:4). Autorul se adresează exilaţilor din Babilon (40:21,26,28,43:10,
50:10, 51:6, 58:3)
Referitor la 40-60 se afirmă că a fost scrisă în perioada exilului Babilonian (secolul al
VI-lea î.C.)

Scopul scrierii cărţii

Scopul autorului a fost să transmită cuvintele pe care i le-a dat Dumnezeu. Dacă
oracolele de la capitolele 1 la 39 sunt, în general, profeţii de indignare şi judecată, capitolele
40 la 66 se preocupă în mod deosebit de iertarea lui Dumnezeu, eliberarea şi restaurarea lui
Israel.
Din punct de vedere istoric, primele 39 de capitole, evoluază în jurul a două evenimente
importante,206 şi anume:
- Invazia împăratului asirian Tiglath-Pileser al III-lea, în regatul lui Iuda, în 735-732
î.C. Acest eveniment este asociat cu Războiul Siro-efraimit. În acest timp regele lui Iuda,
era Ahaz, despre care Isaia afirmă că, a fost un model negativ. Autorul arată faptul că Ahaz
refuză să se încreadă în Dumnezeu, când Isaia îi comunică promisiunea lui Yahweh, de-al
sprijini în lupta împotriva asirienilor (7:9 – „Dacă nu crede-ţi, nu ve-ţi sta în picioare!”);
- Al doilea eveniment istoric înregistrat în Isaia 1-39, se referă la invazia regelui asirian
Sanherib, în 701 î.C., când în Iuda, era rege Ezechia. Scriitorul arată că, prin contrast cu
Ahaz (tatăl său), Ezechia s-a încrezut în Dumnezeu şi a avut biruinţă.
În ceea ce priveşte secţiunea a doua, capitolele 40-66, autorul înregistrează profeţii
despre restaurarea lui Israel, întoarcerea lui Israel din robie.
Isaia este considerat de teologi: Biblia în miniatură: Prima secţiune conţine 39 capitole
(câte cărţi are Vechiul Testament) şi cea de a doua secţiune are 27 capitole (câte cărţi are
Noul Testament).
Autorul evidenţiază credincioşia lui Yahweh faţă de legământul cu Israel. Acest lucru
poate fi observat prin contrastul dintre acţiunile a doi împăraţi: Ahaz şi Ezechia. Ahaz nu
s-a încrezut în Dumnezeu, ci a cerut sprijinul asirienilor în ciuda sfatului lui Isaia. Această
atitudine a dus la înlocuirea unei crize cu o altă criză. Pe de-o parte Ezechia, deşi iniţial s-a
încrezut în ajutorul egiptenilor, s-a încrezut în final în ajutorul lui Yahweh şi, ca urmare,
a fost eliberat în mod miraculos. Ezechia este un exemplu prin care putem înţelege că
Dumnezeu poate aduce eliberarea, când doreşte. Cele două exemple au fost o lecţie pentru
israeliţii din exil, care au fost încurajaţi să se încreadă în Dumnezeu, în ciuda crizei prin
care treceau.

206
Ibidem, p. 173-179, 189-192.

150
 Structurarea cărţii

Isaia a fost primul dintre profeţii clasici ai Împărăţiei de Sud. Într-un sens, el poate fi
considerat atât profet preclasic, cât şi clasic,207 deoarece el a fost sfetnicul împăratului, aşa
cum a fost şi liderul profeţilor clasici. Aproape tot mesajul este considerat mesaj al profeţilor
clasici, care include şi indignarea divinităţii, produsă de poporul neascultător, avertizarea
cu exilul şi distrugerea, ca metode de pedepsire ale lui Dumnezeu. Isaia vorbeşte şi despre
speranţa că în viitor legământul va fi dus la îndeplinire.
Capitolele 1-5 conţin oracolele premergătoare viziunii lui Isaia (respectiv din anul
morţii lui Ozia). Unii cred că cele 5 capitole alcătuiesc introducerea cărţii. Capitolul 6 este o
concluzie la introducere.208 Isaia arată că poporul nu are de gând să acorde nici o importanţă
mesajului său, ceea ce va duce la o eventuală distrugere a lui Israel. Capitolele 7-12
înregistrează eşecul lui Ahaz de a se încrede în Dumnezeu.209 Cu toate acestea, Dumnezeu
intenţionează să instaureze împărăţia promisă, după ce va trece judecata (9,11).
Copiii din cartea Isaia au nume au semnificaţie profetică. Capitolele 7-9 vorbesc
despre patru fii, ale căror nume au avut o semnificaţie profetică. De exemplu, numele lui
Shear-Iaşhub, care înseamnă „o rămăşiţă se va reîntoarce – 7:3” şi Maher-Salal-hash-baz,
care se poate traduce prin „grăbeşte şi prădează, aruncă-te asupra prăzii” - 8:1-3. Primii
doi menţionaţi sunt fii lui Isaia. Apoi urmează Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu
noi” - în 7:14, 8:8-10, şi copilul identificat în 9:6. Aceste nume au evidenţiat planurile lui
Dumnezeu pe termen scurt şi pe termen lung.
Mai multe pasaje din Isaia se concentrează asupra vremurilor de la sfârşit. Profetul
vorbeşte în cartea lui despre Împărăţia escatologică. Accentul se pune pe viitoarea împărăţie
a lui Israel, care va avea ca centru Ierusalimul (Isaia 2,11,61-63,65:17-25,66:18-22). Ea
va fi caracterizată de pace şi prosperitate (Isaia 2, 65:17-25). Toate naţiunile vor veni la
Ierusalim să admire această învăţătură şi să primească învăţătură. Închinarea corectă şi
centralitatea Legii va caracteriza împărăţia. Un descendent al lui Iese va fi pe tron. Acest
ultim aspect al Împărăţiei nu este suficient de clar prezentat în Isaia.
Capitolele 13-23 prezintă profeţii împotriva naţiunilor. În aceste profeţii se vede
suveranitatea lui Dumnezeu asupra naţiunilor. Capitolele 24-27 încheie ceastă secţiune,
vorbind despre eliberarea lui Israel şi despre nimicirea duşmanilor lor. Profeţiile din
capitolele 28-33, îl readuc în prim plan pe Ezechia, când Ierusalimul era în criză (cap
29), iar Ezechia a făcut legământ cu Egiptul (capitolul 30, 31). Problema era falimentul
evreilor de a se încrede în Dumnezeu. Capitolul 33 vorbeşte despre eliberarea primită de
cei neprihăniţi din Sion, iar capitolele 34, 35 vorbesc de mânia şi judecata lui Yahweh,
care va veni peste toţi duşmanii Săi. Capitolele 36, 37 relatează despre victoria lui Ezechia
asupra lui Sanherib, împăratul asirian (2 Împ. 18-20). Capitolele 38, 39 fac tranziţia de la
criza asiriană spre criza babiloniană. În 39:6,7 se află profeţia care face cunoscut faptul că
babilonienii vor duce pe Iuda în exil. Acest oracol pregăteşte scena pentru trecerea spre
capitolul 40. Crizele prezentate în 40-55 se datorează exilului babilonian despre care se
vorbeşte în 36:6,7.

207
Termenul de „profet clasic” se referă la profeţii care au rostit şi au înregistrat în scris profeţiile lor, iar terme-
nul de „profet preclasic” se referă la cei care au rostit profeţiile, dar nu le-au mai înregistrat în scris.
208
Hill, op.cit., p. 322-324.
209
Schultz, op.cit., p. 388-390.

151
 Schultz susţine că promisiunea salvării lui Israel, înregistrată în capitolele 40 – 56,
nu ar trebui să fie înţeleasă în relaţie cu un incident anume din perioada de domnie a lui
Ezechia. El consideră că Isaia ar fi putut fi preocupat de soarta evreilor care vor fi duşi în
exilul babilonian.210
Teologii conservatori se întreabă dacă aceste profeţii puteau fi rostite de Isaia în
secolul al VIII? Ei răspund afirmativ la întrebare, aducând următoarele argumente:
1. Scopul lui Isaia a fost să scoată în evidenţă importanţa încrederii în suveranitatea
lui Dumnezeu. Exilul nu a venit datorită slăbiciunii lui Dumnezeu, deoarece El a fost
permanent în control.
2. Scopul profeţiilor lui Isaia a fost să-i asigure pe evrei că Dumnezeu nu va falimenta
în a-şi duce la îndeplinire promisiunile. După perioada de judecată, Dumnezeu va restaura
pe Israel. Autorul evidenţiază neputinţa idolilor şi rolul robului Domnului de a duce la
îndeplinire planul lui Dumnezeu.
Capitolele 55-66 se adresează mai departe celor ce s-au reîntors din exil. Subiectele
abordate sunt: trăirea în neprihănire, viitoarea glorie a Ierusalimului şi răzbunarea lui
Dumnezeu asupra duşmanilor săi. Toate aceste capitole prezintă agenda lui Dumnezeu
referitoare la poporul său, care-i ajută pe evrei să recunoască sfinţenia, suveranitatea şi
credincioşia lui Dumnezeu.

O împărţire a cărţii poate fi următoarea.211

I. INTRODUCERE
1. Uvertura (1-5)
2. Dedicarea lui Isaia (6)
II. CRIZA ASIRIANĂ
1. Profeţii din perioada coaliţiei siro-efraimite (7-12)
2. Profeţii împotriva naţiunilor (13-23)
3. Concluzii la profeţiile împotriva naţiunilor (24-27)
4. Profeţii de ameninţare din perioada împresurării Ierusalimului (28-33)
5. Concluzii la profeţiile de ameninţare (34, 35)
6. Rezoluţia la criza asiriană (36,37)
7. Tranziţia spre ascensiunea babiloniană (38,39)
III. PROFEŢII PENTRU CEI DIN EXIL (40-55)
IV. PROFEŢII REFERITOARE LA PERIOADA POST-EXILIC{ (56-66)

Teme importante

Robul Domnului

Patru secţiuni din cartea lui Isaia au fost numite „Cântările Robului,”212 pentru că
ele vorbesc despre Robul Domnului, care va fi instrumentul în îndeplinirea planurilor lui
Dumnezeu pentru Israel. Aceste pasaje au fost identificate de B. Duhm, şi numite aşa de
210
Ibidem, p. 393.
211
Hill, op.cit., p. 321-322.
212
LaSor, op.cit., p. 392-394.

152
el în comentariul său asupra cărţii Isaia. El susţinea că este vorba despre secţiunile din:
Isaia 42:1-47, 49:1-69, 50:4-9, 52:13-53:12. În plus, 61:1-3 arată o anumită asemănare cu
Cântările Robului Domnului, deşi nu este menţionat numele Robului.
Uneori rolul de rob al Domnului îl joacă Israelul (41:8, 44:1), alte ori Cirus, care
e folosit în realizarea planului lui Dumnezeu de eliberare a poporului. Fără îndoială,
descrierea misiunii robului Domnului are în vedere mai mult decât pe Israel şi pe Cirus.213
Descrierea rolului de rob al Domnului este paralelă cu rolul pe care îl va avea în
viitor Împăratul davidic ideal, descris în capitolul 11 şi în 53. Noul Testament interpretează
pasajele mai sus-amintite în relaţie cu Împăratul davidic.
Este adevărat că pasajele amintite mai sus din Isaia, nu îl numesc pe Robul Domnului:
„Mesia,” totuşi modul în care este descris Robul în aceste texte, i-a determinat pe teologi
să susţină că este vorba despre una şi aceeaşi persoană pe care o prezintă Isaia şi Noul
Testament.

Yahweh ca Răscumpărător

Un nume al lui Dumnezeu, folosit în Vechiul Testament aproape în exclusivitate de

către Isaia, este „Sfântul lui Israel.” Acest titlu nu subliniază doar sfinţenia lui Dumnezeu,
dar scoate în evidenţă şi atitudinea autorului faţă de serioasa ofensă adusă de Israel lui
Dumnezeu, care este sfânt. Prin contrast cu sfinţenia Lui, Yahweh este descris în Isaia şi ca
Cel care răscumpără pe Israel.
Reconcilierea a fost scopul final al lui Dumnezeu. Pedeapsa a fost dată pentru realizarea
reconcilierii, iar Robul Domnului a avut rolul principal, de a o face posibilă pentru popor.
În final, Dumnezeu a adus înapoi în ţară pe poporul său, din pricina Numelui Său (43:22-
28).214
Din acest motiv, este important să amintim că un atribut al lui Yahweh Cel Sfânt,
folosit de Isaia, este acela de Răscumpărător al lui Israel. Acest titlul mai este folosit şi
în alte cărţi din Vechiul Testament, însă doar de patru ori, pe când în Isaia este folosit de
mai mult de 10 ori. Toate aceste referinţe se află în capitolele 40-66 (41:14, 43:14, 44:6-
24, 47:4, 48:17, 49:7 şi 26, 54:5 şi 8, 59:20, 60:16, 63:16).215 Sub formă de verb, mai este
întâlnit în alte nouă locuri, descriind acţiunea de răscumpărare întreprinsă de Yahweh. Cele
nouă referinţe se întâlnesc în aceeaşi secţiune din Isaia, mai exact în Isaia 44-66 (în 43:1,
44:22 şi 23, 48:20, 51:10, 52:3 şi 9, 62:12, 63:9). Numele de „Răscumpărător” pentru
Yahweh scoate în evidenţă harul suveran al lui Dumnezeu. În ciuda răzvrătirii lui Israel,
Yahweh hotărăşte să îi elibereze din exil, şi să îi întoarcă în ţara promisă.

213
Hill, op.cit., p. 324-325.
214
LaSor, op.cit., p. 384-385.
215
Consultă Hill, op.cit., p. 325.

153
 IEREMIA

Titlul cărţii

Poartă numele profetului care a rostit profeţiile din carte. „Ieremia” înseamnă „Yahweh
aruncă.” Este un nume simbolic pentru perioada în care a trăit profetul, când Dumnezeu a
trebuit să lepede pe Israel, trimeţându-l în exil. În LXX, Ieremia este mult mai scurtă decât
în textul masoretic; lipsesc 2700 cuvinte.216

Data şi autorul cărţii

Teologii sunt în general de acord că autorul este profetul Ieremia, care a profeţit în la
cumpăna dintre secolele al VII-lea şi al VI-lea. Se pare că s-a născut prin anul 640 î.C., în
localitatea Anatot, o localitate la aproximativ 3 Km de Ierusalim. Chemarea lui Ieremia a
avut loc cam în 626 î.C. Contextul istoric la care se referă profeţiile din carte, se referă la
perioada lui Iosia, care a devenit împărat peste Iuda la vârsta de 8 ani. După 20 de ani de
domnie (aproximativ 626 î.C.), Iosia iniţiază reformele religioase care au dus la curăţirea
Ierusalimului şi a întregii ţări de idolii păgâni (2 Cronici 34:3-7). În 627 î.C., a murit ultimul
mare conducător al Imperiului Asirian: Assurbanipal. În acest an, Babilonul şi-a câştigat
independenţa de sub dominaţia asiriană. Timp de 20 ani şi-a rostit profeţiile pe cale orală.
În 605 î.C., Dumnezeu îi porunceşte să le scrie (36:1-3). Se pare că volumul a fost finalizat
după 586 î.C., de secretarul său Baruh (36:4). Ieremia şi-a sfârşit viaţa departe de ţară în
Egipt, la Tahpanes, unde a şi profeţit despre cucerirea Egiptului de către Nebucadneţar.217
Textul cărţii menţionează numele autorului – Ieremia. Profetul a profeţit pentru
Iuda, la aproximativ 100 de ani după Isaia. Mowinkel, în comentariul său asupra cărţii
Ieremia, publicat în anul 1914, susţine pentru prima dată că în carte pot fi recunoscute
trei colecţii importante: Prima colecţie cuprinde cea mai mare parte din capitolele
1-25. A doua colecţie se referă la material biografic şi istoric, care include capitolele
19,20,26,28,29,36,37,38 şi 40-44. Cea de a treia colecţie sugerată de Mowinkel se referă
la capitolele 7,8,11,18,21,25,32,34,35, care se caracterizează prin formula introductivă
care este prezentă în aceste capitole: „Cuvântul Domnului a venit la Ieremia din partea
Domnului.”Ultima colecţie este contestată în ceea ce priveşte acceptarea paternităţii lui
Ieremia.218
În prezent, se afirmă că Ieremia a fost autorul. Excepţie fac două secţiuni biografice
din carte (26-29; 32-45), care se presupune că au fost adăugate ulterior de către secretarul
lui Ieremia: Baruc. Argumentele aduse în favoarea acestei afirmaţii au fost următoarele:
− În baza capitolului 51, versetul 64, „cuvintele lui Ieremia se încheie aici,” putem
afirma că următorul capitol a fost adăugat mai târziu. Capitolul 52 se aseamănă
cu secţiunea din II Împăraţi 24:18-25:30.

216
LaSor, op.cit., p. 410-411.
217
Hill, op.cit., p. 327-329 şi Harrison, op.cit., p. 809-817.
218
Harrison, op.cit., p. 809-810.

154
 − S-a contestat faptul că relatarea despre Sabat din capitolul 17:19-27 aparţine
lui Ieremia. Pasajul amintit punea accentul pe respectarea ritualurilor şi nu pe
ascultare, care era preocuparea mesajelor lui Ieremia.219
− Şi capitolul 10 este, de asemenea, contestat. Unii teologi susţin că mesajul acestui
capitol este asemănător cu cel din Isaia 40-55. Acelaşi lucru se afirmă şi despre
capitolele 46-51 (Oracole împotriva naţiunilor străine).
− Se afirmă de asemenea că Baruc a dat forma finală cărţii. Lui Baruc i se atribuie
şi pasajele care vorbesc despre ascultarea Legii (7:1, 8:3, 11:1-17, 17:15-17).
− Sunt contestate şi secţiunile (26-29, 32-45) care vorbesc despre Ieremia la
persoana a III-a. În celelalte capitole ale cărţii, Ieremia este prezentat la persoana
I.
− În Septuaginta, cartea Ieremia este mult mai scurtă decât în textul masoretic. O
optime din textul masoretic (aproximativ 2700 cuvinte) lipseşte în LXX.

Mai târziu, Babilonul va deveni un imperiu puternic, care va cuceri Iuda. Despre aceste
evenimente vorbeşte Ieremia, în profeţiile sale. În această perioadă, în Iuda asistăm la o
perioadă de reînnoire spirituală, datorită reformelor lui Iosia, dar, în acelaşi timp, de pericol
datorat unui nou duşman: babilonienii. În 608 î.C., Iosia este ucis de Faraon la Meghido.
În următorii 25 de ani, cât Iuda a mai existat ca stat independent, fiii lui Iosia, care i-au
urmat la tron, au condus ţara la ruină. În 606 î.C., Iuda este cucerit de Babilon, şi are loc
prima deportare. În 605 î.C., Egiptul a fost înfrânt de babilonieni în lupta de la Carchemiş.
În 597 î.C., Ioiachim este dus în robie împreună cu Ezechiel şi alţi 10.000 de iudei (a
doua deportare). În 586 î.C., Nebucadneţar cucereşte Ierusalimul, în urma răzvrătirii lui
Zedechia (a treia deportare).

Scopul scrierii cărţii

Profetul avertizează regatul lui Iuda în legătură cu pericolul pedepsei divine, în cazul
în care nu se întoarce la Dumnezeu. Scopul este prezentat în 1:10, unde autorul înregistrează
mai multe verbe, care descriu misiunea pe care trebuia să o îndeplinească Ieremia: „să
smulgi, să tai, să dărâmi, să nimiceşti, să zideşti, şi să sădeşti.”220 Ieremia avea misiunea
de a transmite mesajul lui Dumnezeu, de a avertiza pe Iuda în legătură cu pericolul care îl
ameninţa pe popor, dacă nu se va întoarce la Dumnezeu. Aceste acţiuni care reprezentau
chemarea profetului sunt regăsite în pasaje-cheie din carte, cum ar fi: 18:7,8; 24:6; 31:28.
Datorită misiunii sale specifice, Ieremia a fost înţeles greşit de la început. Greutatea pe care
a simţit-o profetul în îndeplinirea misiunii sale, s-a datorat faptului că trebuia să se adreseze
unei audienţe ostile.
Cartea prezintă informaţii despre omul Ieremia şi despre lucrarea sa.
Scopul lui Yahweh, în legătură cu profeţiile rostite de Ieremia, şi care au fost înregistrate
în carte, este rezumat în scrisoarea lui Ieremia adresată evreilor din Exil, prezentată în
capitolul 29. În această scrisoare Ieremia îi îndemnă pe evrei să locuiască liniştiţi în
Babilon, timp de 70 de ani, iar după aceea Yahweh le face de cunoscut planurile Sale pentru
ei în viitor. În versetul 11 din acest capitol citim despre planurile divine referitoare la evrei:
Archer, op.cit., p. 401-403.
219

LaSor, op.cit., p. 404.

220

155
„Căci eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi,... să vă dau un viitor....” Dumnezeu
urmărea să aducă înapoi pe evreii în ţara lor, şi să încheie cu ei, mai târziu, un legământ nou
diferit de cel prezent (vezi Ieremia 31:15-34).

Structurarea cărţii

Cartea lui Ieremia este cea mai lungă din Biblie. Ieremia este prezentat ca cel care a
luptat cel mai mult pentru a salva situaţia poporului său. El a fost credincios lui Dumnezeu
în transmiterea mesajului încredinţat. A fost un om integru şi evlavios, devenind un model
pentru generaţia celor care urmau să fie deportaţi în Babilon. Profetul a fost folosit, ca
ultimă şansă a poporului iudeu, ceea ce a reprezentat o grea povară pentru Ieremia.
Secţiunile autobiografice ale cărţii ne prezintă mai multe detalii despre Ieremia decât
despre orice alt profet. Născut în aproximativ 650 î.C., în satul Anatot (la Nord de Ierusalim
- 1:1; 11:21, 23; 29:27; 32:7,9), a fost fiul preotului Hilchia. S-a susţinut că este vorba de
Hilchia, preotul care a condus reformele din vremea lui Iosia. O altă presupunere este că
Ieremia se trăgea din familia lui Abiatar, preotul trimis de Solomon cu domiciliul forţat în
Anatot, deoarece a încercat să-l susţină pe Adonia, în încercarea acestuia de ascensiune la
tron (1 Împăraţi 2:26). Se pare că Ieremia a fost persecutat şi de familia lui, pentru că a
fost de acord cu reformele lui Iosia (11:21; 12:6). Probabil că Ieremia a fost cam de aceeaşi
vârstă cu Iosia.
Ieremia afirmă că era un „copil” când a primit chemarea de la Dumnezeu; în aceea
vreme Iosia era în al 13-lea an de domnie (627 î.C.). Activitatea lui profetică a durat
aproximativ 40 de ani (626-586 î.C.).
În cartea Ieremia întâlnim trei specii literare:
1. Profeţiile scrise sub formă de poem,
2. Naraţiune istorică (se referă la evenimente legate de persoana lui Ieremia), şi
3. Discursuri în proză.
Profeţiile nu sunt scrise în ordine cronologică. În secţiunea 1-20, nu se menţionează
data rostirii profeţiilor.221
În cartea lui Ieremia întâlnim patru categorii de profeţii:
1. Profeţii de indignare (cartea I, capitolul 5-9). Indignarea se datorează faptului că
poporul l-a uitat pe Domnul şi s-a închinat idolilor (2:5-3:5; 5:20-31; 7:8-31).
2. Profeţii de judecată. Acestea sunt cele mai numeroase. Consecinţele judecăţii sunt
distrugerea, exilul, jaful etc. Observăm o legătură între aceste profeţii (Ieremia 11:8) şi
blestemele din Deuteronom 28:15-68.
3. Profeţii cu scop instructiv. Sunt aproximativ în număr de zece (3:12, 13; 7:3-7;
10:2-16; 17:19-23).
4. Profeţii referitoare la Israel. Se întâlnesc în cartea consolării şi în capitolele care
urmează (29-33; 3:16-18; 16:14,15; 23:3-8; 24:5-7; 47:27,28; 50:4,5,20).

Secţiunile 2-25, 30-31, 46-51, sunt atribuite lui Ieremia, pentru că în aceste secţiuni
profetul este prezentat la persoana I. Secţiunile biografice (26-29, 32-45) sunt atribuite lui
Baruc, pentru că ele vorbesc despre Ieremia la persoana a III-a. Interludiile se ocupă de

221
Hill, op.cit., p. 330-331.

156
ultima parte a lucrării lui Ieremia. Probabil, capitolul 52 a fost adăugat mai târziu (vezi
51:64). Cuvintele lui Ieremia se termină în capitolul 61.

O structurare a cărţii ar putea fi următoarea:222

1. Profetul şi poporul lui - 1:1-18:23
2. Profetul şi conducătorii - 19:1-29:32
3. Promisiunea restaurării - 30:1-33:26
4. Dezintegrarea regatului - 34:1-39:18
5. Migraţia în Egipt - capitolul 40:12-45:5
6. Profeţii asupra unor naţiuni şi cetăţi - 46:1-51:64
7. Concluzii - 52

Teme importante

Profeţii falşi

Necazurile pe care le-a avut Ieremia, s-au datorat atât a mesajului de judecată care l-a
rostit împotriva lui Israel, cât şi mai multor profeţi, care pretindeau că comunică mesaj din
partea lui Yahweh, şi care profeţeau minciuni, referitoare la eliberarea, pacea şi prosperitatea
lui Israel pentru viitorul apropiat (14:11 şu). Din acest motiv, Ieremia era nemulţumit. Ca
răspuns, Domnul a mustrat pe Ieremia, îndemnându-l să rămână credincios cuvântului Său.
Dumnnezeu îi promite, în acelaşi timp, că îl va proteja de duşmani (15:15 şu).223
Am putea afirma că diferenţa clară dintre un profet adevărat şi unul fals este prezentată
în incidentul dintre Ieremia şi Hanania din capitolul 28:1-17. În poziţia sa de profet al
naţiunilor şi al lui Israel, Ieremia a anunţat că mai multe naţiuni, ca: Edomul, Amon,
Moabul, Tirul şi Sidonul vor fi nevoite să se supună lui Nebucadneţar. Prin contrast cu
mesajul profetic al lui Ieremia, Hanania susţinea că exilul evreilor în Babilon va fi de scurtă
durată, şi anume doar de doi ani (Ieremia 28:2-5).224
Din cauza durităţii mesajelor sale, Ieremia a fost marginalizat şi acuzat ca fiind profet
fals. Au existat situaţii în care se părea că acuzaţiile aduse lui Ieremia erau adevărate
(20:7-10). Ieremia afirmă că vinovat de această situaţie era poporul,care trebuia să decidă
care dintre profeţi spunea adevărul. Confuzia se datora şi faptului că Dumnezeu permitea
profeţilor falşi să vorbească nestingheriţi în numele Lui şi nu-i pedepsea.
Până la urmă, s-a dovedit că Ieremia a fost profetul adevărat, iar ceilalţi profeţi falşi,
deoarece profeţiile lui Ieremia s-au împlinit, în timp ce mesajele celorlalţi, s-au dovedit a fi
false.

Noul legământ

O parte din mesajele profetice ale lui Ieremia, referitoare la restaurarea lui Israel, au
fost adunate în aşa numita colecţie a „cartea mică a mângâierii,” înregistrată în Ieremia
222
Schultz, op.cit., p. 409. În ceea ce priveşte structurarea cărţii Ieremia, consultă şi Beniamin Fărăgău, Ieremia,
vol II – 14-38, Cluj: Logos, 1997, p. 7-8 ş.u.
223
Consultă Hill, op.cit., p. 331-332.
224
LaSor, op.cit., p. 405.

157
31-34. Cea mai importantă profeţie din această colecţie este promisiunea noului legământ,
din Ieremia 31:15-34.225 Acest pasaj este considerat unul dintre cele mai importante
texte teologice din Vechiului Testament.226 Pentru a înţelege semnificaţia lui, trebuie să
examinăm termenii acestui nou legământ şi relaţia lui cu celelalte legăminte. Am observat
că în Deuteronom se foloseşte modelul de tratat hitit în realizarea legământului. Acesta
includea un preambul, un prolog istoric, stipulări ale legământului, o listă a martorilor şi o
listă cu binecuvântări şi blesteme.
Comparând modelul tratatului hitit cu legământul nou din Ieremia, observăm doar
o secţiune comună: păstrarea legământului.227 Folosirea termenului „nou” nu trebuie
înţeleasă ca semnificând un legământ distinct de cele din trecut, ci o extensie a acestora
prin adăugarea unor elemente noi. Această nouă formă a legământului a fost anunţată de
Ieremia, dar a fost aplicată abia în Noul Testament. În Evrei 8-10, autorul face referire la
noul legământ anunţat de Ieremia, ca împlinindu-se în Persoana Domnului Isus Cristos.
Duhul Sfânt face posibilă împlinirea noului legământ în inima fiecărui credincios.
După ce Dumnezeu va aduce din nou în ţară pe Israel, El va restaura naţiunea printr-
un nou legământ.228 Însă noul legământ va fi scris în inimă şi nu pe piatră. Ca urmare a
acestui fapt, pentru oameni nu va mai fi nevoie să înveţe legământul, pentru că ei vor avea
legea în inimile lor.
Celelalte secţiuni ale noului legământ nu sunt elaborate în Ieremia. Noutatea constă
doar în faptul că se menţionează locul unde documentul va fi înregistrat. Putem concluziona
că legământul în Ieremia 31 nu s-a schimbat în conţinut faţă de legământul avraamic, care
a fost dezvoltat la Sinai şi mai apoi pentru David.
Despre locul de înregistrare a legământului nou, vorbeşte contextul îndepărtat, şi
anume că în inimile oamenilor va fi scrisă Legea (31:33). În această nouă relaţie în care va
fi Israel cu Yaheweh, „legea va fi gravată în inimile lor şi toţi Îl vor unoaşte pe Dumnezeu
având asigurarea iertării păcatelor.”229
Ieremia vorbeşte şi despre împlinirea în viitor a promisiunii unei ţări (32:36-44) şi
despre promisiunea restabilirii dinastiei lui David (33:15-26). Toate aceste promisiuni
scot în evidenţă relaţia care există între vechiul şi noul legământ prezentat în Scriptura
creştină.

225
Marshall, op.cit., p. 116-117.
226
Harrison, op.cit., p. 425-426.
227
Hill, op.cit., p. 332.
228
Schultz, op.cit., p. 417.
229
Idem

158
 PLÂNGERILE LUI IEREMIA

Titlul cărţii

În ebraică, cartea se intitulaează ‫( ֵאיָכה‬eikah), o interjecţie care se traduce prin –

„vai!” sau „cum!” Interejecţia se întâlneşte în 1:1, 2:1, 4:1.230 Cuvântul este folosit în 2
Împăraţi 6:15, unde Ghehazi înspăimântat de armata siriană, exclamă către Elisei: „Ah!
domnul meu, cum vom face?” Era un cuvânt folosit în bocetele de la înmormântări.
Aceeaşi interjecţie este folosită şi în 2 Samuel 1:19 - „cum au căzut vitejii,” cu referire la
bocetul pe care l-a rostit David la moartea lui Saul, şi în Isaia 14:12 - „cum ai căzut din
ceruri !,” unde cuvântul este parte din profeţia împotriva Tirului, care este identificat cu
evenimentul căderii lui Lucifer din Ceruri. Este primul cuvânt din carte. Acest cuvânt se
repetă şi în capitolele 2 şi 4, fiind primul cuvânt al acestor capitole. Cartea face parte dintre
sulurile numite „Meghiloth” – „suluri,” ce cuprindea 5 cărţi, şi anume: Cântarea Cântărilor,
Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul şi Estera. Cele cinci cărţi din Meghiloth, se citeau
cu ocazia anumitor sărbători: Purim (Estera), Roadelor - Cinzecime (Rut), Comemorarea
distrugerii Templului (Plângerile lui Ieremia), Pesah (Cântarea Cântărilor), Sărbătoarea
Corturilor (Eclesiastul).
În Septuaginta şi Vulgata, cartea are acelaşi titlu: „Plângerile.”
Cartea este citită de evrei în ziua a noua a lunii a patra ( Ieremia 52:6) – ziua plângerii,
când se comemorează dărâmarea Templului din Ierusalim, distrus de babilonieni în 586 î.C.
şi mai apoi de romani în 70 d. C.231 Este vorba despre ziua de la jumătatea lunii Iulie.232

Autorul şi data scrierii cărţii

Tradiţia evreiască afirmă că autorul este Ieremia.233 Argumentele tradiţiei sunt:

− 2 Cronici 35:25 afirmă că Ieremia a compus „Plângerile” pentru împăratul Iosia,
− Există similarităţi cu cartea Ieremia, în tonul şi vocabularul folosit.
Unii teologi consideră că Ieremia 52 trebuie citit ca o introducere la cartea
„Plângerile.”
Septuaginta (LXX) adaugă şi o introducere la carte: „Şi s-a întâmplat aşa că după ce
a fost dus Israel în robie, iar Ierusalimul a fost pustiit, Ieremia a plâns şi a rostit plângerile
sale asupra Ierusalimului.” Se crede că Ieremia a plâns cu amar într-o grotă de sub dealul
Golgota, la Nord de Ierusalim. LXX face o paralelă între „profetul suferinţei” - Ieremia şi
Isus „Omul durerii” (Isaia 53), care ar fi plâns în acelaşi loc.
Mai mulţi teologi contextă că Ieremia ar fi autorul cărţii. Argumentele aduse de aceştia,
sunt:

230
Harrison, op.cit., p. 1065-1067.
231
Hill,op.cit., p. 334.
232
LaSor, op.cit., p. 617.
233
Archer, op.cit., p. 406-407.

159
 − Ieremia ar fi chemat la pocăinţă pe evrei mai degrabă decât să compună doar
nişte bocete.
− Versetul din 2:9 pare să contrazică viziunea profetică a lui Ieremia. Autorul pare
să accepte o politică pe care Ieremia a respins-o (4:12,17).
− Diversitatea stilului poetic întâlnit în carte, sugerează existenţa mai multor
autori.

Putem concluziona că autorul este anonim, dar se poate spune despre el că:
− a fost martor ocular al tragediei, pentru că descrie evenimentele în detaliu.
− un teolog care a înţeles cauzele judecăţii teribile ce urmau să vină peste Iuda.
− A avut un mare talent poetic.
− A fost un bun patriot care a plâns pentru poporul lui şi a sperat într-o viaţă nouă.
LaSor afirmă că dintre cei cunoscuţi ca autori ai Vechiului Testament nici unul nu
poate fi mai potrivit ca autor al „Plângerilor” decât Ieremia.234

În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, pe baza informaţiilor din capitolele 1-4, s-a
ajuns la concluzia că „Plângerile” au fost scrise imediat după evenimentul tragic al căderii
Ierusalimului. Se pare că ultimul capitol a fost scris mai târziu, în perioada exilului. În acest
capitol se observă că durerea cauzată de distrugerea Ierusalimului s-a mai ameliorat şi sunt
evidenţiate suferinţele cauzate de captivitatea babiloniană. În funcţie de conţinutul cărţii,
putem stabili o dată posibilă pentru scrierea ei, cândva între anii 586 î.C., şi 530 î.C.

Scopul scrierii cărţii

Cartea descrie modul în care un exilat a văzut vaietele Ierusalimului din ultimele zile
ale sale înainte de prăbuşirea lui în 586 î.C. El a formulat scene de pe urma atrocităţilor la
care el a fost martor ocular. Acesta se întreabă de ce s-a întâmplat acest lucru, şi deplânge
ceea ce a fost pierdut în urma acestui dezastru.235 Autorul prezintă experienţa tragică a lui
Israel, în urma căderii Ierusalimului, a distrugerii templului, a plecării în robie, experienţă
datorată ignorării legământului cu Dumnezeu. Prin aceste cinci poeme, autorul şi evreii au
reuşit să se descarce emoţional. Patru din aceste poeme au fost scrise sub formă de acrostih,
adică pe verticală se poate citi alfabetul ebraic în ordine, dacă citim prima literă din fiecare
rând. Autorul îşi exprimă speranţa în legătură cu viitorul Ierusalimului (3).

Structura cărţii

”Plângerile” este în întregime o carte poetică. Cele 5 poeme corespund cu cele 5

capitole ale acesteia. Contextul istoric al evenimentelor descrise în „plângeri” este prezentat
în II Împăraţi 24-25, II Cronici 36.
Trei din cele cinci poeme (1, 2, 4) încep cu cuvântul „ekah” (cum!), care exprimă
durere. Aceste trei poeme sunt bocete care se rosteau cu ocazia procesiunilor funebre.
Poemele 1 şi 2 sunt acrostihuri alfabetice (conţin 22 de versuri formate din 3 rânduri fiecare
234
LaSor, op.cit., p. 618.
235
Marshall, op.cit. p. 120.

160
vers). Poemul din capitolul 3 (are 66 de versuri a câte 3 rânduri).236 Cartea este deosebită
din punct de vedere artistic. Doar psalmul 119 mai egalează acest poem, psalmul fiind un
acrostih cu 7 rânduri pe vers. Toate rândurile dintr-un vers încep cu aceeaşi literă din alfabet.
Poemul 4 are 22 de versuri, a câte 2 rânduri. Poemul 5 nu e sub formă de acrostih.

O împărţire a cărţii poate fi următoarea:237

I. Ierusalimul devastat şi părăsit de Domnul (capitolul 1)

II. Motive ale mâniei lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului (capitolul 2)
III. Durerea şi speranţa profetului (capitolul 3)
IV. Gloria de altă dată a cetăţii în contrast cu ororile asediului (capitolul 4)
V. Rugăciunea poporului pentru restaurare (capitolul 5)

Teme importante

Suferinţa umană

Aşa cum afirma Iov în capitolul 5:7, suferinţa este specifică omului. „Omul se naşte
ca sa sufere, dupa cum scînteia se naşte ca sa zboare.” Poporul Israel a experimentat din
plin suferinţa. Acest lucru se reflectă şi în evenimentul căderii Ierusalimului, la care face
referire Plângerile. Autorul vrea să dovedească că suferinţa umană este inevitabilă, datorită
căderii omului în păcat (Genesa 3). Dumnezeu ne asigură de faptul că nu va lăsa nepedepsit
pe cel vinovat. În Naum 1:3 citim că: „Domnul este îndelung rabdator, dar de o mare tarie;
şi nu lasa nepedepsit pe cel rau.”
De asemenea, suferinţa este de multe ori inexplicabilă, din cauză că planurile lui
Dumnezeu nu pot fi cercetate (Isaia 55:8-11). Căile lui Dumnezeu nu pot fi descoperite
(Iov 9:10). Vechiul Testament oferă anumite explicaţii referitoare, în special, la suferinţa
celor nevinovaţi. R. B. U. Scott sugerează opt explicaţii, referitoare la suferinţa care poate
veni în viaţa omului:238
1. Cu scopul punitiv - de a pedeapsi. Din Iov 4:9 aflăm că cei nelegiuiţi „pier prin
suflarea lui Dumnezeu, nimiciţi de vîntul mîniei Lui.”
2. Cu scop disciplinar – de corectare (Deuteronom 8:3)
3. Cu scop de testare – de încercare a inimii (Deuteronom 8:2)
4. Limitată în timp - durata suferinţei diferă de la individ la individ (Ioan 5:18)
5. Suferinţa este inevitabilă, datorită căderii omului în păcat (Iov 5:6,7)
6. Suferinţa este misterioasă, datorită caracterului şi planurilor nepătrunse ale lui
Dumnezeu. În Isaia 55:9, profetul ne spune: „... cît sînt de sus cerurile faţa de pamînt, atît
sînt de sus caile Mele faţa de caile voastre şi gîndurile Mele faţa de gîndurile voastre.
7. Suferinţa pare să nu aibă sens - toţi ajung la această concluzie în anumite situaţii
(Iov 21:23)
8. Substitutivă - uneori se poate suferi în locul altuia (Isaia 53)

236
LaSor, op.cit., p. 618-620.
237
Archer, op.cit., p. 405.
238
Vezi R.B.Y. Stott, The Way of Wisdom (New York: Macmillan, 1971), p. 144, cf. Hill, op.cit., p. 337.

161
 Este evident faptul că ”Plângerile” vorbeşte despre rolul punitiv şi disciplinar al
suferinţei umane. Yahweh a trebuit să aplice evreilor, pedeapsa pentru păcat, şi în acelaşi
timp să îi corecteze în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de idolatrie.

Abandonarea divină

Autorul cărţii vede cu un ochi realist imaginea Ierusalimului în ruine. Dacă altă
dată cetatea era o prinţesă, care în prezent devenise o vasală. Prin contrast cu gloria pe
care o avea în trecut, acum cetatea este într-o stare nenorocită.239 Ca urmare a distrugerii
Ierusalimului, autorul se plânge că Yahweh a abandonat pe Iuda, pe împărat şi sanctuarul
(2:6,7). Acest concept al abandonării divine este prezent şi în literatura mesopotamiană
din perioada sumeriană.240 Zeul îşi părăsea templul, fie pentru că oraşul a fost distrus, fie
pentru că el era neputincios să schimbe situaţia prezentă. Prin contrast cu mentalitatea
mesopotamiană, abandonarea lui Iuda nu se datorează neputinţei lui Yahweh (aşa cum a
afirmat şi Ezechiel), ci datorită încălcării legământului de către Iuda (Ezechiel 9:9).
Mesopotamienii credeau că pentru a-l determina pe zeu să se reîntoarcă, era nevoie ca
ei să-şi mărturisească păcatele şi să mijlocească pentru reîntoarcerea zeului. În mod ironic,
iudeii în loc să se roage şi să se pocăiască, cerând astfel reîntoarcerea lui Yahweh, folosesc
acest timp pentru a păcătui în absenţa lui Dumnezeu. Analizând situaţia lui Iuda, autorul îi
cere lui Dumnezeu, la sfârşitul bocetului, să se mai îndure de poporul său şi să se reîntoarcă
la ei.
Raymond Brown afirma că dacă dărâmarea Ierusalimului este demonstraţia unui
Dumnezeu mut, atunci rezultatul era numai disperarea, însă dacă distrugerea Ierusalimului
este dovada mâniei Domnului, „atunci este şi mărturisirea seriozităţii sale, interesului
personal pentru căinţa şi bunăstarea Ierusalimului... odată ce Iuda se va converti, se vor
întredeschide porţile unui har mai blând, constructiv.”241

239
Schultz, op.cit., p. 427.
240
Hill, op.cit., p. 337-338.
241
Brown, op.cit., p. 776.

162
 EZECHIEL

Titlul cărţii

Cartea poartă numele autorului profeţiilor rostite în ea. Numele Ezechiel înseamnă
‫„ יחזקאל‬Dumnzeu întăreşte.” Numele se potriveşte cu lucrarea lui Ezechiel de consolare
a evreilor aflaţi în exil. A fost fiu de preot, din familia lui Ţadoc (1:3). A fost dus în robie
în 597 î.C., împreună cu alţi 10.000 evrei (2 Regi 24:10-17). A fost căsătorit (24). Se
menţionează cu exactitate data când a fost chemat să fie profet (1:1). Specialiştii au calculat
şi au descoperit că Ezechiel a fost chemat să fie profet, în 5 aprilie 593 î.C., anul al cincelea
an robiei lui Ioiachin. A profeţit cel puţin până în 571.

Canonicitatea cărţii

In canonul ebraic, cartea se afla in secţiunea profeţilor mari, împreuna cu Isaia şi

Ieremia. Includerea cărţii în canon nu s-a pus sub semnul întrebării. Nu s-a pus problema
daca aceasta carte este sacra, inspirata sau nu.
S-a pus în discuţie retragerea cărţii din canon sau sigilarea ei, pentru faptul ca ea
creează dificultati cititorului neiniţiat, care vede anumite aparente neconcordanţe între
Exechiel şi legea lui Moise. Se afirmă că un reprezentant al scolii lui Shamai, Anania
ben Hezechia, a consumat trei sute de litri de ulei, studiind-o şi încercând sa armonizeze
aparentele contradicţii intre Ezechiel şi Pentateuh.
Ezechiel (apoi Daniel şi Zaharia) marchează o nouă etapa în profeţia evreiasca,
introducând elemente noi fata de Isaia, Ieremia şi de celelalte profeţii anterioare perioadei
sale. Elementele noi pot fi observate în viziunile sale, în comportamentul sau ciudat,
în diferite roluri pe care le joacă în drame impuse de Dumnezeu, care aveau ca scop
transmiterea anumitor mesaje divine pentru poporul Israel.
Relatarea referitoare la deplasarea lui din Babilon în Ierusalim şi înapoi (8.13; 11.24)
precum şi alte deplasări au determinat pe anumiţi teologi sa considere ca Exechiel era intr-o
stare de extaz (euforie), fiind bolnav de schizofrenie. Comportamentul lui a fost anormal
dar nu din punctul lui Dumnezeu de vedere. Rabinii au interzis citirea capitolului 1 în
sinagogă, şi studiul individual al cărţii până la vârsta de 30 ani.242

Autorul şi data scrierii cărţii

Tradiţia evreiească, afirmă faptul că profeţiile lui Ezechiel au fost copiate de

reprezentanţii Marii Sinagogi (consiliu de cărturari, preoţi şi conducători ai lui Israel – cu
rol de organizare culturală şi religioasă a naţiunii), din perioada de după exilul babilonian.
Teologii conservatori susţin că Ezechiel este autorul:

Archer, op.cit., p. 410-411.

242

163
 Argumentele sunt:
− folosirea pronumelui persanal 1 singular, în text (1:1; 2:1; etc.);
− Limbajul şi stilul cărţii. Dovada este uniformitatea limbajului şi a stilului literar
pe tot parcursul cărţii.
− Unitatea cărţii este o altă dovadă. Cartea abordează aceeaşi temă care parcurge
întreaga carte.

Au existat teologi liberali, care susţin că, doar un număr de 170 versete au fost scrise de
Ezechiel; restul de 1103 versete, au fost adăugate după aceea. În 1913 S. R. Driver afirma
ca nu s-a pus la îndoiala faptul ca autorul este Ezechiel. Abia în 1924 Holscher susţine ca
din totalul de 1273 de versete din carte, 1103 au fost adăugate la textul original.243
Domnul se adresează profetului Ezechiel, de 99 de ori cu numele de „Fiul omului.”244
În afară de Ezechiel, această expresie mai apare doar o singură dată, în altă parte în Vechiul
Testament, şi anume în Daniel 8.17. Denumirea e folosita pentru a scoate în evidenţă umanitatea
mesagerului în contrast cu originea şi autoritatea divina a mesajului. Aceasta denumire
reprezintă de asemenea natura simbolica a misiunii lui Ezechiel printre captivii din Babilon.
Ezechiel a jucat rolul de nebun pentru Dumnezeu. Lucrarea şi stilul lui de viaţa neconventional
(4-5) au fost poruncite de Dumnezeu, ca o ultimă încercare de reabilitare a poporului Israel.
Dumnezeu a vrut să-i constientizeze pe evrei că există printre ei un profet al Său (2.5; 33.33).
Mai mulţi teologi sugerează că „Ezechiel” a fost compusa în patru etape:245
1. Transmiterea pe cale orala a profeţiilor de ucenicii lui Ezechiel sau de cei din
şcoala profeţiilor.
2. Urmează faza în care profeţiile orale au fost scrise.
3. Faza editorială, în care textul a fost organizat, şi
4. Redactarea în forma finala a cărţii Exechiel. Anumiţi editori necunoscuţi au făcut
ultimele corecturi înainte de finalizarea cărţii.

Toate aceste argumente sugerează ca Ezechiel şi-a scris propriile sale experienţe în
calitatea lui de veghetor a lui Israel (3.16-19; 33).

Conforma cu ipoteza celor patru etape prezentate mai sus, primele două etape (stadiul
oral şi cel literar) de scriere a cărţii, au fost încheiate înainte de întoarcerea evreilor din
exilul babilonian (536 î.C.)
Pe baza evidentelor interne putem stabili data scrierii cărţii. 13 mesaje sunt datate în
raport cu ziua, luna, anul în care regele lui Iuda (Ioiachin) se afla în exil în Babilon.
Primul mesaj a lui Ezechiel este datat în 593 i.C, an în care a avut loc chemarea lui,
iar ultima profeţie datată, se referă la elibearea Egiptului 571 i.C. (Ezechiel 29.17). Bazaţi
pe faptul ca Ezechiel nu aminteşte nimic despre eliberarea lui Ioiachin din închisoarea
babiloniana (în 562 î.C.) putem afirma ca Ezechiel a fost scrisă intre 571 şi 562 i.C.

Locul în care a fost compusă cartea nu se poate stabili cu exactitate. Evidentele interne
sugerează ca Babilonul a fost locul unde a profeţit Ezechiel. Cea mai mare dificultate în
stabilirea locului scrierii reprezintă acurateţea cu care Ezechiel descrie templul din Ierusalim
243
Idem.
244
Hill, op.cit., p. 344.
245
Ibidem, p. 339-341.

164
(8-11). Această descriere ar sugera că locul scrierii ar putea fi Ierusalimul. Dar informaţiile
despre Ierusalim au fost interpretate ca o stare de extaz, în care Duhul l-a dus în vedenii
dumnezeieşti la Ierusalim.

Cartea reprezintă una din cele mai bogate antologii (colecţii) de literatura evreiasca, din
Vechiul Testament. Întâlnim diferite tipuri de discursuri profetice şi poetice. Avem profeţii
de judecata 21.1-5, profeţii de indignare (13.3-7), profeţii de plângere (25.15-18), bocete
(30.1-4), parabole, ghicitori, alegorii (cu viţa, leul, cazanul – capitolele 15, 23, 24, 27).
Aranjarea mesajelor este în ordine cronologica, cu excepţia a trei dintre ele ( 29.1, 17;
32.1). Toate aceste trei mesaje se refera la Egipt. Pantomimele lui cu semnificaţie simbolica
au avut rolul de a demonstra aproprierea grabnica a mâniei lui Dumnezeu peste Iuda (4-5;
12.1-7; 24.1-14; 37;15-23). În secţiunea de încheiere a cărţii, Dumnezeu promite reînnoirea
legământului şi restaurarea dinastiei davidice în Israel (39-48). Repetarea exresiei „şi veţi
şti că Eu sunt Domnul,” de 90 de ori, în carte, scoate în evidenţă puterea cuvântului lui
Dumnezeu. Pentru a înţelege mai bine mesajul profeţiilor din carte, este util să prezentăm
câteva informaţii legate de perioadele în care au avut loc: robia asiriană şi cea babiloniană:
Robia asiriană s-a desfăşurat în următoarele etape:246
734 i.C.- Galileea (Israel de Nord) este dusa în robie sub Tiglath Pileser.
721 i.C.- Samaria şi restul Israelului – duşi în robie de către Sargon
701 I.C – 200.000 de locuitori din Iuda au fost duşi în robia asiriană de către - Sanherib
Robia babiloniană a avut loc în următoarele etape:
606 i.C - cucerirea lui Iuda de către babilonieni
597 i.C.- a doua deportare a evreilor, când au fost duşi în robie atât Daniel cât şi Ezechiel.
586 i.C.- Ierusalimul este distrus.

Scopul cărţii

Ezechiel se concentrează asupra problemelor cu care se confruntau semenii lor din

exilul babilonian.247
Autorul urmăreşte să îi determine pe evrei să se întoarcă la Domnul, pentru a evita
judecata divină (2.38).
S-a urmărit, avertizarea naţiunilor străine, ce s-au bucurat de distrugerea lui Israel (25-32);
După ce dărâmarea Ierusalimului devine istorie, Ezechiel se concentrează asupra
speranţelor de viitor ale Ierusalimului. În ultima secţiune a cărţii, profetul rosteşte un mesaj
de speranţă referitor la restaurarea rămăşiţei lui Israel (33-48).

Structurarea cărţii
Lucrarea lui Ezechiel în Israel a constituit un răspuns la crizele cauzate de exilul
babionian şi a marcat o noua etapa în mişcarea profetica evreiasca. El are o contribuţie
deosebita în dezvoltarea literaturii apocaliptice a Vechiul Testament.248
246
Halley, op.cit., p. 323.
247
Schultz, op.cit., p. 429.
248
Hill, op.cit., p. 346.

165
 Prin folosirea viziunilor stranii şi a simbolurilor neobişnuite în combinaţie cu temele
escatologice referitoare la judecată, la intervenţia divină în istoria umunitatii şi la victoria
finala a lui Dumnezeu asupra duşmanilor lui Israel. Ezechiel a fost protagonistul literaturii
apocaliptice evreieşti care a apărut mai târziu.249
Printre trasaturile caracteristice acestui tip de literatură, în cartea lui Ezechiel, întâlnim
experienţe extatice, care includ călătorii în Duhul (8.1-4; 40.1-4), viziuni (37.1-6), judecata
naţiunilor (25-32) şi recapitulări sub formă simbolică, ale istoriei, insotite de interpretări
şi predictii (17.3-24). Cu toate ca nu sunt prezenţi îngerii mesageri şi revelaţiile divine,
caracteritice secţiunilor apocaliptice din Daniel, cartea lui Ezechiel functioneaza ca o punte
intre mica apocalipsă din Isaia, corespunzătore perioadei pre-exelice (24-27) şi pasajele
proto-apocaliptice din cartea lui Daniel din perioada exilului.
Mesajul lui Ezechiel a fost rostit în perioada împăratului Manase, a lui Iuda, care a închis
Templul din Ierusalim şi a decretat oficial închinarea la Baal, zeul canaanit. Baalismul a
devenind astfel religie de stat. Împărăţia de Sud şi-a pecetluit destinul înaintea lui Dumnezeu.
Dezastrul a fost decretat astfel pentru Ierusalim (2 Împăraţi 21.9-15; 24.3-4).
Domnia împăratului Iosia, nepotul lui Manase, a adus pentru Iuda ultima licărire de
speranţă, înainte de judecata lui Dumnezeu, care s-a materializat prin repetatele invazii
babiloniene. Redescoprirea cărţii Legii (probabil a Deuteronom ) a fost punctul de plecare
pentru reînvierea spiritula şi reforma religioasa din Iuda. Din nefericire, reforma lui Iosia
s-a încheiat odată cu moartea lui, ce a avut loc în bătălia de la Meghido (in 609 i.C.)
împotriva egiptenilor care îl aveau în frunte pe Faraonul Neco.
Seriile de „împăraţi marioneta” care au urmat, au fost cu toţii neascultători legământului
cu Dumnezeu şi nu s-au pocăit la mustrările profeţilor. Împăraţii au continuat în felul acesta
până când a fost pierdut posibilitatea de reabilitare (vezi 2 Cronici 36.15,16). Faraonul
Neco l-a pus pe Ioahaz şi pe Eliachim (Ioiachim)(ambii fiind fiii lui Iosia) pe tronul lui
Iuda. Ei au fost vasali ai Egiptului. Ioahaz a fost înlăturat după trei luni, pe motiv ca nu
s-a subordonat, dar succesorul sau Eliachim (numele său de tron Ioiachim) a domnit 11
ani la Ierusalim. Domnia lui Ioiachim a fost „o domnie a răului” caracterizata de idolatrie,
nedreptate sociala, jaf, crime, adulter şi respingere a legamatului Domnului (Ier. 22.1-17).
Iuda a rămas un stat vasal al Egiptului până la bătălia de la Carchemis în 605 i.C., când
Nebucadnetar, împăratul neobabilonienilor l-a înfrânt pe Neco împreuna cu armata lui şi
de asemanea pe asirieni. Ioiachim şi Iuda au devenit supuşi Babilonului căruia i-au plătit
tribut.
Încercarea lui Ioiachim de a se revolta şi a înlătura jugul babilonian, în 601 i.C., a dus
la eşec. Ca urmare babilonienii au invadat din nou Iuda şi l-au pedepsit datorita neloialitatii
împăratului vasal.
Ioiachim a murit în ultima parte a asedierii Ierusalimului de către babilonieni (598-
597 î.C.). Fiul sau Ioiachin a domnit doar trei luni în locul tatălui sau, până la nimicirea şi
jefuirea oraşului. Împăratul Ioiachin şi familia regala au fost deportaţi în Babilon împreuna
cu 10.000 de oameni din elita societatii evreieşti. Profetul Ezechiel era printre aceşti exilaţi,
iar exilul lui Ioiachin a devenit referinţa cronologică pentru datarea profeţiilor lui Ezechiel.
În funcţie de perioada şederii lui Ioiachin în Babilon, Ezechiel îşi datează chemarea sa
divina şi de asemenea multe din mesajele sale către evreii captivi din Babilon (Ezec. 1.1-3;
8.1, etc.).

249
Harrison, op.cit. p. 842-845.

166
 O structurare a conţinutului cărţii ar putea fi următoarea:250

1. Chemarea şi însărcinarea lui Ezechiel 1:1-3:21

2. Distrugerea Ierusalimului 3:22-7:27
3. Templul părăsit de Dumnezeu 8:1-11:25
4. Condamnarea conducătorilor 12:1-15:8
5. Condamnarea poporului ales al lui Dumnezeu 16:1-19:16
6. Ultima evaluare a faptelor lui Israel 20:1-24:27
7. Naţiunile străine 25:1-32:32
8. Speranţe de restaurare 33:1-39:29
9. Statul restaurat 40:1-48:35

Teme importante

Viziunile lui Ezechiel

Specific lui Ezechiel sunt viziunile stranii pe care profetul le-a avut. Ceea ce este
însă demn de remarcat este că viziunile profetului au constituit esenţa mesajului său, din
următoarele motive:251
− Poporul a înţeles rolul pe care l-a avut Dumnezeu la distrugerea Ierusalimului şi
la venirea exilului. Pe baza experienţei pe care au avut-o în trecut cu Yahweh, ei
se puteau încrede şi în promisiunea lui Dumnezeu referitoare la restaurarea lui
Israel. Un exemplu în sensul acesta este imaginea oaselor care învie din Ezechiel
37.
− Viziunile lui Ezechiel au reprezentat o metodă neconventională de educare a
evreilor din captivitate, în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu. Viziunea carului
apare de trei ori în carte, în realatie cu chemarea lui Ezechiel (1-3), judecarea
Ierusalimului (10) şi cu restaurarea lui Israel (43-46).
Aceste viziuni stranii, complexe, în care sunt prezente creaturi bizare, şi miscari ce nu
respecta legile naturii, au rolul de a-L prezenta pe Dumnezeu, care stăpâneşte în ceruri. El
controlează pe deplin creaţia Sa, inclusiv pe cei duşi în exil.
Tronul lui Dumnezeu aflat pe un car magnific, simbolizează mişcarea Sa şi omniprezenta
Sa. Ochii Lui vad totul; şi pentru că vede totul, El poate acţiona pentru salvarea poporului
Sau. Aceasta a fost o veste buna pentru cei exilaţi, care se aflau la aproximativ 1000 km de
Templul din Ierusalim.
Evreii din perioada postexilică au înţeles din viziunile lui Ezechiel o descriere
simbolică a prezenţei lui Dumnezeu.252 Citim că profetul a căzut cu faţa la pământ înaintea
acestei viziuni a lui Dumnezeu, descoperind că Yahweh nu este distant, ci aproape de el, şi
deschis să vorbească cu el. Însă numele de „fiul omului,”folosit de Dumnezeu cu referire
la Ezechiel, scoate în evidenţă diferenţele dintre El şi profet.

250
Schultz, op.cit., p. 435.
251
Ibidem, p. 344-345.
252
LaSor, op.cit., p. 470.

167
 Responsabilitatea individuală

Capitolele 12-17 abordează o mare diversitate de teme, multe din acestea se referă la
păcatele care l-au îndepărtat pe Dumnezeu de Iuda. Discursul lui Ezechiel din capitolul 18,
referitor la responsabilitatea individuală, respinge proverbul „aguridei,” care era acceptat
de israeliti ca o dovadă a fatalismului şi a lipsei de speranţa.253 Judecând din această
perspectivă, se consideră că judecata lui Dumnezeu este inevitabilă, şi decretele Sale par
să fie nedrepte. Poporul lui Iuda considera că această situaţie cumplită a fost rezultatul
păcatelor generatiilor anterioare.
Poporul legamantului a respins ideea că fiecare generaţie a fost responsabilă, şi a
încercat sa pună la îndoială dreptatea lui Dumnezeu prin această falsă înţelegere a invataturii
mozaice, care susţinea că vina se moşteneşte. În rostirea Decalogului, Dumnezeu anunţă
poporul în Exod 20.5 că dacă se închină la alţi dumnezei: „Eu, Domnul, Dumnezeul tau,
sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parinţilor în copii pîna la al treilea şi
la al patrulea neam al celor ce Ma urasc”
Intr-adevăr copii pot fi pedepsiţi pentru păcatele stramosilor până la a treia sau a patra
generaţie. Acest lucru este afirmat de Yahweh în Exod 34:7, unde aflăm că Dumnezeu „Îşi
ţine dragostea pîna în mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea şi pacatul,
dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte faradelegea parinţilor în
copii şi în copiii copiilor lor pîna la al treilea şi al patrulea neam!” Dar s-a abuzat de aceasta
invatatura, susţinându-se că păcatele unei generaţii afectează viitoarea generaţie, indiferent
daca erau oameni buni sau rai. Ezechiel a căutat sa corecteze aceasta interpretare greşita
amintindu-i poporului faptul ca fiecare persoana va fi răspunzătoare pentru păcatul ei.
În carte este subiniată doctrina „responsabilităţii individuale” în Vechiul Testament,
care a reprezentat o desprindere completa de filozofia zilelor sale.254 Aceasta nu a afectat
solidaritatea evreilor ca şi popor al legamantului, şi nici nu a însemnat o noua etapă în
gândirea şi teologia evreilor. Ca argument în acest sens putem menţiona experienţele
personale ale regelui David, prezentate în Psalmul 51:1-4: „Ai mila de mine, Dumnezeule,
în bunatatea Ta! Dupa îndurarea Ta cea mare, şterge faradelegile mele! v.2 Spala-ma cu
desavîrşire de nelegiuirea mea, şi curaţeşte-ma de pacatul meu! v.3 Caci îmi cunosc bine
faradelegile, şi pacatul meu sta necurmat înaintea mea. v.4 Împotriva Ta, numai împotriva
Ta, am pacatuit şi am facut ce este rau înaintea Ta; aşa ca vei fi drept în hotarîrea Ta, şi fara
vina în judecata Ta.”
Mai degrabă Ezechiel a căutat sa contrabalanseze invatatura Torei integrând astfel
principiile responsabilitatii de grup (incorporate) şi a responsabilitatii personale (individuale).
În acest sens, Ezechiel a prezentat aplicaţia principiului responsabilitatii individuale în contrast
cu mentalitate responsabilităţii de grup, care era filozofia Ierusalimului în acea perioada.
Distrugerea a venit dar poporul avea inca posibilitatea sa se pocăiască şi sa fie salvat.
Ca şi cartea Iosua, Ezechiel subliniază libertatea individuală de alegere, care presupune
a alege pe Yahweh şi viaţa, pe de o parte, iar pe de altă parte, omul poate alege neascultarea
şi moartea (cf. Ezechiel 18:31-32).255

253
Stephen L. Harris, Understanding the Bible: A Reader’s Introduction, editia a II-a, Mayfield Publisching
Company, 1985, p. 128-129.
254
Hill, op.cit., p. 345-346.
255
Harris, op.cit., p. 129.

168
 DANIEL

Titlul cărţii

Numele ‫„ דניאל‬Daniel,” înseamnă în ebraică „Dumnezeu judecă.” Este numele

personajului principal al cărţii care se crede ca este şi autorul. Este una din cartile cele
mai cunoscute din Vechiul Testament, dar cu toate acestea este una din cele mai complexe
carti.
Cartea Daniel prezintă istoria unui tanar israelit care a fost luat captiv de Nebucadnetar
în 605 i.C., chiar înainte ca acesta din urmă să ajungă la tron, şi a fost educat la palatul
impartatului pentru a sluji la curtea imparateasca. Nu cunoaştem nimic despre familia lui.
Ezechiel îl mentioneaza împreuna cu Noe şi Iov (14.14,20; 28.3) ca fiind un exemplu de
înţelepciune şi neprihănire.
Daniel si-a continuat activitatea lui la curtea imparateasca sub domniile lui
Nebucadnetar (606-561 i.C), Evil Merodac (561-560 i.C.), Neriglisar (560-556 i.C.) şi
fiul sau Beltsatar (556). A rămas la curtea imparateasca şi după destrămarea imperiului
babilonian, şi la slujit pe Darius Medul precum şi în primii 3 ani de domnie a împăratului
persan Cirus (10.1; anul 536 i.C.). Daniel a slujit la curtea împăraţilor, în perioada exilului,
începând cu anul 605 î.C., până în 536 î.C., aproximativ 71 de ani.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea Daniel este una dintre cele mai contestate, în ceea ce priveşte autorul şi data
scrierii ei. Probabil ca nici o carte din Vechiul Testament nu a fost aşa de preţuita şi în
acelaşi timp aşa de atacata ca Daniel, din punct de vedere a autenticitatii ei. Teologii liberali
contestă autentitciatea cărţii.
Concepţia tradiţională susţine că această carte a fost scrisă la finalul secolului al VI-
lea î.C. Argumentele în favoarea acestei concepţii sunt:256
1. Cartea îl menţionează pe Daniel ca autor (7:10, 28; 9:2; 10.1-2; 12:4,5);
2. Isus îl recunoaşte pe Daniel ca autor al cărţii (Matei 24.15);
3. Limba în care a fost scrisă cartea, este specifică secolului al VI-lea î.C. Daniel 2:4-
7:28, a fost scrisă în limba aramaică;
4. Sulurile de la Qumran (200 i.C.) şi traducerea LXX, realizată în anul 275 î.C.,
conţine această scriere.

Mai mulţi teologi susţin că Daniel a fost scrisă în secolul al II-lea î.C., de către un
autor necunoscut, în perioada 168-164 î.C. Se afirmă că autorul a dorit să se prezinte sub
un pseudonim. El folseste numele unui om deosebit, ca Daniel, pentru a da credibilitate
cărţii. Argumentele lor, sunt:
1. Capitolele 10 şi 11 prezintă în cele mai mici detalii, evenimetele istorice din perioada
Impreriului Greciei condus de Alexandru Macedon, din secolul al IV-lea î.C.;
Archer, op.cit., p. 423-447.
256

169
 2. Teologii liberali susţin că Daniel este o profeţie de tip vaticimium ex eventum
(profeţie rostită după ce sa întâmplat evenimetul). Aceasta practica este întâlnita în literatura
akkadiana (secolul al XII i.C şi se intalneste des în literatura apocaliptica a secolul al II
i.C.). Acest argument contrazice doctrina inspiraţiei Scripturii;
3. Limbajul folosit pare să aparţină secolului al II-lea î.C.;
4. Cartea se împarte în 2 secţiuni: una biografică (1-6), şi a doua, profetică (7-12).
Secţiunea biografică, pare să aparţină secolului al VI-lea î.C., însă cea profetică, prezintă în
detaliu împăraţi şi împărăţii care care au existat după această perioadă (Alexandru Macedon
- 11.3, „Cei 4” diadohi – generali – care au urmat după el, profanarea Templului de către
Antiohus Epifanes al IV- lea, în anul 168 i.C., etc.
5. Cu excepţia versetului 7.1 care afirma ca Daniel a scris visul, nu se mentioneaza
ca Daniel sau altcineva ar fi scris cartea.
6. Capitolul 1-6 îl prezintă pe Daniel la persoana a III – lea, iar capitolele 7-12 îl
prezintă pe Daniel la persoana I.

Talmudul evreiesc atribuie cartea oamenilor Marilor Sinagogi. Unii susţineau că ea a

fost scrisă de Ezra – prin anul 450 î.C., precum şi de alţii, care au fost presupuşi ca autori.
Ultimul autor sugerat de tradiţia evreiască a fost Simion cel Drept - 270 i.C.
Limbajul folosit ar susţine mai degrabă părerea tradiţională de scriere a cărţii. Se afirmă
că limbajul se aseamănă cu cel al Cronicilor. Cartea este mai aproape de Cronici decât de
scrierile de la Qumram. Limba aramaica este asemănătoare cu cea folosita de Ezra (secolul al
V-lea î.C.) mai degrabă decât cea folosita în sulurile de la Qumram (secolul al II-lea î.C.).
Limbalul folosit sugerează ca data a scrierii secolul al V-IV i.C.

Scopul scrierii cărţii

− Autorul subliniază importanţa trăirii unei vieţii de credinţă, într-o lume
împotrivitoare (1:8);
− Cartea prezintă suveranitatea lui Dumnezeu, care poate binecuvânta şi elibera,
pe cei ce rămân fermi în credinţa lor. Suveranitatea lui Dumnezeu în istoria
naţiunilor este scoasa în evidenţă prin viziunile înregistrate în carte.
− Autorul vorbeşte despre instaurarea, în viitor, a Împărăţiei lui Dumnezeu;
− Scriitorul arată că planul lui Dumnezeu cu omenirea va fi împlinit în cele mai
mici detalii257 şi nu va fi nici o dată în pericol.

Structurarea cărţii

Pentru a înţelege conţinutul cărţii, este important să prezentăm principalele evenimente

care s-au petrecut în perioada lui Daniel. In 626 i.C. Nabopolssar a fost întronat ca imparat
al Babilonului, după ce babilonienii au declarat independenta fata de Imperiul Asirian.
Aliindu-se cu Mezii în Est, ei au început sa pună la încercare puterea asiriana. În 612 i.C.
capitala Ninive a căzut şi odată cu căderea conducerii asirienilor, după înfrângerea de la
Carchemis, asirienii au devenit doar o amintire pentru lumea Orientului Apropiat, pe care
aceştia au terorizat-o aproape un secol şi jumătate.258
257
Baxter, op.cit., p. 69-70.
258
Hill, op.cit., p.351-352.

170
 După moartea lui Nabopolassar, la tron a venit fiul sau, generalul Nebucadnetar, în 605
i.C. În acel timp el a preluat controlul asupra tuturor teritoriilor cucerite de asirieni, inclusiv
regatul lui Iuda. Fiii lui Iosia se aflau atunci la tronul lui Iuda şi aceştia nu au acceptat sa fie
vasali. O perioada de 20 de ani regii lui Iuda au conspirat împotriva Babilonienilor. Acest
lucru a condus la mai multe deportări si, în final, la distrugerea Ierusalimului şi a Templului
în 586 i.C. de către armata lui Nebucadnetar. În aceasta perioada Daniel a slujit la curtea
Babilonului, el făcând parte din primul grup de evrei luaţi captivi în Babilon în 605 i.C.
Lunga şi strălucita domnie a lui Nebucadnetar s-a încheiat în 562 i.C., şi nu mult după
acest an perşii au început sa-si formeze imperiul lor sub domnia lui Cirus cel Mare. În
următorii 20 de ani succesorii lui Nebucadnetar au fost slabi conducători. Ca urmare, în 539
i.C., Cirus a fost primit în Babilon mai degrabă în calitate de eliberator decât de cuceritor.259
După un an de la preluarea puterii asupra imperiului Babilonian, Cirus în politica sa,
a permis mai multor popoare deportate sa se reîntoarcă şi sa-si reconstuiasca sanctuarele
şi casele (Ezechiel 1.1-4). Iuda a văzut în aceasta politica împlinirea profeţiei referitoare la
restabilirea legamantului lor cu Yahweh. Ei se aşteptau în viitor la formarea unei teocraţii
universale cu centrul la Ierusalim.

O impartire a cărţii ar putea fi:
1. Daniel 1-5 - creşterea progresiva a opoziţiei Neamurilor fata de religia evreilor,
A. capitolul 3 - porunca de închinare în fata unui chip turnat
B. capitolul 5 - pângărirea vaselor din Templu
2. Daniel 6-12 - creşterea progresiva a persecuţiei evreilor din partea neamurilor;
A. capitolul 6 - Daniel aruncat la lei
B. capitolul 8-12 - împăraţii păgâni încearcă sa oprească închinarea evreilor
pângărind Templul şi altarul.

Putem observa un paralelism între două secţiuni principale a cărţii. În capitolul 1

din secţiunea 1-5 şi în capitolul 6 din secţiunea 6-12, Daniel este prezentat ca refuzând sa
accepte propunerile celor ce au oncercat sa-l ispitească pe Dumnezeu (hrana, închinare). In
capitolele 2 şi 7 se menţionează cele patru imperii. Atât în capitolul 3 cat şi capitolul 8 sunt
prezentaţi împăraţii care au încercat sa se pună în locul lui Dumnezeu pretinzând închinare.
In capitolul 4 şi 9 se vorbeşte de mărirea pedepsei de 7 ori (4.23,25; 9.24-25). Atât capitolul
5 cat şi capitolul 10-12 vorbesc despre venirea sfarsitului.

Teme importante

Împărăţia lui Dumnezeu

În cartea lui Daniel se comunica în mod clar faptul ca Împărăţia lui Dumnezeu este
apogeul planului lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru lume. Conceptul este introdus în
capitolul 2 ca împărăţia care nu va fi niciodată distrusa (2.44), deşi intr-un anumit sens
Dumnezeu stapaneste deja o împăraţie veşnica (4.3,34-35).260

Referitor la contextul scrierii cărţii consultă şi Prelipcean, op.cit., p. 252-253.

259

Hill, op.cit., p. 354-355.

260

171
 Cele patru împăraţii prezentate în capitolul 2 şi 7 sunt prezentate adeseori în literatura
acelei perioade, şi după aceea. Nu sunt identificate cele patru împărăţii, cu excepţia
împăraţiei lui Nebucadnetar care este identificata ca fiind prima (2.38). Pe baza informaţiilor
prezentate în carte putem afirma că celelalte împărăţii, menţionate în mod explicit în alta
parte în carte - medo-persanii şi grecii - sunt alte două din cele trei ramase. Important de
reţinut din contextul cărţii este: (1) Contrastul dintre împăraţiile umane şi Împărăţia lui
Dumnezeu şi (2) ultima împăraţie (Împăraţia lui Dumnezeu), care urmează sa vina, va fi
veşnică.
În 7.9-14 sunt date câteva informaţii adiţionale, ca de exemplu, prezentarea unui
personaj numit „fiul omului” căruia i-a fost data Împărăţia lui Dumnezeu. Din punctul
nostru de vedere putem sa identificam acest personaj cu Isus, deşi acest lucru nu era clar
pentru cititorul din acea perioada. Cu toate acestea nu ne îndoim de faptul ca „fiul omului”
a fost considerat o fiinţa mesianică. Acest nume a devenit unul din cele mai folosite nume
pentru Persoana Domnului Isus în misiunea sa pamântească.
Capitolele 9 şi 11 se concentrează asupra vremii din urma, care precede perioada
stabilirii Împăraţiei lui Dumnezeu. Prin contrast cu Împărăţia lui Dumnezeu, împăraţiile
naţiunilor sunt văzute ca temporare şi exercitând o dominaţie limitata. Împărăţia Babilonului
este subiectul capitolelor 4-5, împărăţia Medo- Persana şi împărăţia Greciei sunt discutate
în capitolul 8. Împărăţia Greciei şi în special Seleucizii sunt obiectul discuţiei din capitolul
11.

Căderea Imperiului Babilonian

Cartea Daniel descriei pe paginile ei evenimentul căderii Imperiului Babilonian. În

capitolul 5 autorul îl prezintă pe Belşaţar ca ultimul împărat al acestui imperiu, care în mod
ostentativ şi-a permis să folosească pentru banchetul său, vasele pe care Nebucadneţar le-a
adus din Templul Domnului de la Ierusalim. Sursele istorice ne informează că Nebucadneţar
a fost guvernator şi prinţ regent al tatălui său Nabonidus. Este posibil să fi fost vorba despre
Festivalul Noului An, care se celebra fastuos în acest imperiu.261 Când banchetul organizat
de Belşaţar era în toi, împăratul a văzut o mână misterioasă scriind pe peretele încăperii,
care anunţa evenimentul tragic al căderii Babilonului. Belşaţar află că împărăţia va fi luată
de la el şi dată mezilor şi perşilor (Daniel 5:25-31).
Babilonul a fost un imperiu puternic, situat în sudul văii fertile dintre Tigru şi Eufrat.
Regatul Babilonului a ocupat la început o fîşie îngustă de pămînt cu o lăţime maximă de 67
de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la vest şi la sud de pustiul Arabic, iar la Sud-Est
de golful Persic.
Imperiul Babilonian a avut momente de glorie şi de decădere de-a lungul istoriei pe
care o înregistrează şi Vechiul Testament. În perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus
de un anumit Hamurabi (1792 -1750 î.Cr.), care a fost un bun conducător militar şi un geniu
administrativ. El a organizat Babilonul pe baza unui cod strict de legi scrise, multe dintre
ele asemănătoare cu prescrierile din codul legal cuprins în Vechiul Testament. Codul legal
al lui Hamurabi este recunoscut pentru valoarea lui în prezent. Cu câtva timp înainte, a
părăsit Avraam oraşul Ur, aflat la sud de Babilon (Gen. 11:27-32).

Harris, op.cit., p. 184-185.

261

172
 Babilonul a fost într-un permanent conflict cu o altă putere a Orientului Apropiat, şi
anume: asirienii, care se aflau în nord. Începând cu anul 1270 î.Cr., asirienii au devenit
mai puternici decît babilonienii şi au deţinut supremaţia ţinutului cunoscut sub numele de
Cornul de Aur, care se afla la gurile celor două mari fluvii: Tigru şi Eufrat. Această situaţie
s-a menţinut vreme de şase sau şapte secole. În anul 605 î.C. a ajuns împărat în Babilon
Nebucadneţar. În cei patruzeci şi doi de ani ai domniei lui, Babilonul a devenit puterea
supremă în zonă, extinzându-se pînă la Golful Persic, şi în ţinutul din Nord-Vestul Mării
Mediterane pînă la graniţa cu Egiptul, la Marea Roşie.
Despre perioada de domnie a lui Nebucadneţar vorbesc şi autorii Vechiului Testament
(2 Împăraţi 24:10-17; Daniel 1:1-3; etc.). În anul 586 î.Cr., oştile lui Nebucadneţar au
cucerit Iuda şi a dărîmat Ierusalimul. Iudeii au fost duşi ca robi în Babilon (2 Cronici 36:6-
13). Aceast lucru s-a întâmplat ca să se împlinească profeţiile lui Ieremia şi Ezechiel, care
practicau păcatul idolatriei (Ieremia 27; Ezechiel 23:17 şu).
Babilonienii erau politeişti. Zeii cei mai importanţi avau fiecare un templu important,
care era construit într-un anumit oraş din imperiu. Zeii bablilonienilor patronau soarele,
luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul şi bolile. Ceremoniile de la templele respective erau
fastuoase, având preoţi, magicieni, ghicitori în stele, şi vrăjitori, care se ocupau cu citirea
viitorului şi căutau să protejeze imperiului de forţele malefice care ameninţau.
Literatura Bibilonului conţine o legendă despre crearea lumii. Se afirmă că zeul
Marduk ar fi creat lumea din trupul mort al zeiţei Tiamat.
Puterea extraordinară a Babilonului este scoasă în evidenţă în pasajul biblic, unde este
prezentat visul lui Nebucadneţar. În acest text Babilonul a fost simbolizat prin capul de aur
al statuii visate de împărat (Daniel 2:37-45). Puterea Babilonului a fost însă frântă în anul
539 î.C., când cetatea a fost cucerită de mezi. Isaia şi Ieremia au prevestit această pedeapsă
divină asupra Babilonului (Isaia 14:22; 21:9; 43:14; Ier. 50:9; 51:37). Dumnezeu a hotărât
să distrugă imperiul în noaptea în care, Belşaţar tocmai profana vasele sfinte de la Templul
lui Yahweh din Ierusalim (Daniel 5:24-31).

173
 OSEA

Titlul scrierii

Numele ‫„ הוׁשע‬Osea” în ebraică, înseamnă „ajutor,” „eliberare.” ‫„ יהוׁשע‬Iosua,” este

derivat din „Osea,” şi înseamnă – „Yahweh eliberează.” Cartea face parte din sulul, cunoscut
sub numele de „Dodecaprofeton” (δοδεκαπροφετων) – care înseamnă: „Cei Doisprezece
profeţi.” Această secţiune este cunoscută sub numele de „Profeţii mici,” dar ei nu sunt
mai puţini importanţi decât „Profeţi mari.” Însă, cărţile sunt mai reduse ca dimensiune.
Aceste cărţi au fost incluse într-un singur sul.Numele cărţii este dat după numele autorului
profeţiilor din carte.
Cartea este plasată prima în sulul celor Doisprezece profeţi mici, deşi din punct
de vedere cronologic Amos a profeţit înaintea lui Osea. Cei Doisprezece profeţi mici
sunt: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia,
Maleahi.

Autorul şi data scrierii cărţii

Autorul este profetul Osea, care a profeţit pentru Regatul de Nord, împreună cu Amos.
Cei doi profeţi au fost contemporani.
Cartea a fost compusă la mijlocul secolului al VIII-lea î.C., în perioada Imperiului
Asirian. Osea a profeţit în timpul domniei lui Ezechia, care a început să domnească în 727
î.C. El a profeţit în perioada 750-725 î.C.
Osea a profeţit în perioada 760-720 î.C. fiind contemporan cu Isaia şi cu Mica.
Profeţiile lui aveau în vedere Împărăţia de Nord a lui Israel. A profeţit în vremea
împăraţilor Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda şi în vremea lui Ieroboam
al-II-lea, Zaharia, Şalum, Menahem, Pecaia, Pecah şi Osea, care au domnit în Israel, în
Împărăţia de Nord, care avea capitala la Samaria.
Teologii liberali au pus la îndoială unitatea cărţii, susţinând că a fost scrisă în două
etape. Argumentele aduse de aceştia sunt:
− anumite texte din carte nu îi aparţin lui Osea, cum ar fi referinţele la Iuda (1:17,
2:2, 5:5, 10, 12; 6:4), ceea ce dovedeşte că un editor de mai târziu a completat această carte,
după exilul asirian, în 721 î.C.
− prezenţa mesajelor despre mântuire din carte sugerează o dată mai târzie de scriere
a cărţii, când poporul Israel se afla deja în exil şi aştepta izbăvirea lui Dumnezeu.
Dar argumentele teologilor liberali nu sunt convingătoare, deoarece:
- împărăţia lui Iuda a existat şi înainte de exilul asirian.
- mesajele de mântuire din carte nu se referă neapărat la izbăvirea poporului din exil.
Referitor la viaţa lui Osea dinainte de chemarea la profeţie: se ştie că era fiul lui
Beri.
O tradiţie evreiască spune că tatăl lui a fost deportat în vremea împăratului asirian
Tiglath-Pileser al-III-lea. Argumentul se bazează pe versetul din în 1 Cronici 5:6. O altă

174
tradiţie evreiască susţine că tatăl lui a fost profet şi că profeţia tatălui său este înregistrată
în Isaia 8:18-19.
Cu excepţia lui Iona, este posibil să fi fost singurul profet din Împărăţia de Nord.262
Cei 12 profeţi mici au profeţit în următoarele perioade: Osea, Amos, Iona, Mica au profeţit
în perioada neo-asiriană, la mijlocul anilor 700 î.C. Naum, Habacuc, Ţefania, Obadia au
profeţit în perioada neo-babiloniană, la sfârşitul anilor 600 î.C., Ioel (?), Hagai, Zaharia,
Maleahi au profeţit în jurul anului 500 î.C., în perioada persană.263
Osea a fost contemporan cu Amos şi Mica. A fost mai tânăr decât primul şi mai în
vârstă decât al doilea. Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să se căsătorească cu o prostituată:
Gomera. Osea a fost tatăl a trei copii, rezultaţi în urma relaţiilor extra-conjugale ale Gomerei.
Copiii se numeau: ‫ יזרעאל‬- Izreel, ‫ לא רחמה‬- Lo-Ruhamah („Nu mai este îndurare”), ‫לא עמי‬
- Lo-Ammi („Nu mai este poporul meu”).
Ţinând cont că Ieroboam al II-lea a domnit în perioada 790-747 î.C., şi că Osea a
profeţit şi în timpul domniei lui Ezechia (726-697 î.C.), putem afirma că perioada în care a
profeţit Osea este 750-725 î.C. Avem şi câteva evidenţe că Osea a profeţit şi după căderea
Samariei (721 î.C.), când în acea vreme domnea Iehu (1:4). Putem afirma că Osea a încheiat
cartea, după căderea Samariei.264
Referitor la contextul în care a fost compusă cartea, vom aminti că domnia lui Ieroboam
al II-lea e considerată perioada de aur a Împărăţiei de Nord. Ioas, tatăl lui Ieroboam al
II-lea, a creat condiţiile pentru realizarea acestei prosperităţi economice. A condus trei
campanii militare împotriva sirienilor (2 Împăraţi 13:25), înlăturând umilinţa şi subjugarea
străină. Ieroboam a continuat politica de expansiune a tatălui său, restabilind hotarele
pe care le-a avut Israel la Est şi la Nord, în perioada lui David şi Solomon (2 Împăraţi
14:25,28). Israel trecea printr-o perioadă de prosperitate economică, dar şi de decădere
spirituală. Ca urmare, Dumnezeu a trimis înaintea lui Osea, pe Amos (760-750 î.C.), care
a acuzat politica de opresiune şi atitudinea de mulţumire în starea păcătoasă în care se
afla Israel (Amos 2:6 şu). Osea a rostit şi judecata lui Dumnezeu asupra lui Israel, datorită
egoismului, mândriei şi răutăţii care au apărut ca urmare a prosperităţii, şi care a condus la
corupţie în Israel (9:9). Prăbuşirea ţării din punct de vedere moral şi social a urmat imediat
după aceasta (4:2, 18; 6:8,9).
Cea mai mare vină a lui Israel, a fost apostazia religioasă. Poporul se închina lui Baal
şi la alţi idoli (10:15 cf. 4:17, 7:16, 11:2). Declinul rapid al lui Israel după moartea lui
Ieroboam al II-lea a fost o dovadă a veridicităţii profeţiilor lui Osea, care până atunci, au
fost considerate ameninţări false. În ultimii 30 de ani de independenţă, din cei şase împăraţi
ai lui Israel, patru au fost asasinaţi (10:7). Samaria a fost distrusă şi mii de israeliţi au fost
duşi în Asiria, în Nordul Mesopotamiei (724-722 î.C., 2 Împăraţi 17:1-6).

Scopul cărţii

Scriitorul prezintă experienţa dramatică a căsătoriei profetului Osea; care a reprezentat

o lecţie pentru tot Israelul, în ceea ce priveşte necredincioşia evreilor faţă de Yahweh, după
cum Gomera, a fost necredincioasă soţului ei, Osea (14:4).
262
Schultz, op.cit., p. 479.
263
Hill, op.cit., p. 357.
264
Harrison, op.cit., p. 860.

175
 Osea îndeamnă pe Israel să umble în căile Domnului (14:9), folosind în acest sens
experienţa dramatică a căsătoriei lui. Prin această experienţă, Osea reuşeşte să transmită
dorinţa lui Yahweh de a vindeca şi iubi în continuare pe Israel, care i-a fost necredincios.
Profetul arată că Dumnezeu va birui în final, în ciuda necredinţei poporului Său.
Această biruinţă se va face prin metoda dragostei (Osea 2:19-22).
Mesajul cărţii evoluează în jurul temei legământului încheiat între Dumnezeu şi Israel,
care este simbolizat prin actul căsătoriei. În vremea lui Osea, poporul practica idolatria,
închinându-se la cei doi viţei de aur, de la Betel şi din Dan.
Această atitudine este simbolizată de profet prin păcatul curviei, al necredincioşiei lui
Israel faţă de legământul cu Yahweh. Dumnezeu anunţă că va pedepsi idolatria, dar că El
nu va abandona definitiv pe Israel, pe care l-a ales şi cu care a încheiat un legământ.

Structurarea cărţii

Capitolele 1-3 relatează căsătoria lui Osea cu Gomera. Ele conţin atât biografie şi
autobiografie. Profeţiile din capitolele 4-14 sunt o extensie a biografiilor referitoare
la căsătoria lui Osea cu necredincioasa Gomera. Această căsătorie este o ilustraţie a
necredincioşiei lui Israel faţă de legământul cu Dumnezeu. Putem grupa capitolele cărţii în
funcţie de mesajul transmis:265
1. Indignare, referitoare la încălcarea legământului de către Israel (4:1-11)
2. Judecată, referindu-se la distrugere şi la exil (5:1-8, 14)
3. Instruire, incluzând chemare la pocăinţă (6:1-3)
4. Promisiuni de restaurare a celui neprihănit (14:1-8)
Oracolele din Osea sunt aşezate unul după altul, fără o aparentă legătură între ele.
Acest lucru nu înseamnă că Osea nu este un poet talentat. Dimpotrivă, poemele lui sunt
dintre cele mai pline de sensibilitate, Osea dovedind talent deosebit în exprimare şi în
special în figurile de stil folosite (vezi Osea 7:8, 9; 10:11; 14:4-7).

O structurare a cărţii Osea se poate face în felul următor:266

I. Instruirea profetului (1:2-3:5)

a. Familia profetului folosită ca simbol (1:2-2:1)
b. Tragedia din familia lui Osea (2:2-23)
c. Ascultarea lui Osea de porunca Domnului (3:1-5).
II. Învăţătura cărţii Osea (4:1-14:9)
a. Pângărârea naţiunii lui Israel (4:1-6:3)
b. Pedepsirea lui Israel (6:4-10:15)
c. Dragostea lui Yahweh pentru Israel (11:1-14:9)

Căsătoria lui Osea cu Gomera a creat dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea

cărţii, deoarece în Vechiul Testament Dumnezeu nu aprobă curvia, şi totuşi îi porunceşte
lui Osea să se însoare cu o femeie de moravuri uşoare. Ştim că preoţilor le era interzis să
265
Hill, op.cit., p. 361.
266
Archer, op.cit., p. 356.

176
se căsătorească cu astfel de femei (Levitic 21:7,14). Dumnezeu nu impune însă această
poruncă profeţilor.
Teologii au intepretat căsătoria aceasta în mai multe feluri:267

1. Căsătorie simbolică. Se afirmă despre căsătorie ca fiind, de fapt, o alegorie sau o

viziune profetică şi nu un eveniment real.
- dacă am adopta părerea că această căsătorie este doar o alegorie, atunci s-ar pune sub
semnul întrebării veridicitatea celorlalte naraţiuni pe care le prezintă Scriptura, deoarece
cartea nu ne dă nici un indiciu că este vorba despre vreo alegorie.
- este adevărat că Dumnezeu interzice preoţilor să se căsătorească cu o femeie care
trăia în curvie, dar în Scriptură nu există o asemenea poruncă cu privire la profeţi (expresia
„copii din curvie”).
- Osea 1:2 este un alt argument care susţine istoricitatea evenimentelor căsătoriei lui
Osea cu Gomera.
- mai întâlnim şi alte cazuri în Vechiul Testament în care Dumnezeu porunceşte
profeţilor să facă anumite lucruri, care să reprezinte semne pentru atragerea atenţiei
poporului, de a se reîntoarce din neascultarea lor (Exemplu Ezechiel). Putem afirma că
Dumnezeu a vrut să comunice poporului Israel un mesaj de dragoste prin experienţa
dramatică şi nefericită a căsătoriei profetului Său.
- în momentul în care poporul Israel a ajuns la culme în apostazia lui faţă de Dumnezeu,
Dumnezeu s-a văzut nevoit să apeleze la alte metode de a comunica cu poporul, când
Cuvântul a devenit fără efect.

2. Căsătorie luată în sens literal. Cei ce susţin această teorie afirmă că Gomera a fost
cinstită până la căsătoria ei cu Osea, iar după aceea a păcătuit, pentru că este inexplicabil ca
Dumnezeu să poruncească unui profet să se căsătorească cu o femeie de moravuri uşoare.
Alţii susţin că Gomera a fost imorală, chiar înainte de a se căsători cu Osea. O altă părere
este că Gomer era considerată prostituată numai din punct de vedere spiritual datorită
faptului că ea se închina lui Baal şi altor zei (religia lui Baal considera relaţiile sexuale
ca un act sfânt, deci era foarte greu pentru o femeie să-şi păstreze castitatea). Unii afirmă
că capitolele 1 şi 3 sunt două versiuni ale aceluiaşi eveniment. Capitolul trei se consideră
că repetă acelaşi eveniment descris în capitolul unu. Aceste două relatări au fost scrise în
diferite perioade din viaţa lui Osea.

3. Două căsătorii luate în sens literal. Capitolul 1 vorbeşte despre prima căsătorie a
lui Osea cu Gomera, o femeie cinstită, iar capitolul 3 vorbeşte despre a doua căsătorie cu o
prostituată, căreia nu i se menţionează numele.
Plauzibil este să considerăm că e vorba despre o singură căsătorie a lui Osea cu o
singură femeie, Gomera. Capitolele 1 şi 3 tratează două evenimente diferite din viaţa
profetului. În capitolul 3, Osea o răscumpără pe soţia lui dintr-o piaţă de sclavi. Această
căsătorie a fost neobişnuită, dar nu imorală. Un alt caz neobişnuit este Isaia, care profeţeşte
gol timp de trei ani (Isaia 20:1-6).
Să nu punem sub semnul întrebării integritatea caracterului lui Dumnezeu. Vremurile
de criză au impus acţiuni radicale din partea Lui. În această situaţie Israel era imun la

Vezi Harrison, op.cit., p. 335-336 şi Hill, op.cit., p. 361-362.

267

177
cuvinte, de aceea Dumnezeu a trebuit să folosească o altă metodă pentru a comunica cu
Israel.

Teme importante

Cunoaşterea lui Dumnezeu

De mai multe ori Osea afirmă că problemele spirituale şi morale ale lui Israel se
datorează lipsei de cunoaştere a lui Dumnezeu (4:6,17). Osea scoate în evidenţă relaţia
strânsă între cunoaşterea lui Dumnezeu şi ascultarea de Legea Lui. Cunoaşterea nu
înseamnă doar informaţie, ci înseamnă a avea o atitudine corectă, de dragoste şi ascultare
faţă de Dumnezeu. În Vechiul Testament, cunoaşterea presupunea o relaţie strânsă cu ceva
sau cu cineva. O asemenea relaţie are ca scop final comuniunea. Lipsa de cunoaştere a lui
Dumnezeu este cauza rătăcirii spirituale, a îndepărtării de Dumnezeu. Lipsa cunoaşterii
lui Dumnezeu este rădăcina tuturor celorlalte păcate.268 (Ieremia 4:22; Matei 11:27, Ioan
17:3).

Baalismul

Evrei s-au luat după popoarele învecinate, şi după neamurile care trăiau în mijlocul
lor, şi au practicat politeismul. Din acest motiv, Yahweh a hotărât ca viţeii de la Betel (Osea
5) să fie sfărâmaţi în bucăţi, iar pe ruinele acestor altare vor creşte spini şi pălămidă (Osea
8:6; Osea 7). Poporul au mai adăugat şi pe Baal în închinarea lor idolatră (Osea 1). Se
pare că baalismul a fost introdus în Israel, în timpul domniei lui Ahab. Acest lucru a adus
moartea spirituală a poporului lui Dumnezeu.269
Monoteismul evreiesc a fost pus în pericol prin compromisul evreilor, precum şi de
convieţuirea lor cu popoarele canaanite, ca urmare a faptului că nu toate aceste popoare
au fost cucerite de Iosua. Problema pe care Dumnezeu a avut-o cu Israel, a fost conflictul
dintre religia canaanită, care îl avea ca zeu pe Baal. Decalogul impunea ca Israel să se
închine doar lui Yahweh (Exod 20:1-6).270
Neîncrezători că Yahweh le va da ploaia atât de necesară pentru agricultură, în Palestina,
israeliţii au ales să combine yahwismul cu baalismul, formând o religie sincretistă, dar au
eşuat. În mod ironic, Dumnezeu a atacat domeniile pe care religia lui Baal le considera
sacre:271 abundenţa de produse agricole, prosperitatea materială, fertilitatea sexuală,
templele, altarele şi idolii, precum şi puterea militară (10:1-15).
Baal era doar unul dintre zeii canaaniţi. Era fiul lui El şi al lui Asherah, zeul ploii şi
al furtunii, iar misiunea lui principală era să dea fertilitate pământului şi să înmulţească
animalele şi oamenii. Moth era zeul sterilităţii şi al morţii, veşnic rival al lui Baal. Conform
mitologiei canaanite, anotimpurile de ploaie şi belşug, secetă şi foamete erau consecinţele
conflictului continuu dintre Baal şi Moth. Pentru a-l ajuta pe Baal în lupta împotriva lui
Moth, canaaniţii includeau în închinarea lor sacrificii umane şi prostituţia sacră (cf. Psalmul
268
LaSor, op.cit., p. 341-342.
269
Halley, op.cit., p. 356.
270
Hill, op.cit., p. 362.
271
Harris, op.cit., p. 132.

178
106:34 şu, Deuteronom 23:17). Dintre închinătorii lui Baal unii erau angajaţi la sanctuarele
locale şi erau consideraţi preoţi ai zeilor. Poporul canaanit considera actul sexual sacru, ca
fiind parte din închinare, pentru a asigura fertilitatea şi căsătoria zeului cu pământul (Baal
înseamnă domn, soţ al pământului).
Experienţa lui Osea cu Gomera a constituit o ilustraţie a relaţiei dintre Yahweh şi
Israel, care L-a părăsit, păcătuind cu Baal . Această interpretare figurativă a conceptului
de „curvie” (prostituţie), pentru a descrie apostazia religioasă, este întâlnită în Torah şi în
Profeţi.
Descrierea cultului lui Baal de către Osea este similară cu descrierile din alte surse
scrise. Beţia, ritualul prostituţiei (4:14), profeţiile false şi sacrificiile păgâne (4:12), idolatria
(11:2), altarele, înălţimile sunt condamnate sever. Pentru Osea, curvia lui Israel a avut un
înţeles dublu. Mergând după Baal, poporul nu a comis doar adulter spiritual împotriva
lui Yahweh, ci şi practica în mod literal prostituţia sacră, asociată cu ritualurile cultului
canaanit al fertilităţii.

179
 IOEL

Titlul cărţii

Numele Ioel ‫ יואל‬înseamnă „Yahweh este Dumnezeu.” Este vorba despre profetul
Ioel, fiul lui Petuel din Iuda, care a scris profeţiile din această carte. Acestea sunt singurele
informaţii pe care le avem despre profet.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea ne informează că autorul ei este Ioel. Profetul nu este mentionat în alta parte în
Vechiul Testament. Unii cercetători cred ca Ioel a făcut parte dintre „Profeţii Templului,”
care sunt mentionati în Vechiul Testament, în relaţie cu profetul Ieremia. În cartea lui
Ieremia, ni se spune că aceştia au profeţit lucruri neadevărate.
În ceea ce priveşte data scrierii, cartea nu ne oferă informaţii în acest sens. Dificultatea
datării se datorează lipsei de informaţii cronologice în carte.
Unii specialişti considera ca a fost scrisă în secolul al IX-lea î.C. Alţii cred ca a fost
scrisă în secolul al VI-lea sau al VII-lea î.C., iar alţii în secolul al II-III î.C. Stabilirea
datei aproximative, s-a făcut pe baza evidentelor interne, deoarece nu exista alte date
cronolologice în carte care sa ne ajute sa stabilim perioada de scriere.272

1. Cei ce susţin o data preexilica de scriere a cărţii, aduc următoarele argumente:
− Locul cărţii în canon în sulul celor 12 profeţi mici este mai la începutul
manuscrisului.
− Exista asemănări de limbaj cu profeţii preexilici. Se vorbeşte despre „ziua
Domnului.” Acest concept este caracteristic profeţilor preexilici (vezi Amos).
Teologii afirmă că Ioel a scris cartea în perioada dintre moartea împăratului
asirian Adad Narari şi încoronarea lui Ţiclad Pileser, când imperiul asirian era în
declin (aproximativ 745 î.C.).
− Faptul ca nu e menţionat numele Imperiului Asirian sau Babilonian, în lista
duşmanilor lui Israel, sugerează o data înainte de apariţia acestor imperii.
− Se pare că guvernarea în Israel era în responsabilitatea bătrânilor şi preoţilor.
Acest argument favorizează anul 830 î.C., ca data a profeţiei. Această situaţie
politică se potriveşte perioada lui Ioas, care la vasta de 7 ani devine rege, iar tara
era condusa de unchiul lui Ioas, preotul Iehoiada.

2. O altă opinie este că Ioel a fost scrisă după domnia lui Iosia (609 î.C.). Este teoria
susţinută, în general, de liberali.
Exista afinitati de stil literar intre Ioel, Tefania şi ceilalţi profeţi preexilici („ziua
Domnului” este considerata o zi de întuneric).

272
Harrison, op.cit., p. 860

180
 3. Cei ce susţin o data postexilica îşi argumentează punctul lor de vedere astfel:273
− Pasajul din Ioel 2:32-3:1 demonstrează că profetul era familiar cu exilul
babilonian, prezentat ca un eveniment, care a avut loc în trecut.
− Idolatria israelitilor şi închinarea lor la Baal din perioada preexilica nu sunt
menţionate în carte.
− Ioel 3.6 îi mentioneaza pe greci, ceea ce ar corespunde cu situaţia postexilica,
când grecii au devenit un imperiu puternic, iar Asiria şi Babilonul dispăruseră de
pe scena istoriei.
− Profeţia lui Ioel reprezintă un model de profeţie clasica ce a apărut doar în secolul
al VIII î.C. şi nu în 830 î.C. De aici ar rezulta ca „Ioel” a fost scrisă după Amos.

Scopul cărţii

Autorul arată că Dumnezeu va judeca pe Israel în Ziua Domnului. În secţiunea 2:38-

3:21, profetul anunţă că va veni Ziua Domnului.274 El arată că poporul a fost deja pedepsit
printr-o invazie de lăcuste, care a distrus recolta. Această pedeapsă reprezintă doar un
avertisment, şi e un exemplu pentru viitoarea judecată care va avea loc în Ziua Domnului.
Autorul se preocupa în întreaga carte de „Ziua Domnului.” În concepţia lui Ioel „Ziua
Domnului” este o zi de judecata. Ca urmare a acestei judecati iminente se cere pocainta din
partea poporului, care îl va putea determina pe Dumnezeu sa dea poporului prosperitate.

Structurarea cărţii

Cartea poate fi împărţită în doua secţiuni aproape identice: prima prezintă evenimentele
petrecute în zilele lui Ioel (venirea lăcustelor) şi ziua Domnului (1.1-2.17), iar a doua
secţiune, o secţiune escatologica, prezintă victoria viitoare a lui Israel (2.18-3.2).275 În
prima parte vorbeşte profetul, în cea de a doua vorbeşte Domnul.
Prima profeţie a lui Ioel a fost ocazionata de o criza pe care el a considerat-o a fi
judecata lui Dumnezeu asupra naţiunii. Secţiunea ce prezintă evenimentele care s-au
petrecut conţine doua cicluri care descriu judecata, şi explica rolul lui Yahweh în această
judecată. În primul ciclu este prezentata judecata lui Dumnezeu pentru Israel, în timp ce în
el de al doilea ciclu e prezentata binecuvântarea lui Dumnezeu pentru Israel.
Nu e de mirare ca aceste invazii erau interpretate ca fiind judecata lui Dumnezeu.
Ideea ca zeii îşi manifestau mania prin aceste dezastre naturale era unanim acceptată
de popoarele din Orientul Apropiat. Ca urmare, se urmărea identificarea zeului care a
trimis acest dezastru, motivul maniei lui şi modul în care poate fi el potolit. Pentru Israel
identificarea zeului nu era o problema, dar identificarea motivului maniei şi a modului în
care Dumnezeu poate fi potolit erau mai greu de rezolvat.276

273
Archer, op.cit., p. 340.
274
Halley, op.cit., p. 357.
275
Baxter. op.cit., p. 111-113.
276
Consultă Hassell, op.cit., p. 331.

181
 In Ioel, dezastrul nu este interpretat ca ofensă adusă de Israel lui Dumnezeu, ci ca
vestitor al Zilei Domnului, când cel neprihănit va fi indreptatit iar cel rău va fi pedepsit.
Această urgie i-a determinat pe evrei sa apeleze la mila lui Dumnezeu.
Ioel arata ca Dumnezeu controlează în mod absolut natura. Apariţia lăcustelor nu se
datorează unei cauze exterioare, lăcustele sunt „armata lui Dumnezeu” (2.11,20). În carte
nu este loc pentru dualism, care ar atribui calamitatile naturale unor forte independente
de Dumnezeu. În carte este exclus panteismul, care îl identifica pe Dumnezeu cu creaţia.
Dumnezeu este Domnul tuturor şi actioneaza în toţi.
Conceptul central din prima şi a doua secţiune este „Ziua Domnului.”
După ce Ziua Domnului este descrisă ca o zi a eliberării şi a trimiterii Duhului Sfant,
autorul menţionează că în această zi va avea loc judecata lui Dumnezeu, care va include şi
naţiunile, nu numai pe Israel.

O altă structurare a cărţii ar putea fi următoarea:277

1. Plaga lăcustelor (1.1-2.11)

a. Devastarea cauzata de lăcuste (1.1-20)
b. „Ziua Domnului” consecinţa judecaţii Lui (2.1-11)
2. Chemarea la pocainta Invazia lăcustelor (2:12-19)
a. Pocăinţă sinceră (2.12-17)
c. Reinstaurarea prosperitatii (2.18-32)
3. Ziua viitoare a Domnului (3:1-21)
a. Nimicirea celor necredincioşi (3:1-16)
c. Prosperitatea lui Israel (3.17-21)

Teme importante

Escatologia

În ultima secţiune a cărţii, profetul ne informează că momentul restaurării este de

asemenea însoţit de evenimente cosmice.278 În 2:32 citim că „Atunci oricine va chema pe
Domnul va fi mântuit.” În Ioel 3:1 şu este prezentat şi conflictul final dintre naţiuni în Valea
lui Iosafat. „Voi strînge pe toate neamurile, şi le voi pogorî în valea lui Iosafat. Acolo, Ma
voi judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit
printre neamuri, împarţind între ele ţara Mea.” Versetul din 3:10 din Ioel descrie pacea din
Mileniu. „Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în sabii, şi cosoarele în suliţe! Cel slab sa
zica: „Sînt tare!””
Urmează apoi descrierea cataclismelor din conflictul final dintre poporul lui Dumnezeu
şi naţiuni. Glasul Domnului este înfricoşat. Profetul ne informează în 3:16 că „Domnul
racneşte din Sion, glasul Lui rasuna din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pamîntul. Dar
Domnul este scaparea poporului Sau, şi ocrotirea copiilor lui Israel.”
În 3:18, autorul continuă cu prezentarea Mileniului din perioada escatologică. „În
vremea aceea, va picura must din munţi, şi va curge lapte din dealuri, toate pîraiele lui
277
Archer, op.cit., p. 338.
278
Consultă şi Hassell, op.cit., p. 332.

182
Iuda vor fi pline de apa. Un izvor va ieşi deasemenea din Casa Domnului, şi va uda valea
Sitim.”

Ziua Cinzecimii

Profeţia lui Ioel nu a avut în vedere doar audienta contemporana profetului. Acest
lucru se observa în special când Petru afirma ca Ioel are în vedere naşterea Bisericii din
Ziua Cinzecimii. Când Duhul Sfânt a venit peste cei din camera de sus, transformarea lor i-a
impresionat pe vizitatorii prezenţi la Ierusalim cu acea ocazie. Petru explică că evenimentele
de la Cinzecime au însemnat împlinirea profeţiei din Ioel (2.28-32). El continua apoi cu
o predica în care explica cine este Isus şi cheamă poporul la pocainta şi la botez (Fapte
2:1-4,7-21). Acest citat i-a nemulţumit pe anumiţi teologi care nu au văzut o legătura intre
coborârea Duhului Sfânt la Rusalii şi Ziua Domnului din Ioel. Harrison spune că în mod
inexplicabil, Ioel este citat frecvent de scriitorii evrei şi creştini. Cartea pseudepigrafă a lui
Enoh prezintă o descriere similară cu cea din Ioel. Acelaşi lucru este prezentat şi în Faptele
Apostolilor, unde minunile care s-au petrecut la Rusalii sunt considerate ca o împlinire a
profeţiei din Ioel. 279
Nu trebuie sa consideram ca Petru crede ca profeţia despre Ziua Domnului s-a consumat
definitiv în Ziua Cinzecimii. Situaţia apostolilor din Ziua Cincizecimi se aseamănă din
doua perspective cu profeţia lui Ioel, şi anume: trimiterea Duhului şi momentul în care se
invoca intervenţia lui Dumnezeu pentru salvarea lor. Aceste conexiuni au fost suficiente
pentru ca Petru sa facă referire la profeţia lui Ioel 2:28-32, în relaţie cu Ziua Cinzecimii.
De fapt şi în Evangheliile Sinoptice sunt înregistrate citate din Ioel, atunci când
fac referire la fenomenele astronomice şi evenimentele care prevestesc a doua venire a
Domnului Isus (Marcu 13:24-25, Luca 21:11,25).

Harris, op.cit., p. 134-135.

279

183
 AMOS

Titlul cărţii

Există puţine informaţii cu privire la profetul al cărui nume îl poartă cartea. Primul
verset al cărţii ne informează că el era un păstor din Tecoa, localitate care se afla la 18
kilometrii Sud de Ierusalim. Amos a profeţit în Împărăţia de Nord a lui Israel, unde era
împărat în vremea aceea, Ieroboam al-II-lea (793-753 î.C.) şi Ozia în Iuda, în perioada
792-740 î.C. Cuvântul ‫ עמוס‬- „amos” înseamnă „purtător de poveri.”

Autorul şi data scrierii cărţii

Autorul cărţii este prezentat în 1:1 şi în 7:14. Numele Amos este un verb la participiu,
şi are ca rădăcină substantivul masa, care înseamnă povară. Amos era păstor şi comerciant
de oi din localitatea Tecoa. Acolo exista o rasă specială de oi, renumită pentru lână lor.
Într-o anumită perioadă a anului, Amos se ocupa şi cu culesul smochinelor.
Amos a fost chemat de Dumnezeu pentru a profeţi la Betel, locul unde se afla unul
din viţeii de aur din Israel. Tot aici era şi reşedinţa împăratului lui Israel, care a dat tonul la
păcatul idolatriei. Amos a îndemnat poporul la pocăinţă şi la întoarcerea către Mântuitorul
lor, către Izbăvitorul lor.
În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, s-a stabilit că autorul a scris cartea în jurul anului
762 î.C. Data acestei profeţii poate fi stabilită mai exact pe baza informaţiei prezentate în
1:1 „cu 2 ani înaintea cutremurului de pământ,” care a avut loc în vremea împăratului Ozia,
din Iuda.280 Cercetătorii au stabilit că acest cutremur a avut loc în anul 760 î.C.
O prezentare mai clară referitoare la profet, o întâlnim în Amos 7.10-15, care
înregistrează întâlnirea nefericită dintre profet şi regele lui Iuda, Amaţia, la Templul
din Betel unde se afla unul dintre cei doi viţei construiţi de Ieroboam I, după divizarea
împărăţiei. În această împrejurare era prezent şi Marele preot al sanctuarului de la Betel.
În acea vreme, a fost întreruptă subjugarea evreilor de către Damasc, în 802 î.C., când
împăratul Asiriei, Adad-Nirari III, a distrus capitala Siriei, Damascul.
În această vreme în Israel au persistat înălţimile păgâne, mai ales în zonele rurale. În
zonele urbane, poporul continua să se închine la idoli, sperând în acelaşi timp în izbăvirea
pe care o va aduce Ziua Domnului (5.18) şi în închinarea de tip levitic (4.4-5).
Poporul a neglijat de asemenea, aspectele sociale referitoare la legământul dintre
Dumnezeu şi Israel. Cercetările arheologice au scos la iveală mai multe obiecte descoperite
în Samaria care demonstrau luxul în care trăiau evreii în acea perioadă.
În literatura ugaritică, s-au descoperit pasaje care vorbeau despre închinarea cananiţilor
la Baal, menţionată şi de Amos. Acest cult practica prostituţia sacră, cananiţii având o zeiţă

280
Informaţii referitoare la data rostirii profeţiilor din carte consultă Hassell, op.cit., p. 59-60.

184
numită Anat care era prezentată şi ca o războinică crudă. Această decădere a societăţii lui
Israel se manifestă şi în decalajul mare dintre bogaţi şi săraci.

Scopul cărţii

Autorul scoate în evidenţă, faptul că Domnul este credincios legământului făcut cu

Israel şi cu casa lui David. Amos Îl prezintă pe Dumnezeu ca un conducător suveran al
Universului, ca un luptător viteaz care va judeca popoarele răzvrătite împotriva Lui.
Cartea arată că Dumnezeu urmărea în final să restaureze naţiunea lui Israel, dorind să
o facă din ei, încă o dată, un popor binecuvântat. Tema care o prezintă cartea Amos este
suveranitatea lui Dumnezeu.
Învăţătura centrală a cărţii are în vedere suveranitatea lui Dumnezeu. Yahweh este
considerat Dumnezeul istoriei. El este cel care decide migraţia popoarelor (9.7). El
controlează evoluţia fenomenelor naturii (4.13; 5.8). Dumnezeu nu poate fi manipulat prin
ritualuri religioase. Yahweh, în suveranitatea lui oferă omenirii libertatea de a-L asculta sau
respinge.

Structurarea cărţii

O împărţire a cărţii se poate face în felul următor:

1. Prolog 1:3 – 2
2. Profeţia judecăţii 1:3 – 9:10
a. popoarele sunt judecate 1:3 - 2:16, Damasc, Gaza, Tir, Edom,
Amon, Moab
b. scopul judecăţii 3:1 – 6:14 (4:12 - nu vor sa se pocăiască)
5:46 - cerinţele pocăinţei
6:1 – bogaţii ce trăiau fără grijă
c. imaginea, descrierea judecăţii 7:1 – 9:10
cinci viziuni: lăcuste
foc
cumpăna
profetul
3. Profeţia referitoare la prosperitate 9:11 – 15
- posesiunile lui Israel 9:11 – 12
- prosperitatea lui Israel 9.13 – 14
- promisiunea făcută lui Israel 9:15

185
 Teme importante

Doctrina alegerii

Profetul Amos ne informează de faptul că Dumnezeu l-a ales pe Israel (3.2). El

condamnă o anumită interpretare greşită referitoare la alegerea pe care o face Dumnezeu.
Poporul promova ideea că alegerea lui Israel este irevocabilă, indiferent de atitudinea
poporului. Ca urmare, Amos avertizează poporul că alegerea nu garantează continuitatea
binecuvântărilor lui Dumnezeu, dacă poporul nu ascultă de El (5.18-19; Exod 19.5). Amos
accentuează mai mult decât orice alt profet responsabilitatea celor care au beneficiat de
alegerea divină.

Chemarea la pocăinţă

Amos scoate în evidenţă faptul că scopul lui Dumnezeu nu este acela de a-l distruge
pe Israel. Yahweh urmăreşte ca poporul să se întoarcă de la căile rele, către Dumnezeu.
Aceasta reprezintă pocăinţa – reîntoarcerea către Cel ce este Sursa vieţii lui Israel.
Observăm că mai multe profeţii din capitolul 4 se încheie cu expresia „dar voi nu v-aţi
întors la Mine.” Amos susţine că pocăinţa a fost obiectivul lui Dumnezeu, pentru a cărui
realizare El a trimis mai multe calamităţi asupra lui Israel (4.6-12). Datorită încăpăţânării
lui Israel, profetul avertizează poporul că va trimite pedepse şi mai teribile (4.12).
Scopul predicării lui Amos a fost de a oferi poporului oportunitatea iniţierii unei
reforme spirituale şi de a-şi reorienta viaţa. Amos scoate în evidenţă imperativul întoarcerii
poporului la Dumnezeu, el vorbeşte despre „astăzi” ca vremea potrivită pentru schimbarea
vieţii.

Escatologia în cartea Amos

Profetul Amos are o contribuţie unică în domeniul escatologiei Vechiului Testament.
El vorbeşte despre conceptul de „Ziua Domnului,” pe care o consideră un timp pus de o
parte de Dumnezeu pentru a judeca toate păcatele. Amos face un portret sumbru al acelei
zile.
Ziua Domnului nu va aduce lumină aşa cum credeau evreii. În 9.11-15, se vorbeşte
despre o altă zi care va urma şi care va aduce speranţa şi gloria promisă (dinastia lui
David).281 Promisiunea davidică va fi împlinită prin restaurarea împărăţiei lui David şi prin
unirea evreilor cu neamurile în împărăţia Fiului lui David.

281
Consultă şi cartea lui Schultz, op.cit., p. 478.

186
 OBADIA

Titlul cărţii

Cartea este atribuita profetului Obadia. Numele ‫ עבדיה‬înseamnă „Slujitorul lui

Dumnezeu”, nume foarte des întâlnit în Israel. Exista 13 oameni care poartă acest nume
Vechiul Testament.

Autorul şi data scrierii cărţii

Talmudul babilonian susţine ca este vorba despre slujitorul lui Ahab; acel om temător
de Dumnezeu. Dar nu avem argumente care să susţină veridicitatea afirmaţiei. Teologii
sunt de părere că persoana care ar putea fi autorul acestei cărţi, poate fi identificat, folosind
următoarele patru pasaje din Vechiul Testament:
1. 1 Împăratul 18:3
2. Neemia 10:5
3. 2 Cronici 34:12
4. Cronici 17:7

Anumiţi teologi liberali, bazaţi pe critica literara a cărţii, au susţinut că doi autori au
scris aceasta carte. Ei au fost numiţi: Proto-Obadia şi Deutero-Obadia.282 Alţii au sugerat
chiar trei sau patru autori diferiţi. În afară de anumite argumente extrase de ei din carte, nu
există dovezi care să susţină aceestă ipoteză.
În ceea ce priveşte data scrierii, nu există indicii clare. Unii teologi considera ca
Obadia are doi autori; deci ar urma sa avem cel puţin doua secţiuni: A şi B. Lanchester
susţine ca în cadrul secţiunii A se găsesc versetele 1-7 şi 10-14 care au fost scrise imediat
după 586 î.C., iar în secţiunea B găsindu-se versetele 8-9 şi 15-21, acestea fiind scrise în
perioada exilului babilonian sau după exil.
Însă teologii nu au căzut de acord nici în ceea ce priveşte versetele care fac parte din
aceste secţiuni. Pfeifer afirma ca secţiunea A conţine versetele 1-14 şi 15 b, scrise în jurul
anului 460 î.C., înaintea lui Ezra, iar din secţiunea B fac parte vs. 15A,16-21. Pfeifer afirmă
că versetele din secţiunea B aparţin unei perioade pe care el nu o defineşte.
Tinand cont ca profeţia se refera la o anumită invazie a Ierusalimului, din partea
edomitilor, teologii au sugerat mai multe date posibile de scriere a cărţii, şi anume:
1. În perioada domniei lui Ioram (850-843 î.C.) (2 Cronici 21.8,16,17; 2 Împăraţi
8:16-20; Amos 1.6).
2. În prioada domniei lui Amatia (803-775 î.C.) (2 Cronici 25.11-12,23,24).
3. În perioada domniei lui Ahaz (741-726 î.C.) (2 Cronici 28. 16-21).
4. În perioada domniei lui Zedechia (597-586 î.C.) (2 Cronici 36.11-21; Psalmul
137.7).

Archer, op.cit., p. 336-337.

282

187
 Întrucât profetul vorbeşte despre cucerirea totala a oraşului (v.11), probabil cea mai
plauzibilă dată este 586 î.C., în vremea lui Zedechia, când Ierusalimul a fost cucerit de
Nebucadnetar.
Alt element care a contribuit la datarea cărţii în 586 î.C. îl constituie versetele 1b-4,
5-6 care sunt aproape identice cu Ieremia 49.14-16 şi 49.9-10.
S-a pus întrebarea: Care profeţie a fost rostita prima data? Teologii au propus trei
ipoteze posibile:
a. Ipoteza că Obadia a apărut prima data, a fost sugerată de O. Eissfeldt.
b. Ipoteza că Ieremia a apărut prima data, a fost sugerată de J. Mullenburg.
c. Ipoteza că Obadia şi Ieremia s-au inspirat dintr-o sursa comună.
In concluzie putem afirma ca Obadia a fost scrisă după 586 î.C.

Scopul cărţii

Autorul acestei profeţii face cunoscut că Domnul va pedepsi pe edomiţi pentru a razbuna
poporul Său. Dumnezeu va judeca naţiunile pentru că s-au purtat în mod necorespunzător
cu evreii. După această judecată, Dumnezeu va restaura poporul Său în ţara Lui.
Obadia condamnă încrederea edomitilor în inteleptii lor (7-8).283 Expresia din Obadia:
„Faptele tale se vor întoarce asupra capului tău” (Obadia 15) este bine cunoscută în Vechiul
Testament (Exodul 21.23; Levitic 24.19; Deuteronom 19.21). De fapt legea din Torah este
inradacinata în conceptul „Lex Talionis,” sau altfel exprimat „Ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte,” care arata ca pedeapa pentru răul săvârşit este direct proporţională cu faptele
săvârşite (vezi. Proverbe 26.27; Psalmul 7.15-16).
Şi Pavel foloseşte acest dicton când spune: „Ce seamănă omul aceea va şi secera”
(Galateni 6.7-10). Iuda a inteles bine realitatea acestui principiu, atunci când asirienii au
cucerit Samaria, datorita faptului ca Dumnezeu, în suveranitatea lui a îngăduit acest lucru
( 2 Împăraţi 17.21-23). Principiul şi-a dovedit valabilitatea şi ulterior, când asirienii au fost
cuceriţi de Nebucadnetar, aşa cum profeţise Isaia (Isaia 14.24-27). Aceeaşi mana suverana
a hotărât pustiirea lui Iuda, care a primit pedeapsa, pe măsura vinovatiei lor (Ierremia 25.8-
14).
Începând cu versetele 15-16, Osea face trecerea de la pedeapsa aplicată edomiţilor,
spre judecata universala, care se va petrece în Ziua Domnului. Aceasta avertizare a avut
doua obiective:
a) anunţatea judecaţii divine asupra edomitilor, care s-au făcut vinovaţi şi cu ocazia
căderii Ierusalimului;
b) sa arate triumful final al ramasitei lui Iacov în noua ordine a lumii (Isaia 24-27; 32;
Ieremia 29.33; Ezechiel 33-35; Osea 13-14; Amos 9)
Mândria denaturează realitatea şi îi orbeşte pe oameni, fără să mai vadă adevărul.
Mândria Edomului (v.3) a fost samânţa care a cauzat distrugerea naţiunii, deoarece
Dumnezeu îi pedepseşte pe cei mândri (Proverbe 11.2; 16.16-18; Isaia 16.6 şi 25.11).
Edomiţii erau cunoscuţi ca un cuib de înţelepciune în lumea veche ( Ieremia 49.7).
Babilonul a fost şi el recunoscut pentru înţelepciune lui, dar nici acesta nu a fost găsit
vrednic înaintea lui Dumnezeu (Isaia 47.8-15). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Edomul şi

283
Hill, op.cit., p. 381.

188
aşa se va întâmpla cu toţi cei care încearcă sa se împotrivească lui Dumnezeu, apelând la
înţelepciunea umană (1 Corinteni 1.18-31).
Autorul a urmărit:
1. Sa condamne mândria şi atitudinea de cruzime a edomitilor fata de evrei (2-9)
2. Sa asigure ramasita lui Israel de victoria celui neprihănit fata de cel rău, în Ziua
Domnului (15-16)
3. Sa scoată în evidenţă că Dumnezeu este stăpân peste naţiuni. El este prezentat ca un
Dumnezeu Suveran (vs.1,10-14). Dumnezeu controlează soarta conducătorilor împărăţiilor
lumii (Isaia 14.24).

Structura şi contextul cărţii

Obadia este cea mai scurta carte din biblie (21 vs.). Nu este corect sa spunem ca
Obadia este o carte de mai putina importanta din punct de vedere teologic. Cei care neaga
importanta ei teologica afirma ca Obadia ca şi Estera au fost incluse în canon datorita
naţionalismului exagerat al evreilor sau datorită şovinismului manifestat de aceştia.284 Se
afirma ca Obadia a fost scrisă, ca o explicaţie a atitudinii anti-idumiene a evreilor, de la
începutul secolului I d.C. Faptul ca Obadia a fost inclusă în canon, dovedeşte importanta ei
teologica. Obadia nu este menţionată şi nici citată în Noul Testament. Se pare că se face o
aluzie la versetul 21, în Apocalipsa 11:15
Obadia este una dintr-o serie de profeţii împotriva Edomului (vezi Isaia 21.11-12;
34.5-17; Iermia 49.7-22; Ezechiel 25.12-14; 35.1-15; Amos 1.11-12). Stilul literar al
cărţii se aseamănă cu Naum, care profeţeşte împotriva Asiriei (Isaia 13-23; Ieremia 46-
51; Ezechiel 25-32; Tefania 2.4). Tema anti-edomita apare în întreg Vechiul Testament,
începând chiar cu Geneza (27.39-40). Edomitii sunt uramasii lui Esau (Edom) fratele mai
mare a lui Iacov ( Israel). Faptul ca Iacov i-a luat binecunvantarea lui Esau a dat naştere la
o ura din partea lui Esau şi a urmaşilor lui, ura care a persistat în istorie. Edomul a devenit
simbolul lumi corupte, pe care o asteapta judecata lui Dumnezeu (Isaia 34).
Obadia profeteste ca va veni o zi când Israel va primi toata tara promisa în stăpânire,
inclusiv teritoriile din jur: Muntele Seir, Filistia, Galaad, şi chiar Fenicia până la Sefarad.
Cat despre împlinirea profeţiei lui Obadia asupra Edomului, putem observa ca în timpul
lui Maleahi (500-450 i.C., - vs.1.2-4), Edomitii au fost alungati din Sela (Petra - capitala
Edomului) de către arabii nabateeni, care au făcut din Petra capitala lor.
Nabateeni se trag din Nebaiot. În perioada Noul Testament ei au dominat regiunea
Transiordaniei până la Damasc (2 Corinteni 11.32). Imparatul Areta, menţionat în 2
Corinteni 11, era din dinastia nabateeana.
În aceasta situaţie edomitii s-au refugiat undeva în Sudul lui Israel, în regiunea
cunoscuta sub numele de Idumeea. Aceştia si-au menţinut independenta până în anul 105
i.C., când Ioan Hircan i-a cucerit şi i-a convertit forţat la iudaism. Astfel că edomiţii au fost
asimilaţi în mod forţat. În secolul I î.C., la tronul lui Israel a venit Irod cel Mare, care era
edomit. edomitii au dispărut ca naţiune. Origen vorbeşte în secolul al III - lea d.C., despre
edomiti ca despre un popor a cărui nume şi limba au diparut.

Vezi Carl Armerding, din Frank Gaebelein, editor general, The Expositor’s Bible Commentary, vol. 7 (Daniel
284

– Minor Prophets), Grand Rapids: Zondervan, 1985, p. 335-336.

189
 Oracolele din Obadia (versetul 21) se încheie ca şi alte profeţii, cu promisiunea
restaurarii ramasitei lui Israel (Ioel 3.17-21; Amos 9.11-15; Mica 7.8-20). Obadia a dorit
sa reamintească evreilor promisiunea lui Dumnezeu făcuta stramosilor lor, cu privire la
tara Canaan ca moştenire veşnica. Obadia face acest lucru cu scopul de a acorda speranţa
exilaţilor evrei din Babilon, întărindu-le credinţa în Yahweh (Psalmul 118.5-8; Mica
7.20).
Ultima restaurare din zilele din urmă va fi realizata în Împărăţia Domnului (versetul
21). Aceasta tema referitoare la domnia suverana a lui Yahweh, de al sfarsitul vremurilor,
este parte din asteptarile mesianice din Ziua Domnului (Ezechiel 37.24-28).

Cartea ar putea fi împărţită astfel:

1. Prevestirea distrugerii Edomului 1-16

a) Ameninţarea cu judecata 1-9
edomiţii erau renumiţi pentru înţelepciunea lor
şi de aceea au devenit foarte mândri.
b) Cauza căderii Edomului 10-14
c) Groaza zilei Domnului 15-16
2. Reabilitarea naţiunii lui Israel 17-21
a) Dumnezeu păstrează o rămăşiţă din Israel 17
b) Înfrângerea naţiunilor duşmane 18
c) Restaurarea naţiunii lui Israel 19-20
d) Împărăţia universală a lui Yahweh 21

Temă importantă

Mândria

Mândria este un păcat capital. Dumnezeu pedepseşte mândria. Psalmistul afirmă:
„Pazeşte de asemenea pe robul Tau de mîndrie, ca sa nu stapîneasca ea peste mine! Atunci
voi fi fara prihana, nevinovat de pacate mari” (Psalmul 19:13).
Edomiţii se încredeau în locuinţele lor. Credeau că sunt în siguranţă. Această încredere
în realizările proprii poate fi numită mândrie. Mândria îi înşeală pe oameni. “Căci mîndria
inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine, care locuieşti în crăpăturile stîncilor, şi domneşti în
înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: „Cine mă va arunca la pămînt?” (Obadia 1:3).
Încrederea edomiţilor în prietenii lor i-a dus la cădere. În Obadia 1:7 citim: “Toţi cei
uniţi cu tine te-au izgonit înapoi pînă la hotar, prietenii tăi te-au înşelat şi te-au stăpînit. Cei
ce mîncau din pînea ta ţi-au întins curse, pe cari nu le-ai băgat de seamă!”
Profetul prezintă o altă cauză a căderii edomiţilor. Încrederea edomiţilor în înţelepciunea
lor i-a condus la cădere. „Oare, zice Domnul, nu voi pierde Eu în ziua aceea pe cei înţelepţi
din Edom, şi princeperea din muntele lui Esau?” (Obadia 1:3).

190
 IONA

Titlul cărţii

Cuvântul evreiesc ‫„ יונה‬Iona” înseamnă „porumbel.” Este numele personajului
principal, care se presupune că este şi autorul cărţii. Este o carte diferită între cei Doisprezece
profeţi mici, deoarece în cea mai mare parte a textului ei, ea nu conţine oracole profetice,
ci relatează o povestire din viaţa unui profet. Cartea prezintă o singură profeţie scurtă
referitoare la avertizarea cetăţii Ninive „Iona a început sa patrunda în orao, cale de o zi,
strigînd şi zicînd: „Înca patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicita!” ”(Iona 3:4).

Autorul şi data scrierii cărţii

Tradiţia susţine că profetul Iona a scris această carte. Ştim că Iona a fost fiul lui
Amitai. În 1 Împăraţi 14:25 se menţionează că profetul trăia în Galileia, şi a profeţit pentru
Împărăţia de Nord.
Tradiţia evreiască mai susţine că profetul a fost fiul văduvei din Sarepta, pe care Ilie
l-a înviat din morţi (1 Împăraţi 17:8-24).285

Teologii care susţin că nu Iona a fost autorul cărţii, aduc următoarele argumente
împotriva lui Iona, ca autor:
- faptul că în carte se vorbeşte despre Iona la persoana a III-a,
- cartea nu menţionează nimic despre numele autorului,

Alţi teologi susţin părerea tradiţiei evreieşti. Argumentele pe care aceştia le aduc în
favoarea lui Iona sunt:
- cartea reprezintă un episod din viaţa lui Iona şi nu o colecţie de profeţii,
- dacă Iona este o relatare istorică a unor evenimente reale (secolul al VIII-lea î.C.),
putem spune că autorul este Iona, care şi-a scris memoriile, dictându-le unei alte persoane.
E posibil să fie vorba de unul din fiii profeţilor (2 Împăraţi 3).
Iona a profeţit între anii 782 – 753 î.C., în timpul domniei lui Ieroboam al II lea, după
misiunea lui Elisei, înaintea lui Amos şi Osea.
Unii cercetători încearcă să demonstreze că locuitorii cetăţii Ninive s-au pocăit în
vremea împăratului asirian Assurdan al III lea. Se pare că anumite fenomene naturale –
poate o eclipsă de soare, a determinat poporul acestei cetăţi să se pocăiască. Izvoarele
istorice afirmă că ninivenii erau foarte superstiţioşi. Prezenţa unei vulpi în centrul cetăţii a
pus în alarmă întreaga cetate. Vulpea semnala, în concepţia lor, apariţia unei calamităţi.
Se spune că această carte este una din cele trei, mai urăte de Satan. Geneza, care
prezicea venirea lui Isus - Genesa 3:15, a doua este cartea lui Daniel, care prezicea a doua

Referitor la autorul şi data scrierii cărţii consultă H.L. Ellison, The Expositor’s, vol. 7, p. 361-362, precum şi
285

Hassell, op.cit., p. 51-52.

191
venire a lui Isus 7:9-12 şi Iona, care prezicea moartea, îngroparea şi învierea lui Isus:
Genesa3:15; Dan.7:9-12.

Iona era din Gat-Efer (2 Împăraţi 14:25), o localitate lângă Nazaret (5 km), unde s-a
născut Isus, fapt pentru care Iona a fost un semn atât al morţii cât şi al Învierii lui Cristos.
Iona reprezintă un exemplu al lucrării misionare în lume. Iope este localitatea de unde Iona
s-a îmbarcat pentru a fugi de responsabilitatea de a predica pocăinţa celor din Ninive. Iope
a fost şi locul de unde Petru a primit, cu 800 de ani mai târziu, porunca de la Dumnezeu, de
a merge să vestească Evanghelia neamurilor (Fapte 10).
În ceea ce priveşte data, dacă acceptăm faptul că Iona a fost scrisă de profetul menţionat
în 2 Împăraţi 14, putem afirma că data scrierii profeţiei este secolul al VIII-lea î.C.
Cei ce susţin că Iona a fost scrisă de către un autor anonim, care a trăit după exil
(secolul al IV-lea î.C.), aduc următoarele argumente:
a. concepţia despre Dumnezeu pare să fie caracteristică secolul al IV î.C. Această
teorie ignoră faptul că în secolul al IV Asiria şi Ninive nu mai existau, Ninive fiind cucerită
în 612 î.C.
b. folosirea verbului „a fi” la trecut, în expresia „Ninive a fost o cetate foarte mare”
(3:3) indică faptul că Ninive nu mai exista la vremea la care s-a scris cartea. Aceste
argumente nu sunt suficient de convingătoare pentru a accepta că Iona a fost scrisă după
exil.
În Iona 3:3 se afirmă că Ninive era un oraş foarte mare. Cele trei zile de mers par
să se refere la diametrul oraşului.286 O zi de călătorie a fost aproximată la 36 de km, de
unde rezultă că 3 zile de călătorie echivalau cu aproximativ 100 de km. Totodată, aceste
trei zile de mers pot să se refere şi la circumferinţa cetăţii. Astăzi se cunoaşte locul unde
a existat cetatea Ninive şi s-a constatat că nu este nici pe departe aşa de mare. Cetatea
avea o lungime de aproximativ 5 km şi o lăţime de 2,5 km. Se presupune că Iona se referă
la districtul Ninive, care include şi oraşul Kalah (aproximativ 39 km Sud) şi Korsabad
(aproximativ 14 km Nord). Oraşul Kalah conţine mormântul lui Iona. Băştinaşii venerează
acest mormânt, şi nu permit excavarea lui de către arheologi.

2. Probleme ale interpretării cărţii

A. Unii teologi au contestat istoricitatea cărţii Iona, aducând următoarele argumente:

- Cartea prezintă evenimente incredibile, cum ar fi supravieţuirea lui Iona într-un
peşte, viteza de creştere a curcubetelui,
- Faptul că Iona ar fi compus un psalm în pântecele peştelui (2:1-9)
- Datele exagerate referitoare la mărimea cetăţii Ninive (100 de km în diametru)
- Pocăinţa în masă a ninivenilor
- S-a pus întrebarea: În ce limbă a predicat Iona?
Însă istoricitatea evenimentelor din carte este susţinută şi de Isus Cristos. În Matei
12:39-41, ni se spune că ninivenii vor fi mărturie pentru cei ce nu se pocăiesc în ziua
judecăţii. În al doilea rând, Isus face o comparaţie între cele trei zile petrecute de Iona în
pântecele peştelui cu cele trei zile petrecute de Cristos în mormânt.

286
Halley, op.cit., p. 365.

192
 B. Alţi teologi consideră că Iona este un mit, o alegorie, sau o parabolă. Cei ce
susţin această interpretare, afirmă că Iona are un rol didactic, şi nu trebuie să se bazeze
neapărat pe istoricitatea evenimentelor prezentate. Vom arăta în continuare modul în care
cartea a fost interpretată ca mit, ca alegorie şi ca parabolă.287

a) Iona interpretată ca mit. Mitul este definit ca prezentarea unor adevăruri referitoare
la experienţa umană, (de obicei fiind implicaţi şi zeii), într-o formă literară, care prezintă
evenimente ce par a fi istorice. Yamm (marea), este unul din zei, uriaşul mării. Leviatanul
reprezenta forţele ostile.
Ninive, în scrierea cuneiformă, înseamnă „peşte” (nina).

b) Iona interpretată ca algorie. Alegoria este o poveste care are rolul de a transmite
un mesaj (numele lui Iona înseamnă „porumbel,” „mesager,” un simbol pentru Israel Osea
11:11 ; Psalmul 74:19). Yahweh l-a pedepsit pe Israel, cu exilul, pentru că nu şi-a îndeplinit
misiunea de a fi lumină pentru neamuri.

c) Iona interpretată ca parabolă. Parabola este o poveste scurtă care urmăreşte

prezentarea unui adevăr spiritual.
Deşi s-a afirmat că mesajul cărţii prezintă responsabilitatea evreilor de a misiona şi
la alte neamuri, Iona reprezentându-l pe Israel, vom susţine totuşi, că scopul principal al
autorului a fost de a scoate în evindenţă mila lui Dumnezeu faţă de neamuri. De fapt relaţia
pe care o analizează cartea nu este Iona-Israel, ci Iona-Ninive.
În ultimul capitol observăm că Iona a fost tratat de Dumnezeu în acelaşi fel în care a
dorit el ca Dumnezeu să-i trateze pe niniveni. Iona a dorit ca Dumnezeu să nu-şi arate mila
faţă de Ninive, ca urmare, Dumnezeu l-a tratat şi pe el în acelaşi fel.
Unii teologi afirmă că Iona nu este terminată, deoarece autorul nu ne informează
despre răspunsul lui Iona şi nu ne comunică dacă pocăinţa ninivenilor a fost de durată. Să
nu uităm că Iona şi ninivenii sunt personaje secundare în carte, aceasta vrând să ne înveţe
încă ceva despre Dumnezeu. Deci, cartea se încheie în mod corespunzător.

Scopul cărţii

Dumnezeu a intenţionat să reamintească poporului Israel că ei sunt o naţiune de preoţi,
pe care Dumnezeu vrea să-i folosească, ca instrument, pentru binecuvântarea întregii lumi
( Exod 19:1-6 ). Autorul arată că Dumnezeu oferă mântuirea tuturor popoarelor care se
pocăiesc.
Se scoate în evidenţă, în mod deosebit, revărsarea milei lui Dumnezeu peste cei care
merită cel mai puţin îndurarea, ca în cazul ninivenilor.288 Ei erau un popor foarte crud.
Cine se răzvrătea împotriva lor, era mutilat la poarta cetăţii. Au băgat astfel groaza în toate
naţiunile. Iona avea motive să fie îngrozit, când Domnul i-a poruncit să predice împotriva
cetăţii Ninive.

Harrison, op.cit., p. 905-914.

287

Consultă Baxter, op.cit., p. 179-180, precum şi Hill, op.cit., p. 388.

288

193
 Chiar şi introducerea persoanei lui Iona în cartea Împăraţilor se potriveşte foarte bine
cu pregătirea pentru discuţia despre mila lui Dumnezeu. Domnul a dat prosperitate lui
Israel, într-o perioadă când ţara era condusă de un împărat rău (Ieroboam al II-lea).
Aşa cum în capitolul 1 şi 2 Dumnezeu îi dă un exemplu lui Iona, tot aşa şi în II
Împăraţi 14:25-27 Dumnezeu pregăteşte un context prin care Israel a putut înţelege mila
Lui.
În Noul Testament este menţionat Iona 1:17 în Matei 12:40. Aluzii şi fraze asemănătoare
sunt menţionate în Noul Testament în şapte locuri diferite: Matei 11,12,27, Marcu 11,1, şi 1
Corinteni 15.

Structurarea cărţii

Cartea lui Iona este foarte bine organizată. Este aranjată în două jumătăţi paralele
(capitolele 1,2 sunt în general paralele cu 3 şi 4). 289
În prima parte a cărţii (1,2), Dumnezeu îşi arată mila faţă de corăbieri şi faţă de Iona.
Rugăciunea lui Iona din capitolul 2 se integrează bine în carte, deoarece ea pregăteşte scena
pentru prezentarea harului lui Dumnezeu. Psalmul este, mai degrabă, un imn de mulţumire
decât o plângere. Iona nu se plânge în legătură cu situaţia lui, ci îi mulţumeşte lui Dumnezeu
că l-a scăpat de la moarte. Rugăciunea are rolul de a arăta cititorului că Iona a beneficiat de
harul lui Dumnezeu, cu toate că nu l-a meritat. În urma celor prezentate în capitolele 1 şi 2,
cititorul este mai intrigat de atitudinea lui Iona din capitolul 4. Însuşi autorul ne pregăteşte
să înţelegem adevărul din carte, prezentând în capitolul 3 evenimentul principal al cărţii,
iar în capitolul 4 învăţătura cărţii.

O altă împărţire a cărţii ar putea fi următoarea:

I. Neascultarea lui Iona 1:1- 2:10

Protestul lui Iona 1:1-17
trimiterea lui Iona 1:1-2
refuzul lui Iona 1:3
intervenţia Domnului 1:4
reacţia marinarilor 1:5-10
acţiunea marinarilor 1:11-17
Rugăciunea lui Iona capitolul 2
II. Misiunea lui Iona capitolul 3
a) hotărârea lui Iona de a se duce la Ninive 3:1-3
b) mesajul lui Iona 3:4- 10
III. Nemulţumirea lui Iona capitolul 4
a) mânia lui Iona 4:1-5
b) răspunsul lui Iona 4:6-11

289
Hill, op.cit., p. 387-388.

194
 Temă importantă

Teodicee

Teodiceea se referă la compatibilitatea dintre suferinţă şi bunătatea lui Dumnezeu.290

Justificarea acţiunilor lui Dumnezeu (teodicee) este o temă frecventă în Vechiul Testament,
dar este discutată foarte rar în felul în care o găsim în cartea lui Iona. De mai multe ori,
israeliţii au pus întrebări lui Dumnezeu referitoare la atitudinea Lui în anumite situaţii. O
astfel de întrebare este formulată de Dumnezeu în Iona 4:4,9 „Ai dreptul să te mânii?”
Israeliţii au fost derutaţi deseori, datorită suferinţei care vine peste cel neprihănit,
suferinţă faţă de care Dumnezeu părea să nu are o atitudine corespunzătoare. În naraţiunea
lui Iona întrebarea este inversată, pentru că ea are în vedere toleranţa manifestată de
Dumnezeu faţă de cel rău. Cartea rezolvă problema prin afirmarea dreptului lui Dumnezeu
de a se mânia, dar şi de a acorda milă, după cum hotărăşte El.
Dreptatea lui Dumnezeu nu este negată atunci când El oferă har suplimentar. Acelaşi
răspuns a fost dat lui Habacuc, care este formulat şi în Noul Testament (Romani 3:25,
Matei 20:15). Dar Dumnezeu nu este obligat să ofere har la nesfârşit.
Până la urmă, pedeapsa lui va fi aplicată (conform Ieremia 13:14, Ezechiel 7:1-9).
Dumnezeu este liber să acţioneze după cum consideră El.

Ibidem, p.388.
290

195
 MICA

Titlul cărţii

Numele ‫ מיכה‬este o formă prescurtată a expresiei: „Cine este ca Yahweh?” Titlul se

referă la profetul care a rostit şi înregistrat profeţiile din carte. Mica era din localitatea
Moreşet, la 35 km Sud-vest de Ierusalim lângă oraşul filis tean Gat (care înseamnă tată).
Ştim puţine lucruri despre profet. Ieremia îl menţionează în 26:28, luându-l ca exemplu
pentru justificarea comportamentului său. Ieremia citează din Mica 3:9-12.

Autorul şi data scrierii cărţii

În general toţi teologi sunt de acord ca Mica este autorul primelor trei capitole. Teologii
liberali au contestat unicitatea acestei cărţi, susţinând că o parte din conţinutul ei a fost
scrisă de profetul Mica, iar o altă parte a fost adăugată mai târziu după exilul babilonian
586 î.C.291
Argumentul adus de aceştia a fost, faptul că profeţii dinaintea exilului nu au scris mesaje
de speranţă pentru evrei, deoarece ar fi diminuat impactul profeţiilor de judecată împotriva
lui Israel. O asemenea presupunere este nefondată, deoarece tot Vechiul Testament prezintă
prin alternanţă mesaje de judecată, urmate de mesaje de speranţă.
În legătura cu capitolele 4-7, cercetătorii au ridicat semne de întrebare cu privire la
paternitatea lor. Menţionarea Babilonului în această secţiune (4.6-8, 9-13) i-a determint pe
unii teologi să afirme că aceste pasaje au fost scrise mai târziu. Un contraargument în acest
sens este naraţiunea referitoare la alianţa lui Ezechia cu împăratul babilonian Merodac - 2
Împăraţi 20.12-19, ceea ce dovedeste ca Babilonul era un oraş important în vremea lui
Mica.
O ipoteză radicală referitoarea la autor este ca doar mesajele de ameninţare îi aparţin
lui Mica; mesajele de speranţa din carte sunt considerate ca fiind scrise de un autor din
perioada postexilica. Nu există argumente convingătoare în legătură cu teoria că un editor
de mai târziu ar fi adăugat material la profeţia lui Mica. În concluzie, nu avem motive
întemeiate să ne îndoim de faptul că Mica este autorul celor 7 capitole din carte.
Mica era dintr-o cetate mica, numită Moreset, care, în vremea respectivam se afla la
graniţa cu Filistia (aproximativ 50 km Sud-Vest de Ierusalim). Mica a fost contemporan cu
Isaia şi Osea. A profeţit în zilele lui Iotam, Ahaz, Ezechia, în ultima jumătate a secolului
al VIII-lea i.C. Mica este pomenit în alta parte în Vechiul Testament de Ieremia, după
aproximativ 200 ani (Ieremia 26.18-19). De aici rezulta faptul ca profeţiile lui Mica erau
cunoscute şi după mai bine de un secol.
Mica a slujit în perioada marii crize asiriene. Profeţiile lui Mica nu sunt datate.
Ca urmare e greu de identificat contextul istoric în care profetul a rostit aceste profeţii.
Se presupune ca evenimentul istoric în relaţie cu care Mica a profeţit, a fost invazia lui

291
Referitor la data şi autenticitatea cărţii vezi şi Hassell, op.cit., p. 106-117.

196
Sanherib în Iuda, din anul 701 i.C., care a culminat cu împresurarea Ierusalimului (2
Împăraţi19.25).
În acea vreme, succesul militar a lui Ozia a adus prosperitate economica în Iuda. Ca
urmare au apărut diferenţele de clasa, dintre bogaţi şi săraci. Cei bogaţi îi nedreptateau pe
săraci. Mica acuza în aceasta perioada nedreptatea şi religiozitatea falsă.
Mica a prezis evenimentul căderii Samaniei, în 1:6. Mica a profeţit în zonele rurale,
iar Isaia a profeţit în aceeaşi perioadă în capitală, la Ierusalim. În concluzie putem afirma
că Mica a profeţit între anii 750 – 686 î.C.

Scopul cărţii

Autorul descoperă faptul că Dumnezeu va judeca naţiunile lumii, inclusiv pe Israel,

formându-şi un popor pe care-l va curăţii şi peste care va pune un rege mesianic.292
Mica îl prezintă pe Dumnezeu, ca fiind suveran, controlând destinele naţiunilor.
Autorul face cunoscut faptul că Dumnezeu va ierta păcatele poporului Său, îi va izbăvi din
robie şi îi va pune intr-o poziţie privilegiată, datorită promisiunilor făcute de Dumnezeu lui
Avraam, părintele lor.
Mica este unul dintre putinii profeţi care si-a enunţat în mod explicit scopul: „Sa
declar lui Iacov nelegiurea şi păcatul lui Israel” (3.8).

Structurarea cărţii

Mica a profeţit intre anii 740-700 i.C., pentru cele doua împăraţi ale lui Israel (Iuda şi
Israel).293
In prima şi a treia secţiune, autorul foloseşte un limbaj juridic, în care Dumnezeu
se prezintă ca martor (1.2), apoi ca cel care aduce acuzaţii împotriva lui Israel (6.1-2).
Secţiunea din mijloc ( a treia) diferă de celelalte doua diviziuni amintite mai sus, prin
limbajul folosit.
După oracolul de speranţa, introdus prin expresia „in acea zi” (4.1,6), urmează trei
secţiuni introduse prin conectivul „acum” (4.9,11 şi 5.1), care prezintă crizele prezente. El
profeteste apoi despre eliberarea din criza (5.2-9) care conduce spre ultima secţiune, care
începe cu expresia „ în acea zi,” care vorbeşte despre o curatire a lui Israel în viitor (5.10-
15).

În ceea ce priveşte menţionarea cărţii Mica în Noul Testament, evanghelistul Matei

citează două versete din cartea Mica:
Mica 5:2 Matei 2:6
Mica 7:6 Matei 10:35-36
În Noul Testament se mai fac aluzii şi se folosesc fraze asemănătoare în opt locuri în
Evanghelii, şi în două locuri în celălalte scrieri: Romani 15:8 şi Apocalipsa 12:2

LaSor, op.cit., p. 362.

292

Pentru alte aspecte legate de structuarea cărţii vezi şi Prelipcean, op.cit., p. 282.
293

197
 O structurare a cărţii ar putea fi următoarea:294

1. Venirea judecăţii 1-2

este considerat şi ,,primul mesaj”
a. avertizare referitoare la venirea judecăţii 1:2-7
b. plângerea împotriva poporului 1:8-16
- plângerea profetului 1:8-9
- profetul îndeamnă poporul să plângă 1:10-16
c. păcatele lui Iuda 2:1-11
- păcatul naţiunii 2:1-2
- verdictul lui Dumnezeu 2:3-5
- păcatele profeţilor 2:6-7
- verdictul lui Dumnezeu 2:8-11
d. prevestirea strângerii, readucerii, poporului Israel 2:12-13

2. Binecuvântările din viitor – al doilea mesaj capitolul 3-5

a. binecuvântările vor urma după judecată capitolul 3 judecata
b. binecuvântările mileniului capitolul 4-5
- caracteristicile mileniului 4:1-8
- evenimentele dinaintea mileniului 4:9-5:1
- împăratul mileniului 5:2-15
- locul de naştere: Betleemul 5:2
- va fi veşnic 5:2
- va fi dintre evrei 5:3
- rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la copii lui Israel 5:3
- va conduce 5:4
- va avea o împărăţie liniştită, în pace 5:4
- va fi proslăvit până la marginile pământului 5:4; Matei 24
- va izbăvi pe Israel de Antihrist 5:5-15

3. Condamnări împotriva păcatului şi o promisiune

a binecuvântării – al treilea mesaj 6:1- 7:20
a. acuzaţii împotriva lui Israel 6:1-5
b. răspunsul lui Mica din partea lui Israel 6:6-8
- pocăinţa adevărată 6:6-7
- calea celui pocăit – ce vrea Dumnezeu de la noi - 6:8
c. judecata Domnului, datorită păcatului 6:9-16
d. rugăciunea lui Mica către Domnul
- Mica plânge pentru păcatele naţiunii 7:1-6
- încrederea lui mica în Dumnezeu 7:7-13
- o implorare a profetului ca Dumnezeu să-Şi
păstorească poporul 7:14-17
- declaraţia lui Mica referitoare la unicitatea
lui Dumnezeu 7:18-20

294
Vezi Thomas Edward McComiskey, The Expositor’s, vol. 7, op.cit., p. 401.

198
 Temă importantă

Eliberatorul

Faptul ca regele este descris în paralel cu Dumnezeu, i-a condus pe unii critici sa
afirme ca regele prezentat aici este Domnul (7.4-7).295 Alţii susţin ca paralela arata faptul ca
regele actioneaza în puterea Domnului. Deoarece versetul 12 din capitolul 1, menţionează
că ramasiţa a fost adunata intr-un singur loc, ar însemna că este vorba despre iudeii care au
fugit din toate oraşele lui Iuda şi s-au refugiat în Ierusalim, cu ocazia invaziei asirienilor,
în 701 i.C. Daca Mica se referă la acest eveniment, atunci înseamnă ca cel care a adus
eliberarea a fost Domnul.
In 5.2-9 eliberatorul este numit „conducător.” Mica afirmă că Eliberatorul vine din
Bethleem, ceea ce dovedeşte că el va fi din seminţia lui David. El este prezenta ca unul
care aduce eliberarea pentru ramasita lui Israel. Nu exista indoială ca Mica vorbeşte despre
împăratul davidic aşteptat, pe care noi îl numim Mesia. Dar există puţine indicii care sa
arate ca Mica a primit vreo revelaţie în legătura cu timpul în care aceasta persoana va
apărea pe scena istoriei, sau modul în care el îşi va îndeplini misiunea.
Autorul ne informează că eliberatorul va interveni după ce se va încheia judecata
iminenta (5.3). Noul Testament prezintă într-o nouă lumină profeţia lui Mica. Autorii
Noului Testament L-au considerat pe Isus cel născut în Bethleem, ca fiind „noul David.”

Hill, op.cit., p. 392-393.

295

199
 NAUM

Titlul cărţii
Numele ‫„ נחום‬Naum” înseamnă „mângâiere.” Naum este considerat autorul profeţilor
din această carte. Cartea Naum împreună cu Obadia se deosebesc de celelalte pentru că ele
se referă la o singură naţiune străină, pe tot parcursul cărţii. Obadia se referă la naţiunea
Edom, iar Naum profeţeşte împotriva cetăţii Ninive.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea sugerează faptul că autorul este Naum din Elcos (1.1).296 Aceasta localitate s-a
descoperit pe malurile râului Tigru la 30 km. Nord de Ninive. Numele lui este şi numele
unui oraş care a devenit în secolul I d.C., centrul misiunii lui Isus pe pamant, şi anume
Capernaum, care se traduce: „Satul lui Naum.” Teologii au presupus ca oraşul în care a
locuit Naum a fost Capernaum, dar că el a fost dus în exil împreuna cu alţi robi evrei de
către asirieni, şi aceşti exilaţi au fost colonizaţi în localitatea Elcos.
Nu se cunoaşte cu exactitate unde se afla această localitate. Au fost sugerate trei ipoteze:
− Se susţine că este vorba de localitatea modernă Alchiş, care se află la cca 30 Km
Nord de Ninive, dar nu avem argumente care să susţină faptul că profetul ar fi
trăit vreodată acolo – Ipoteza nu este suficient de bine argumentată, pentru a
putea fi acceptată.
− Ieronim susţine că Ecloş este localitatea El Kesei din Galileea, posibil localitatea
modernă El Kauzen, din Israel. Există însă semne de întrebare în legătură cu
relaţia profetului cu localitatea Galileea.

O tradiţie siriană mai veche, susţine că această localitate se află în Sudul ţării lui Iuda.
Autorul acestei tradiţii este rabinul Epifanius. Această tradiţie susţine că Elcoş se afla în teritoriul
tribului lui Simeon. Nu există suficiente dovezi pentru a susţine această ipoteză. Totuşi pe baza
versetului 15 (1:15) teologii susţin că Naum a profeţit pentru împărăţia lui Iuda.
În legătură cu data scrierii cărţii, unii teologi susţin că psalmul de la începutul cărţii
(1.2-8) a fost adăugat mai târziu. Totuşi nu exista dovezi care sa sustina aceasta teorie.
Secţiunea 1.2-8 s-a considerat o adugire mai târzie pe motivul ca în general cartile profetice
nu încep cu psalmi. Cartea nu prezintă informaţii in legatura cu data transmiterii profeţiilor.
S-a încercat stabilirea datei pe baza evidentelor interne ale cărţii.
Unii sugerează ca Naum s-a inspirat din Isaia, deoarece exista mai multe asemănări
în vocabular, expresii şi în temele tratate (de ex. „Picioarele celor ce aduc vesti bune şi
proclama pacea”; Naum 1.15; cf.Isaia 52.7).
Deoarece cartea nu ne da informaţii în legătura cu evenimentul căderii cetatii Ninive
(612 i.C.), s-a afirmat ca Naum a fost scrisă înainte de 612 i.C.
Versetul din Naum 3.8 vorbeşte despre Teba ca despre o cetate distrusa. Căderea Tebei
s-a petrecut în 663 i.C. (distrusa de către Asurbanipal - Asiria). Asirienii au parasit Egiptul
296
Consultă Archer, op.cit., p. 391-392, şi Carl E. Armerding, The Expositor’s, vol. 7, op.cit., p. 452-456.

200
în 650 i.C. Tinand cont ca Ieremia vorbeşte despre Teba ca despre o cetate înfloritoare
(Ieremia 46.25) rezulta ca ea era deja reconstruita, după anul 650 i.C.
Naum a făcut comparaţia intre Ninive şi Teba pentru a îi avertiza pe niniveni, care se
considerau invulnerabili ca şi tebanii, dar care pe vremea lui Naum au fost distruşi. Deci
rezulta ca Naum a profeţit înainte de reconstruirea cetatii. Naum a fost scrisă înainte de
605 i.C. Împăraţii lui Iuda în timpul cărora a profeţit Naum, au fost Manase (695-642) şi
Iosia (640-609 i.C.). Unii critici consideră că Naum a profeţit în vremea lui Iosia, deoarece
profeţia împotriva cetatii Ninive era favorabila împăraţiei lui Iuda, care a reuşit să scape
de asirieni. Aceasta profeţie nu putea sa fie favorabila lui Manase, care a fost cel mai
apostat dintre împăraţii lui Iuda (2 Împăraţi21.1-18). Dar trebuie reţinut faptul ca Manase
s-a pocăit spre sfarsitul vieţii lui (aproximativ în 625 i.C. - 2 Cronici 33.12-16).
Aceasta cronologie se potriveşte foarte bine cu datele referitoare la Teba. Ca urmare
cartea lui Naum ar putea fi datata intre 655-650 i.C. Cativa teologi afirma ca Naum a fost
scrisă imediat după căderea cetăţii Ninive (612), pentru a servi ca text la liturghia de Anul
nou a evreilor.

Scopul cărţii
Autorul cărţii a urmărit:
a. sa avertizeze cetatea Ninive de judecata ce îi asteapta;
b. sa îi încurajeze pe evreii, care au suferit mult datorita acestui duşman (asirienii).
Urma ca asirienii sa-si primească pedeapsa.
c. sa scoată în evidenţă suveranitatea lui Dumnezeu, care a fost demonstrata prin
aplicarea pedepsei, în cazul ninivenilor.297

Istoria asiriană
Istoria împărăţiei neo-asiriană începe o dată cu ascensiunea la tron a împăratului
Tiglat-Pileser al III - lea, care a domnit între anii 745-725 î.C. În timpul domniei lui imperiul
asirian stăpânea toată zona Cornului de aur, de la Golful Persic în Sud, de-a lungul râului
Tigru şi Eufrat, până la Marea Mediterană, iar hotarul din Vest fiind la Gaza.
Destrămarea Imperiului Asirian s-a petrecut în ultima decada a secolul al VII dar
decăderea a început pe la jumătatea acestui secol. Intre 640-630 i.C., controlul asirian a
slăbit datorita revoltelor. Cativa ani după moartea lui Asurbanipal (627) babilonienii si-au
recăpătat independenta. După 20 ani babilonienii împreuna cu mezii şi sciţii (hoarde din
munţii Armeniei care au invadat Mesopotamia) au desfiintat puternicul Imperiu Asirian.
Ceea ce a dus la desfintarea imperiului a fost în ultima instanţa căderea cetatii Ninive
(612). Cetatea a fost întemeiata de Nimrod la scurta vreme după potop (Genesa 10.11-
12). Ninive se afla la 500 km., Nord de Babilon. Cetatea era perla Imperiului Asirian;
splendoarea ei a fost depasita doar de Babilonul lui Nebucadnetar. Ninive a ajuns la apogeu
sub impartul Sanherib (704-681 i.C.) care a triplat mărimea oraşului facandu-l capitala
imperiului. El a construit un sistem de conducte de apa considerat unul dintre cele mai
vechi sisteme de alimentare cu apa. Sanherib a construit totodată un palat şi o biblioteca

Schultz, op.cit., p. 503-504.

297

201
ce conţinea peste 20.000 tablite de lut care conţineau printre altele şi poeme despre creaţie
(ex.Enuma Elis şi Epopeea lui Ghilgames).
Cu 150 ani în urma Dumnezeu a trimis pe Iona sa vestească mania Sa asupra cetatii,
care s-a pocăit. Dar după 150 ani Naum profeteste, însă locuitorii cetatii nu se mai pocăiesc.
Ca urmare Dumnezeu trimite pedeapsa peste niniveni (612) care au fost asediaţi de
Nabopolassar (Babilon) şi Cyaxares imparatul Mezilor (616-609 i.C). După un asediu de
doua luni, ajutaţi de fenomenul natural al inundaţiei râului care trecea prin cetate, aceştia
au reuşit sa cucerească cetatea.
Datorită conflictelor pe care le-au avut asirienii cu alianţa: Siria - Israelul de Nord în
734 î.C., Iuda şi Israelul de Nord au devenit vasalii asirienilor (Isaia 5:26-30). Zece ani
mai târziu, în 724 î.C. regele Osea al lui Israel s-a răsculat împotriva imperiului asirian.
Împăratul asirian din acea perioadă era Sargon al II – lea.
În această răscoală, Samaria a fost distrusă şi Sargon al II – lea a inclus împărăţia
Israelului de Nord în imperiul asirian, care până atunci plătea tribut asirienilor (2 Împ.
18). În această perioadă, împărăţia lui Iuda a rămas loială imperiului asirian, în vremea lui
Ezechia, Ahaz, Manase, Amon.
Toţi aceştia au adoptat cultura asiriană în perioada respectivă.
Imperiul asirian avea o metodă tiranică de control al popoarelor cucerite, care
includea pedepse ca: tăierea mâinilor, a picioarelor, în prezenţa mulţimilor, ceea ce îi ajuta
să controleze ţările subjugate. Din această cauză ei au inspirat groaza în aceste popoare.
Din punct de vedere religios şi economic, putem afirma că imperiul asirian avea o cultură
deosebită, din punct de vedere al arhitecturii, al descoperirilor ştiinţifice în medicină,
matematică şi astronomie. Acest lucru este susţinut de mii de texte din Biblioteca lui
Assurbanipal. După perioada de ascensiune din vremea lui Tiglat Pileser supremaţia
imperiului asirian a durat mai mult de un secol, până înainte de 612 î.C., când babilonienii
împreună cu mezii s-au răsculat şi au distrus cetatea Ninive.
De fapt, declinul imperiului a început din 626 î.C., când Nabopolassar a cucerit cetatea
Babilon şi a inaugurat Imperiul Neo-babilonian.

Structurarea cărţii
Cartea face parte din profeţiile de judecată a naţiunilor străine. În Vechiul Testament
au mai existat şi alţi profeţi care au profeţit împotriva naţiunilor străine, cum ar fi: Amos,
Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Ţefania. Însă profeţii menţionaţi mai sus nu au dedicat întreaga
lor carte profeţiilor împotriva naţiunilor. În această ultimă categorie am putea include şi
cartea lui Iona, care conţine o profeţie împotriva cetăţii Ninive.
Se pare că Naum a profeţit cu puţin timp înaintea nimicirii cetăţii Ninive, 612 î.C.
Babilonienii împreună cu mezii s-au unit şi au luptat împotriva cetăţii Ninive, care în anul 612
î.C., după o perioadă de trei luni de lupte şi asediu a căzut. Cetatea Ninive a fost cucerită, templul
şi oraşul întreg a fost distrus. În cronicile babiloniene nu se menţionează acest eveniment.
Specialiştii susţin ca Naum a dat dovadă de un deosebit talent poetic.298 Pasajul din
1.2-11 este scris sub forma de acrostih imperfect. Naum foloseşte ironia (2.1; 3.14) când
descrie evenimentele căderii cetatii Ninive. El foloseşte de asemenea multe figuri de stil
(de exemplu Israel este comparat cu o vizuina de lei - 2.11; 3.4-7).
298
LaSor, op.cit., p. 446-447.

202
 Prin tema abordata, cartea nu este de cea mai mare importanta teologica, deoarece
profeţia referitoare la distrugerea unui duşman (Asiria) nu este de aceeaşi importanta cum
este de exemplu relaţia omului cu Dumnezeu (ex. Iov, Isaia şi Habacuc). Totuşi frumuseţea
Scripturii consta şi în faptul ca aceste carti se completează reciproc.
Alţi teologi au susţinut că această carte reprezintă o liturghie pe care Naum a scris-o
cu ocazia anului nou.

O împărţire sumară a cărţii ar putea fi următoarea: 299

1. Caracterul lui Dumnezeu exprimat în calitatea Lui de

Răzbunător şi Salvator 1:2 – 8
a. ca Răzbunător 1:2 – 3a
b. ca şi Suveran 1:3b – 5
c. Întrebare retorică 1:6
d. Dumnezeu în relaţie cu cei credincioşi 1:7
e. Dumnezu în relaţie cu duşmanii 1:8
2. Caracterul lui Dumnezeu manifestat în răzbunare împotriva
cetăţii Ninive şi milă faţă de Iuda 1:9 - 2.2
a. adresare către Ninive 1:9 – 11
b. adresare către Iuda 1:12 – 13
c. adresare către Ninive 1:14
d. adresare către Iuda 1:15
e. adresare către Ninive 2:1
f. mângâiere pentru Iuda 2:2
3. Caracterul lui Dumnezeu, manifestat în căderea cetăţii Ninive 2:3 – 3:19
a. descrierea asediului 2:3 – 9
b. ironie împotriva cetăţii Ninive 2:10 – 12
c. o adresare către Ninive 3:1
d. ameninţare către Ninive şi descrierea asediului 3:2 – 4
e. o adresare către Ninive 3:5 – 6
f. plângere faţă de cetatea Ninive 3:7
g. o adresare către Ninive 3:8 – 13
h. pregătirea pentru asediu 3:14 – 17
i. o adresare către împăratul Asiriei 3:18 – 19

Teme importante
Portretul lui Dumnezeu în Naum

Cum putem explica acest contrast în descrierea caracterului lui Yahweh?300 Influenţat
de filosofia postmodernă care promovează relativitatea adevărului, Brueggemann se
simte confortabil să accepte coexistenţa vocilor contradictorii în societate, şi implicit şi

Hassell, op.cit., p. 221-222.

299

Consultă Walter Brueggemann, Theology of the Old Testament: Testimony, Dispute, Advocacy, (Minneapolis:
300

Fortress Press, 1997), şi Handaric, Tratat, op.cit., p. 311-313.

203
în textul biblic. Pe de o parte, el vorbeşte despre vocea celor care susţin mărturia de bază
din Israel, iar pe de altă parte, recunoaşte existenţa unei contramărturii care ar contesta
afirmaţiile mărturiei de bază. Brueggemann susţine că el refuză să se ocupe de dimensiunea
ontologică prezentă în textul biblic, însă în realitate el propune o perspectivă ontologică
proprie, şi anume, el caută să explice lumea textului biblic impunând modelul ontologic
postmodernist, pe care îl considerăm reducţionist, în sensul că Versetele 2 şi 3a din Naum
1 trebuie considerate ca descriind un Dumnezeu capricios, care în mod imprevizibil este
când „gelos şi răzbunător...şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui.” , când „îndelung răbdător şi
bogat în bunătate.”
În opinia lui Brueggemann, Yahweh este liber să se comporte în acest fel, cum de altfel
orice fiinţă umană are dreptul la autodeterminare. Ca urmare el nu mai simte nevoia de a
armoniza comportamentul divinităţii cu realitatea ontologică care Îl determină să acţioneze
uneori cu bunătate şi alte ori cu răzbunare.
Însă cele două portrete ale lui Yahweh prezentate în Naum vizează două categorii
de oameni. Este vorba de cei credincioşi, care vor să audă promisiunea lui Dumnezeu de
a-şi manifesta bunătatea faţă de cei care se încred în El, iar pe de altă parte, Dumnezeu se
prezintă ca fiind drept, judecându-i pe cei care Îl nesocotesc.

Asirienii în Vechiul Testament

Asirienii foloseau tactica de a intimida victimele din imperiul lor prin promovarea
unei politici care avea rolul de a crea impresia că sunt invulnerabili în faţa popoarelor
subjugate. Despre frica pe care ei eu inspirat, s-au păstrat mărturii în intergul Orient
Apropiat. Asiria reprezenta mândria regiunii geografice respective.301 Deşi babilonienii
sunt responsabili pentru distrugerea Ierusalimului şi a Templului, ei nu pot fi comparaţi cu
asirienii în brutalitatea lor. Politica lor militară barbara şi practicile asirienilor de terorizare
a naţiunilor Orientului Apropiat a durat mai mult de două secole.
Împotrivirea unei naţiuni faţă de stăpânirea asiriană avea consecinţe grave. Asirienii
aplicau pedepse crude în public faţă de cei care s-au răzvrătit. Acest război psihologic a
adus rezultatele dorite de asirieni şi anume la reducerea interventilor militare. Supunerea
prin instituirea groazei era mult mai simplu de realizat. Duşmanii erau jupuiţi de piele, arşi
de vii, li se tăiau anumite mâinile şi picioarelem precum şi anumite parti ale feţei. Deşi
apelau la acest tratament dur pentru cei mai rebeli, putem fi siguri ca profeţia distrugerii
cetatii Ninive a stârnit putina mila din partea victimelor acestora.
Naum a fost cel care a anunţat că Dumnezeu va cere socoteală Asiriei, pentru
brutalitatea ei. În acest fel Naum apăra dreptatea lui Dumnezeu şi proclama suveranitatea
Lui. Imperiile se ridica şi cad la porunca Lui. De-a lungul istoriei fiecare naţiune îşi
primeşte plata cuvenita. Ceea ce s-a întâmplat cu asirienii, reprezintă un exemplu standard
al teologiei Scripturii lui Israel referitoare la istorie, astfel incat nimeni nu va crede istoria
este independentă de voinţa lui Dumnezeu.

301
Hill, op.cit., p. 398.

204
 HABACUC

Titlul cărţii

Nu se ştie cu exactitate originea acestui nume. În limba asiriană există o plantă numită
„hamba cucu.” Cuvântul ebraic ‫„ חבקוק‬Habacuc” se poate traduce prin „imbratisare” sau
„cel ce imbratiseaza” pe Yahweh.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea nu prezintă nici o informaţie istorica sau genealogica în legătură cu autorul sau
data scrierii cărţii. Acest lucru a generat o paleta larga de speculaţii referitoare la mesajul
profetului şi la data transmiterii profeţiei. O tradiţie menţionata în Apocrifa, intitulata „Bel
şi Dragonul” vorbeşte despre „Ambakom” (forma greceasca a numelui lui Habacuc), fiul
unui om numit Isus din tribul lui Levi. Nu avem însă argumente care sa sustina sau sa
contrazică aceasta ipoteză.
Există mai multe legende legate de persoana lui Habacuc.302
Tradiţia ebraică susţine că profetul Habacuc a venit cu hrană la Daniel când era în
groapa cu lei.
O altă tradiţie susţine că Habacuc a trăit în vremea împăratului Manase, împreună cu
Ioel şi Naum.
O altă tradiţie ebraică susţine că Habacuc a fost un profet liturgic, care slujea la templul
din Ierusalim, şi în timpul slujbei sale a avut această viziune. Această ipoteză este susţinută
de afirmaţiile făcute de profet în capitolul 3:1,19b, unde ne sunt date informaţii referitoare
la modul în care să se cânte rugăciune prorocului Habacuc din capitolul 3. Ultima ipoteză
este cea mai acceptată de specialişti.
În ceea ce priveşte data scrierii, au fost sugerate diferite date de scriere a cărţii,
începând cu anul 700 i.C. (Sanherib) şi până în anii 300 i.C. (Alexandru Macedon). Cea
mai concludenta dovadă interna care ne-ar putea ajuta sa stabilim data este referinţa la
invazia babilonienilor în Iuda (1.6).
Cea mai timpurie data de scriere posibila ar fi anul 625 i.C., când Nabopolassar s-a
urcat la tronul Babilonului, aceasta fiind la începuturile imperiului neo-babilonian. Cea
mai târzie data posibila ar fi 598 i.C., anul dinaintea atacului lui Nebucadnetar împotriva
lui Iuda din zilele lui Ioiachim (609-598). În 597 Ioiachim este dus în robie. Descrierea
invaziei în Iuda a armatei caldeene (1.6-11) ar putea sugera ca dată de scriere a cărţii anul
605 i.C. În 605 la Charchemis armata lui Nebucadnetar i-a înfrânt pe egipteni.
Teologii nu au ajuns la un consens în legătură cu data profeţiei. Cei mai mulţi o
plasează între 625 şi 586 î.C. Argumentul care susţine această datare este Habacuc 1:6 care
îi menţionează pe caldei sau babilonieni, ca o naţiune deosebită, strălucitoare.
Din informaţiile istorice seculare, cunoaştem că babilonienii au devenit o naţiune
puternică începând cu 626 î.C., odată cu urcarea la tron a împăratului Nabopolassar.
Harrison, op.cit., p. 931.
302

205
 Alţi teologi susţin că referirea la caldeeni este o eroare, pentru că de fapt profetul se
referă la grecii din vremea lui Alexandru cel Mare, autorul trăind în această vreme: 331
î.C.
Alţi teologi susţin că Habacuc a profeţit înainte de anul 608 î.C. deoarece condiţiile
pe care la prezintă profetul se potrivesc cu cele de după moartea lui Iosia şi invazia
babilonienilor în Iuda.
În concluzie putem afirma că cea mai probabilă dată de scriere a profeţiei lui Habacuc
este între 612 î.C. şi 586 î.C.
Unii sugerează ca data de scriere 630 i.C., în perioada lui Iosia (640-609 i.C.).303 În
acest caz, Habacuc a fost contemporan cu Ieremia.

Contextul istoric al cărţii

Asurbanipal a venit la tronul Asiriei în 668 i.C., şi a moştenit un imperiu care era în
culmea gloriei. Către sfarsitul domniei sale, imperiul a început sa decada, iar căderea lui
totala s-a petrecut cativa ani mai târziu.304
Probleme au apărut inca din anii 650 î.C., când Psametichus I, Faraonul egiptean,
a început sa-i alunge pe asirieni din Egipt. Asurbanipal nu a fost în măsura sa împiedice
aceasta acţiune, deoarece el era preocupat in mare măsura de războiul civil din Sudul
imperiului. Acolo fratele lui, Shamash-shum-ukin, ajutat de elamiti şi caldeeni, a încercat
sa preia controlul asupra Babilonului şi sa stabilească o împăraţie independenta. Cu toate
ca aceasta încercare a fost fără succes, speranţa în independenta nu a încetat odată cu
Shamash-shum-ukin.
Aceasta regiune a rămas instabila până la căderea Asiriei. Neliniştea a persistat în
imperiu în timpul domniei lui Asurbanipal deşi Asiria a continuat sa mentina controlul în
imperiu.
Prin 630 î.C., Asurbanipal a cedat domnia fiului sau Ashur-Etil-Ilani. Nu se cunoaşte
daca tronul a fost cedat voluntar sau nu. După moartea lui Asurbanipal în 627 î.C. oraşul
Babilon a fost împresurat de armata lui Sin-Shar-Iskun, fratele lui Ashur-Etil-Ilani. Un an
mai târziu caldeenii l-au înlăturat pe Sin-Shar-Iksun şi au stabilit astfel un stat babilonian
independent sub domnia lui Nabopolasar. El a fost acela care va duce Orientul Apropiat sub
controlul babilonian şi va incredinta noul imperiu fiului său Nebucadnetar.
Aceste zile, în care se urmarea preluarea puterii de la Asirieni, au constituit contextul
istoric al profeţiei lui Habacuc. Puterea asiriana a continuat sa se dezintegreze. În aceasta
vreme reformele tanarului imparat Iosia au început în Iuda. Nefiind împiedicat de Asirieni,
Iosia a încercat sa creeze un cadru propice pentru reîntoarcerea poporului la legământul cu
Dumnezeu.
Habacuc împreună cu Naum şi Ţefania, au profeţit în secolul al VII - lea î.C.
Situaţia poporului lui Dumnezeu în perioada respectivă, s-a înrăutăţit datorită faptului
că după reformele lui Ezechia din 715 până în 687 î.C., poporul a pierdut orice speranţă,
deoarece urmaşul la tron al lui Ezechia, a fost fiul său Manase, care a domnit mai bine de
50 de ani şi a reintrodus toate practicile închinării păgâne în Iuda. Ca urmare s-a pierdut
orice urmă de reformă iniţiată de tatăl său, Ezechia.
303
LaSor, op.cit., p. 449.
304
Vezi Hassell, op.cit., p. 174-176 şi Carl Armerding, The Expositor’s, vol. 7, op.cit., p. 493-494.

206
 Aceeaşi politică a fost urmată şi de succesorul la tron al lui Manase, Amon, între 642-
640 î.C., (2 Împăraţi 21:3-12). După Amon, a urmat la tron un împărat bun, Iosia, 640-608
î.C., fiind considerat unul din cei mai mari regi ai lui Iuda. Iosia fiind influenţat de profeţii
care desfăşurau o activitate foarte intensă în perioada aceea: Ieremia, Naum,Ţefania,
Habacuc, a iniţiat mai multe reforme religioase, dar din păcate ele n-au avut un efect de
lungă durată, pentru că poporul a fost marcat de idolatria, pe care au practicat-o mai bine
de jumătate de secol.
În anul 608 î.C. Iosia a fost ucis în bătălia de la Meghido (Armaghedon, valea Izreel,
de la Muntele Carmel - este o fâşie orizontală, până la Iordan) de către Faraonul Neco. În
locul lui Iosia, Faraonul a pus pe fiul său Ioahaz, care a domnit doar 3 luni, fiind înlocuit cu
fratele lui Ioiachim din 608-598 î.C. Ioiachim a avut puţin interes faţă de reformele tatălui
său, ca urmare, poporul a revenit la idolatria dinaintea lui Iosia.

Scopul cărţii

Cartea abordează problema dreptatii lui Dumnezeu la nivel naţional şi internaţional:

(a) la nivel naţional Habacuc se întreabă cum se poate ca Dumnezeu sa nu pedepsească pe
Iuda pentru pacatele ei, iar (b) la nivel internaţional se pune întrebarea de ce Dumnezeu
foloseşte pe babilonieni, o natinue mai păcătoasa decât Iuda, ca instrument de pedepsire a
poporului ales.

Structurarea cărţii

După mai bine de un secol, Asiria a intrat în declin, care a fost ireversibil începând
cu anul 630 i.C. Habacuc se intreba în aceste condiţii cum se poate ca Dumnezeu sa stea
nepasator şi Iuda sa ramana nepedepsita. Dumnezeu îi revelează lui Habacuc ca de aceasta
data babilonienii vor fi instrumentul folosit de Dumnezeu pentru pedepsirea lui Iuda.
Habacuc ramane totuşi nemulţumit de faptul ca Dumnezeu foloseşte pentru a pedepsi pe
Iuda pe babilonieni, o naţiune mai păcătoasa decât Iuda.305
Cartea „Habacuc” se aseamănă oarecum, cu „Iov,” în subiectele tratate. Ambele carti
tratează dreptatea lui Dumnezeu. În ambele carti răspunsul autorilor la întrebările lor se
găseşte în maretia persoanei lui Dumnezeu.
Spre deosebire de Iov, Habacuc primeşte câteva răspunsuri clare la întrebările sale
şi anume: (1) Cine va fi nuiaua de pedepsire a lui Iuda? (2) Modul în care dreptatea lui
Dumnezeu straluceste în ciuda faptului că în prezent nu pare sa fie corect, ca Babilonul sa
pedepsească pe Iuda. Şi în Habacuc, ca şi în Iov, iese în evidenţă faptul ca scurtimea vieţii
ne împiedica sa găsim răspunsurile corecte cu privire la viaţa.

O împărţire a cărţii poate fi următoarea:
1. Prima plângere a profetului 1:1-4
2. Primul răspuns al lui Yahweh 1:5-11
3. A doua plângere a lui Habacuc 1:12-17

Vezi şi Prelipcean, op.cit., p. 291-292.

305

207
 4. Al doilea răspuns al lui Yahweh 2:1-20
- profeţia propriu-zisă 2:3-5
- cîntecul vaietelor pt. caldeeni 2:6-20
vai datorită agresiunii 2:6-8
vai datorită exploatării 2:9-11
vai datorită violenţei 2:12-14
vai datorită atrocităţilor 2:15-17
vai datorită idolatriei 2:18-20
5. Rugăciunea lui Habacuc 3
- rugăciunea propriu zisă 3:1-2
- teofania 3:3-15
- mărturia de credinţă a profetului 3:16-19

Teme importante

Supravieţuirea celui credincios

Dumnezeu îi arata lui Habacuc ca judecata nu este scopul final pe care El îl are cu omul.
Scopul lui Dumnezeu este păstrarea unei ramaşiţe. Dezamăgirea lui Habacuc în legătura cu
soarta celui neprihănit (1.3) l-a determinat pe Dumnezeu sa formuleze promisiunea că „cel
neprihănit va trai prin credinţă” (2.4).
Baza supravieţuirii lor va fi credinţa, şi anume totala lor dependenta de Yahweh.
Acest principiu va fi preluat în Noul Testament, devenind baza pentru doctrina cheie a lui
Pavel: justificarea prin credinţa (Romani 1.17; Galateni 3.11; Evrei 10.38 - Genesa 15.6 şi
Habacuc 2.4). Habacuc se referea la modul în care poporul lui Dumnezeu va supravieţui
invaziei babilonienilor, iar Pavel foloseşte acest citat pentru a formula principiul universal
al salvării – prin credinţă.

Interogarea lui Dumnezeu

Ca şi în cazul lui Iov, exemplul lui Habacuc dovedeşte ca cel ce se indoieste în
mod sincer procedează mai corect decât credinciosul superficial. Habacuc a fost intrigat
de modul în care Dumnezeu a acţionat. Revelaţia lui Dumnezeu pentru Habacuc a creat
semne de intrebare pentru profet. Aceste semne de întrebare au condus în final spre o
credinţă veritabilă. Prin întrebările acestea, Dumnezeu l-a ajutat pe Habacuc să se apropie
de Dumnezeu, şi să Îl cunoască mai bine (vezi Habacuc 3).

208
 TEFANIA

Titlul cărţii

Tefania ‫ צפניה‬este numele profetului care a rostit profeţiile din cartea care poartă acest
nume, şi el se traduce prin: „ascuns de Yahweh.”306 Numele profetului se potriveşte cu viaţa
lui care a fost ascuns, protejat de Yahweh în perioada de apostazie din vremea lui Manase.

Autorul şi data scrierii cărţii

Cartea ne informează că autorul ei a fost Ţefania. În text este prezentată familia din
care făcea parte profetul. Este singura carte profetică care prezintă spiţa neamului unui
profet până la al patrulea strămoş (Ţefania 1:1).
Cei mai mulţi comentatori susţin că Ţefania a fost locuitor al Ierusalimului. Se bazează
pe versetele 1:4 şi 1:10-11. Pe baza acestor versete teologii susţin că detaliile prezentate
demonstrează faptul că el a fost locuitor al Ierusalimului. Ţefania 1:1 îl identifică pe profet,
ca un urmaş al lui Ezechia.
Tradiţia ebraică susţine că profetul a fost un urmaş al împăratului Ezechia, care a domnit
între 715-687 î.C. Faptul că autorul încheie lista genealogică cu Ezechia, demonstrează că
acesta a fost o figură importantă.
Alţi teologi susţin că e vorba de o altă persoană, şi aduc ca argument faptul că acest
nume era foarte frecvent în Iuda.
Părerea tradiţiei evreieşti, referitoare la originea regală a profetului Ţefania, poate fi
susţinută. În cazul acesta, Ţefania a fost stră-stră-nepotul împăratului Ezechia.
Prin profeţiile sale, Ţefania a întrerupt tăcerea de o jumătate de secol care a persistat
în vremea celui mai rău imparat al lui Iuda: Manase (697-642 i.C., 2 Împăraţi 21). În
vremea lui apostazia a ajuns la culme în Iuda. El a finanţat planul pentru introducerea
sincretismului religios în tara. Tot el a decretat închinarea oficiala la Baal, favorizând
totodată şi alte practici religioase păgâne ale canaanitilor.
Iuda nu va mai reuşi niciodată sa-si revină în mod complet în urma acestei îndepărtări
de Yahweh, cu toate ca mai târziu (621) Iosia a iniţiat o reforma în Iuda şi a îndepărtat
sincretismul religios existent.
Tefania a profeţit în acest context istoric în perioada reformelor lui Iosia. Deoarece
Manase a persecutat pe adevaratii credincioşi din împăraţie şi mai ales pe lideri (profeţi şi
preoţi), în perioada lui Manase, o perioada de 50 de ani, nici un profet nu a mai profeţit în
Iuda de la Isaia. După mai bine de o jumătate de secol, în perioada lui Iosia, Dumnezeu îl
trimite pe Tefania sa profeteasca. Numele lui Tefania se potriveşte cu chemarea şi vremea în
care el a profeţit. El a fost acuns de Domnul ca sa supravietuiasca prigoanelor lui Manase.
Referitor la data scrierii profeţiei, se presupune ca Tefania a profeţit înainte sau după
reformele lui Iosia (628 sau 622 i.C., 2 Cronici 34.3,8). Argumente în favoarea acestei
ipoteze:307

Archer, op.cit., p. 393.

306

Hill, op.cit., p. 406.

307

209
 - Tefania 1.4-6 pare sa se refere la evenimentele din vremea reformei lui Iosia (2
Împăraţi 23.4-7);
- Ţefania 1.4 se poate referi la o ramasita a închinătorilor lui Baal din Iuda. Acest
verset sugerează plasarea profeţiei intre cele doua reforme. Tefania a umarit sa îl încurajeze
pe Iosia pentru a-si duce la îndeplinire reformele concepute.
- Anul 627, ca data de scriere a profeţiei se potriveşte cu evenimentele care au avut
loc pe plan internaţional în acea vreme. În 627 moare Asurbanipal, ultimul mare imparat
asirian. Cu un an mai târziu Babilonul îşi cucereşte independenta. Aşa ne explicam faptul
ca Tefania a profeţit în 2.13-15 împotriva cetatii Ninive.

Contextul istoric al cărţii

Cartea poate fi analizată luând în considerare următorii factori :

- problemele interne care existau în Iuda, pe care le descrie şi profetul Habacuc.
- invazia sciţilor în perioada respectivă: în Mesopotamia şi Palestina
- schimbarea puterii în Orientul Apropiat, şi anume babilonienii devin forţa cea mai
puternică în zonă. În acea perioadă, Sargon, împăratul Asiriei cucereşte Samaria în 721
î.C., şi subjugă regatul lui Iuda care devine un stat vasal al asirienilor. Această situaţie
durează începând cu domnia lui Ahaz, 735 î.C. şi continuând cu domnia lui Manase 687
î.C. şi Amon 642-640 î.C. În această perioadă, Iuda practică tot mai mult politeismul.
Profetul Ţefani este trimis de Domnul să profeţească imediat după această perioadă,
în vremea împăratului Iosia.308 Teologii susţin că misiunea lui Ţefania poate fi asociată cu
ameninţarea sciţilor, care urmau sa invadeze Palestina.
Însă cartea nu menţionează niciodată numele sciţilor, ca reprezentând un potenţial
pericol pentru Iuda.
Sciţii, nomazi din lanţurile muntoase din Asia, au pătruns în valea Mesopotamiei,
în secolul al VIII – lea î.C., prin Caucaz. Era un popor violent. Iniţial a luptat împotriva
asirienilor la graniţa de Nord a impărăţiei asiriene. Mai târziu s-au aliat cu aceştia şi au
luptat împotriva mezilor. Dacă informaţia dată de Herodot este corectă, sciţii au pătruns şi
în Palestina, în vremea respectivă, ajungând până la hotarele Egiptului, unde s-au lovit de
armata Faraonului Psameticus.
Istoricii observă că de-a lungul timpului, Orientul Apropiat a experimentat foarte
rar pacea în zonă, însă secolul al VII-lea î.C., este recunoscut ca fiind una din cele mai
frământate perioade din istoria acestei regiuni. În această vreme, Egiptul a fost controlat
pentru scurt timp de către asirieni, sub domnia lui Esarhadon, care a domnit între 681-669
î.C., şi fiul său Assurbanipal, 669-627 î.C. Imediat după această perioadă, babilonienii au
început să invadeze Asiria, cucerind capitala Asur. În anul 612 î.C., babilonienii luptând
alături de mezii au cucerit Ninive. Principalii regi care au avut o influenţă deosebită în
zona respectivă în această perioadă, au fost regii neo-babilonieni: Nabopolassar 626-605
î.C., Nebucadneţar 605-562 î.C.; ultimul a cucerit Ierusalimul şi a deportat poporul lui
Iuda (Ieremia 52:28-30). Nabonidus 556-539 î.C. Cirus -persanul, în anul 539 î.C., a dat
decretul de reîntoarcere a evreilor din exil.

308
Vezi şi Hassell, op.cit., p. 165-167.

210
 Scopul cărţii

Scopul lui Tefania a fost sa determine pe Iuda sa îşi schimbe atitudinea fata de
Dumnezeu. Profetul încearcă sa determine pe Iuda, prin pronunţarea judecaţii lui Dumnezeu
asupra rautatii poporului. Tefania anunţa, de asemenea, intenţia lui Dumnezeu de a restaura
pe Iuda.
Profetul Ţefania arată că Dumnezeu este în controlul întregii lumi, în ciuda aparenţelor,
care susţin contrariul. Dumnezeu va dovedi acest lucru în viitor, în ziua Domnului, când va
aduce pedeapsa peste toţi cei care n-au ascultat de El.

Structurarea cărţii

Dumnezeu nu anunţă doar intenţia Lui de a pedepsi pe Iuda ci şi intenţia Lui de a

restaura pe Iuda. Mesajul lui Tefania s-a concentrat asupra zilei Domnului despre care el
afirma ca este foarte aproape.309
Tefania declara ca Iuda va fi judecată, dar el nu specifica modul în care va fi pedepsită
(prin asediere, exil şi ameninţare din partea babilonienilor). Dimensiunea universala a
judecaţii despre care vorbeşte Tefania, reprezintă o contribuţie semnificativa la înţelegere
conceptului de judecata universala a lui Dumnezeu. Dumnezeu intentioneaza sa judece pe
toate naţiunile. În afara de Amos, Tefania este singurul dintre profeţi mici care a pronunţat
judecata împotriva naţiunilor.
Judecarea lui Iuda e considerata doar o etapa din programul general al lui Dumnezeu
cunoscut sub numele de „Ziua Domnului”.

Un mod de organizare a cărţii poate fi următorul:310

Titlul 1:1
Ameninţare adresată lui Iuda
- iminenţa distrugerii universale 1:2-6
- pedeapsa împotriva anumitor persoane 1:7-9
- pedeapsa împotriva cetăţii 1:10-13
Ziua Domnului 1:14-2:3
- o zi de mânie 1:14-18
- o posibilă evitare a mâniei Domnului 2:1-3
Condamnarea naţiunilor străine 2:4-15
- Filistia 2:4-7
- Moab şi Etiopia 2:8-12
- Asiria 2:13-15
Ultimul mesaj de avertizare, către Ierusalim 3:1-7
- rebeliunea şi păcatul Ierusalimului 3:1-2
- corupţia conducătorilor şi consecvenţa Lui Yahweh 3:3-5
- refuzul de a învăţa din exemplul altora 3:6-7

Consultă Halley, op.cit., p. 374-475.

309

Larry Lee Walker, The Expositor’s, vol. 7, op.cit., p. 543.

310

211
 Mesajul glorios de restaurare 3:8-20
- mînia lui Yahweh împotiva naţiunilor 3:8
- restaurarea comunicării 3:9-10
- păstrarea rămăşiţei lui Israel 3:11-13
- promisiunea escatologică de restaurare a Ierusalimului 3:14-20

Temă importantă

Ziua Domnului

Poporul lui Iuda şi Israel priveau ziua Domnului ca o zi a bucuriei pentru ei.311 Ei
aşteptau ca duşmanii lor sa fie nimiciţi, iar naţiunea lui Israel sa devină conducătoarea
naţiunilor, având în frunte un imparat davidic care va domni peste un mare Imperiu. Mai
înainte, profeţi cum ar fi Amos, au criticat acest optimism fals insistând sa spună ca şi israeliţii
vor fi consideraţi duşmanii lui Dumnezeu, care vor fi vrednici de pedeapsa (Amos 5.18-20).
Numai după ce pedeapsa va fi aplicata şi curatirea îndeplinită vor urma binecuvântările.
Astfel ca ziua Domnului avea intelesul de apropierea judecaţii lui Dumnezeu asupra lui
Israel şi a lui Iuda. Dar împlinirea deplină a acestei profeţii presupune şi o noua ordine în
viitor, când poporul va fi curatit şi restaurat.
În ziua Domnului se face dreptate. Aceasta zi este avantajoasa pentru cei asupriţi, dar e
o zi a mărturisirii nelegiuirilor pentru opresori. Ea are implicaţii politice, sociale, spirituale
şi cosmice, în sensul ca putem asista la schimbarea condiţiilor prezente. De exemplu, foştii
conducători vor slujii pe cei care le-au fost iniţial vasali; săracul va fi pus intr-o poziţie mai
înalta decât bogatul, care l-a exploatat. Oamenii vor chema din nou Numele Domnului. Va
fi întuneric chiar şi la mijlocul zilei. Aceasta răsturnare neaşteptată a lucrurilor este tema
literaturii profetice care vorbeşte despre ziua Domnului.
Despre Ziua Domnului vorbeşte şi Amos, care o descrie ca pe o zi de întuneric şi
nu de lumină (compară Amos 5 şi Ţefania 1:15). Ţefania îndeamnă pe Iuda la tăcere
înaintea Domnului Dumnezeu, având în vedere apropiata şi îngrozitoarea zi a Domnului
(Ţefania1:7). GURA! Înaintea Domnului!
Această zi este descrisă de Ţefania ca
o zi de sacrificiu 1:8,
ca o mare zi a Domnului 1:14;
o zi de mânie a Domnului 1:18;
o zi de întuneric 1:15-16;
o zi în care se va auzi strigătul de luptă 1:15-16;
Nu putem să stabilim dacă profetul cunoştea timpul în care Dumnezeu va aduce acestă
zi. Profetul anunţă însă că această zi este aproape. În 1:14 se repetă cuvântul “aproape.”
În această zi Dumnezeu nu va pedepsi numai pe Iuda, ci şi pe celelate naţiuni. În Ziua
Domnului, profetul anunţă ca Dumnezeu va da şi mântuire, izbăvire pentru Iuda (2:7), dar
şi pentru alte popoare (2:11; 3:9).
Conceptul de Ziua Domnului, prezentat în Ţefania, are în vedere reîntoarcea evreilor
din exil. Conceptul a devenit şi baza escatologiei profetice, care are în vedere istoria mai
îndepărtată a poporului lui Dumnezeu (perioada bisericii, evangheliei, a vieţii bune).
Hill, op.cit., p. 408-409. Consultă şi Hassell, op.cit., p. 172.
311

212
 HAGAI

Titlul cărţii

Cartea poartă numele autorului. Numele ‫ חגי‬Hagai înseamnă sărbătoare. Nume

similare pentru persoane avem şi în latină (Festus) şi în greacă (Hilary). Probabil că Hagai
s-a născut într-o sărbătoare a evreilor.

Autorul şi data scrierii cărţii

Se cunosc puţine lucruri despre Hagai. Ştim că a fost contemporan cu Zaharia.

Epifanus, un călugăr ascet şi episcop de Salamis (315-403 d. Cr.), scrie că Hagai a fost
printre cei întorşi din exil sub conducerea lui Şeşbaţar. El nu a fost menţionat în lista celor
reîntorşi din exil, din Ezra 1, 2.
Tradiţia ebraică susţine că Hagai, ca şi Zaharia şi Maleahi, slujea la Templu şi făcea
parte din organizaţia care se ocupa cu refacerea religioasă şi morală a comunităţii lui Iuda,
de după exil. Organizaţia se numea „Marea Sinagogă.”
Anumiţi teologi susţin că Hagai a văzut primul Templu de la Ierusalim, construit de
Solomon, şi distrus în 587 î.C. Argumentul lor este versetul din Hagai 2:3. Argumentul nu
este convingător. Dacă Hagai a văzut Templul lui Solomon, însemnă că era foarte bătrân.
Alţi teologi susţin că Hagai a fost şi preot. Ei folosesc ca argument, textul din Hagai
2:10-14. Argumentul nu este convingător.
Hagai mai este menţionat în Vechiul Testament şi în altă parte, în Ezra 5 şi în Ezra 6:14.
Însă cele două referinţe menţionate anterior, nu se dau informaţii suplimentare despre profet.
Împreună cu profeţiile lui Daniel, Ioel, Zaharia şi Maleahi, cartea lui Hagai formează
colecţia de profeţii din perioada persană (550-330 î.C.). Cartea lui Hagai conţine patru
profeţii datate cu mare exactitate. Cele patru mesaje ale lui au fost rostite într-un interval de
patru luni, fiind adresate comunităţii evreieşti reîntoarsă din exil. Anul în care au fost rostite
profeţiile, era cel de-al doilea al domniei împăratului persan Darius cel Mare (521-486 î.C.).
Înseamnă că anul 520 î.C., este recunoscut ca anul în care Hagai a rostit profeţiile.312 Totuşi,
nu se cunoaşte intervalul de timp de la rostirea profeţiilor până la scrierea lor. Probabil cartea
a fost încheiată între 520 şi 515 î.C., anul în care s-a finalizat construirea Templului.

Contextul scrierii cărţii

După căderea Ierusalimului, Templul a fost distrus, încetând astfel viaţa religioasă,
tradiţională a poporului lui Israel. Pentru evrei, Templul era locuinţa lui Yahweh. (1
Împăraţi 8:12, Psalmul 132:14).313

Baxter. op.cit., p. 227-230.

312

Vezi LaSor, op.cit., p. 482-484 şi Archer, op.cit., p. 469-470.

313

213
 Poporul Israel credea că templul nu va putea fi distrus niciodată. Din istoria secolului
al VIII – lea, când invazia asirienilor a dus la ducerea în robie a lui Israel, şi la subjugarea
naţiunii lui Iuda, evreii şi-au păstrat convingerea că Templul nu va putea fi distrus, pentru
că a rămas, chiar şi după aceste confruntări serioase (Mica 3, Mica 6:9-16). Deşi poporul
nu a acceptat că Templul poate fi distrus, profeţiile făcute de Mica şi Ieremia au devenit
realitate în 586 î.C., când Nebucadneţar, împăratul Babilonului a cucerit Ierusalimul şi a
distrus Templul de la Ierusalim.
După acest eveniment tragic, Dumnezeu trimite profeţii să informeze poporul în legătură
cu planul lui Dumnezeu de restaurare a legământului Său (Noul legământ: Ieremia 31:31-34).
Ezechiel profeţeşte despre restaurarea naţiunii lui Israel, sub un conducător davidic, sprijinit
de Duhul Domnului (Ezechiel 34:23-31; 37:15-28). Ezechiel mai vorbeşte şi despre refacerea
sanctuarului din Ierusalim, avându-l ca domn pe Dumnezeu (Ezechiel 40-48).
În 549 î.C., Cirus, împăratul Persiei, a cucerit pe mezi şi a fost primit în Babilon în 539
î.C., ca împărat al Persiei. Pe Cilindrul lui Cirus este scris un decret care a fost dat în 538 î.C.
prin care se permitea popoarelor cucerite şi deportate de babilonieni să se întoarcă în ţările lor.
Acest decret i-a avut în vedere şi pe evrei, chiar dacă evreii nu sunt menţionaţi pe acest Cilindru.
Este vorba despre un cilindru din argilă, care se află la British Museum (Ezra 1:2-4).
Datorită împotrivirii naţiunilor vecine lui Israel, evreii nu au reuşit să finalizeze
construcţia celui de-al doilea Templu.
Primul val de evrei care s-a reîntors în Israel, în urma acestui decret a fost format
dintr-un număr de 42.360 de evrei, plus un număr de 7337 de robi şi roabe (Ezra 2:64,65).
Aceştia au fost conduşi de Şeşbaţar (Ezra 1:5-11). El a fost conducătorul lui Iuda, iar apoi a
devenit primul guvernator, după restaurarea comunităţii evreieşti. O parte din temelia celui
de-al doilea Templu a fost pusă în timpul administraţiei sale (Ezra 5:16), şi a lui Zorobabel.
Zorobabel, noul guvernator, şi Iosua, preotul, au fost încurajaţi de Hagai şi de Zaharia să
reînceapă construirea celui de-al doilea Templu (520 î.C., Ezra 5:11,12).
Nu după multă vreme, lucrarea a fost abandonată, datorită mai multor factori:

a. Dezacordul aparent între viziunea lui Ezechiel, referitoare la un Templu măreţ şi

realitatea celui de-al doilea Templu, care nu avea nici pe departe splendoarea Templului
lui Solomon,
b. Atitudinea de ostilitate a vecinilor lor (samaritenii) faţă de această iniţiativă,
c. Seceta care a afectat recolta.
După aproximativ 15 ani, Dumnezeu îl trimite pe Hagai şi pe Zaharia să îndemne poporul
să reînceapă construirea Templului. În urma îndemnurilor date de profeţii Hagai şi Zaharia,
evreii au reluat lucrările de construire a Templului, în 520. În Februarie-Martie 516 î.C, în al
şaselea an al domnie lui Darius, Templul a fost terminat (Hagai 1:15, Ezra 6:15), abia după
aproximativ 17 ani de la prima încercare de construire a Templului sub Şeşbaţar.314

Scopul cărţii

Autorul a urmărit să încurajeze naţiunea lui Iuda, pe guvernator şi pe marele preot, să

finalizeze lucrarea de reconstruire a Templului.

314
Pentru înţelegerea contextului istoric al cărţii consultă LaSor, op.cit., p. 487.

214
 Structurarea cărţii

Hagai şi-a datat profeţiile cu exactitate.315
Primul mesaj a fost adresat lui Zorobabel, cel care l-a urmat pe Şeşbaţar la guvernare.
Se adresează de asemenea şi lui Iosua, marele preot (1:1-11).
Al doilea mesaj a fost adresat guvernatorului, marelui preot şi rămăşiţei (2:1-9), care
era dezamăgită la vederea noii construcţii, comparând-o cu primul Templu.
Al treilea mesaj (2:10-19) este un dialog dintre Dumnezeu şi Hagai. Se pare că în
această perioadă Zaharia a îndemnat poporul să se pocăiască (Zaharia 1:1-6).
Al patrulea mesaj a fost adresat lui Zorobabel. Acest mesaj este de natură escatologică.
În istoria lui Israel, nu au fost decât două temple. Templul din vremea lui Irod, a fost al
doilea Templu, care a fost înfrumuseţat. Când Hagai spune că slava acestui Templu va fi
mai mare decât a celui dintâi, el se referă, de fapt la perioada mesianică. Hagai dovedeşte
un deosebit talent literar. Folosirea chiasmului (1:4, 9,10; 2:23), fraze construite diferit care
se referă la mesagerul lui Dumnezeu, jocuri de cuvinte între „ruina” (ebraică: hareb - 1:4 -)
şi „secetă” (ebraică: horeb - 1:11 -), repetiţii de imperative („Uitaţi-vă cu băgare de seamă”
- 1:5,7; 2:15,19), folosirea întrebărilor retorice (1:4; 2:3, 19).

Pe baza analizei prezentate mai sus, cartea Hagai poate fi împărţită astfel:

I. Chemarea la reconstruirea Templului 1:1-14

- adresarea făcută de Domnul lui Zorobabel şi lui Iosua 1:1-2
- adresarea Domnului către popor 1:3-4
- adresarea Domnului către conducători 1:5-6
- provocarea la reconstruirea Templului 1:7-8
- răspunsul conducatorilor şi al poporului 1:9-12
- profeţia de binecuvântare 1:13-14
II. Promisiunea profetică 1:15-2:9
- comparaţie nepotrivită între Noul Templu şi Templul lui Solomon 2:1-3
- binecuvântarea profetică 2:4-9
III. Legea Domnului 2:10-14
- instrucţiuni pentru preoţi 2:10-13
- interpretarea Legii 2:14
IV. Speranţa escatologică şi promisiunea făcută lui Zorobabel 2:15-23.

Temă importantă

Al Doilea Templu

Ambele Temple din Vechiul Testament au fost construite de urmaşi ai lui David:
Solomon, Zorobabel – vezi Hagai etc. Cel de-al Doile Templu, care a fost construit în 516
î.C. şi a durat până în anul 70 d.C., când din nou a fost dărâmat de Titus. A durat 586 de
ani. Ceea ce observăm este că 586 este anul exilului Babilonian. După alţi 586 de ani se

Harrison, op.cit., p. 944-945.

315

215
petrece o nouă dărâmare a Templului din Ierusalim - al II-lea Templu. Mesajul lui Hagai, de
îndemnare la reconstuirea Templului, care va aduce binecuvântări pentru Israel, nu trebuie
înţeles în contradicţie cu profeţiile lui Ieremia.316 Hagai a chemat poporul să se închine
înaintea lui Yahweh, nu la o credinţă într-o clădire. El afirmă că atitudinea de reverenţă, de
smerenie şi sinceritate, este o dovadă de ascultare faţă de legea lui Dumnezeu. Ascultarea
de Dumnezeu îi va determina pe credincioşi să finalizeze construcţia Templului. Al doilea
Templu simbolizează prezenţa lui Dumnezeu în Israel şi va dovedi că evreii care au fost
împrăştiaţi printre neamuri, se vor repatria, deoarece sunt aleşii lui Dumnezeu.
Moise a anuţat că Dumnezeu va alege un loc unde să-şi aşeze Numele (Deuteronom
14:23-25). Şilo a fost un loc provizoriu ales pentru numele lui Yahweh. David a fost cel
care a primit aprobarea să facă pregătirile pentru construirea unui loc permanent pentru
Dumnezeu. El a cumpărat aria lui Aravna, de lângă Ierusalim, cu intenţia să construiască
un templu pentru Dumnezeu (2 Samuel 24:18-25). Deşi i s-a interzis prin profetul Natan să
construiască Templul (2 Samuel 7:1-17), împăratul David a colectat materialele necesare
pentru construcţie, şi a făcut pregătiri serioase pentru a se asigura că proiectul va fi dus la
îndeplinire (1 Cronici 22:1-16). Fiul lui David, Solomon, a preluat proiectul de construire
a Templului şi s-a angajat în munca pentru construirea lui (1 Împ. 5,6). A fost nevoie de 7
ani pentru construirea Templului (1 Împ. 6:37, 38). După rugăciunea de dedicare făcută de
Solomon, slava lui Yahweh a pătruns în sanctuar sub formă de nor ( aproximativ 953 î.C. -
1 Împăraţi 8).
Templul simboliza prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului şi slujea ca o mărturie
vizibilă pentru reamintirea legământului lui Yahweh cu Israel. Prezenţa fizică a Templului
în comunitatea evreiască a avut scopul de a inspira la ascultare de poruncile Domnului, şi
de a motiva la o închinare adevărată înaintea lui. În perioada lui Ieremia (627-582 î.C.),
Templul devenise un talisman. Iuda considera că simpla asociere a lui Israel cu Templul,
asigura protecţie şi securitate. Ieremia a condamnat cu indignare această falsă încredere în
Templu şi a prezis distrugerea lui (Ieremia 7-10).
Mai târziu, Ezechiel a văzut cum norul de slavă a părăsit Templul, ceea ce însemna
nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de Iuda, datorită idolatriei şi urâciunilor săvârşite în
Templu (591 î.C.). Ameninţarea lui Ieremia a devenit realitate, în 587 î.C., când împăratul
Nebucadneţar şi babilonienii au prădat Templul şi Ierusalimul (2 Împăraţi 25:8-17).

316
Hill, op.cit., p. 413-414.

216
 ZAHARIA

Titlul cărţii

Titlul cărţii în original este ‫„ זכריה‬Zaharia,” care se poate traduce: „Yahweh si-a adus
aminte.” Numele „Zaharia” este foarte frecvent întâlnit în Vechiul Testament. Acest nume
îl primeau, în general, copiii nascuti la batranete. În Vechiul Testament pot fi identificate
multe persoane cu numele de „Zaharia”. De aceea este mai greu să identificăm profetul
care a scris aceasta carte.

Autorul şi data scrierii cărţii

Toţi teologii sunt de acord ca autorul primelor opt capitole din carte este Zaharia
profetul. Zaharia este fiul lui Berechia, fiul lui Iddo (1.1). Ezra 5.1; 6.14 şi Neemia 12.16 îl
identifica pe Zaharia ca fiul lui Iddo. Dar Ezra şi Neemia se refera la Iddo, deoarece el era
conducătorul acestei familii de preoţi. Iddo este însă bunicul şi nu tatăl lui Zaharia.
Zaharia a fost profet şi preot (Ezra 5.6; Neem. 12.16). Unii teologi au încercat sa-l
identifice pe Zaharia cu “fiul lui Ieberechia” menţionat în Isaia 8.2. Dar argumntele nu sunt
convingătoare în acest sens.
Zaharia a fost contemporan cu Hagai, completându-l pe acesta în misiunea lui. În
timp ce Hagai îndemna poporul sa construiască Templul lui Dumnezeu, Zaharia îndemna
comunitatea evreiasca la pocainta şi la reînviere spirituala. Zaharia a fost probabil mai
tanar decât Hagai. Neemia 12.4 mentioneaza ca bunicul lui Zaharia (Iddo) s-a întors din
exil în Ierusalim cu aproximativ 16 ani înainte de misiunea lui Zaharia.317 Mulţi teologi
considera ca secţiunea 9-11 a fost scrisă de un alt autor, „al doilea Zaharia” şi secţiunea
12-14 de un „al treilea Zaharia,” oameni care au trăit în Ierusalim.
Putem observa că această carte conţine 2 secţiuni care diferă mult între ele, în stil şi
conţinut.
Primele 8 capitole sunt o colecţie de profeţii, viziuni, fiecare profeţie menţionând
numele profetului şi data experienţei profetice. Datarea profeţiilor sunt corelate cu datele
prezentate în cartea lui Hagai. Ultima profeţie a lui Hagai şi prima profeţie a lui Zaharia
se suprapun cel puţin, pentru o perioada de o lună. Zaharia a activat o perioadă mai lungă
decât Hagai, mai mult de 2 ani. Hagai a profeţit aproximativ trei luni.
A doua parte a cărţii, capitolul 9-14, nu conţine caracteristicile menţionate în capitolele
1-8, nu se face nici o referire la persoane sau evenimente descrise în capitolul 1-8. Din
această cauză, teologii au ajuns la concluzia că altcineva este autorul acestor capitole. Ei
au împărţit cartea în 2 secţiuni:318
capitolele 1-8 primul Zaharia
capitolele 9-14 deutero Zaharia (al doilea Zaharia)

Halley, op.cit., p. 378.

317

Vezi, Kenneth L. Barker, Zechariah, din The Expositor’s, vol. 7, op.cit., p. 596-598.
318

217
 Teologii au ajuns la concluzia că stilul şi conţinutul acestor ultime capitole seamănă
mai mult cu profeţia lui Maleahi şi cu Isaia 40-66, unde se dezvoltă teme cum ar fi: salvarea
şi vremurile de prosperitate ale Sionului, precum şi profeţii despre Mesia.
Teologii au vazut însă că există şi diferenţe între Zaharia 9 şi Isaia 40-66 cum ar fi:
- întoarcerea poporului din Egipt şi Asiria Zaharia10:10-11
- reîntoarcerea lui Efraim, dar nu a lui Iuda Zaharia 10:6
- capitolele 12-14 din Zaharia, vorbesc despre securitatea şi prosperitatea lui Israel,
ca obiectiv urmărit de Dumnezeu şi realizat în viitorul escatologic. Capitolul 14
vorbeşte despre o închinare universală a tuturor naţiunilor inaintea lui Yahweh.
În concluzie, referitor la unitatea cărţii Zaharia, putem observa ca toate cele 14 capitole
au ca temă principală proclamarea salvării. O altă idee care străbate toate capitolele este
că Domnul vine la Ierusalim, pe care îl va face locuinţa Lui, şi din acest loc El va exercita
o domnie universală. În toate aceste capitole vom întâlni: ideea de salvare, de venire a
Domnului şi de împărăţie a lui Dumnezeu.
Diferenţele de stil între cele 2 secţiuni pot fi explicate şi, având în vedere misiunile
diferite îndeplinite de profet:
- reconstruirea templului – capitolul 1-8
- viitorul lui Israel şi al naţiunilor – capitolul 9-14
Un alt mod de a demonstra unitatea cărţii, este să considerăm că profetul a scris cele
2 secţiuni în perioade istorice diferite:
- capitolul 1-8, la începutul activităţii sale
- capitolul 9-14, mai la bătrâneţe.
Teologii care susţin că ultimele capitole din Zaharia au fost adăugate mai târziu de
către un alt autor sau editor, consideră ca dată de scriere a ultimei secţiuni, anul 350 î.C. În
timp ce primele 8 capitole sunt datate în 520 î.C.
Dacă susţinem unitatea cărţii, putem afirma că Zaharia a finalizat această carte spre
sfârşitul activităţii sale profetice, aproximativ prin 500 î.C.
Din punct de vedere al datei, cartea se poate imparti în doua secţiuni: sectiunea datata
(1-8) care în general cuprinde viziuni, şi sectinea profeţiilor nedatate (9-14). Nu avem
motive sa ne îndoim de faptul ca primele 8 capitolul au fost scrise de Zaharia sau au fost
colectate şi editate imediat după moartea lui. Probabil 1-8 au fost terminate înainte de
finalizarea construcţiei Templului şi a sfinţirii lui (520-515 i.C.).
În legătura cu materialul nedatat din cap 9-14 ale cărţii, exista mai multe opinii ale
teologilor. S-a afirmat ca ultimele capitole (9-14) au fost scrise de un alt autor, şi intr-o alta
perioada (O. Eissfeldt). Argumentele care susţin o data diferita de scriere a secţiunii din
Zaharia 9-14, sunt:
- diferenţa de stil literar, context istoric şi invataturi teologice dintre cele doua
secţiuni,
- Zaharia 9.13 pare sa se refere la perioada elenista din secolul al III – lea i.C.
- stilul apocaliptic al capitolelor 12-14 este caracteristic unei perioade mai târzii
decât cea a lui Zaharia (secolul al VI – lea i.C.).
- se afirma ca autorii capitolul 9-11 şi 12-14 au trăit şi au scris în perioada secolului
al IV - II i.C.
Au fost sugerate mai multe ipoteze referitoare la data scrierii capitolul 9-14:
- o opinie este ca sectinea 9-14 a fost adăugata la pimele 8 capitole din Zaharia,
împreuna cu Maleahi, pentru a forma numărul sacru de 12, în sulul profeţilor

218
 mici. Aceasta opinie susţine ca Zaharia a fost redactata în forma ei finala în
aproximativ 160 i.C (perioada Macabeilor).
- o alta opinie este ca Zaharia 9-14 a fost scrisă tot de profet, dar mai spre sfarsitul
vieţii lui (conservatorii).

Argumentele aduse sunt:

− în 9-14 autorul face aluzie la expediţia regelui Xerxes împotriva Greciei;
− exista similaritati în ceea ce priveşte stilul literar, teme, vocabularul folosit de
autor. Diferenţele existente se datorează diferenţei de vârsta în care autorul a
scris cele doua secţiuni. Cei ce susţin aceasta teorie afirma ca Zaharia 1-14 a fost
terminata intre 500-470 i.C.
În urma analizei pe computer a stilului literar şi al gramaticii folosite de autor s-a
ajuns la concluzia ca Zaharia 1-14 aparţine începutului de secolul al V-lea, şi nu exista o
diferenţa aşa de mare de stil şi context, intre 1-8 şi 9-14 cum susţin unii teologi.

Scopul cărţii

Zaharia a mustrat, a îndemnat şi a încurajat le iudei. A mustrat comunitatea postexilica
pentru ca ei au continuat în pacatele parintilor lor (1.3-5). A îndemnat pe iudei la pocainta
(întoarcere la Dumnezeu - 1.3-5). Numai reînvierea spirituala putea asigura o închinare
corecta la Templul care era în procesul construirii datorita îndemnurilor lui Hagai (7.9-10;
14.16-21).
Profetul a încurajat pe iudei (1.13; 8.9) prin seria de viziuni (1.7- 6.8) care le
reaminteşte ca Dumnezeu continua sa poarte de grija poporului Sau (2.6-13). Investirea
lui Iosua ca mare preot şi a lui Zorobabel ca guvernator a reaprins speranţa mesianica a
poporului (4.6).
Zaharia face referire la cuvintele Primilor Profeţi arătând ca Dumnezeu îşi continua
planul revelat prin cartile Primilor Profeţi (1.4; 7.7,12).
Un alt aspect discutat în carte se referă la escatologie, care studiul evenimentelor de
la sfarsit.319 Cartea are o contribuţie deosebită în ceea ce priveşte prezentarea şi înţelegerea
evenimentelor de la sfarsit. Concepţia lui Zaharia referitoare la escatologie este în acord cu
restul invataturi din Vechiul Testament. Ele se conformează perspectivei generale a Bibliei
evreieşti, în sensul că, apostazia în Israel este urmata de robie, ca rezultat al judecaţii
divine împotriva păcatului. Aceasta apostazie este urmata de pocainta, care îl determina pe
Dumnezeu sa reîntoarcă pe cei aleşi, sa restaureze legământul binecuvântărilor şi sa judece
păcatul naţiunilor care au subjugat pe poporul Său.
Invatatura centrala din Vechiul Testament referitoare la vremurile din urma se refera
la salvarea lui Israel: „Pentruca Domnul Dumnezeul lor îi va salva în acea zi” (9.16). şi
aceasta salvare va fi realizata de Imparatul-Păstor, care va fi la început respins şi lovit
(11.4-17).
Aceasta perioadă va fi caracterizata de pace, reconciliere şi curatire realizată de Duhul
Sfânt (9.9-10). Al doilea concept asociat cu „Ziua Domnului,” este reunirea şi restaurarea
lui Israel (10.9-12). Prin intermediul Robului Sau Mesia, Dumnezeu va uni din nou pe

Hill, op.cit., p. 422-423.

319

219
Iuda şi Israel şi va reda fericirea aleşilor Lui. Toate aceste lucruri se vor petrece după ce
naţiunile vor declara război împotriva Ierusalimului şi vor fi biruite de Domnul. Apoi Israel
va plânge pe Cel pe care l-a străpuns. Pocainta lor va conduce la curatirea şi la reînnoirea
legamantului cu Yahweh (12.1-13.9).
Restaurarea lui Israel de către Dumnezeu culminează cu stabilirea unei noi ordini a
creaţiei, Domnul însuşi va domni peste pamant. De primă importanţă în oraşul restaurat a
lui David va fi Templul lui Yahweh. Este vorba despre acelaşi Templu pentru construcţia
căruia Hagai şi Zaharia au îndemnat pe evreii reîntorşi din exil. Templul va sta ca un
simbol al păcii, al neprihănirii şi al sfinţeniei. Aceste însusiri vor caracteriza Împărăţia lui
Dumnezeu. Naţiunile vor face pelerinaje pentru a se închina Dumnezeului lui Israel (14.6-
21).

Structurarea cărţii

Tema cărţii Zaharia este Împărăţia lui Dumnezeu. De-a lungul cărţii, această temă este
prezentată în relaţie cu cetatea Ierusalim, unde Dumnezeu intenţionează sa-şi stabilească
locuinţa şi să constriuască Templul.Venirea lui Dumnezeu şi instalarea Lui în Ierusalim
sunt dovezi în favoarea alegerii lui Israel. Când toate lucrurile vor fi distruse, Ierusalimul
va fi protejat şi slava Domnului se va răspândi din această cetate. Dumnezeu îi consideră
pe regii care au domnit înainte peste Israel, ca fiind păstori falşi pe care îi va judeca. În acea
vreme Dumnezeu Însuşi va fi regele lui Israel, neavând nevoie de intermediari.
Naţiunile vor fi aduse sub autoritatea acestei împărăţii. În împărăţia descrisă de Zaharia,
Duhul lui Dumnezeu va fi agentul principal (Zaharia 4:6;7:12). Templul este considerat ca
având caracter simbolic, de reşedinţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.
Duşmanii Împărăţiei vor fi anihilaţi. Idolatria va fi înlăturată. Dumnezeu va fi
proclamat ca Rege al Sionului şi Rege peste naţiuni.320 Cartea Zaharia are un rol important
şi în înţelegerea conceptului de domnie a lui Dumnezeu în Noul Testament.

Un mod de structurare a cărţii ar putea fi următorul:

1. Chemarea şi promisiunea lui Dumnezeu 1:1-6

2. Viziuni şi profeţii 1:7-6:15
- omul cu calul roşu 1:7-17
- 4 coarne şi 4 fierari 1:18-21
- omul cu frânghia de măsurat 2:1-13
- încercarea lui Iosua 3
- sfeşnicul de aur 4
- sulul zburător 5
- 4 care 6:1-8
- cununa, ca semn profetic 6:9-15
3. Profeţii despre post 7:1-8:23
4. Cuvântul Domnului împotriva ţării Hadrac 9:1-11:3
- venirea împăratului păcii 9:1-10

Baxter, op.cit., p. 254-256.

320

220
 - Domnul îi va reîntoarce pe cei din captivitate 9:11-17
- grija lui Dumnezeu pentru Iuda 10-11:3
5. Păstorul în constrast cu alţi păstori 11:4-17
6. Cuvântul Domnului referitor la Israel, Iuda şi Ierusalim capitolul 12-13
7. Împăratul întregului pământ 14:1-21
- strângerea naţiunilor pentru luptă 14:1-2
- Domnul luptă împotriva naţiunilor 14:3
- despicarea muntelui Măslinilor 14:4-5
- stabilirea armoniei la nivel cosmic 14:6-9
- Iuda va deveni o câmpie şi ierusalimul va fi înălţat 14:10-11
- Domnul pedepseşte naţiunile 14:12-15
- închinarea naţiunilor în Ieruslim 14:16-21

Temă importantă

Mesia

Zaharia este cartea cea mai mesianică dintre toate cărţile Vechiului Testament.321
Zaharia prevesteşte prima venire a lui Hristos în umilinţă (6.12), umanitatea Lui (6.12),
respingerea şi trădarea în schimbul a treizeci de arginţi (11.11-13), faptul că El a fost lovit
de sabia Domnului (13.7), divinitatea Lui (12.8), preoţia Lui (6.13), domnia Sa (6.13;
9.9; 14.9,16), a doua Sa venire (14.4), construirea Templului de către Mesia (6.12-13),
instaurarea unei păci şi prosperităţi durabile (3.10; 9.9-10,25-27).
Referitor la mesajele apocaliptice şi escatologice, Zaharia a prezis asedierea finală a
Ierusalimului (12.1-3 şi 14.1-2); prima victorie a duşmanilor lui Israel (14.2), intervenţia
lui Dumnezeu pentru a apăra Ierusalimul (14.3-4), judecata naţiunilor (12.9), schimbări
de natură topografică (14.4-5), sărbătorirea Corturilor în Împărăţia mesianică şi sfinţenia
finală a Ierusalimului şi a poporului lui Dumnezeu (14.20-21).

Vezi G. Robinson.
321

221
 MALEAHI

Titlul cărţii

Cartea poartă numele profetului care a rostit profeţiile din carte. Numele profetului
este menţionat o singură dată în carte (1:1). Numele în original al profetului ‫ מלאכי‬Maleahi,
poate fi tradus „mesagerul Meu,” „îngerul Meu” (cf. Zaharia 1: 9-11).

Autorul şi data scrierii cărţii

Se cunosc puţine lucruri despre profetul Maleahi. Nu ni se prezintă genealogia

acestuia, ca şi în cazul lui Obadia.
Tradiţia evreiască consideră că Maleahi, împreună cu Hagai şi Zaharia, au făcut parte
din Marea Sinagogă - un consiliu de cărturari, care au avut un rol important în reorganizarea
vieţii religioase şi culturale a evreilor, de după exilul babilonian. Ei au avut de asemenea un
rol important şi în redactarea Sulului celor 12 profeţi. Lupta lui aprigă împotriva idolatriei
(2:10-12), a divorţului (2:13-16), a nedreptăţii sociale (3:5), dovedeşte că Maleahi a fost
un om integru, asemenea profeţilor pre-exilici. A fost totodată un om curajos. Acest lucru
se observă din mustrarea lui, plină de îndrăzneală, făcută preoţilor şi elitei societăţii (cf.
1:1-14; 2:1-4; 3:2-4).
În legătură cu data scrierii cărţii, pe baza similarităţilor versetelor introductive ale
capitolelor din Zaharia 9:1 şi 12:1 şi Maleahi 1:1, mai mulţi teologi susţin că Zaharia
9-11; 12-14 şi Maleahi 1-4 reprezintă oracole profetice anonime, care au fost adăugate
mai târziu, la Zaharia 1-8. Cele două documente, 9-11 şi 12-14, au fost ataşate la cartea lui
Zaharia, iar ultimele patru capitole au format ultima carte a sulului celor 12 Profeţi mici.
Se afirmă că raţiunea pentru care s-a format această carte a fost expresia din Maleahi
3:1, „mesagerul Meu,” care poate fi înţeleasă ca un titlul de carte.322 Teologii conservatori
afirmă că autorul profeţiilor a fost Maleahi, care a trăit în perioada post-exilică, după 500-
450 î.C. Nu se ştie dacă Maleahi a scris profeţiile sale. Se poate ca ele să fi fost scrise de un
ucenic de-al său.
Cei care susţin că Maleahi a scris după Hagai şi Zaharia, se bazează pe faptul că
Maleahi foloseşte neologisme din limba persană.
Stilul literar al cărţii sugerează că la început profeţiile au fost rostite oral, şi nu la
mult timp au fost scrise. Pe baza situaţiei sociale a lui Israel, descrisă în carte (decădere
socială şi religioasă: căsătorii mixte cu păgâni, divorţ, abuzul preoţilor, zeciuială, Sabat,
nedreptăţirea săracilor - 1:6-13; 2:1-16; 3:5-10; Ezra 9-10; Neemia 5:1-5; 10:32-39; 13:1-
30), se afirmă că Maleahi a profeţit aproximativ în perioada lui Ezra şi Neemia (450-430
î.C.).
Alţi teologi, pe baza stilului literar al cărţii, afirmă că Maleahi a fost scrisă în secolul
VI î.C., şi nu în secolul V. î.C. Probabil cartea a fost scrisă în vremea de dinaintea decăderii
sociale, înaintea lui Ezra.
322
Consultă şi Hassell, op.cit., p. 336-339.

222
 În orice caz, dovezile interne care susţin o dată post-exilică sunt:
- Maleahi 1:8 prezintă restaurarea sistemului de închinare de la Templu
- referirea la căsătoriile mixte cu soţii străine, Maleahi 2:11, Ezra 9,10
- neplata zeciuielilor, Ieremia 13:10-14, Maleahi 3:8-10
- nedreptatea socială Neemia 5:1-13, Maleahi 3:15, 2:8-9
− profeţia este ultima din Vechiul Testament

Scopul cărţii

Profetul anunţă că Domnul va veni foarte curând, va pedepsi cu foc şi va răsplăti pe

cei credincioşi. În ciuda păcatului lui Israel, Dumnezeu işi menţine legământul cu naţiunea,
dovedind aceasta prin dragostea pe care a arătat-o faţă de Israel.
Autorul face de cunoscut destinatarilor, că această rămăşiţă credincioasă din poporul
ales va motiva pe toate popoarele spre o închinare placută lui Dumnezeu.
Maleahi consideră că relaţia de căsătorie este cea mai importantă relaţie dintre
oameni.323 Soţul şi soţia poartă împreună responsabilitatea creşterii copiilor (2:14-15).
Aceasta este şi învăţătura literaturii de înţelepciune a Vechiului Testament. Maleahi
foloseşte ca model pentru relaţia dintre soţ şi soţie legământul dintre Israel şi Dumnezeu.
De exemplu, imaginea soţului şi soţiei este folosită pentru a descrie relaţia dintre Dumnezeu
şi Israel (Ezechiel 16).
Dreptul la divorţ, înlesnit de legea mozaică, a fost dat din cauza păcatului datorită
păcatului (Matei 19:8). Vocabularul folosit în discutarea acestui subiect ilustrează
seriozitatea păstrării căsătoriei. Folosirea unui cuvânt unic în Vechiul Testament: „partener”
în 2:14, dovedeşte acest lucru. Rădăcina în ebraică a acestui cuvânt înseamnă: „a fi unit,” în
sensul de a prinde în cuie bucăţi de lemn, într-o construcţie (Exod 26:6).
Maleahi condamnă pe aceia din poporul lui Dumnezeu care au divorţat, căsătorindu-
se cu parteneri străini, pângărind astfel legământul divin (cf. Numeri 25:1-9).
Textul din Maleahi 4:5,6, leagă mesajul legământului (3:1) de întruparea lui Ilie.324
Acesta era considerat modelul profetului înainte-mergător, din mai multe motive. În
primul rând, el a înfruntat cu curaj liderii politici şi religioşi, în problema purităţii morale
şi a dreptăţii sociale. În al doilea rând, el a predicat mesajul păcăinţei, pentru prevenirea
judecăţii lui Dumnezeu. În al treilea rând, însărcinarea divină şi mesajul lui au fost susţinute
cu semne miraculoase. El a fost vocea celui care a strigat în pustie. Misiunea lui nu se
încadra în tiparele tradiţionale ale societăţii evreieşti.
Apariţia lui pe Muntele schimbării la faţă, împreună cu Moise şi cu Isus, este un
argument în favoarea dimensiunii escatologice a misiunii sale profetice. Isus din Nazaret a
interpretat profeţia lui Maleahi ca prefigurând misiunea lui Ioan Botezătorul (Matei 11:7-
15).
Demn de remarcat este şi referinţa din Apocalipsa 11:6 unde suntem informaţi că la
sfârşitul vremurilor, vor veni Doi Martori ai lui Dumnezeu, unul din ei va reedita lucrarea
lui Ilie, iar celălalt, lucrarea pe care a făcut-o Moise.

Hill, op.cit., p. 429-430.

323

Harrison, op.cit., p. 961.

324

223
 Structurarea cărţii

Spre deosebire de ceilalţi profeţi, Maleahi nu menţionează nici o persoană sau
eveniment istoric care să ne ajute să localizăm scrierea în timp şi spaţiu. Maleahi a fost
întotdeauna plasată ultima în rândul profeţilor mici. Talmudul afirmă că profeţiile lui Hagai,
Zaharia şi Maleahi sunt scrise în perioada post exilică. Bazaţi pe conţinutul cărţii am putea
deduce că Maleahi a scris cândva după perioada lui Ezra. Înaintea lui s-au întors două
valuri de exilaţi din Babilon sub conducerea lui Zorobabel (538 î.C.) şi sub conducerea lui
Ezra (515 î.C.). Un alt grup de exilaţi s-a întors în 458, în al şaptelea an al lui Artaxexes.
În 445 î.C., s-a întors Neemia care a reconstruit zidurile cetăţii. Probabil că a trecut destul
de multă vreme după această perioadă, ca să se schimbe situaţia, şi să aibă loc: abuzul în
societate şi o nepăsare faţă de lucrurile spirituale. Observăm similarităţi între reformele lui
Neemia şi profeţia lui Maleahi cum ar fi: căsătorii mixte (Neemia 10.30-Maleahi 2.11),
preoţi corupţi (Neemia 13.4-9-Maleahi 1.6 – 2.9).
Prosperitatea materială prezisă de Hagai (2:6-9) a fost numai parţial realizată.
Reîntoarcerea evreilor din exil, prevestită de Zaharia (8:1-8), s-a dovedit a fi într-un număr
destul de mic. Chemarea lui Zaharia la o trezire spirituală nu a fost luată în considerare.
Unii au ironizat faptul că Dumnezeu nu a reuşit să restaureze binecuvântările pentru
Ierusalim (Zaharia 8:4-13; cf. 10:1-2; Maleahi 3:13-15). Pe baza naraţiunilor lui Ezra şi
Neemia, putem afirma că profeţiile mesianice ale acestora au avut o slabă influenţă asupra
comportamentului moral al comunităţii post-exilice (Ezra 9:1-4; Neemia 5:1-8; 11:1-3).325

O împărţire a cărţii ar putea fi următoarea:

1. Titlul 1:1
2. Dragostea lui Dumnezeu fată de Israel 1:2-5
- dragostea declarată 1:2a
- dragostea pusă la îndoială 1:2b
- dragostea demonstrată 1:2c-5
3. Eşecul lui Israel de a răspunde dragostei lui Dumnezeu 1:6-4:3
a) păcatele preoţilor
- indiferenţă în slijba lor 1:6-14
- eşecul în a sluji ca preoţi adevăraţi 2:1-9
b) păcatele poporului 2:10-4:3
- căsătorii mixte şi divorţuri 2:10-16
- necredinţă 2:17-3:6
- jefuirea lui Dumnezeu 3:7-12
- îndoiala 3:13-4:3
4. Un îndemn şi o promisiune 4:4-6

325
Vezi Hill, op.cit., p. 428.429 şi Harrisson, op.cit., p. 502.

224
 Temă importantă

Alegerea divină

Din cartea Maleahi, observăm că Dumnezeu îl preferă, pe Iacov în defavoarea lui

Esau. Alegerea este motivată de dragoste. „V’am iubit, zice Domnul! Şi voi ziceţi: „Cu
ce ne-ai iubit?” Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuş am iubit pe Iacov, şi am
urît pe Esau, i-am prefăcut munţii într’o pustietate, şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din
pustie (Maleahi 1:2,3). Alegerea a avut loc în ciuda faptului că cei doi erau fraţi. „Nu este
Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuş am iubit pe Iacov” (Maleahi 1:2).
Mai mult, Esau avea prioritate prin legea dreptului de întâi născut. Maleahi prezintă şi
dovada respingerii lui Esau, “i-am prefăcut munţii într’o pustietate” (Maleahi 1:3).
Ne întrebăm, de ce l-a urât Domnul pe Esau? Se manifestă ca un Dumnezeu capricios?
Nu! Cartea prezintă şi motive de respingere a lui Esau, şi anume:
− Răutate „ se vor numi: „Ţara răutăţii”, şi „Poporul pe care S’a mîniat Domnul
pentru totdeauna!”(Maleahi 1:4), şi în al doilea rând s-au făcut vinovaţi de mândrie (vezi
Obadia).
Dumnezeu prevesteşte o vreme când nu vor mai fi preferinţe în alegere. Israel s-a
dovedit necredincios atrăgând la rându-i pedeapsa lui Dumnezeu după modelul lui Esau
(Maleahi 1:12). El prevesteşte o vreme de întoarcere - de refacere, reînnoire pentru toţi, dar
înnoirea va fi precedată de distrugere. Profetul ne informează despre pedeapsa care va vei
odată cu ziua Domnului. „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea
în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului
(Maleahi 3:2). El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri
cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Maleahi
3:3).
Ultima fază a planului divin va fi reconstruirea- refacerea. „Iată, voi trimete pe solul
Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe
care-l căutaţi: Solul legămîntului, pe care-l doriţi; iată că vine, - zice Domnul oştirilor
(Maleahi 3:1)... Iată, vă voi trimete pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua
aceea mare şi înfricoşată (Maleahi 4:5). El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima
copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem (Maleahi
4:6).

225
226
 ANEXE

ANEXA 1. CĂRŢILE APOCRIFE

Cuvântul „apocrife” provine din limba greacă: αποκριφος (apochrifos), şi înseamnă

„ascuns.” Titlul acestor cărţi se referă la faptul că ele au rămas necunoscute o anumită
perioadă în comunitatea evreiască. În ceea ce priveşte contextul şi perioada scrierii acestor
cărţi, vom observa că ele au fost compuse imediat după scindarea Imperiului Grecesc, din
ultima jumătate a secolului al IV-lea.
După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.C.) Imperiul Grecesc s-a divizat în
patru regate, împărţindu-se între cei patru generalii ai lui Alexandru. Cei mai importanţi
generali din punct de vedere al canonului Vechiului Testament, au fost : Ptolemeu în Egipt
şi Seleucus în Siria). În 285- 246 regele Ptolemeu al II-lea a manifestat un interes deosebit
pentru istoria şi cultura popoarelor care aparţineau de regatul său. În această perioadă s-a
realizat importanta traducere a Scripturii evreieşti în limba greacă, numită Septuaginta, şi
care se simbolizează prin numărul latin LXX.326
Traducerea LXX, a organizat Cărţile Vechiului Testament, într-un mod asemănător
celui din canonul protestant, incluzând însă şi cărţile apocrife. Împărţirea cărţilor LXX-ei,
este astfel:
1. Cărţile Legii (Pentateuh): Genesa, Exod, Levetic, Deuteronom;
2. 15 Cărţi istorice: Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi (care mai târziu,
ultimele 4 cărţi, au fost redenumite: 1,2,3,4 Împărăţii, 1 şi 2 Cronici, 1 şi 2 Esdras (prima
carte este apocrifă, iar a doua este cartea Ezra canonică), Neemia, Tobia, Iudit, Estera
3. Urmează cea de a treia colecţie, numită: Cărţile poetice şi de înţelepciune, 7 la
număr: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor (Înţelepciunea lui Solomon
şi Înţelepciunea lui Sirah – Eclestiaticul – Isus fiul lui Sirah);
4. Ultima secţiune din LXX, este numită Cărţile profetice, care include pe cei 12
Profeţi mici: Osea, Amos, Mica, Ioel, Obadia, Iona, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai,
Zaharia şi Maleahi.
Ordinea lor din LXX, a fost schimbată în Vulgata latină, unde Ioel, a fost aşezat
imediat după Osea. Urmează apoi şapte Profeţi mari: Isaia, Ieremia, Baruch (secretarul lui
Ieremia), Plângerile lui Ieremia, Epistola lui Ieremia, Ezechiel, Daniel (în Cartea lui Daniel,
mai sunt incluse: Cartea Suzanei, Bel şi Dragonul şi Cântarea celor trei copii sfinţi).
La aceste cărţi mai este adăugată un supliment la cărţile istorice: 1 şi 2 Macabei.
Cărţile apocrife sunt incluse şi în Biblia ortodoxă, sub denumirea de apocrife, însă ele nu
sunt considerate canonice.

Numele de „Septuaginta” este derivat din tradiţia, care susţine că Ptolemeu a angajat
şaptezeci de cărturari din Ierusalim pentru a traduce Biblia evreiască .Scopul lui Ptolemeu
a fost acela de a-i reconcilia evreii palestinieni cu evreii din afara lui Israel.
În perioada următoare asistăm la un val de emigrări din Israel în Egipt, în vremea lui
Ptolemeu al III-lea (246-231 î.C.). Din acest motiv comunitatea evreiască din centre urbane,
Harrison, op.cit., p. 1175-1193.
326

227
ca Alexandria a crescut considerabil. În această perioadă au existat anumite dispute în
legătură cu relaţia dintre evreii din diaspora şi conducerea evreilor de la Ierusalim referitor
la impozitare, ceea ce a tensionat relaţiile dintre evreii din diaspora şi patria mamă.
În perioada lui Ptolemeu al II - lea (203 î.C.), regele Antioh al III-lea, din Siria a
invadat Iudeea; la inceputul secolului II-lea î.C., seleucizii au cucerit teritoriul Israelul.
Printre cei mai importanţi regi seleucizi care au încercat să elenizeze puternic Israelul au
fost Antioh IV (175- 173 î.C.). Împotriva politici sale s-a ridicat preotul Matatias tatăl lui
Iuda Macabeul care a ucis un iudeu apostat când a fost forţat să aducă sacrificii unor zei.
După acel eveniment Matatias a organizat o mişcare de răzvrătire împotriva lui Antioh,
care a fost continuată de fiul său Iuda Macabeul (167 î.C.). În aceste condiţii politice s-au
compus cărţile apocrife.
Teologii liberali susţin că profeţia lui Daniel a fost scrisă în această perioadă.
Argumentele lor sunt: 1) Cartea prezintă informaţii foarte detaliate referitoare la Alexandru
Macedon şi la campaniile sale de cucerire (vezi Daniel 8 ,11). 2) Apoi, cartea oferă, de
asmenea informaţii foarte precise referitoare la regele seleucid Antioh Epifanes (vezi
Daniel 11). 3) Cartea Daniel aparţine de secţiunea a treia numită „Scrierile,” în canonul
Bibliei evreieşti, care sunt datate mai târziu decât celelalte cărţi din Vechiul Testament.

- Cărţile apocrife au fost scrise în această perioadă, după moartea lui Alexandru
Macedon. Ele au continuat să apară până în perioada dominaţiei romane. O
contribuţie deosebită la scrierea şi păstrarea acestor cărţi au avut-o comunităţile
de evrei esenieni din secolul I î.C. Aceştia au înregistrat anumite informaţii din
aceste cărţi, şi au păstrat anumite cărţi apocrife, care vorbeau despre istoria
poporului evreu
- Manuscrisele de la Qumran descoperite în 1947 au fost scrise şi păstrate de
comunitatea esenienilor. În aceste manuscrise întâlnim toate cărţile canonului
evreiesc precum şi alte scrieri ale comunităţii de la Qumran inclusiv şi cărţile
Apocrife. Însă, cărţile apocrife nu au primit statut de cărţi canonice în comunitatea
evreiască din Israel; ele erau studiate pentru obţinerea de informaţii istorice,
politice, care vizau perioada la care ne-am referit anterior. Ele nu au primit statut
de normă de credinţă pentru evrei şi creştini. Părinţi ai Bisericii, cum ar fi Origen,
şi alţii, au considerat cărţile apocrife ca fiind false şi eretice.
- În Noul Testament nu face referire la cărţile apocrife cu excepţia unor informaţii
de natură istorică. Augustin însă le-a acceptat ca şi canonice cu statut egal, dar
Ieronim nu le-a inclus în lista cărţilor canonice. El a tradus Scriptura în limba
latină (Vulgata) folosindu-se de canonul evreiesc şi nu de Septuaginta.
- În anul 1546, Biserica Catolică, la Conciliul de la Trent, a decis să adopte canonul
stabilit de Conciliul de la Hippo din 393 d.C., care includea şi cărţile apocrife,
mai puţin 1,2 Esdras şi rugăciunea lui Manase. După cincizeci de ani, în 1592
cărţile apocrife au fost aşezate la sfârşitul Noului Testament, în Biblia Catolică.
La Conciliul de la Trent, Biserica Catolică decide ca să includă 12 din cele 15
cărţi apocrife. Ele au fost numite de catolici „cărţi deuterocanonice” (din a doua
canonizare). Cărţile apocrife care nu au fost canonizate de catolici, au fost „I şi II
Ezdra” şi „Rugăciunea lui Manase.”
- În 1648 reformatorii din Anglia, la Sinodul Westminster, au decis scoaterea
cărţilor apocrife din Scriptură şi au interzis folosirea acestor cărţi, cu scopul de

228
 a aduce argumente în susţinerea anumitor doctrine creştine. Anglicanii le-au
contestat autoritatea.

De-a lungul timpului, grupul respectiv de cărţi, a primit diferite denumiri, în funcţie
de diferitele comunităţi religioase care fac referire la literatura din această categorie.327
De exemplu, evreii foloseau un alt termen pentru aceste cărţi, şi anume: hishonim –
care se traduce „în afară.” Se face referire la cărţile care se aflau în afara canonului cărţilor
sacre ale Scripturii evreieşti. Se pare că termenul se referea la acele cărţi, a căror conţinut
era prea complex pentru a fi consultat de publicul larg. Un argument în sensul acesta este
textul din Daniel 12:9, 10, care se referă la texte al căror conţinut era pecetluit pentru
cititorul din perioada în care ele au fost scrise.328
Biserica Romano-Catolică a numit această secţiune „Cărţile Deuterocanonice,”
rezultate din a doua canonizare, diferenţiindu-le astfel de corpul iniţial de scrieri sacre
din Biblia evreiască, numite de ei „Cărţile Protocanonice,” care au fost incluse în prima
canonizare, aşa cum susţin catolicii.
Anglicanii şi Biserca Ortodoxă, precum şi unele denominaţii creştine Protestante
includ aceste cărţi şi porţiuni de cărţi într-o secţiune separată, pe care o numesc, aşa cum
afirmam mai sus, „Cărţi Apocrife” - Ascunse.329 Romano-Catolicii numesc însă „Cărţi
Apocrife” un alt grup de cărţi care nu sunt considerate de ei nici inspirate nici autentice.
În vremea lui Ieronim (400), semnificaţia termenului „apocrife,” era de cărţi
necanonice, deoarece Ieronim şi alţii din vremea lui susţineau că singurele cărţi canonice
sunt cele incluse în canonul evreiesc. El susţinea că numai cărţile scrise în ebraică pot fi
considerate canonice. Origen observase însă, că există cărţi, cum ar fi 1 Macabei, care nu
sunt incluse în canonul evreiesc, deşi au fost scrise în ebraică.
Observăm că atât pentru evrei, cât şi pentru Ieronim, pentru Grigore cel Mare,
cât şi pentru Reformatori, singurele scrieri canonice sunt cele care aparţin de canonul
evreiesc.330
Într-o carte apocrifă IV Ezdra 14.44 şu., se menţionează un număr de alte 70 de cărţi
sfinte pe lângă celelalte 24 de cărţi canonice care compuneau canonul evreiesc. Cele 70 de
cărţi erau accesibile doar înţelepţilor. Ele erau considerate cărţi secrete.331
Cărţile apocrife au fost puse sub semnul întrebării, în ceea ce priveşte învăţătura lor
teologică. Origen vorbeşte de separarea pe care trebuie să o facă Biserica între cărţile care
trebuiesc citite în închinarea publică. Părinţii Bisericii, au început să folosească termenul
de apocrife pentru a se referi la cărţile eretice, care aveau anumite erezii în manifestarea
credinţei lor.
Din punctul de vedere al Protestanţilor, cuvântul apocrife, se referă la 15 cărţi/ porţiuni
de cărţi, de origine evreiască, care au fost introdu-se în traducerea Septuaginta. Ele au fost
compuse în limba greacă şi aramaică, în Israel. În canonul evreiesc de la sfârşitul secolul al
II, aceste cărţi nu au fost introduse, iar Protestanţii din perioada Reformei au preluat acest
canon.

327
Harrison, op.cit., p. 1175.
328
Consultă Brown, op.cit., p. 97.
329
LaSor, op.cit., p. 23.
330
Idem
331
Prelipcean, op.cit., p. 408.

229
 După Reforma din secolul al XVI-lea, Protestanţii au respins autoritatea cărţilor
apocrife. Pentru ei, importanţa acestor cărţi constă în faptul că ele oferă informaţii de
natură religioasă, politică, socială, culturală, din Iudeea, de la sfârşitul perioadei vechi-
testamentare. Aceste informaţii ne ajută să înţelegem contextul istoric al comunităţii
evreieşti din această perioadă.
În continuare vom face o prezentare sumară a cărţilor apocrife pe care le conţine
Canonul Romano-Catolic.

Cărţile lui Ezra

În Biblia ebraică, a existat iniţial o singură carte, care poartă acest nume. Ea include,
de fapt, două cărţi, şi anume: Ezra şi Neemia. În Biblia latină, există patru cărţi care poartă
numele Ezra, şi anume: 1 Ezra, care reprezintă cartea canonică Ezra; 2 Ezra, care cuprinde
Cartea canonică Neemia; 3 Ezra, care este cartea apocrifă, numită în canonul catolic şi în
LXX, 1 Ezra; şi 4 Ezra care este cunoscută sub numele de 2 Ezra, în Apocrife.

1 Esdras (sau 3 Ezra)

Această carte a fost scrisă prin anul 150 î.C., şi este cunoscută de Protestanţi sub
numele de 1 Esdras, iar de Catolici cu numele de 3 Ezra. Cartea se referă la perioada din 2
Cronici 35- 36, când rege a lui Iuda era Iosia, la întreaga carte Ezra din canonul protestant
şi o secţiune din Neemia 7:38-8:12. În această carte există doar o singură secţiune, care
prezintă un subiect ce nu mai este înregistrat nicăieri în cărţile canonice. Este vorba despre
înţelepciunea evreiască la curtea imperiului Persan, înregistrată în 1 Esdras 3:1-5:6.332
În carte se prezintă o discuţie polemică, care a avut loc la curtea regelui Dariu(s)
persanul. În polemica dintre Darius şi Zorobabel, câştigă ultimul. Pe de o parte trei gardieni
ai împăratului Darius susţin că cea mai puternică forţă din lume este: vinul, regii şi respectiv
femeile. Pe de altă parte, Zorobabel susţinea că adevărul. În final, Darius a fost de acord cu
Zorobabel. Ca urmare, lui Zorobabel i se permite să îi conducă pe evrei din exil înapoi în
Ierusalim. Evenimentul s-a petrecut aproximativ în anul 520 î.C.

2 Esdras (4 Ezra)

Cartea 2 Esdras, cunoscută în canonul Catolic sub numele de 4 Ezra, acoperă perioade
istorice distincte, începând cu secolul al I d.C., până în secolul al III-lea d.C. Despre
primele două capitole din carte, putem afirma că prezintă un episod cu caracter creştin.333
Aici se vorbeşte despre decizia lui Dumnezeu de a-i părăsi pe evrei, pentru necredinţa lor
şi de a chema neamurile la mântuire. Cartea pare să se refere la Biserică. Dumnezeu îi dă
instrucţiuni lui Ezra despre modul în care să aibă grijă de noul Său popor, căruia îi sunt
promise odihna şi lumina veşnică.

332
Harris, op.cit., p. 198.
333
Brown, op.cit., p. 110-111.

230
 În partea a doua, capitolele 3-14, avem o secţiune apocaliptică, numită şi „Apocalipsa
lui Ezra,” compusă prin anii 120, în ebraică. Această secţiune se mai numeşte şi Teodiceea
lui Ezra.334 În această secţiune, se vorbeşte despre problema răului. Planurile lui Dumnezeu,
pentru zilele din urmă şi despre noul Ierusalim. Se face referire la distrugerea Templului de
către romani (70). De fapt se afirmă că Babilonul, care se referă în realitate la Roma, a fost
ales ca instrumentul lui Dumnezeu penru pedepsirea lui Israel. Sunt prezentate mai multe
viziuni, iar ultima viziune (a şaptea), Dumnezeu îi porunceşte lui Ezra, să întocmeasă lista
cu cele 24 de cărţi ale Vechiului Testament şi cu cele 70 cărţi ascunse (apocrife). Cartea
vorbeşte şi despre înălţarea lui Ezra.
Cartea ne oferă informaţii suplimentare în legătură cu originea păcatului. Se spune că
omenirea moşteneşte păcatul de la strămoşi, meritând moartea (2Esdras 5:21-26; 7: 46-48).
Se face referire şi la existenţa sufletului înainte de naştere (2 Ezra 4:42).

Tobit

Tobit este o poveste referitoare la situaţia evreilor neprihăniţi, exilaţi din perioada
intertestamentală. Se afirmă că locul scrierii cărţii ar putea fi Mesopotamia, ţinând seama
de descrierile referitoare la magie şi la demonologie. Alţii susţin că ar fi fost scrisă în Egipt.
În legătură cu data scrierii cărţii, teologii sugerează perioada între 175 şi 200 î.C.
Cartea nu oferă informaţii corecte de natură istorică. În ea se prezintă o secvenţă
despre evlavia iudeilor din secolul al II-lea î.C. Suntem informaţi în legătură cu evlavia lui
Tobit, care şi-a însoţit soţia şi fiul în exil, în perioada domniei lui Salmanasar.335
Chiar şi în captivitate, el a rezistat influenţelor păgâne. El a acordat asistenţă evreilor
în timpul opresiunii lui Esarhadon. Tobit orbeşte mai apoi, datorită unui accident. Soţia lui,
Sarah, este nevoită să întreţină casa. În ciuda tuturor încercărilor, Tobit rămâne credincios
lui Dumnezeu.
Tobit este prezentat ca modelul evreului ortodox, care a încercat să îşi stabilească viaţa
pe baza celor trei stâlpi ai iudaismului: milostenia, postul şi rugăciunea (Tobit 12:8-9). În
carte este prezentată sub formă negativă regula de aur: „Ceea ce tu urăşti, nu fă altora”
(Tobit 4:15).

Iudita

Cartea Iudita a fost scrisă în greacă. Anumiţi cercetători consideră că iniţial a existat
un manuscris original în ebraică. Sa păstrat până azi în codexurile Vaticanus, Sinaiticus
şi Alexandrin.336 Cercetătorii, consideră că, un autor evreu necunoscut, a compus această
carte, prin 150 î.C.. Concluzia teologilor în stabilirea datei, se bazează pe informaţiile
exacte oferite de autor, referitoare la obiceiurile grecilor din acea perioadă.
Cartea lui Iudita nu a fost acceptată niciodată în canonul evreiesc. Evreii o citeau
însă la Hanukah (sărbătoarea luminilor). Ieronim mărturiseşte că această carte era citită în

334
Harris, op.cit., p. 199-200.
335
Harrison, op.cit., p. 1208-1213.
336
Brown, op.cit., p. 784-785.

231
Biserici. Biserica Catolică a introdus-o în lista cărţilor deuterocanonice, la Conciliul de la
Trent.
Cei mai mulţi teologi, contestă istoricitatea evenimentelor prezentate în carte. Ei
susţin că această carte este o istorie fictivă cu caracter didactic. Scriitorul a intenţionat să
evidenţieze providenţa divină şi rolul lui Israel în istoria omenirii. Autorul îmbină anumite
secvenţe din istoria lui Israel şi le interpretează prin prisma experienţei exodului din
Egipt.
Iudita îl reprezintă pe Israel, care înfrânge forţele acestei lumi, motivată de eliberarea
din Egipt, realizată de Yahweh, cu braţ puternic. Scriitorul vrea să demonstreze că, Israel
trebuie să manifeste credinţă în această perioadă postexilică de confuzie.
În ceea ce priveşte conţinutul cărţii, autorul vorbeşte despre împăratul Nebucadneţar şi
regele Arpacşad al Mezilor, care domnea la Ec-Batan. Se vorbeşte despre perioada, prin care
au trecut iudeii, în care Nebucadneţar îl trimite pe Olofern să jefuiască popoarele. Marele
preot Ioiachim, îi încurajează pe iudei să se supună şi să ceară ajutor de la Dumnezeu. În
final evreii sunt eliberaţi prin înţeleptul sfat dat de Iudita, fiica lui Meraim, bătrânilor lui
Israel.
Iudita se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor şi pentru zdrobirea vrăjmaşilor lui Yahweh.
Ea caută să fugă din cetatea Betulia, însă este prinsă împreună cu slujnica ei, şi dusă în faţa
lui Olofern. În final capul lui Olofern este tăiat şi dus în cetatea Betulia, iar evreii înalţă o
rugăciune de mulţumire şi binecuvântare lui Dumnezeu.
În ultimul capitol, al scrierii, autorul înregistrează cântarea de biruinţă a Iuditei şi
moartea ei.

Adăugiri la Estera

Septuaginta mai adaugă la cartea Estera şase secţiune, pe care nu le întâlnim în textul
cărţii în limba ebraică. Cei mai mulţi teologi consideră că aceste secţiuni au fost adăugate
şi intercalate în textul iniţial al cărţii, abia după anul 114 î.C, când Estera a fost tradusă în
limba greacă. Ieronim a înlăturat secţiunile adăugate şi intercalate în textul original, şi le-a
plasat la sfârşitul cărţii (Estera 10:3a-16:24).337
Cel care a adăugat aceste secţiuni la Estera a intenţionat să accentueze implicaţiile de
ordin religios din carte, pentru că versiunea evreiască nu include nici o rugăciune şi nu face
nici o referire la Dumnezeul lui Israel. Aceste porţiuni adăugate sunt prefaţate de un vis
apocaliptic al lui Mardoheu, care plasează eliberarea evreilor de sub ameninţarea persană,
în contextul victoriei finale a lui Yahweh împotriva puterilor lumii (Estera 11:2-12).
Se mai adaugă şi o secţiune referitoare la refuzul consumării alimentelor necurate de
la curtea împăratului. Estera consideră, de asemenea, căsătoria ei cu un împărat păgân un
lucru respingător (14:15).
În această secţiune adăugată se introduce un text care scoate în evidenţă tensiunea
provocată de prezentarea înaintea împăratului, neinvitată de acesta (15:6-19). Secţiunea
se încheie cu recunoaşterea de către Artarxerxe a controlului suveran al lui Yahweh asupra
evenimentelor (16:4,21).

337
Harris, op.cit., p. 205-206.

232
 Înţelepciunea lui Solomon

Deşi autorul se prezintă în carte ca regele Solomon, adresându-se conducătorilor

lumii, trebuie să recunoaştem că autorul este anonim.338 În tradiţia creştină, în fragmentul
muratorian, se afirmă că această carte a fost scrisă de prietenii lui Solomon, în onoarea lui.
În acest document, cartea este inclusă printre cărţile canonice. Se afirmă că această carte a
fost finalizată la jumătatea secolul al II î.C., înaintea operelor lui Filo. S-au propus ca autori
Filo, Zorobabel, Apolo, etc. În concluzie, vom afirma că autorul este anonim.339
Pe baza limbajului folosit şi a ideilor filosofice prezente în carte, s-a afirmat că autorul
a trăit în perioada elenistă, prin anul 100 î.C. Se pare că a fost o persoană educată din
comunitatea evreiască din Alexandria.340
Unii afirmă că această carte nu este unitară, ea fiind compusă de mai mulţi autori.
Cartea foloseşte un gen de literatură de înţelepciune cu tentă apocaliptică. Cartea este o
alocuţiune publică adresată cititorilor dintr-o pătură socială superioară. Prezintă mai multe
secţiuni poetice, în cea de-a doua partea ei.
Scriitorul se referă la diferite religii şi sisteme filosofice, în care trăia comunitatea
religioasă din diaspora.341 El încearcă să ofere soluţii la noile provocări ale culturii străine,
în care trăiau evreii. Vorbeşte despre înţelepciune, mântuire, adevărata semnificaţie a vieţii
şi criza credinţei, într-un context în care, mulţi iudei au părăsit iudaismul, adoptând anumite
filosofii laice şi religii păgâne. Se referă şi la problema antisemitismului şi a suferinţei
poporului lui Yahweh; vorbind despre răsplata Divină pentru cei credincioşi. Autorul, se
referă la anumite concepte greceşti, cum ar fi: trupul şi sufletul, pentru a-şi dezvolta temele.
În carte nu se face nici o referire la învierea trupului. Autorul, afirmă că, înţelepciunea este
identică cu Duhul Domnului; ea ne iniţiază în misterele divine şi ne învaţă despre cele
patru virtuţi cardinale din filosofia greacă platonică: înţelepciunea, cumpătarea, curajul şi
dreptatea (justiţia).
În cea de-a doua parte a scrierii, autorul vorbeşte despre atitudinea lui Dumnezeu
faţă de cei drepţi şi faţă de cei răi. El îi încurajează pe cititorii cărţii că, Yahweh v-a avea
o intervenţie similară cu cea din perioada Exodului, pentru îndreptăţirea credincioşilor.
Introduce termeni greceşti, ca providenţă (capitolul 6: 7), conştiinţă (17: 10) şi virtuţi (8:
7). El, nu face referire directă la Mesia; însă menţionează conceptul de, „Împărăţia a lui
Dumnezeu,” care este mai apoi, dezvoltat în Noul Testament.
Scriitorul face o antiteză a antropocentismului grecesc şi a teocentrismului evreiesc,
în ceea ce priveşte omul. În concepţia lui, înţelepciunea îl învaţă pe om dreptatea, care nu
este o calitate câştigată de om, ci este o favoare acordată de Yahweh.
Cartea anticipează doctrina Logosului, dezvoltată de Filo în Alexandria.342 Acesta
poate fi motivul pentru care Înţelepciunea lui Solomon era recomandată în mai multe
biserici creştine timpurii, şi a fost inclusă şi în canonul Muratorian.

338
Ibidem, p. 207.
339
Brown, op.cit., p. 749-753.
340
Harris, op.cit., p. 207.
341
Brown, op.cit., p. 752-753.
342
Harris, op.cit., p. 208-209.

233
 Eclesiasticul (Cartea lui Isus fiul lui Sirah)

Deşi nu a fost niciodată acceptată în canonul evreiesc, această carte a fost una din cele
mai respectate din perioada intertestamentală. În anumite situaţii ea a fost citată de rabinii
evrei, ca fiind Scriptură.343
Autorul cărţii este considerat de majoritatea cercetătorilor, ca fiind Isus fiul lui Eleazar,
fiul lui Sirah (Eclesiasticul 51:24). Cartea are două nume: „Eclesiasticul,” care se traduce
prin „Cartea Bisericii.” Acest nume al cărţii ar sugera faptul că ea a fost mult folosită
în Biserică, sau datorită faptului că această carte a fost foarte mult disputată în istoria
Bisericii, cu privire la canonicitatea ei. Ea mai este numită „Cartea lui Isus Ben-Sirah,”
după numele bunicului autorului; care se pare că, a fost o persoană foarte respectată, un
reprezentant al clasei înalte din societatea lui Iuda, posibil un diplomat la curţile străine.
În perioada bătrâneţii, a deschis o şcoală la Ierusalim, învăţându-i pe elevi Scriptura şi
înţelepciunea pe care o acumulase în experienţa sa.344
În ceea ce priveşte data scrierii, cercetătorii, consideră că, ea a fost compusă prin anul
180 î.C.. Argumentele aduse în sensul acesta, sunt: menţionarea lui Simion al II-lea, Marele
Preot din acea vreme, în cap 50:1-24, care a fost activ în perioada 220-200 î.C., despre care
ben Sirah spune că întruchipează ce este mai bun din tradiţia iudeilor. Simion avea dreptul
să intre odată pe an în Sfânta Sfintelor, în perioada elenistică, şi să rostească numele lui
Dumnezeu: Yahweh.345 De asemene, prologul cărţii ne informează că nepotul lui Sirah a ajuns
în Egipt, în al 38 – lea an a lui Ptolemeu Everghetul, care a domnit între 170-116 î.C..346
Cartea lui Sirah este o apologie adusă la adresa iudaismului. Autorul vorbeşte în
favoarea culturii şi religiei iudaice, punând-o în contrast cu elenismul acelei vremi. Autorul
demonstrează că adevărta înţelepciune poate fi descoperită numai în Israel.
Autorul prezintă o mare varietate de teme, în ceeea ce priveşte viaţa şi credinţa în
Dumnezeu. Cartea se aseamănă, dintr-un anumit punct de vedere, cu Proverbele. Scriitorul
prezintă multe afirmaţii înţelepte, în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu şi cu semeni.
Din acest motiv, ea a fost studiată mai mult de cât celelalte cărţi apocrife, în comunităţile
creştine timpurii. A fost folosită în închinarea publică din Sinagogi şi din Biserici. Nu a
fost inclusă în canon până la Conciliul de la Trent. Contestarea cărţii s-a bazat pe faptul că
face puţine referiri la Mesia şi nici o referire la viaţa viitoare, ceea ce ar plasa-o în rândul
cărţilor saducheilor.

Cartea lui Baruc

Există mai multe cărţi care poartă numele lui Baruc, secretarul profetului Ieremia,
însă numai una dintre ele a fost inclusă în Septuaginta. Cartea este atribuită secretarului
lui Ieremia: Baruc. Este singura carte apocrifă care respectă modelul cărţilor profetice din
Vechiul Testamet. Am putea spune că ea reprezintă un mozaic de versete adunate din mai
multe cărţi profetice: din Isaia, Ieremia, Iov şi Daniel.347
343
Harrisson, op.cit., p. 1231.
344
Brown, op.cit., p. 746.
345
Harris, op.cit. p. 211.
346
Brown, op.cit., p. 746.
347
Harrisson, op.cit., p. 1238.

234
 Nu este o carte unitară, ci o colecţie de fragmente scrise în diferite genuri literare
(poezie, naraţiune, pilde, et.). Aceste fragmente fac referire la evenimentele care au precedat
şi au urmat căderii Ieruslimului (586 î.C.).
În Septuaginta (LXX), cartea lui Baruc, este plasată între profeţia lui Ieremia şi
Plângerile lui Ieremia. În LXX se mai adaugă, pe lângă cartea lui Baruc şi Scrisoarea lui
Ieremia. A fost scrisă în greacă.
Baruc, în scrisoarea adresată exilaţilor, din partea I, reproduce perspectiva lui Ieremia
referitoare la cauzale suferinţelor evreilor, şi anume, necredinţa şi păcatele poporului
Israel.348
În ceea ce priveşte data scrierii cărţii, pe baza conţinutului ei, se afirmă că, a fost
compusă de Baruc, la 5 ani după căderea Ierusalimului – adică în 581 î.C. Baruc 1:2, face
însă referire la împăraţii romani Vespansian şi Titus, care sunt numiţi sub pseudonimele:
Nebucadneţar şi Belşaţar. Scriitorul se referă la Căderea Ierusalimului, care a avut loc, de
fapt, în 70 d.C. Ca urmare, putem afirma că această carte a fost scrisă spre sfârşitul secolul
I d.C., chiar dacă are informaţii şi din perioade istorice anterioare.

Epistola lui Ieremia

Această carte a fost inclusă în canonul Alexandrin, în traducerea Septuaginta

a Vechiului Testament. Ea a fost plasată în mai multe poziţii în Vechiul Testament. În
codexurile Alexandrin şi Vatican, cartea a fost plasată imediat după Plângerile lui Ieremia.349
În traducerea latină Vulgata, cartea este unită de Baruc, constituind al şaselea capitol al
cărţii. Cartea a fost scrisă în limba greacă.350 Nu a fost inclusă niciodată în canonul evreiesc
din Israel.
Se afirmă că autorul ei a fost Ieremia, care a scris o scrisoare evreilor care urmau să
plece în exilul babilonian. A fost scrisă în perioada intertestamentală, de către un autor
necunoscut. Unii susţin că ar fi fost scrisă de către un iudeu din Alexandria.351
Autorul se adresează comunităţii evreieşti din exil, pe care încearcă să o încurajze în
ceea ce priveşte credincioşia faţă de Dumnezeu, şi să manifeste compasiune faţă de semenii
lor exilaţi.
Teologii contestă istoricitatea cărţii. Autorul s-a folosit de numele profetului Ieremia,
pentru a conferii autoritate operei sale.
Autorul îi informează pe evrei că exilul lor se datorează păcatelor lor împotriva lui
Dumnezeu. El le promite că după a şaptea generaţie îi va scoate din robie. Evreii sunt
îndemnaţi să nu urmeze exemplul popoarelor păgâne din Babilon. Despre zeii păgâni
afirmă că, sunt o minciună, pe care preoţii păgâni trebuia să îi ascundă, când venea un
război sau o nenorocire peste ei.
În final, autorul afirmă că este mult mai important să fii drept şi să nu te închini la
idoli. Cel care ascultă sfatul nu are „de ce să se teamă de ruşine.”

348
Prelipcean, op.cit., p. 401, 399.
349
Harrison, op.cit., p. 1242-1244.
350
Prelipcean, op.cit., p. 401.
351
Idem.

235
 Adăugiri la cartea Daniel

Cântarea celor trei tineri

Versiunea greacă a cărţii Daniel, include pe lângă alte adăugiri scurte, şi trei secţiuni
mai lungi, de factură poetică şi narativă, pe care nu le întâlnim în canonul ebraic. Prima din
aceste secţiuni, reprezintă psalmi şi imnuri cântate de cei trei tineri, prieteni ai lui Daniel,
în timp ce erau în cuptorul cu foc al lui Nebucadneţar.352 Această operă, împreună cu Bel şi
Dragonul,au fost introdu-se în Daniel, în traducerea LXX.
Secţiunea a fost scrisă de către un autor necunoscut, în perioada intertestamentală, în
limba greacă. Autorul încearcă să aducă completări scrierii lui Daniel; în ceea ce priveşte
timpul pe care l-au petrecut cei 3 tineri în cuptorul cu foc.
Scriitorul doreşte să arate că cei trei tineri au fost izbăviţi din foc, datorită rugăciunilor
fierbinţi pe care le-au făcut înaintea lui Yahweh. În urma rugăciunilor şi a cântărilor pe care
le-au rostit în cuptor, ei au fost izbăviţi.
Secţiunea începe cu rugăciunea lui Azaria, care a început să-L binecuvinteze pe
Dumnezeul părinţilor lui. Azaria recunoaşte, la rândul lui vina poporului Israel şi dreptatea
lui Dumnezeu în pedepsirea lor.
Relatarea continuă în cea de a doua parte, cu o serie de binecuvântări adresate de
Azaria la adresa lui Dumnezeu. În final, cei trei tineri sunt îndemnaţi să-L premărescă pe
Dumnezeu, care i-a scos din cuptorul de foc.

Susana

Secţiunea face referire la drama unei femei, frumoasă dar şi evlavioasă, care a fost
acuzată că a săvârşit adulter. Acuzatorii ei au fost doi bătrâni evrei, care până la urmă s-a
dovedit că chiar ei ar fi căutat să o seducă pe Susana să păcătuiască cu ei. Pentru că nu au
reuşit să o corupă, ei au hotărât să depună mărturie falsă împotriva ei.353
Tribunalul o condamnă la moarte. Susana se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor. În
consecinţă, Daniel intervine în favoarea ei, şi obţine redeschiderea procesului. Daniel îi
interoghează separat pe cei doi acuzatori. El află că cei doi se contrazic în declaraţiile pe
care le fac. Ca urmare ei sunt desconspiraţi.
Ca urmare, Susana este eliberată, în timp ce acuzatorii ei sunt condamnaţi la moarte.
Relatarea subliniază curăţia morală a Susanei, şi credinţa ei în Dumnezeu (1:23).

Bel şi Dragonul

Cartea a fost inclusă în LXX, în canonul Alexandrin al Vechiului Testament, la finalul

cărţii Daniel, formând capitolul 14 din carte.354 Biserica Catolică o include între cele
deuterocanonice.

352
Harris, op.cit., p. 213.
353
Prelipcean, op.cit., p. 398.
354
Harris, op.cit., p. 214-215.

236
 Bel şi Dragonul a fost scrisă în perioada intertestamentală, în secolul al II-lea î.C., de
către un autor necunoscut, în limba greacă.
În confruntarea dintre babilonieni şi evreii din perioada exilului babilonian, autorul
vrea să scoată în evidenţă două evenimente:
1. Moartea balaurului; şi
2. Izbăvirea lui Daniel din groapa cu lei.
Autorul arată că balaurul construit din aramă, era un obiect mort şi nu mânca mâncarea
babilonienilor. Daniel îi demonstrează lui Cir că această mâncare era de fapt luată de
unii slujitori ai lui Bel; poporul fiind înşelat. Daniel îl zdrobeşte pe balaur şi cinsteşte pe
Dumnezeul lui Israel. Acesta, a fost motivul pentru care, slujitorii lui Bel, i-au cerut lui Cir
să-l pedepsească pe Daniel, care în final este izbăvit de Yahweh, dintre lei.
Autorul arată atotputernicia lui Dumnezeu, prin contrast cu idolul babilonian – Bel.
Regele Babilonului, Astiag (Cirus din Persia, care în această relatare stăpâneşte în Babilon),
vrea să-l convingă pe Daniel, că Bel (care este Marduk zeul babilonian) este dumnezeul
cel viu, dar în final, Daniel reuşeşte să demonstreze că, Yahweh este Dumnezeul adevărat
şi viu. Cirus realizeză că s-a înşelat, şi porunceşte uciderea preoţilor lui Bel şi a familiilor
lor, şi îl însărcinează pe Daniel să distrugă statuia lui Bel şi Templul acestuia.
În episodul următor, Daniel otrăveşte un dragon, un şarpe foarte mare, pentru a
demonstra stăpânului său credul că acesta nu este dumnezeu ci o simplă reptilă muritoare
(Daniel 14:13-27). Babilonienii îl conving pe împărat să îl arunce pe Daniel în groapa cu
lei, unde va sta 6 zile, şi unde îi aduce de mâncare profetul Habacuc, care a fost adus de un
înger din Iuda în Babilon. Când împăratul află că după aceste zile Daniel nu a fost omorât
de lei, îl scoate şi îi aruncă pe duşmanii lui Daniel (Daniel 14:28-42).

Rugăciunea lui Manase

Este o rugăciune pseudonimă (falsă), pe care se presupune că a rostit-o regele Manase,

în momentul în care a fost prins şi dus în robie (2 Cronici 33: 11-13). Cartea se referă
la perioada domniei lui Manase din Iuda, în 687-642 î.C.. În unele Biblii latine, această
rugăciune este adăugată la sfărşitul cărţii 2 Cronici. Rugăciunea conţine un psalm de
pocăinţă, compus iniţial, în limba greacă, de către un iudeu, din secolul I sau al II-lea
d.C.355
În cărţile apocrife, a fost introdusă şi o secţiune scurtă, formată din 15 versete, intitulată
„Rugăciunea regelui Manase.” Această secţiune, este ultima inclusă în Vechiul Testament
al Bisericii Ortodoxe, în categoria cărţilor apocrife.
Autorul a fost interesat de a prezenta cititorilor conţinutul acestei rugăciuni, despre
care menţionează cartea canonică 2 Cronici, în urma căreia Dumnezeu S-a îndurat de
Manase, eliberându-l din robia babiloniană, din temniţă. Manase a fost repus în poziţia
de rege al lui Iuda. Rugăciunea lui oferă informaţii în ceea ce priveşte întoarcerea lui la
Dumnezeu. Cărţile canonice 1 şi 2 Cronici, înregistrează schimbarea făcută de Manase în
Iuda, după pocăinţa lui.

Brown, op.cit., p. 109.

355

237
 Tradiţia susţine că, această rugăciune, a fost rostită de Manase, în secolul VII î.C.,
după ce acesta a fost capturat de babilonieni şi închis în lanţuri; cercetătorii susţin că
autorul este anonim şi el a scris rugăciunea în perioada intertestamentală.
Se poate observa că relatarea este inspirată din Psalmii 69-71, unde este încurajată
recunoaşterea păcatului şi declararea deschisă a credinţei în Dumnezeu.356
Pocăinţa regelui Manase a stârnit curiozitatea poporului evreu în ceea ce priveşte
schimbarea de atitudine a regelui iudeu, care a fost etichetat ca, cel mai rău împărat a lui
Iuda. Acţiunile sale, au favorizat degradarea morală a naţiunii lui Iuda, a cărei consecinţe a
fost: robia babiloniană.
Această carte, înregistrează rugăciunea lui Manase, rostită în lanţuri. Regele pomeneşte
în rugăciune, despre mila lui Dumnezeu nemăsurată. Îndrăzneala lui, la Dumnezeu, se
bazează pe faptul că, Dumnezeu este îndelung-răbdător „lung milostiv, care Îi pare rău
de răutăţile oamenilor” (v.7). Manase apelează la promisiunea lui Dumnezeu de-a oferi
pocăinţa şi iertarea oamenilor care au greşit împotriva Lui. El recunoaşte că a păcătuit
„mai mult decât nisipul mării; multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic...” (v. 8,9).
În carte, el ne informează că, se află legat în cătuşe de fier.
Secţiunea se încheie cu o dologie scurtă; Manase afirmând: „Te voi prea-slăvi în toate
zilele vieţii mele..., a Ta este Slava, în veci vecilor, Amin!” (v. 15).

1 şi 2 Macabei

Titlul

În legătură cu titlul acestor cărţi, cercetătorii susţin că explicaţiile referitoare la numele
acestor cărţi aparţin doar de domeniul speculaţiilor. Există patru cărţi cunoscute sub numele
de Macabei. Titlul provine de la cel de-al treilea fiu al preotului Matita, din secolul al II î.C.,
numit Iuda Macabeul. El a fost iniţiatorul revoltei din perioada lui Antiohus Epifanes, care
a sacrificat un porc pe altarul Templului de la Ierusalim (168 î.C.). Numele Macabeu, poate
fi tradus în două feluri. Unii cercetători susţin că numele provine din cuvântul evreiesc
Makabyahu, care este compus din două cuvinte, şi înseamnă „Numit de Dumnezeu.” Alţii
traduc cuvântul prin „Ciocan.” Cei care susţin a doua variantă, consideră că termenul se
referă la modul în care Iuda loveşte duşmanii.
Cei mai mulţi înclină spre prima variantă, care vizează poziţia lui Iuda, de conducător
al armatei, şi respectul pe care i-l acorda poporul. Literatura iudaică timpurie ignoră
acest titlu, numindu-l pe Iuda „din familia asmoneilor” (Iuda Asmoneul”). Iosif Flavius
în scrierea sa „Antichităţile iudeilor,” vorbeşte despre strămutarea lui Matatia, numit
Asamonaios.357 Alţi cercetători susţin că, termenul nu este un nume de persoană, ci un titlu
onorific, echivalent principelui.

356
Harris, op.cit., p. 215.
357
Consultă Brown, op.cit., p. 703 şi Harrisson, op.cit., p. 1259.

238
 Canonicitatea

Mai mulţi scriitori din antichitate, contestă canonicitatea cărţilor. Iosif Flavius, care
era fariseu, omite cele 2 cărţi din lista „cărţilor sacre.”
În literatura de la Qumran nu sa găsit nici-o copie a acestor cărţi. Teologii catolici
susţin că omiterea cărţilor, de către autorii menţionaţi mai sus, se datorează dezamăgirii
pe care au avut-o evreii, faţă de politica ultimilor conducători asmonei. Catolicii aduc
argumente în sprijinul canonicităţii celor două cărţi, şi anume:
- primul care citează aceste cărţi, în lista cărţilor sacre ale Scripturii este Clement de
Alexandria. După acesta au urmat şi alţi părinţi bisericeşti, care au introdus 1 şi 2 Macabei
între Cărţile canonice, cum ar fi: Hipolit, Tertulian, Origen, Ciprian, Eurelius de Alexandria,
Ieronim, Augustin, etc.;
- biserica Romei, include aceste cărţi în canonul Scripturii;
- mai multe Coincilii bisericeşti au declarat 1 şi 2 Macabei ca fiind cărţi sacre, şi
anume: Conciliul general de la Florenţa (1441), Trent (1546), Vatican I (1870). Aceste
concilii au declarat cărţile ca fiind inspirate de Dumnezeu.
Creştinismul protestant exclude cele două cărţi, din lista cărţilor canonice; ei le acordă
o importanţă istorică, însă ignoră canonicitatea lor pe baza următoarelor argumente:
- cărţile nu au fost acceptate niciodată în canonul evreiesc;
- în 1 şi 2 Macabei există erori de natură istorică şi doctrinară, care creează contradicţii
între aceste cărţi şi restul canonului creştin.

Autorul, data şi conţinutul cărţilor

Cei care au compus cărţile, sau folosit de anumite documente mai vechi, cum ar fi:
scrisoarea senatului Roman către un macabeu iudeu, din 161 î.C.; scrisoarea lui Antiohus
Epifales IV către Ionatan, fratele lui Iuda, în 145 î.C.; scrisoarea lui Ionatan către spartani,
din 144 î.C.; scrisoarea spartanilor către Simion, fratele lui Iuda, din 142 î.C.. Documentele
de mai sus, se regăsesc în 1 Macabei. Carte 2 Macabei apelează la documente preluate
din arhivele Templului şi din cronicile regilor seleucizi: Scrisoarea lui Antiohus VII către
Simon (139 î.C.).358
Referitor la autorul cărţii 1 Macabei, aflăm din conţinutul ei, în capitolul 5: 61,62,
faptul că autorul a fost un iudeu zelos, naţinalist, un susţinător al asmoneilor. Din carte,
observăm că, el cunoştea geografia Palestinei şi cetatea Ierusalim. Putem afirma că 1
Macabei a fost scris în secolul al II î.C., în limba ebraică. Apoi a fost tradusă în limba
greacă. Cartea înregistrează luptele iudeilor împotriva seleucizilor, iudeii fiind conduşi de
Macabei. Aceştia luptau pentru independenţă şi pentru păstrarea credinţei părinţilor.359
Faptul că în carte se face referire la Ioan Hircan (134-104 î.C.), ne îndreaptăţeşte să
acceptăm ca dată a scrieii cărtre sfârşitul secolului al II –lea şi începutul secolul al I î.C..
Cartea 2 Macabei este mai veche. Ea a fost scrisă în Egipt. Autorul a avut ca sursă
primară, volumele lui Iason din Cirena, care şi-a încheiat opera prin 124 î.C.. Ca urmare,
cartea a fost scrisă în jumătatea secolul al II î.C..

Vezi şi Harrisson, op.cit., p. 1262-1263.

358

Prelipcean, op.cit., p. 391.

359

239
 Cărţile 1 şi 2 Macabei scot în evidenţă faptul că Dumnezeu este în controlul poporului
Său, în perioada Imperiului Seleucizilor, aşa cum a fost şi în perioada Imperiului Persan.
Scriitorul vrea să ne înveţe o lecţie referitoare la preotul Matatia şi al fiilor lui, arătând că,
a avea credinţă în legea mozaică şi în Yahweh, face mai mult de cât mărime unei armate.
Iudeii au fost eliberaţi de sub domnia păgână, cu ajutorul lui Iuda macabeul şi a fraţilor săi,
printr-o intervenţie providenţială.
Cartea 2 Macabei, este mai puţin preocupată de dimensiunea politică, acordând
importanţă Templului şi vieţii religioase a lui Iuda. Cartea îi încurajează pe iudei să se
încreadă în Dumnezeu, după modelul înaintaşilor lor, care au devenit eroi pentru naţiune.
Cartea este mai puţin credibilă din punct de vedere istoric. A fost scrisă probabil
în Alexandria de către un fariseu care interpretează revolta evreilor, ca fiind susţinută
de Dumnezeu. El include şi anumite doctrine specifice fariseilor cum ar fi învierea
morţilor.360
În 2 Macabei sunt prezentate anumite doctrine ca „învierea celor drepţi,” pe care
fariseii au îmbrăţişat-o.
]În ceea ce priveşte valoarea istorică. În 1 Macabei, autorul dă o importanţă deosebită
acţiunilor iudeilor din acea perioadă, şi arată sentimentul antiseleucid, ceea ce pune sub
semnul întrebării obiectivitatea autorului. Scriitorul demonstrează că nu cunoaşte istoria,
geografia şi sistemul politic al celorlalte popoare învecinate cu Iuda. El plasează greşit data
morţii lui Antiohus Epifanes IV.
Referitor la 2 Macabei, scriitorul prezintă informaţii referitoare la lupta lui Onias III şi
a lui Iason, pentru obţinerea poziţiei de Mari Preoţi în Iuda. Multe din informaţiile istorice,
pe care le prezintă, sunt eronate.

360
Harris, op.cit., p. 221-222.

240
 ANEXA 2. CĂRŢILE PSEUDEPIGRAFE

În literatura intertestamentală, mai există o serie de cărţi care au fost numite „Pseud-
epigrafe”361 (scrieri false). Aceste cărţi nu sunt considerate ca normative pentru credinţă,
nici de către catolici şi nici de către ortodocşi. În general acestea poartă nume de „personaje
Biblice cunoscute din antichitate,” însă în realitate ele au fost scrise de autori din perioada
intertestamentală, care au trăit mai târziu, de exemplu: „Cartea lui Baruch” şi „Cartea lui
Enoh.”362
Aceste cărţi conţin informaţii eronate cu privire la istoria şi la alte domenii la care fac
referire în conţinutul lor. Aceste cărţi sunt numite de catolici „Apocrife.” Ele sunt citite
pentru informaţiile pe care le pot oferi, din punct de vedere al contextului cultural, istoric
şi geografic al lui Israel şi a perioadei la care acestea se referă.
Printre cele mai importante cărţi din această colecţie, putem aminti: Scrisoarea lui
Aristeea către Filocrat, Cartea Jubileelor, cărţile lui Enoh, Testamentul celor 12 Patriarhi,
3 şi 4 Macabei, Rugăciunea lui Manase, Cărţile lui Baruc, Psalmii lui Solomon, Oracolele
Sibiline şi Înălţarea lui Moise.

Scrisoarea lui Aristea către Filocrat

Acest document, nu este de fapt o carte, ci un bilet, care a fost scris de Aristea(s),
fratelui regelui Ptolemeu II Filadelful, numit Filocrates. Scrisoarea se referă la perioada în
care a domnit Ptolemeu II (285-246 î.C.).363 În acel document, este formulată propunerea lui
Aristeas, adresată fratelui lui Ptolemeu, de a traduce Vechiul Testament în limba greacă.
Scrisoarea lui Aristeas, este o legendă, care încearcă să demonstreze originea
miraculoasă a traducerii greceşti a Vechiului Testament, cunoscută sub numele de
Septuaginta (LXX). De fapt, autorul textului este un iudeu, care a trăit în secolul al II î.C..
Se pare că scrisoarea a fost compusă după 150 de ani de la evenimentul la care face ea
referire.

Cartea Jubileelor

Această carte mai este cunoscută şi sub numele de Apocalipsa lui Moise sau Mica
Genesă. Ultima denumire a fost dată, pentru că conţinutul ei este paralel cu istoria din
Geneza până la Exod 12.364 A fost scrisă iniţial în ebraică, tradusă în greacă, iar în secolul
al IV-lea, a fost tradusă în etiopeană. În etiopeană avem tot manuscrisul cărţii. În ceea ce

361
Consultă şi J. H. Charlesworth, ed., The Old Testament Pseudepigrapha, vol.1 şi 2, (Garden City, New York:
Doubleday, 1983, 1985).
362
Ibidem, p. 223.
363
Brown, op.cit., p. 107 şi Harris, op.cit., p. 224-225.
364
Prelipcean, op.cit., p. 413.

241
priveşte datarea cărţii Jubileelor, cei mai mulţi teologi, sunt de părere că , ea a fost compusă
în secolele al II-lea sau în secolul I î.C.365
Cartea prezintă o temă specifică legată de calendarul de împărţire a istoriei lumii,
de la Creaţie la confederaţia tribală a lui Israel, din pustia Sinai. Autorul împarte această
istorie în 49 de perioade, fiecare perioadă cuprinzând 49 de ani (un jubileu); de aici vine şi
denumirea cărţii.
Autorul amplifică şi înfrumuseţează povestirea din Genesa, pe care o adaptează la
structura acestui calendar. Calendarul folosit de autorul cărţii, este unul solar, de 364 de
zile. Mai sunt intercalate în aceşti ani încă 4 zile la un anumit interval de timp. Este vorba
de un calendar fix, în care fiecare an, şi fiecare sptămână, încep întotdeauna cu Miercurea, şi
în care aceleaşi date, cad în fiecare an, în aceleaşi zile de săptămâni. Se presupune că acest
calendar este foarte vechi, fiind folosit de cei care au dat forma finală a Pentateuhului.
Acest calendar provine din Egipt şi s-a folosit în Israel până la exilul babilonian. El
a fost înlocuit cu un calendar lunar, de origine caldeeană (la fiecare 7 ani se introduce o
lună în plus – 13 luni). În perioada macabeilor, adepţii elenismului evreiesc, au încercat să
impună calendarul lunar, în închinarea de la Templu. Unii teologi consideră că afirmaţia
din Daniel 7:25, se referă la încercarea lui Antiocluh Epifanias „de a schimba timpurile şi
Legea din Templu.”366
Autorul se concentrează asupra seminţei lui Levi, pe care o consideră ca cea din care
au ieşit liderii religioşi şi sociali ai comunităţii lui Israel. Se afirmă că, fiii lui Levi vor
fi judecătorii şi căpeteniile lui Iacov. În Jubilee 31:18 se face referire la Ieşua, ca fiind
urmaşul lui Iuda.
În ceea ce priveşte angelogia, se vorbeşte despre două clase de îngeri: îngerii prezenţei
şi îngerii sfinţirii. În acest sens, se afirmă că Iacov avea un înger păzitor (a prezenţei). Se
fac referiri şi la îngerii răi, conducătorul lor este numit Mastena (Satan).
Referitor la viaţa de după moarte, se pune accentul pe nemurirea sufletului şi nu pe
învierea trupurilor. Este prima referire la conceptul de nemurire din Palestina, care a fost
preluat mai apoi de evreii din Alexandria.

Martirajul şi înălţarea lui Isaia

Această cartea a supravieţuit în versiunea Etiopeană din secolul al III-lea sau al IV-
lea d.C. Fragmente ale acestei cărţi se găsesc şi în limbile greacă, latină, coptă şi slavona
veche.367 Secţiunea referitoare la martirajul lui Isaia a fost scrisă, probabil, în ebraică. Se
presupune că la baza scrierii cărţii au stat legende care circulau în Israel în vremea lui
Antioh Epifanes. Mai apoi aceste legende au fost înregistrate în literatura de la Qumran în
secolul I î.C. Se afirmă că bătrânul profet a fost trădat de Bechira, un rival gelos, şi adus la
regele Manase, care l-a tăiat în două cu fierăstrăul.
Se pare că martirajul lui Isaia se bazează pe textul din 2 Împăraţi 21:1-18, care vorbeşte
despre idolatria din vremea lui Manase şi despre vărsarea de sânge din perioada domniei
lui.

365
Consultă Brown, op.cit., p.101-104 şi Prelipcean, op.cit., p. 413.
366
Brown, op.cit., p. 102-103.
367
Harris, op.cit., p. 227.

242
 În a treia parte a colecţiei, se vorbeşte despre înălţarea lui Isaia. Se afirmă că Isaia a
traversat cele şapte ceruri în prezenţa Celui Preaînalt.Isaia are parte de viziuni referitoare
la naşterea, crucificarea şi învierea Domnului Isus Cristos.
Această relatare a fost scrisă, probabil, de un creştin prin anul 100 d.C.

Psalmii lui Solomon

Cartea a fost populară printre primii creştini. Vreme îndelungată ea a fost pierdută, şi
redescoperită abia după anii 1600 d.C.368 O anumită perioadă, această carte a fost adăugată
la sfârşitul Noului Testament, la Codexul Alexandrin.369 Ea a fost scrisă, iniţial, în ebraică.
Se pare că autorul a dat acest nume cărţii, ţinând seama că, Solomon are 2 Psalmi în cartea
canonică a psalmilor (72 şi 127), iar în 1 Regi 4:32, citim că, Solomon a scris 1005 câtări.
Cartea conţine 18 psalmi compuşi de iudei, în pustie, în secolul al I î.C.. Unii psalmi
oferă şi informaţii istorice, ca de exemplu: asedierea Ierusalimului de către Pompei (63
î.C.) – (vezi Psalmii lui Solomon 8: 15-21), informaţii referitoare la moartea lui Pompei –
(Psalmul 2: 26-37).
În ceea ce priveşte teologia aceste scrieri, ea accentuează aşteptările mesianice ale
poporului evreu. În ceea ce priveşte escatologia cărţii, putem observa că aceasta combină
aspiraţiile politice ale naţiunii lui Israel cu aspiraţiile spirituale. În sensul acesta, putem
menţiona că, autorii psalmilor, au fost reprezentanţii comunităţii de la Qumran, cunoscuţi
sub numele de esenieni. Cartea vorbeşte despre libera alegere a omului. În psalmii 17 şi
18, autorul se roagă, pentru venirea lui Mesia, din seminţia lui David, care va reînnoii
Ierusalimul şi va restaura Israelul, ca regat a lui Dumnezeu.

3 Macabei
Cartea mai este numită „Ptolemaica.”370 Titlul cărţii este dat în mod eronat, deoarece,
acţiunea pe care o descrie cartea, sa petrecut înainte cu 40 ani, de prima revoltă a macabeilor.
În carte este prezentată lupta dintre Ptolemeu al IV-lea, numit şi Philopator (221-214 î.C.)
şi iudei.371
Cartea a fost compusă în secolul al I î.C., de către un iudeu, care trăia în Alexandria,
pentru ai încuraja pe fraţii săi, care trăiau în diaspora.
Cartea vorbeşte despre încercarea, fără de succes, a lui Ptolemeu de a pângări Templul
de la Ierusalim. Ptolemeu insistă ca toţi iudei din Alexandria, să aducă jertfe zeilor; din
acest motiv, mulţi iudei din Alexandria, şi-au pierdut dreptul de cetăţenie. Li s-au confiscat
averile şi au fost făcuţi scalvi. Regele încearcă, de-asemenea, să îi ucidă pe toţi iudeii, care
aveau case în Egipt.
În final, regele realizează că evreii sunt ocrotiţi de Dumnezeu, şi renunţă la planul său,
eliberându-i şi ocrotindu-i în continuare pe iudei (capitolele 4-7).
368
Harris, op.cit., p. 228.
369
Brown, op.cit., p. 112-113.
370
Ibidem, p. 108.
371
Prelipcean, op.cit., p. 393.

243
 4 Macabei

Cartea 4 Macabei mai este numită şi „Despre supremaţiunea raţiunii.”372 Cartea şi-a
primit numele, probabil, de la faptul că reflectează asupra evenimentului persecuţiei şi morţii
preotului Eleazar şi a celor şapte fii ai săi, împreună cu mama lor, care este înregistrată în
2 Macabei 6-7.373
Scopul autorului a fost de a-i comemora pe martirii iudei. Se pare că această cartea a
fost compusă în greacă, de către un iudeu din Diaspora.
Ea este un discurs filosofic, care scoate în evidenţă modul în care, raţiunea poate birui
patimile, şi îl ajută pe om să treacă victorios prin suferinţe. În această carte, se prezintă
modul în care Iosif şi-a oprit instinctul sexual, în episodul cu soţia lui Potifar. Se vorbeşte
şi despre modul în care Moise îşi înfânge mânia.
Se pare că autorul a preluat înformaţii din 2 Macabei, şi din cartea lui Iason, din
Cirena - sursa folosită de autorul cărţii 2 Macabei.

Oracolele sibiline

Sensul termenului „sibila” din greacă este aceka de „voinţa lui Dumnezeu.” Ca şi
nume propriu, el este menţionat de mai mulţi autori antici ca: Heraclit, Euripide, Platon
şi alţii.374 Unii teologi afirmă că termenul de „Sibiline” provine de la Herodot (500 î.C.),
care se referă la o anumită profetesă, numită Sibila, din Kuma. Mai târziu sa răspândit în
toată lumea greacă, credinţa în asemenea profetese, umplute spiritul divin.375 De exemplu,
Augustin face referire la aceste cărţi, în volumul său intitulat „Cetatea lui Dumnezeu.”
Pictorul Michelangelo a pictat sibiline în capela Sixtina, alături de profeţii Vechiului
Testament.
Oraclele adunate de aceste profetese, au fost aranjate în versuri şi colecţionate de-a
lungul a şapte secole (cca. 200 î.C. – 500 d.C.). Iudeii şi creştinii, au imitat şi ei, această
practică păgână, compunând mai multe oracole sibiline. Au fost păstrate până în prezent 15
cărţi, care conţin asemenea oracole. Ele au fost incluse într-o carte care data din secolul al
V-lea d.C. În cărţile 3 la 5, avem oracole de origine iudaică.
De exemplu, în cartea a treia, se face referire la secolul al II-lea î.C., la perioada lui
Ptolemeu al VII-lea, din Egipt. Se face referire şi la regina Cleopatra. Oracolele făceau
propagandă iudaică, în care se vorbea despre cursul pe care-l va urma istoria lumii –
distrugerea lui Belial şi venirea lui Mesia.
În cartea a patra, se afirmă că Sibila este o fiică a lui Noe. Tot în această carte, există
o secţiune, similară apocalipsei din Noul Testament, unde se vorbeşte despre Nero, care
împreună cu femeia cea rea, domină lumea. Oracolele sibiline au fost foarte populare
printre autorii creştini din primele veacuri.

372
Brown, op.cit., p. 108-109.
373
Harris, op.cit., p. 230.
374
Prelipcean, op.cit., p. 411.
375
Brown, op.cit., p. 113.

244
 Cartea etiopeană a lui Enoh (1 Enoh)

Cartea îi este atribuită patriarhului antideluvian, care a fost luat la cer (Genesa 5:24).
1 Enoh a fost compusă în perioada elenistă, şi a fost numită etiopeană pentru că ea a fost
tranmisă în limba etiopeană.376
Cartea a fost compusă pe o perioadă mai îndelungată de timp: 200 – 160 î.C., perioadă
contemporană cu Macabeii. Însă compilarea tuturor secţiunilor ei s-a realizat în perioada
creştină. 1 Enoh este o carte apocaliptică. Se aseamănă din multe puncte de vedere, cu
Daniel 7-12. 377
Este mai degrabă o colecţie de opere literare, care conţine 5 secţiuni. Capitolele 1-36
reprezintă o prezicere a judecăţii finale, care este menţionată şi în epistola canonică a lui
Iuda. Lui Enoh i se explică faptul că lumea a fost coruptă de îngerii căzuţi (capitolul 6-16).
Un înger îl plimbă pe Enoh prin cealaltă lume, unde el vede Şeolul şi Grădina Dreptăţii
(capitolul 17-36).
În secţiunea a doua a cărţii 1 Enoh, care cuprinde capitolule 37-71, conţine o serie de
parabole referitoare la Fiul Omului, care sunt comunicate lui Enoh. Prima pildă prezintă
anumite secrete din domeniul astronomiei, în ceea ce priveşte venirea Judecăţii. Secţiunea
se încheie cu prezentarea fericirilor sfinţilor (capitolul 58-69).
Secţiunea a treia vorbeşte despre o dezordine astrologică a corpurilor cereşti, la
venirea judecăţii. În această secţiune se vorbeşte despre soare, lună şi planete, precum şi
despre calendarele umane, care se bazează pe aceşti aştri (1 Enoh 72-82).378
Secţiunea a patra (capitolele 83-90), cuprinde două viziuni, care vorbesc despre
potopul ce va veni peste întreaga lume şi despre noul Ierusalim.
Secţiunea a cincea prezintă avertismente făcute de Enoh faţă de răzvrătirea omenirii.
Tot aici vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Mesia.
În ceea ce priveşte viaţa viitoare, în 1 Enoh, aceasta este descrisă ca bucurându-se
de „plăceri omeneşti,” „căsătorie,” „binecuvântarea urmaşilor.” Aceatsă învăţătură este
contestată de Isus în Marcu 12: 18-20 (25).
Enoh dezvoltă doctrina despre îngeri în mod deosebit. El vorbeşte despre îngeri buni
şi răi. Deşi Vechiul Testament nu prezintă de cât numele unui singur arhanghel (Daniel
8:6; 10:13), Enoh vorbeşte despre 4 arhangheli: Mihail, Gavril, Rafael (Tobit) şi Uriel
(fiind o figură comună în cartea 1 Enoh). În capitolul 6, autorul vorbeşte despre îngerii
căzuţi care au păcătuit cu femei, care sunt iniţiaţi în misterele răului: vrăjitoria, armele,
cosmeticele, etc. Enoh vorbeşte despre Satan, căruia îi sunt supuşi îngerii căzuţi. Enoh
susţine că ispititorul Evei este Gabriel, iar Azazel (Satan) este căpetenia îngerilor căzuţi.
Cartea vorbeşte despre Şeol, care este descris în termenii similari cu Infernul, prezentat
în Noul Testament, spre deosebire de concepţia anterioară vechi testamentală, care susţine
că Şeolul este locuinţa tuturor morţilor. În 1 Enoh, Şeolul este locul de pedeapsă pentru cei
răi.

376
Harris, op.cit., p. 233.
377
Brown, op.cit., p. 99-101.
378
Harris, op.cit., p. 233.

245
 Cartea slavonă a lui Enoh (2 Enoh) şi 3 Enoh

Această carte a fost descoperită în sudul Rusiei, într-un manuscris. Ea mai este
înregistrată şi în câteva manuscrise sârbeşti. Cercetătorii afirmă că 2 Enoh a fost compusă
înainte de anul 70 d.C., deoarece autorul face referire la Templul de la Ierusalim şi la
ritualurile de la Templu.379
În literatura pseudepigrafelor mai există încă două cărţi ale lui Enoh, în afară de 1
Enoh, despre care am discutat mai sus, şi anume: 2 Enoh (cartea secretelor lui Enoh) şi 3
Enoh.380
Cartea 2 Enoh a fost scrisă în jurul anului 50 î.C.. De reţinut este faptul că, în 2 Enoh,
se vorbeşte despre Mileniul. În concepţia autorului, istoria va dura 7000 de ani, din care
ultima mie de ani va fi Mileniul. Cartea este scrisă în greacă şi cunoscută azi datorită
manuscriselor slavone.
2 Enoh descrie cerul şi răsplătirile finale într-o manieră asemănătoare cu scrierile
Noului Testament. Dante a fost influenţat în modul în care prezintă cerul, în cartea sa
Divina Comedia, unde vorbeşte despre zece nivele cereşti.381
Cartea 3 Enoh, a fost scrisă în ebraică, şi datează din secolul al II -lea sau al III-lea
d.C. Este asemănătoare cu 2 Enoh. Este o carte de apocaliptică, cu specific mitologic.

Înălţarea lui Moise

Cartea înregistrează sfaturile pe care Moise le dă lui Iosua, urmaşul său, dezvăluindu-i
acestuia aspecte referitoare la viitorul poporului Israel, precum şi informaţii despre Mesia.
Finalul cărţii lipseşte în prezent, iar specialiştii susţin că el prezintă înălţarea lui Moise la
cer. Argumentul lor se bazează pe relatarea lui Origen, care spune că referirea din Iuda 9,
cartea canonică, referitoare la cearta îngerului cu Diavolul, pentru trupul lui Moise, a fost
luată din această carte.382
În lumea antică, au fost cunoscute două cărţi pseudepigrafe, atribuite lui Moise, şi
anume: „Testamentul lui Moise” şi „Înălţarea lui Moise.” Se pare că această carte a fost
scrisă în ebraică. Originalul evreiesc şi traducerile greceşti s-au pierdut. Cartea s-a păstrat
într-un manuscris latin din secolul al IV-lea î.C.383 Specialiştii spun că cele două scrieri au
fost redenumite mai târziu, sub un singur nume: „Înălţarea lui Moise.” În „Testamentul lui
Moise,” se vorbeşte despre perioada dinaintea morţii sale, unde Moise, îi vorbeşte lui Iosua
despre viitorul poporului Israel; de la intrarea în Canaan şi până în epoca – aşa numită –
escatologică, binecuvântată.
Cartea prezintă de fapt o retrospectivă a evenimentelor înregistrate în Daniel, şi se
încheie cu istoria în care a trăit autorul, şi anume prin anul 30 d.C. Autorul prezice că evreii
vor fi eliberaţi de sub dominaţia romană. Se menţionează un personaj, numit Taxo, de
origine levitică, care îşi îndeamnă fiii să accepte martirajul, din cauza credinţei lor.

379
Prelipcean, op.cit., p. 412-413.
380
Brown, op.cit., p. 98.
381
Harris, op.cit., p. 235.
382
Prelipcean, op.cit., p. 415.
383
Brown, op.cit., p. 114.

246
 Deşi în carte nu vorbeşte despre un Mesia care să întemeieze o Împărăţie a lui
Dumnezeu, totuşi acest personaj, pare a fi o figură mesianică. În secţiunea referitoare la
înălţarea lui Moise, se vorbeşte despre lupta arhanghelului Mihail şi Satana pentru trupul
lui Moise.

Apocalipsa Siriană a lui Baruc (2 Baruc) şi Apocalipsa Greacă

a lui Baruc (3 Baruc)

Prima carte a lui Baruc, 1 Baruc, este înclusă în cărţile Deuterocanonice ale Bibliei
catolice. Mai există, însă, şi alte două cărţi, în colecţia pseudepigrafelor, care poartă acest
nume, şi anume: 2 şi 3 Baruh.384
Cartea 2 Baruc mai este numită şi „Apocalipsa Siriană a lui Baruc.” Se pare că ea a
fost compusă de mai mulţi autori evrei în perioada 100-110 d.C. Ea a ajuns până la noi în
manunscrise siriene, care au copiat-o din manuscrisul original evreiesc sau aramaic.
Conţinutul cărţii a fost influienţată de cartea 2 Ezra, cunoscută sub numele de
„Apocalipsa lui Ezra.”385 În carte, sunt prezentate viziuni pe care le-a avut secretarul lui
Ieremia, după căderea Ierusalimului. Se vorbeşte despre Banchetul mesianic şi despre
învierea morţilor. Cartea se concentrează asupra căderii Ierusalimului (70 d.C.), cucerit
de romani. În sensul acesta se aseamănă cu Apocalipsa din Noul Testament, care este
influenţată puternic de evenimentul căderii Ierusalimului.
Cartea este împărţită în şapte secţiuni, după modelul cărţii 2 Ezra. În fiecare secţiune
se prezintă diferite descoperiri pe care le-a avut Baruc din partea lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte cartea 3 Baruc, ea a fost scrisă de un iudeu, prin secolul al II-lea,
şi revizuită de către creştini. Autorul vorbeşte despre cele 7 ceruri. Se dezvoltă doctrina
îngerilor, mai ales a îngerilor păzitori şi a îngerilor mijlocitori.
Cartea 3 Baruc, aceasta imită modelul cărţii 2 Baruc, autorul preocupându-se de
rezolvarea problemei răului, şi explicarea existenţei durerilor, prin intermediul unor viziuni
apocaliptice. Cititorul este asigurat că în final, binele va triumfa.386

Testamentul celor 12 Patriarhi

Această carte conţine învăţături, preziceri şi alte observaţii, pe care Iacov le-ar fi dat
celor doisprezece Patrairhi, care au fost fiii săi, înainte ca acesta să moară.387 Învăţăturile
adresate fiecărui patriarh modelează într-un fel relatarea din Genesa 49, concentrându-se în
mod deosebit asupra caracterului şi comportamentului moral pe care l-a manifestat fiecare
din cei doisprezece fii ai lui Iacov.
Cartea aparţine mai degrabă literaturii de înţelepciune a lui Israel.388 Este o lucrare
mult mai elaborată. În limba greacă s-a păstrat o variantă mai scurtă, care pare să fie mai

384
Ibidem, p. 111-112.
385
Harris, op.cit., p. 237.
386
Ibidem, p. 237-239.
387
Ioan Vasile Botiza, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Târgu-Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 87.
388
Harris, op.cit., p. 239-241.

247
aproape de originalul acestei scrieri. În ceea ce priveşte compunerea ei,389 există două
opinii, şi anume:
- că a fost scrisă în limba ebraică de un iudeu, prin secolul al II-lea, şi tradusă mai
târziu în greacă;
- se presupune de către alţi interpreţi că, lucrarea a fost compusă iniţial în limba
greacă, în secolul al II-lea, de către un creştin, care a folosit testamentele mai
vechi, din aramaică şi ebraică.
În ceea ce priveşte conţinutul cărţii, fiecare dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, sunt
prezentaţi după următoarea structură:
- prezentarea patriarhului muribund, şi vârsta acestuia;
- povestirea vieţii patriarhului;
- avertizarea făcută de patriarh pentru fii săi, pentru evitarea răului;
- prezentarea morţii patriarhului.
Cartea susţine apariţia a doi Mesia,390 unul fiind mare preot şi celălalt fiind rege.
În acestă lucrare se dezvoltă aspecte legate de demonologie. Belial este considerat
căpetenia forţelor răului şi adversarul lui Dumnezeu. Cuvântul „belial” se traduce prin
„josnicie,” „lipsă de demnitate,” „om de nimic,” „fără nici o valoare.” Se afirmă că Belial
va fi aruncat în focul veşnic.
Despre învierea morţilor, cartea afirmă că cei buni vor sta la dreapta lui Dumnezeu, în
bucurie, în timp ce, cei răi vor sta la stânga Domnului. Locuinţa drepţilor este considerată
noul Ierusalim.
Cartea mai dezvoltă subiecte ca: viaţa viitoare şi respingerea lui Israel.391

389
Brown, op.cit., p. 104 -107.
390
Botiza, op.cit., p. 87.
391
Prelipcean, op.cit., p. 416.

248
 ANEXA 3. ARHEOLOGIA
VECHIULUI TESTAMENT

Introducere

Specialiştii au recurs la o arheologie pentru a obţine argumente suplimentare, pe

baza materialelor vechi, descoperite, şi care aduc lumină noi informaţii, în vederea unei
înţelegeri mai complete a cărţilor Vechiului Testament. Această preocupare a luat amploare
la jumătatea secolului al XX-lea, când teologul W. Albright a făcut mai multe cercetări
arheologice în Israel. Scopul acestor cercetări a fost de a aduce noi informaţii în susţinerea
autenticităţii cărţilor Scripturii.
Arheologia poate fi împărţită în două392:
- arheologie preştiinţifică
- arheologie ştiinţifică
Mazar ne informează în legătură cu o altă împărţire a istoriei cercetării arheologice a
ţării lui Israel. În opinia lui putem vorbi de trei etape principale:
− perioada dinaintea Primului Război Mondial,
− Perioada interbelică, dintre cele două războaie mondiale şi
− Perioada de după anul 1948.393
Arheologia a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte validarea multor informaţii pe
care le prezintă Vechiul şi Noul Testament. Dezvoltarea arheologiei Biblice are în centrul
ei o serie de pioneri,394 câţiva dintre ei fiind menţionaţi mai jos, şi anume: Iosif Flavius, H.
Schliemann, F. de Saulcy, Ch. Warren, R. Koldewey, C. Clermont-Ganneau, W. Flinders
Petrie, L. Hugues Vincet, G. Schumacher, S. Macalister, W. Albright, C. Fisher, N. Glueck,
Roland de Vaux, K. Kenyon, B. Bagatti, Y. Yadin.
În ceea ce priveşte contribuţia lui Iosif Flavius în domeniul cercetărilor arheologice,
vom reţine faptul că acesta este cunoscut pentru operele sale, scrise în jurul anilor 90 d.C.,
la Roma, în limba greacă: „Războaiele iudeilor” şi „Antichităţi iudaice.” Iosif Flavius a fost
un fariseu evreu care, în exil, a scris despre istoria poporului evreu. Flavius foloseşte pentru
prima dată termenul de „arheologie,” în cartea sa „Antichităţi iudaice.” De fapt cuvântul
este folosit în titlul cărţii, tradus în româneşte prin „antichităţi.” Iosif traduce termenul de
„arheologie” cu sensul de „ştiinţa trecutului,” numită de noi, în prezent, „istorie.”
Deşi cartea respectivă nu înregistrează rezultate empirice, ale cercetării trecutului, Flavius
prezintă o mulţime de informaţii referitoare la trecutul lui Israel; multe dintre ele nefiind
prezentate în Scriptură. Flavius oferă informaţii despre viaţa cotidiană a evreilor, despre
evoluţia politică şi culturală a naţiunii.

392
Harrison, op.cit., p. 85-95.
393
Amihai Mazar, Archeology of the Land of the Bible 10,000 – 586 B.C.E., din The Anchor Bible Reference
Library, New York, London, Toronto, Sydney: Doubleday – Centre for Judaic – Christian Studies, 1992, p.
10.
394
Brown, op.cit. p. 252-253.

249
 În cadrul arheologiei preştiinţifice, cele mai importante activităţi au fost călătoriile
în Ţara Sfântă, descoperirile din campania militară a lui Napoleon în Egipt, în anul 1788,
precum şi escavările de suprafaţă, de la începutul secolului al XIX-lea395.
Încă de la începutul creştinismului a existat obiceiul ca cei credincioşi să facă
perelinaje în Ţara Sfântă pentru a vedea locurile descrise în Scriptură : Muntele Sinai,
Iordanul, Ierusalimul, Marea Galilei, Nazaretul, etc.
În ceea ce priveşte perelinajele creştinilor în Israel, în perioada Evului Mediu, creştinii
au fost priviţi cu suspiciune de către cei ce locuiau în acele ţinuturi, datorită cruciadelor
iniţiate de Biserica Catolică.
Până în secolul al XVI-lea nu s-au făcut reportaje sistematice scrise, referitoare la
aspecte legate de flora şi fauna Ţării Sfinte. Printre cei mai importanţi cercetători care au
contribuit cu relatări scrise despre Israel, îi putem aminti pe Leonard Rouwolf, Piero della
Vale, care în 1650 scrie o carte în acest domeniu .
În legătură cu Campania lui Napoleon în Egipt, cunoaştem faptul că în anul 1798,
Napoleon a invadat Egiptul, fiind însoţit de sute de cercetători şi artişti care au avut
ocazia să admire cultura egipteană. În această campanie, cercetătorii au copiat inscripţiile
hieroglifice, şi au scris rapoarte despre locurile şi monumentele pe care le-au întâlnit.
Aceste informaţii au fost incluse în 21 de volume compuse între anii 1809 – 1828, care au
fost intitulate Description de l’Egypte. Această campanie a iniţiat procesul de descifrare a
scrierilor hieroglifice din Egipt, care conţineau informaţii importante despre Canaan .
Escavările de suprafaţă au început în anul 1805 când arheologul Seetzen a călătorit
în Transiordania, unde a descoperit locurile Amman şi Gherasa. Rezultatele descoperirilor
sale au fost incluse în patru volume pe care Seetzen le-a intitulat Reisen (Călătorii).
După douăzeci şi cinci de ani, cercetătorul american Edward Robinson a călătorit prin
Ţara Sfântă, studiind aspecte de natură topografică ale Iudeii, precum şi aspecte legate de
identificarea anumitor locuri biblice din Iuda. Printre descoperirile lui putem menţiona
zidul lui Agripa de la Ierusalim. El este cunoscut şi ca pionierul identificării sitului de la
Meghido, în anul 1838, şi a săpăturilor arheologice din Ţara Sfântă.
Deşi Robinson a făcut primele săpături arheologice, care au fost mai mult sau mai puţin
întâmplătoare, se afirmă că F. de Saulcy este pionerul săpăturilor arheologice organizate
din Palestina, în N-V Ierusalimului, în jurul anului 1863. El susţinea că a descoperit mai
multe morminte ale regilor din dinastia regelui David. În realitate, cercetătorii au ajuns la
concluzia că acele morminte aparţineau unei regine din Persia, care a îmbrăţişat iudaismul,
în vremea lui Isus. De Saulcy este recunoscut pentru contribuţia sa deosebită în domeniul
numismaticii.396
Săpăturile iniţiate de Robinson în Câmpia Ezdraelon (Izreel) au continuat. Mai târziu,
în anul 1903, cercetările de la Meghido, au fost reluate de G. Schumacher. Activitatea
de cercetare a lui Schumacher a continuat până în 1920, când arheologii din America au
preluat lucrările de cercetare.
La Meghido au fost descoperite 20 de straturi arheologice, care oferă informaţii în
ceea ce priveşte cronologia aşezărilor umane din acea zonă. În 1955 Yadin descoperă porţile
triple de la Meghido, din vremea lui Solomon. În această zonă s-au descoperit grajdurile
lui Solomon, care se găsesc şi la Haţor. Referitor la prezenţa cailor din armata lui Israel în

395
Harrison, op.cit., p. 85.
396
Brown, op.cit. p. 262-266, 254.

250
acestă localitate, s-a descoperit că Meghido era unul dintre distrinctele lui Solomon, în care
se făcea comerţ cu cai (1 Împăraţi 4:12; 9:19; 10:26).
Sau descoperit zidurile de piatră, în stratul al 18-lea, care datează din aproximativ
3000 î.C. A fost descoperită galeria şi tezaurul de la Meghido. S-a descoperit un depozit
pentru cereale, din vremea lui Ieroboam al II-lea (750 î.C.). Descoperirile de la Meghido se
găsesc în opera lui Albright, intitulată „Arheologia Palestinei.”
La începutul secolului al XIX-lea, cercetători ca C. J. Rich, au explorat zone din
Mesopotamia. Alţi cercetători ca Paul Emile Botta, a descoperit ruinele palatului lui Sargon
al II-lea la Korsabad. S-au făcut excavaţii la Nomrod (Calah), Niniveh, în 1847. Mai târziu,
în 1867,397 Charles Warren a fost trimis la Ierusalim pentru a conduce anumite săpături
arheologice. C. Waren.398 a cercetat extremitatea de Sud-Vest a Ierusalimului, în jurul anului
1866. A apelat la oficialii armatei engleze, pentru a-şi desăvârşii cercetările din domeniul
geografiei Palestinei. Waren a demonstrat că colţul zidului Templului (Pintenul) era mult
mai înalt decât se observă în prezent. A descoperit în valea Chedron, conducta de apă de la
izvorul Ghihon; peste care a trecut Ioab când a cucerit Ierusalimul în anul 966 î.C.

Perioada arheologiei ştiinţifice

Referitor la metodologia folosită în cercetările arheologice din ultima jumătate a

secolului al XIX-lea, un reprezentant al cercetării arheologice, este şi H. Schliemann.399 El
a făcut săpături la cetatea Troia din Turcia (din N-V Turciei). Schliemann este recunoscut
pentru teoria că: fiecare cetate din trecut, este izolată printr-un strat de material sedimentar,
de cetatea care a urmat în istoria civilizaţiei respective. Presupunerea lui s-a dovedit a fi
greşită.
El a folosit tehnica săpăturilor realizate în Italia şi în Grecia, pentru descoperirea
diferitelor piese de muzeu, mai ales pentru descoperirea oraşului antic Pompei, în 1790. Din
nefericire săpăturile sau făcut din neatenţie, distrugându-se o serie de obiecte valoroase.
Schliemann a făcut cercetări prin anul 1873. Memoria lui este păstrată, datorită principiului
pe care l-a promovat, referitor la stratificarea arheologică, în identificarea diferitelor
civilizaţii.
Primul cercetător ştiinţific în adevăratul sens, al Ţării Sfinte, care a făcut escavaţii
aici, se numeşte W. Flinders Petrine.400 El a făcut cercetări arheologice în Sud–Vestul ţării,
la Tell El Hesi, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acolo el a descoperit mai multe straturi
arheologice, care aparţin de mai multe perioade istorice.
Tell-ul este un cuvânt evreiesc, care provine din aramică şi se traduce prin „ruine.”
Arheologii cercetează în general aceste zone, care conţin ruine ale cetăţilor şi ale
civilizaţiilor. În general, un „tell” are o formă caracteristică de trunchi de con. Cele mai
reprezentantive ruine din Israel sunt: cele de la Lachiş, Meghido, Marisa şi Dotan. Tell-ul
include diferite stadii ale civilizaţiei unei cetăţi sau naţiuni, care a supravieţuit de-a lungul
istoriei.401
397
Harrison, op.cit., p. 87.
398
Brown, op.cit. p. 254.
399
Brown, op.cit. p. 253-254.
400
Harrison, op.cit., p. 88.
401
Brown, op.cit. p. 259, 255.

251
 W. Petrie a început aceste escavări în anul 1890, lângă Ascalon. De la Petrie ne-a
rămas „principiul arheologic,” care susţine că fragmentele de ceramică descoperite în
aceste ruine, sunt un criteriu sigur de datare a istoriei civilizaţiei respective.
Petrie descoperă într-o zonă din Tell-ul el Hesi, anumite fragmente de ceramică, care
datează din 1300 î.C., şi aparţin stilului cunoscut în arheologie, sub numele de „bilbil,” care
poate fi văzut şi în mormintele egiptene din această perioadă istorică.
Petrie a măsurat distanţa verticală de la aceste fragmente, la vârful tell-ului, care
conţine o veselă grecească. A împărţit această distanţă la numărul de ani, care s-au scurs
între cele două epoci, şi a ajuns la concluzia că fiecare metru este echivalent cu un anumit
număr de ani de istorie umană al acestui strat.
Această metodă se mai foloseşte şi în prezent. A făcut cercetări arheologice,
descoperind localităţi importante din Egipt, cum ar fi: Amarna, Tanis, etc. El oferă mai
multe informaţii, în scrierea sa intitulată „Şaptezeci de ani în arheologie,” publicată în
engleză, în anul 1931.
Hugues Vincent are meritul de-a face o corelare între săpăturile arheologice care erau
în desfăşurare, în Israel, în vremea respectivă. Vincent a realizat un ghid ştiinţific, în ceea
ce priceşte descoperirile arheologice. El, realizează în acelaşi timp, cercetări, în zonele
Hebron, Emaus şi secţiuni din Ierusalimul vechi.
Cercetătorul german Ernest Sellin a escavat regiunea Taanak (din Iuda) în perioada 1901
– 1904,402 încercând să descopere anumite informaţii referitoare la cetatea Ierihonului. În
aceeaşi perioadă, implicat în cercetări arheologice ale Ţării Sfinte, a fost şi G. Schumacher,
conducătorul săpăturilor arheologice de la Meghido, din anul 1903. Schumacher efectuează
importante cercetări şi în regiunea Gadara. A căutat să popularizeze rezultatele arheologice
din perioada respectivă, din Israel. În 1907 participă împreună cu Ernest Sellin, la săpăturile
arheologice de la Ierihon.403
În perioada 1902 – 1908, arheologul Bliss, face cercetări arheologice la Ghezer,
împreună cu A.C.Dickie şi Macalister. Ei au escavat mai multe locuri în Iudeea.404 Cercetări
arheologice în acest sit arheologic a făcut şi R. S. Macalister,405 care a condus echipa
arheologică de la Ghezer în perioada 1902-1909. A descoperit mai multe obeliscuri, care
datează din epoca lui Solomon. El descoperă şi alte inscripţii, cărora le-a propus o dată
incorectă, datorită faptului că în perioada 1000 – 500 î.C., a fost o întrerupere, în ceea ce
priveşte locuirea localităţii, de către evrei.
Primul cercetător american este G. Reisner.406 El escavează în zona Samariei. Reismer
are meritul de a fi introdus anumite tehnici ştiinţifice de analiză a materialelor stratificate în
solul Ţării Sfinte, încercând să descopere date importante de natură istorică, arhitecturală
şi socială.
După jumătatea secolului al XX-lea, teologul W. Albright împreună cu reprezentanţii
şcolii sale, au făcut cercetări arheologice, încercând să aducă dovezi care să susţină
autenticitatea cronologiei evenimentelor, aşa cum sunt ele prezentate în Vechiul Testament.
Albright s-a folosit de metoda „Critica sursei,” iniţiată de H. Gunkel, în vederea recuperării
tradiţiilor evreieşti, înregistrate în Vechiul Testament. Albright reacţionează împotriva
402
Harrison, op.cit., p. 88.
403
Brown, op.cit. p. 256.
404
Harrison, op.cit., p. 88.
405
Brown, op.cit. p. 256.
406
Harrison, op.cit., p. 88.

252
teologilor liberali (Wellhausen) care susţineau o dată mult mai târzie de scriere a
Pentateuchului, şi anume Mileniul I î.C. De fapt, Wellhausen şi-a bazat Ipoteza Documentară
pe dovezile arheologice care se cunoşteau la acea vreme în secolul al XIX-lea. Din păcate
în perioada când s-a formulat această ipoteză, dovezile arheologice erau sărace. De aceea
Albright avea să afirme mai târziu despre Wellhausen, că chiar dacă „în ochii noştri este
considerat cel mai mare teolog biblic al secolului al XIX-lea... dar punctul său de plecare
este depăşit şi perspectiva sa asupra evoluţiei timpurii a lui Israel este distorsionată”407
W. Albright îşi începe activitatea arheologică în anul 1920. El face săpături la Ghibea
lui Beniamin în anul 1922, la Betel în 1927 şi la Bet-Şur în anul 1931. În 1926, Albright
iniţiază săpături de la Tell Beir Mirsin, la Sud de Hebron. Majoritatea acestor cercetări, a
devenit un model de cercetare arheologică până în zilele noastre. Albright este apreciat
pentru a fi folosit informaţiile arheologice, în studiul exegetic al Bibliei.408
Descoperirile arheologice ale lui Albright au fost primite cu entuziasm de creştinii şi
evreii conservatori. Au fost şi reacţii adverse împtriva lui. Unii au afirmat că informaţiile
aduse de Albright au la bază interese de natură teologică cu referire la Vechiul Testament
(Childs). El a fost criticat şi de faptul că uneori argumentele sale sunt ipotetice, asemănătoare
cu cele ale teologilor liberali.
C. Fisher a lucrat ca arheolog între cele două războaie mondiale. El a cercetat la locuri
ca Meghido, Bet-Şemeş, Bet-Şean şi Samaria. Neajunsul activităţii sale a fost că nu a făcut
publice rezultatele obţinute, în anumite reviste, surse, din acea perioadă.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, teologii au încercat să armonizeze descoperirile
arheologice, cu afirmaţiile specifice criticii biblice, practicată de teologii din perioada
Iluministă (Speiser, Ginsberg).
Mai târziu, studenţii lui Albright au continuat studiile lor în aceasă direcţie.
Este vorba despre J. Bright, care scrie un manual de referinţă despre Istoria lui Israel,
susţinând istoricitatea naraţiunii biblice. G. Mendenhall demonstrează că Deuteronomul
şi Decalogul au fost organizate după modelul tratatelor militare dintre suveran şi vasal,
specifice mileniului II. G. Wright susţine pe baza cărţilor pe care le scrie în domeniul
teologiei Vechiului Testament, că naraţiunea cărţilor Vechiului Testament este istoria reală
a credinţei lui Israel).
N. Gluck409 a condus Asociaţia de Studii Orientale între anii 1930-1940. El are meritul
de a fi introdus noi tehnici de explorare a depozitelor de ceramică din Transiordania.
Metoda propusă de el a fost aplicată şi în Sudul lui Israel, la Neghev, începând cu anul
1950. Rezultatele cercetărilor sale arheologice au fost înregistrate în cărţile scrise de el,
referitoare la Transiordania, la Neghev şi la Iordan.
Printre cele mai importante descoperiri arheologice care demonstrează autenticitatea
Vechiului Testament putem menţiona410 descoperirile de la Ebla, care aduc argumente
în sprijinul culturii sumeriene, din perioada 2300 – 1600 î.C. Universitatea din Roma a
cercetat în anul 1964, un tell, situat la aproximativ 70 km la Sud de Aleppo, sub conducerea
lui Paolo Matthiae. Se pare că această regiune era locuită încă din anii 3500 î.C. Localitatea
a fost identificată mai târziu, pe baza informaţiilor din Codul lui Hamurabi, ca Ebla.411
407
Archer, op.cit., p. 173-174.
408
Brown, op.cit. p. 256-257.
409
Brown, op.cit. p. 257.
410
Archer, op.cit., p. 188.
411
Archer, op.cit., p. 186-187.

253
 Descoperirile de la Ur, aproximativ, 2000 î.C. – aduc argumente referitoare la cultura
sumeriană. Aici s-au descoperit urme ale unei civilizaţii avansate.
Codul lui Hamurabi a fost descoperit de Morgan şi Scheil la Susa, în anul 1901.412
El datează din 1700 î.C. Acesta face referiri la cultura akkadiană. Aceste descoperiri au
demonstrat similarităţi între Codul de legi al lui Hamurabi şi Codul de legi Mozaic din
Israel. Robert Koldewey413 este considerat unul dintre principalii reprezentanţi ai şcolii
de arheologie, din Germania, care care au făcut cercetări în zona Mesopotamiei. În jurul
anului 1900, Koldewey împreună cu coechipierii săi, au făcut săpături arheologice lângă
Babilon şi la cetatea Asur, vechea capitală a Imperiului Asirian. Metoda lor este apreciată
pentru disciplina în ceea ce priveşte protejarea obiectelor descoperite. Această metodologie
s-a impus mai târziu şi în echipele americane de cercetare arheologică.
Descoperirile documentelor Dinastiei a XII–a, din Egipt 1900 î.C., - texte egiptene
hieroglifice, ne oferă informaţii referitoare la suveranitatea exercitată de egipteni faţă de
cetăţile canaanite.414
În anul 1929, arheologul francez C.F.A. Schaeffer a descoperit la Ras Sharma, vechiul
Ugarit, urme ale vechii civilizaţii canaanite, înainte de intrarea în Canaan a lui Israel, în
perioada egipteană Amarna, din secolul al XV-lea.415 Descoperirea tăbliţelor de la Ras
Sharma (1400 î.C.), au adus informaţii importante despre cultura ugaritică, literatura epică
şi sistemele sacrificiale. Acestea se seamănă cu literatura epică din Vechiul Testament şi cu
sacrificiile practicate în religia mozaică.416
Tăbliţele de la Nuzi (1400 î.C.) vorbesc despre cultura huriană. În aceste documente
găsim informaţii referitoare la obiceiuri similare cu cele practicate de patriarhi în Genesa.
A.R. Hall împreună cu C.L. Woolley, descoperă în anul 1923 tăbliţele de la Nuzi. 417
Codurile de legi ale popoarelor hitite (1300 î.C.) prezintă informaţii referitoare la
Tratatele de suveranitate ale hitiţilor, similare cu structura cărţii Deuteronom.418 În anul
1906, Hugo Winckler a început excavaţiile de la Boghazkoy, vechea capitală hitită, unde a
descoperit mai multe tăbliţe de lut scrise în diferite limbi.419
La Amarna s-au descoperit aproape patru sute de documente, care reprezentau
corespondenţe dintre faraonii egipteni şi diferite naţiuni din Orientul Apropiat, din secolul
al XIV-lea î.C.420 Tăbliţele de la Tell – El - Amarna (1400 î.C.) oferă informaţii referitoare
la cultura akkadiană. Ele conţin texte cuneiforme şi informaţii despre cucerirea Canaanului
de către evrei. Aceste tăbliţe vorbesc despre un popor numit Habiru, identificat cu poporul
evreu, care a cucerit în jurul anului 1400 Canaanul. Regii canaaniţi au scris scrisori, prin
care cereau ajutor Faraonilor din Egipt. În aceste documente este menţionat şi numele
Iosua, cu referire la conducătorul poporului Habiru, care ataca Canaanul.
Cercetări referitoare la cucerirea Canaanului din vremea lui Iosua, a făcut mai târziu
K. Kenyon.421 În 1952 a redeschis şantierul arheologic de la Ierihon; demonstrând că
412
Archer, op.cit., p. 181.
413
Brown, op.cit. p. 254.
414
Archer, op.cit., p. 188.
415
Harrison, op.cit., p. 90.
416
Archer, op.cit., p. 188.
417
Harrison, op.cit., p. 89.
418
Archer, op.cit., p. 188.
419
Harrison, op.cit., p. 89.
420
Hill, op.cit., p. 60.
421
Brown, op.cit. p. 257.

254
zidurile din cărămizi ale cetăţii, au fost mai vechi de cât perioada lui Iosua. A decoperit
o puternică fortificţie în zona Ierihonului, care conţine o deosebită sculptură extren de
veche, care datează din aproximativ 5000 î.C. Ea a cercetat Muntele Opfel, din Sud-Estul
Ierusalimului, cetatea veche a iebusiţilor, care au fost vechii locuitori ai Ierusalimul.
Ea este cunoscută pentru faptul că, a fost prima care a propus înfiinţarea unei dişcipline
universitare de arheologie, în care să prezinte tehnicile şi principiile, care trebuie să stea
la baza săpăturilor arheologice. Kenyon a condus cercetările arheologice din Samaria,
împreună cu alţi arheologi.
Stella regelui Meneptah din Egipt, a fost descoperită de Petrie, la Teba în anul 1896.422
Ea datează din anul 1200 î.C., menţionează numele lui Israel în text.
Cel mai timpuriu document evreiesc cunoscut până acum este Calendarul de la
Ghezer, care datează din anul 925 î.C. În acest document există informaţii despre cultura şi
obiceiurile din Israel. El a fost descoperit de Macalister.423
Obeliscul negru a lui Salmanasar al III-lea, împărat asirian, oferă informaţii despre
cultura akkadiană şi menţionează pe regele Iehu a lui Israel. Salmanasar este primul împărat
asirian care a avut contacte cu Israel.424
Piatra Moabită, care datează din anul 840 î.C., descoperită în Moab, vorbeşte despre
dinastia lui Omri. Un rol deosebit l-a avut G. Ganmeau,425 care a efectuat unele dintre
cele mai importante descoperiri arheologice, în Israel. În 1870 el a achiziţionat pentru
muzeul Louvru, renumita piatră numită „Stella Regelui Mesha,” descoperită la Dibon, de
F. Klein.
În 1871 a descoperit două inscripţii, în care se menţiona ameninţarea cu moartea a
vizitatorilor neevrei, care ar fi încercat să intre în incinta şi în interiorul Templului, de la
Ierusalim. Această inscripţie se găseşte în prezent la Instambul. A descoperit şi piatra de
hotar, de la Ghezer (din nordul Israelului). A făcut cercetări, supra Ascalonului, din Sudul
Palestinei, şi a altor localităţi Palestiniene. A venit cu argumente împotriva presupusului sul
al Deuteronomului, care se găseşte în prezent la „British Museum”.
Avem, de asemenea, Inscripţia lui Sargon, care datează din anul 720 î.C., oferă informaţii
despre cultura akkadiană, despre victoria împăratului Sargon asupra Samariei.426
Cronicile Neobabiloniene, care datează din anul 600 î.C., oferă informaţii despre
cultura akkadiană, şi despre invazia lui Nebucadneţar în Israel.
Papirusul Elefantin, din perioada Imperiului Aramaic, care datează din anul 420 î.C.,
scris în limba aramaică, oferă informaţii din vremea lui Daniel şi a lui Ezra.
Prisma lui Sanherib, conţine o inscripţie în limba akkadiană despre invazia
Ierusalimului în anul 701, menţionată de profetul Isaia. Aici este înregistrat un eveniment
important referitor la asedierea Ierusalimului în vremea regelui Ezechia, când evreii au fost
salvaţi de Domnul.427
Cronicile lui Nabonidus, care datează din anul 550 î.C., oferă informaţii referitoare
la cultura neobabiloniană şi akkadiană. În aceste documente se face referire la împăratului
Belşaţar al Babilonului.
422
Archer, op.cit., p. 185.
423
Archer, op.cit., p. 175.
424
Hill, op.cit., p. 62.
425
Brown, op.cit. p. 254-255.
426
Archer, op.cit., p. 188.
427
Hill, op.cit., p. 62.

255
 Cilindrul lui Cyrus, datat din 500 î.C., vorbeşte despre cultura veche a perşilor.
Documentul oferă informaţii referitoare la Decretul lui Cirus de repatriere a popoarelor
duse în robie de către Nebucadneţar, împăratul Imperiului Babilonian (2 Cronici 36, Ezran
1). Imperiul Medo-Persan a folosit o politică diferită de cea a asirienilor şi babilonienilor,
permiţând popoarelor exilate să se repatrieze.428
Informaţii deosebite ne sunt oferite, şi din Sulurile de la Qumran. Descoperirile
de la Qumran din 1947 sunt considerate ca cele mai senzaţionale din întreaga istorie
arheologică.429 Documentele descoperite acolo au fost cercetate de către Roland de Vaux.430
El a fost conducătorul cercetătorilor arheologice din Israel în perioada 1946-1964. El a
condus cercetările de la Tirţa (capitala regelui Omri). A cercetat sulurile de la Qumran
(Marea Moartă). Începând cu 1952, a achiziţionat noi manuscrise de la Marea Moartă. A
condus echipa internaţională de teologi, care studiau sulurile de la Qumran. Rezultatele
cercetărilor conduse de el, se găsesc în volumele sale, intitulate: „Israelul antic” (1961) şi
„Instituţiile din Vechiul Testament” (1964).
În aceste lucrări, de Vaux oferă importante informaţii de natură arheologică şi din
domeniul literaturii sacre, din Israel. Cercetătorii consideră că de Vaux face cea mai bună
descriere a instituţiilor sociale ale Bibliei, cunoscută până în prezent.
Un alt important cercetător în domeniu, este Yigael Yadin, cel mai cunoscut reprezentant
al arheologiei, promovată de Mişcarea Sionistă. Tatăl lui, Eleazar Sukenik, a descoperit în
1930 Sinagoga din Bet-Alfa; unde se află inscripţia funerară: „Isus fiul lui Iosif.” Tatăl lui
a intrat în posesia mai multor suluri importante de la Qumran.
Yadim, fiul său, a moştenit această pasiune, reuşind cu eforturi deosebite, să
achiziţioneze pentru Israel suluri din Grota I. Începând cu anul 1960, a făcut descoperiri
senzaţionale la Masada, în sudul Israelului şi la En-ghedi. Cea mai imporatntă desoperire
arheologică a lui Yadin, a fost între 1955-1958, când a făcut săpături la Haţor, împreună cu
alţi arheologi. Aceste săpături s-au făcut sub tutela Universităţii Ebraice de la Ierusalim.
Informaţiile obţinute au fost înregistrate în buletinul său arheologic „Israel Exploration
Journal.”
Excavaţiile de la Haţor, conduse de Yadin, realizate între 1955 şi 1958, au constituit
un model pentru o întreagă generaţie de arheologi evrei.431 Acest model a contribuit la
dezvoltarea acestei discipline, începând cu anii 1960. De atunci încolo, au fost realizate
multe proiecte, de către arheologi din cinci universităţi din Israel, care lucrează în acest
domeniu, alături de cercetători din America, Franţa, Germania şi Japonia.

428
Hill, op.cit., p. 62-63.
429
Harrison, op.cit., p. 91.
430
Brown, op.cit. p. 257-258.
431
Mazar, op.cit., p. 16.

256
 BIBLIOGRAFIE

Archer, Gleason L. Jr., A Survey of Old Testament Introduction, Chicago: Moody

Press, ediţie revizuită, 1994.

Baxter, J. Sildow, Explore the Book, Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1960.

Bulgăr, Emil, Ţara Sfântă: Geografie şi Istorie Biblică, Bucureşti: Editura Victoria,
1996.

Brown, Raymond E., Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, editori, Introducere

şi comentariu la Sfânta Scriptură, trad. P. Dumitru Groşan, Bucureşti: Galaxia
Gutenberg, 2005.

Barackman, Floyd H., Practical Christian Theology: Examining the Great Doctrines
of the Faith, Grand Rapids: Kregel Publications, editia a III-a, 1998.

Botiza, Ioan Vasile, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Târgu – Lăpuş: Galaxia
Gutenberg, 2005.

Brown, Raymond E., Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, traducător P. Dumintru

Groşan, Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, vol. 1, Bucureşti: Galaxia
Gutenberg, 2005.

Bullock, C. Hassell, An Introduction to the Old Testament Prophetic Books, Chicago:

Moody Press, 1986.

Brueggemann, Walter, Theology of the Old Testament: Testimony, Dispute, Advocacy,

Minneapolis: Fortress Press, 1997.

Charlesworth, J. H., ed., The Old Testament Pseudepigrapha, vol.1 şi 2, Garden City,
New York: Doubleday, 1985.

Ciudin, Nicolae, Studiul Vechiului Testament: Manual pentru Seminariile teologice,

(Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al bisericii Ortodoxe Române,
1978, republicată în 2002.

Childs, Brevard, Old Testament Theology in a Canonical Context, Fortress Press,

1985.

Childs, Brevard, A Biblical Theology of the Old and New Testament, Philadelphia:
Fortress Press, 1993.

257
Clements, Ronald E., One Hundred Years of Old Testament Interpretation, Philadelphia:
Westminster Press, 1976.

Daniel, Constantin, Civilizaţia Sumeriană, Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1983.

Driver, S.R., A Critical Exegetical Commentary on Genesis, ediţia a II-a, Edinburgh:

T&T Clark, 1951.

Erickson, Millard, Teologie creştină, vol. 2, Oradea: Cartea Creştină, 1998.

Fărăgău, Beniamin, Shema Israel, Cluj: Logos, 1992.

Fărăgău, Beniamin, 1&2 Împăraţi, vol. 1, 2 şi 3, Cluj: S.C. Roprint, 2003.

Fărăgău, Beniamin, 1Împăraţi 14:21- 2 Împăraţi 7:20, Cluj: Beniamin Fărăgău,

2003.

Fărăgău, Beniamin, 1 Cronici, Cluj-Napoca: Logos, 1997.

Fărăgău, Beniamin, Isaia, vol. 1, Cluj: Editura Logos, 1992.

Fărăgău, Beniamin, Ieremia, vol II – 14-38, Cluj: Logos, 1997.

Fărăgău, Beniamin, Leviticul, Cluj-Napoca: Imprimeria „Ardealul,” 2003.

Gaebelein, Frank, editor general, The Expositor’s Bible Commentary, vol. 7 (Daniel –
Minor Prophets), Grand Rapids: Zondervan, 1985.

Halley, Henry H., Manual Biblic: un comentariu biblic abreviat, traducător: Doru
Motz, Editura „Door of Hope,” 1983.

Harris, Stephen L., Understanding the Bible: A Reader’s Introduction, editia a II-a,
Mayfield Publisching Company, 1985.

Harrison, R.K., Introduction to the Old Testament, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans,
1969, retipărită în 1979.

Handaric, Mihai, Tratat de istoria interpretării Teologiei Vechiului Testament, Arad:

Carmel Print, 2007.

Hill, Andrew E., şi John H. Walton, A Survey of the Old Testament, Grand Rapids,
Michigan: Zondervan Publishing House, 1991.

Kaiser, Walter C., Jr., The Uses of the Old Testament in the New, Chicago: Moody
Press, 1985.

258
Kaiser, Walter Jr., Toward an Old Testament Theology, Zondervan: Grand Rapids,
1978.

Klein, Hans, Viaţa binecuvântată: Scurt cuprins al învăţăturilor biblice, traducător,

Alexandru A. Muntean, Bucureşti: Editura Blueprint, 2004.

LaSor, William Sanford, David Allan Hubbard, Frederic Wm. Bush, Old Testament
Survey: The Message, Form, and Background of the Old Testament, (Grand
Rapids: Eerdmans, 1982, retipărit în 1989.

Mazar, Amihai, Archeology of the Land of the Bible 10,000 – 586 B.C.E., din
The Anchor Bible Reference Library, New York, London, Toronto, Sydney:
Doubleday – Centre for Judaic – Christian Studies, 1992.

Mendenhall, G., Law and Covenant in Israel.

Marshall, Robert J., The Mighty Acts of God, Philadelphia: Lutheran Church Press,
1964.

Metzger, Bruce M., The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption,
and Restauration, a III-a ediţie lărgită, New York, Oxford: Oxford
University Press, 1992.

McDowell, Josh, traducător: Anton Horvath, Noi mărturii supuse dreptei judecăţi,
Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2005.

Millard, A.R., şi Wiseman, D.J., editori, Essays on the Patriarchal Narrative,

Eisenbrauns, Indiana: Winona Lake, 1983.

Noth, Martin, The Old Testament World, traducător, Victor I Gruhn, (f.l., f.a.).

Nicola, David, Comorile Vechiului Testament, Lugoj: Societatea Misionară „Efrata.”

Payne, J. Barton, The Theology of the Older Testament, Grand Rapids: Zondervan,
1962.

Prelipcean, Vladimir, Nicolae Neaga, Gh. Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului
Testament, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1985.

Scott, William R., A Simplified Guide to BHS, Berkeley, California: BIBAL Press,
1987.

Smith, Ralph, Old Testament Theology: Its History, Method, and Message, Nashville:
Broadman & Holman Publishers, 1993.

259
Talpoş, Vasile, Studiu Introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1999.

Von Rad, Gerhard, Old Testament Theology: The Theology of Israel´s Traditions, vol.
1 şi 2, (London: SCM Press, 1975, publicată iniţial în 1957 şi în 1960).

Von Rad, Gerhard, The Problem of the Hexateuch and Other Essays, traducător: E.W.
Trueman Dicken, Edinburgh şi London: Oliver & Boyd, 1966.

Talpoş, Vasile, Studiul Introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament,

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1999.

Van Seters, John, Abraham in History and Tradition, New Haven and London: Yale,
1975.

Von Rad, Gerhard, The Problem of the Hexateuch and Other Essays, traducător E. W.
T. Dickesen, New York: McGraw-Hill Co., 1966.

Walton, John, Chronologica Charts of the Old Testament, Grad Rapids: Zondervan,
1978.

Weinfeld, M., Deuteronomy and Deuteronomic School NY: Oxford, 1972.

Wellhausen, Iulius, Prolegomena zur Geschichte Israels, Berlin: Druck & Verlag von
G. Reimer, 1878.

Wurthwein, Ernst, Der Text Des Alten Testaments: Eine Einguhrung in die Biblia
Hebraica, Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1988.

260
 CUPRINS

cuvânt înainte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Introducere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Geografia Ţării Sfinte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
Manuscrisele Vechiului Testament. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Tradiţia evreiască a Vechiului Testament. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
Inspiraţia Vechiului Testament. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Canonul Vechiului Testament. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
Pentateuhul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
Genesa. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Exodul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
Leviticul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
Numeri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Deuteronomul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Cărţile istorice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
Iosua . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
Judecători. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
RUT. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
1, 2 Samuel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
1, 2 Împăraţi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
1,2 Cronici. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
Ezra şi Neemia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
Estera. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Cărţile poetice şi de înţelepciune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
Iov. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Psalmii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
Proverbe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
Eclesiastul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
Cântarea Cântărilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
Introducere în cărţile profetice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
Isaia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
Ieremia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
Plângerile lui Ieremia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
Ezechiel. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
Daniel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
Osea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
Ioel. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
Amos. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
Obadia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
Iona . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
Mica. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196

261
 Naum. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200
Habacuc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205
Tefania. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
Hagai. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
Zaharia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
Maleahi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222

ANEXE
ANEXA 1. CĂRŢILE APOCRIFE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
Cărţile lui Ezra. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230
1 Esdras (sau 3 Ezra). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230
2 Esdras (4 Ezra). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230
Tobit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
Iudita. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
Adăugiri la Estera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
Înţelepciunea lui Solomon. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 233
Eclesiasticul (Cartea lui Isus fiul lui Sirah) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234
Cartea lui Baruc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234
Epistola lui Ieremia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
Adăugiri la cartea Daniel. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
Cântarea celor trei tineri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
Susana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
Bel şi Dragonul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236
Rugăciunea lui Manase. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237
1 şi 2 Macabei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
Titlul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
Canonicitatea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
Autorul, data şi conţinutul cărţilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
ANEXA 2. CĂRŢILE PSEUDEPIGRAFE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Scrisoarea lui Aristea către Filocrat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Cartea Jubileelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Martirajul şi înălţarea lui Isaia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 242
Psalmii lui Solomon. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
3 Macabei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243
4 Macabei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 244
Oracolele sibiline. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 244
Cartea etiopeană a lui Enoh (1 Enoh. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245
Cartea slavonă a lui Enoh (2 Enoh) şi 3 Enoh. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
Înălţarea lui Moise. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
Apocalipsa Siriană a lui Baruc (2 Baruc) şi Apocalipsa Greacă a lui Baruc (3 Baruc). . . . 247
Testamentul celor 12 Patriarhi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
ANEXA 3. ARHEOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
Perioada arheologiei ştiinţifice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
BIBLIOGRAFIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257

262
Acest text se pune pe coperta din spate a cărţii:

Cartea poate fi de folos pentru cei care doresc să afle informaţii utile în ceea ce priveşte
geografia ţării lui Israel, manuscrisele Scripturii evreieşti, tradiţia care a favorizat
formarea şi transmiterea cărţilor, canonul, precum şi informaţii importante
referitoare la fiecare carte a Vechiului Testament.

Cititorul poate consulta cele trei anexe de la sfârşitul cărţii: O prezentare a cărţilor
Apocrife, cărţile Pseudepigrafe şi o anexă referitoare la Arheologia Vechiului
Testament.

Sperăm ca informaţiile din această carte să fie de folos pentru orice cititor care iubeşte
Vechiul Testament, şi pe Autorul acestuia.

Cărţi publicate de acelaşi autor: Tratat de istoria interpretării Teologiei Vechiului

Testament, Curs de predicare: exegeza şi homiletica textelor biblice, şi Introducere
în Teologia Vechiului Testament.

Handaric Mihai a obţinut un doctorat în teologie biblică, de la Institutul Protestant din

Cluj-Napoca. În prezent, este cadru didactic la Secţia de Teologie Penticostală-
Didactică, din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu,” din Arad.

263
264
265
266
267
268
269
270
271
272
273
274
275
276
277
278
279
280
281
282
283
284
285
286
287
288
289
290
291
292
293
294
295
296
297
298
299
300
301
302
303
304
305
306
307
308
309
310
311
312
313
314
315
316
317
318
319
320
321
322
323
324
325
326
327
328
329
330
331
332
333
334
335
336
337
338
339
340
341
342
343
344
345
346
347
348
349
350
351
352
353
354
355
356
357
358
359
360
361
362
363
364
365