Cărţile apocrife

1. Generalităţi

Prin cărţi apocrife se înţeleg scrieri care cuprind lucruri ascunse, secrete,
neînţelese, sau vin de la autori necunoscuţi, care din anumite m otive voiau să
rămână anonimi. Asemenea cărţi circulau în vechime atât la păgâni, cât şi la iu dei,
la creştini şi eretici, deopotrivă. în studiul biblic, pe noi ne interesează apocrifele
de cuprins religios-filosofic, scrise în timpurile antice, care sunt în legătură fie cu
persoane biblice, fie cu autori biblici, fie cu lucruri tratate sau amintite în scrierile
inspirate. Numărul acestor cărţi este mare, încât se poate vorbi, pe drept , despre o
literatură apocrifa. Cartea a 4-a a lui Ezdra vorbeşte despre 70 de scrieri secrete, iar
în cartea apocrifa a lui Enoh se spune că acest patriarh biblic ar fi scris 366 de
cărţi. Studiul acestor scrieri este interesant şi necesar, în trucât ele n e descoperă
preocupările religioase şi filosofice ale contemporanilor lor, şi nu arareori aru ncă
lumină şi asupra unor chestiuni religioase, amintite obscur în Sfân ta Scriptură.
Multe din aceste scrieri sunt citate de unii dintre scriit orii bisericeşti ca făcân d
parte din Sfânta Scriptură. Biserica creştină însă, dintru în ceput a separat acest e
scrieri de Sfânta Scrip¬tură (can. 59 al sin. din Laodiceea), oprindu-i pe creştini de
a le privi şi primi ca sfinte şi, mai mult decât atât, oprind de-a dreptul citirea lor în
public şi în particular. Aceasta pentru motivul că apocrifele am estecă u tilul cu
primejdiosul, adevărul cu falsul şi unele dintre ele sunt scrise cu vădit ă t endinţă
eretică.
2. Originea apocrifelor
La popoarele antice păgâne (asirieni, babiloneni, greci, romani) era obice iu l de a
plăsmui cărţi mistice puse sub numele zeilor sau ale unor eroi, care t ratau despre
învăţături esoterice. Aceste cărţi erau ascunse în temple de la faţa celor profan i şi
neiniţiaţi. Ele puteau fi consultate numai de corporaţia preoţească şi numai în
anumite cazuri şi cu anumite scopuri. Tot preoţimea avea dreptul să le interpreteze.
Asemenea cărţi se compuneau adesea cu scopuri frau duloase. Despre asem enea
cărţi se face amintire şi în Cicero (Or. 29 pro Domo, c. 54).
Şi iudeii au compus asemenea scrieri, pe care le-au atribuit patriarhilor biblici,
profeţilor sau altor personalităţi de seamă. Ele tratează despre învăţături secrete sau
revelaţii particulare. Aceste scrieri au fost răspândite de unii iudei pioşi. Cu încetul
însă, obiceiul a degenerat şi a început a se plăsm u i asemenea scrieri cu scopuri
sectare şi frauduloase. în cele din urmă, apocrifele au început a-şi pretinde caract er
sacru şi inspirat. Numărul acestui fel de scrieri a fost mare. Sfântul Irin eu (Adv.
Haer. 1,17) vorbeşte despre „mulţimea nenumărată" a apocrifelor la iu dei. Marea
lor majoritate însă s'a pierdut în cursul veacurilor următoare.
Multe împrejurări au cauzat şi favorizat originea şi dezvoltarea acestei literaturi la
iudei. Elenismul, cu tendinţa lui de a introduce elemente filosofice greceşti în
monoteismul mozaic, cu scopul de a fundamenta filosofic credinţa religioasă
strămoşească, pe baza concepţiei filosofice a timpului, e una din aceste cauze. Aşa
se explică prezenţa unor vădite influenţe de filosofie pitagoreică sau platonică în
aceste scrieri. Altă cauză a fost practica terapeuţilor şi a esenienilor, care, pe lân gă
studierea aprofundată a Sfintei Scripturi, s'au ocupat şi cu filosofia religioasă şi cu
interpretarea alegorică, învăţând că în cuvintele Sfintei Scripturi se ascund secrete
ale naturii şi adevăruri ale filosofiei sacre. Deformarea ideilor mesianice din cărţile
apocrife iudaice este rezultatul frământărilor religioase şi naţionale din timpul
apăsării suferite din partea Ptolemeilor şi Seleucizilor. în aceste triste timpuri,
bărbaţi pioşi, în lipsa darului profeţiei care cu ultimul profet, Maleahi, a încetat, se
ocupau cu meditarea şi tâlcuirea Legii, mângâindu-i şi încurajându-i pe
conaţionalii lor cu nădejdea într'un Mesia care va veni şi care îi va scăpa de st area
umilitoare şi apăsătoare în care se aflau. Aceste aşteptări îmbucurătoare cu t impul
se divulgau ca descoperiri divine, păstrate ca tradiţie nescrisă încă de la Moise, iar
acum cunoscute de preoţi şi cărturari. Toate aceste îm prejurări au dat n aștere la
puternice îndemnuri de dezvoltare a literaturii apocrife iudaice. Și deoarece
autorii care le-au plăsmuit nu aveau destulă autoritate să le impună cititorilor, s'au
ascuns în anonimat, le-au atribuit bărbaţilor aleşi din trecutul neamului sau
persoanelor biblice mai însemnate (lui Adam, Enoh, Mat usalem, Noe, Avraam,
Iacob, Moise, Solomon ş. a.). Apocrifele atribuite unor persoane istorice se numesc
pseudo-epigrafe.
Cele mai multe apocrife şi pseudo-epigrafe au caracter eshatologic. Ele se ocu pă,
pe lângă misterele divine şi umane, şi de cauzele supranaturale ale în t âmplărilor
din viaţa omenească, cu descoperirea sorţii oamenilor, a sorţii poporului biblic, a
istoriei viitoare a neamului omenesc, a originii răului, a cau zei păcatului. Multe
dintre ele cercetează cauzele fenomenelor naturale, forţele şi legile naturii. Au torii
lor pretind că toate aceste lucruri le cunosc prin Descoperirea de sus. Problemele le
pun, le rezolvă şi le explică în alegorii, simboluri, numere sau enigme. Scopul
general al apocrifelor este completarea relatărilor biblice şi interpretarea lor. Multe
apocrife sunt scrise cu bună intenţie şi păstrează integritatea învăţăturilor biblice.
însă multe pervertesc şi deformează învăţătura adevărată, adesea cu scop fraudulos,
ajungând la absurd şi ridicol şi exaltând până la paroxism aşt eptările m esianice
profetice.
Nu toate apocrifele sunt însă de origine iudaică. S'au găsit şi între creştini oameni
care i-au imitat pe iudei în plăsmuirea de apocrife. Cele mai multe apocrife creştine
sunt în legătură cu Noul Testament şi cu persoane amintite în această parte a
Scripturii. Nu lipsesc însă nici apocrife creştine în legătură cu Vechiul Test ament.
Acestea sunt, în general, de origine iudeo-creştină sau iudeo- gnostică.
3. Împărţirea şi înşirarea apocrifelor
În timpul din urmă se dă mare atenţie studiului apocrifelor. Cercetarea lor aju t ă
mult la cunoaşterea configuraţiei religioase a timpului când au fost scrise. Deşi cele
mai multe sunt născociri ale fanteziei supraalimentate de pure curiozităţi
apocaliptice, eshatologice sau pioase, totuşi ele cuprind, mai ales cele ale Nou lu i
Testament, şi adevăruri istorice a căror cunoaştere contribuie întfo largă măsură la
edificarea pioasă a sufletelor dornice de cunoaşterea mai amănunţită a multor
întâmplări şi persoane biblice, amintite sumar sau omise din textul scrierilor
inspirate şi canonice. Mai multe din aceste scrieri exagerează în ce priveşte
adevărata pietate. Dacă totuşi Biserica nu le dă atenţie şi nu le recom andă pentru
întărire în credinţă sau ca lectură pioasă, cum face cu cărţile necanonice, se
justifică prin faptul că în aceste cărţi adevărul este atât de amestecat cu falsul, încât
separarea lui nu poate fi lăsată în seama cititorului lipsit de cu n oştinţe t emeinice
biblice şi teologice. Ba această separare nu se poate face adesea nici chiar de căt re
cei învăţaţi. Acest lucru îl dovedeşte şi faptul că multe dintre apocrife au fost
utilizate drept cărţi inspirate de către unii Sfinţi Părinţi. Apoi m ulte apocrife au
tendinţă eretică, vădită sau latentă. Fericitul Ieronim spu ne că în apocrife sade
ascuns diavolul, ca să ucidă pe cel nevinovat. Biserica, din prudenţă, opreşte
utilizarea apocrifelor, căci, după cuvintele Sfântului At anasie, n u se cu vine a se
amesteca mierea cu firea.
Cea mai potrivită împărţire a apocrifelor, este cea făcută după provenienţa lor.
Astfel, deosebim apocrife de origine iudaică şi apocrife de origine creştină. Cele de
origine iudaică se împart în două categorii: a) compuse din zel religios şi b)
compuse cu tendinţă rea. Cele de origine creştină sunt: a) de origine iudeo- creştină
şi b) de origine iudeo-gnostică.
4. Apocrife de origine iudaică

a. Apocrife iudaice de conţinut profetic

Cărţile sibiline. Cărţile sibiline sunt o colecţie în 14 cărţi a unor fragmente de
profeţii derivate din timpuri diferite şi de la autori diferiţi. Sibila, la început, a fost
un nume comun care denotă o persoană feminină, semi-istorică, semimitică,
vestitoarea voinţei lui Dumnezeu.
În Roma exista o colecţie oficială a oracolelor sibiline, ţinută în secret şi consultată
numai în chestiuni importante. Iudeii au imitat oracolele sibiline păgâne, din
secolul II î. H. Ei au compus asemenea oracole în hexametri greceşti. Obiceiul
acesta a fost apoi imitat şi de creştini. Colecţia de azi a sibilinelor iu daice (din tre
care unele sunt scrise de creştini) au în total 4000 hexametri. Cele mai vech i cărţi
se crede că sunt cartea a III-a şi a IV-a. Cartea a III-a, seri iă de un evreu în
Alexandria pe timpul regelui Ptolemeu VII (145-117 î. H.), în cepe cu edificarea
turnului din Babel şi termină cu cele premergătoare sfârşitului lumii.
Începârd cu a VI-a carte şi până la sfârşit, sibilinele sunt de origine creştină şi
vorbesc despre Iisus Hristos. Mulţi autori creştini ca Atenagora, Justin, Teofil,
Clement Alexandrinul ş. a. scot din sibiline argumente pentru a dovedi că credin ţ a
creştină a fost prevestită din vechime. Colectarea sibilinelor a început prin secolu l
VI d. H.
Cartea Enoh a fost scrisă de un iudeu palestinian în sec. II î. H. în origin al ebraic
sau aramaic. Textul original însă s'a pierdut. în 1773 s'a descoperit în Abisinia
traducerea etiopiana a cărţii. Traducerea aceasta însă nu pare a fi făcută după
originalul ebraic sau aramaic, ci după o traducere grecească din care au fost
descoperite 32 capitole în Achmim din Egipt, în anul 1886. Mulţi au tori greci şi
latini o citează, iar Tertulian îi atribuie origine divină. Unii autori cred că aceast ă
carte e citată şi de Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iu da, versetul 14.
Cartea are 108 capitole şi vorbeşte despre căderea îngerilor, călătoriile lui Enoh în
cer şi pe pământ, despre Mesia, despre soarta cerului şi a păm ântului. Cartea se
crede că a fost scrisă pentru a contrabalansa influenţa excesivă a elenismului.
Din anul 1880 este cunoscută o A doua carte a lui Enoh, numită cartea slavonă a
lui Enoh. Originalul acestei cărţi a fost grecesc. A fost descoperită într'un
manuscris din sudul Rusiei şi în manuscrise sârbeşti.
Cartea are 68 capitole. Vorbeşte de înălţarea lui Enoh până la al Vll-lea cer, descrie
cele văzute acolo, viziunile lui Enoh despre creaţie, istoria omenirii până la pot op,
porunca divină de a comunica oamenilor cele revelate. Dă diferite sfaturi şi la
sfârşit vorbeşte despre primirea lui Enoh în cer. Cartea a fost scrisă înainte de an u l
70 al erei creştine, deoarece presupune existenţa templului şi a cultului divin
iudaic. Autorul este un bun cunoscător al tradiţiilor iudaice despre Enoh.
b. Apocrife iudaice de conţinut istoric
Cartea a IV-a a Macabeilor se află la sfârşitul traducerii Septuaginta şi la Iosif
Flaviu. Cuprinde istoria martiriului celor 7 fraţi Macabei şi a lui Eleazar, drept
pildă a principiului filosofic: datoria raţiunii de a domina pasiunile. Pen tru part ea
istorică, autorului i-a servit ca izvor întâmplarea din cartea întâi a Macabeilor (6,
18 - 7, 14). în expunerea filosofică a temei, iudaismul se com bină cu st oicismul.
După concepţia autorului, raţiunea îşi are norma în Legea lui Moise şi ea se arat ă
mai ales în observarea rânduielilor ceremoniale. E vredn ic de rem arcat că, du pă
concepţia autorului, moartea de martir a pioşilor e totodată şi ispăşire pentru
păcatele poporului. Cartea nu e lipsită de greşeli filosofice stoice şi de alte greşeli.
A fost scrisă cu scopul de a-1 îndemna pe cititor la observarea Legii iu daice şi la
deprinderea pietăţii. Eusebiu şi Fericitul Ieronim au atribuit-o lu i Iosif Flaviu . A
fost scrisă între jumătatea secolului I î. H. şi jumătatea secolului I d. H. Au t orul e
necunoscut. Originalul a fost scris în greceşte.
Cartea Jubileelor sau Mica Geneză. Cartea cuprinde istoria biblică până la
instituirea sărbătorii Paştilor. Istoria este împărţită pe perioade de 50 ani. Aşa se
explică numirea de cartea Jubileelor (Epifanie, Adv. Haer. 39, 6). Cuprinsul ei
fiind paralel cu istoria din Facere până la capitolul 12 din Ieşire, se numeşte şi
Mica Geneză. Deoarece cuprinsul cărţii se compune pe baza unei revelaţii prim ite
de Moise printr'un înger în muntele Sinai, se numeşte şi Apocalipsa lu i Moise. în
fond, autorul comentează şi parafrazează istoria biblică cu multe adaosuri
legendare. După autor, Tora este scrisă pe table cereşti şi este observată şi de
îngeri. Numai treptat ea se descoperă oamenilor. O mare part e a revelaţ iilor est e
depusă în scrieri secrete. Cea dintâi dintre aceste cărţi este compusă de Enoh.
Legile lui Moise referitoare la cult le-au observat şi patriarhii. Cart ea, probabil, a
fost scrisă în secolul I î. H. în limba ebraică de către un iu deu palestinian. Ni s'a
păstrat numai în traducere etiopiana. Cartea este citată de mulţi autori antici.
Fericitul Ieronim a cunoscut şi textul ei ebraic.
c. Apocrife iudaice de conţinut poetic
O apocrifă de cuprins poetic este Psaltirea lui Solomon. Cuprinde 18 psalmi
atribuiţi lui Solomon. În psalmi se deplânge soarta tristă a iudeilor din timpul
Macabeilor, când se prevedea şi se apropia ocupaţia romană. Psalmul 17 exprim ă
credinţa vie şi dorinţa arzătoare a iudeilor după Mesia cel promis. A fost com pusă
în limba ebraică în sec. I î. H. în sec. III d. H. un creştin o traduce în greceşte. Est e
amintita în Sinopsa Pseudo-Atanasiană. Nichifor o aşază în t re An tilegomene. în
Codicele din Viena este aşezată între înţelepciunea lui Solomon şi înţelepciunea lui
Isus, fiul lui Sirah.
d Apocrife iudaice scrise cu tendinţă şi lipsite de orice suport real sau istoric
Iudeii, după ruina lor politică şi religioasă, buimăciţi şi dezorientaţi de aşt eptările
pseudo-mesianice spulberate, au fost victimă uşoară pentru înşelăciunile pseu dd-
profeţilor care s'au extins cu activitatea lor la toate ramurile învăţăturii religio ise.
După nimicirea Ierusalimului începe, în apocrife, o perioadă a viselor, a fante ziilor
şi a gnozei false. Coruperea noţiunilor credinţei adevărate a început cu sii i
retismul şi pseudo-gnoza elenistică a căror dovadă sun t Apocalipsele lu i Baruh.
Cartea a 4-a a lui Ezdra şi înălţarea lui Moise.
Apocalipsele lui Baruh. Baruh a fost învăţăcelul şi secretarul profetului Ierem ia
Literatura apocrifa îi atribuie mai multe cărţi de cuprins apocaliptic, Dintre acest ea
s'au publicat până acum Apocalipsa siriacă şi Apocalipsa grecească
Apocalipsa siriacă a lui Baruh a fost publicată în întregime în 1871. O mică part e,
epistola lui Baruh către cele 10 neamuri ale lui Israel în robie, a apărut în Poliglota
din Paris şi în cea din Londra. Cartea are 88 capitole şi cuprinde întâmplările
petrecute de Baruh înainte şi după distrugerea Ierusalimului şi descoperirile pe care
i le face Dumnezeu în formă de viziuni. Aceste descoperiri privesc viit orul m ai
apropiat, timpul mesianic şi învierea de obşte, judecata lumii şi paradisul.
Deoarece vorbeşte despre nimicirea Ierusalimului prin Titus, a fost scrisă după
catastrofa din anul 70.
Apocalipsa grecească a lui Baruh a fost publicată în 1897. Cuprinde cele văzute de
Baruh în cele cinci ceruri, unde a fost răpit. Origen aminteşte că Baruh a fost răpit
în al Vll-lea cer şi cele văzute le-a cuprins în Apocalipsa sa (De prin c. II, 30). Se
vede de aici că această Apocalipsa cuprinde numai o parte a origin alului care s'a
scris în limba ebraică sau aramaică.
Cartea a 4-a a lui Ezdra, în bibliile slavone şi ruseşti este numită cartea a
3- a a lui Ezdra şi e înşirată între cărţile necanonice. În bibliile româneşti în să,
deoarece nu figurează nici în Septuaginta, nu e trecută printre cărţ ile n ecanonice.
Cu celelalte cărţi ale lui Ezdra aceasta n'are nimic comun, afară de numele
renumitului cărturar.
Cartea, în 10 capitole, cuprinde 7 viziuni pretinse ale lui Ezdra despre ven irea lu i
Mesia, judecata lumii şi nimicirea imperiului roman. Ni s'a păstrat numai în
traduceri: latină, arabă, siriacă, armeană şi etiopiana. Cea m ai bu nă şi m ai fidelă
traducere este cea latină. Originalul a fost grecesc. Textul de azi este o prelu crare
creştină a originalului, deoarece cartea, pentru mângâierea iu deilor cu apropiata
venire a lui Mesia, utilizează elemente creştine. Părerea generală susţine că autorul
căiţii a trăit în secolul I al erei creştine. Lui Filon şi Iosif Flaviu cartea le e
necunoscută. Primele citate din carte se află în Epistola lui Vamava
Cartea s'a bucurat în trecut de mare răspândire şi de m are au toritate. în văţătura
generală a acestei cărţi este că omul nu trebuie să se trufească cu mintea lui slabă şi
nu trebuie să se aservească cu totul vieţii pământeşti, ci să tindă spre viaţa veşnică,
să nădăjduiască şi să aştepte judecata Domnului, Care îi va răsplăti pe cei nedrepţi,
iar pe cei păcătoşi îi va pedepsi.
Înălţarea lui Moise la cer. Această carte s'a păstrat numai în fragmente, în
traducerea latină făcută după originalul grecesc. Cartea cuprinde dispoziţiile dat e
de Moise urmaşului său Iosua şi descoperirile pe care i le face despre soarta
viitoare a poporului Israel şi despre timpul mesianic. Probabil că la sfârşitul cărţii,
care azi lipseşte, a fost vorba despre înălţarea lui Moise la cer. Du pă Origen (De
princ. III, 2, 1), Apostolul Iuda a luat de aici cearta diavolului şi a îngerului asupra
trupului lui Moise (Iuda vers. 9). Autorul e un iu deu palestinian, care a t răit cu
puţin timp după nimicirea Ierusalimului.
O cauză a notei slabe, imprimată unor scrieri apocrife iudaice, este tendinţa
cabalistică. Cabaliştii pretindeau că Dumnezeu i-a descoperit lui Adam, oral,
cunoaşterea tuturor misterelor. Adam însă, în u rma păcatului, a pierdu t aceste
cunoştinţe. La rugăciunile şi pocăinţa lui, Dumnezeu însuşi i le comu nică prin tr'o
carte. Aceste cunoştinţe, apoi, ascunse în cuvintele, literele, persoanele şi numerele
biblice, prin tradiţie de la Set prin Moise şi Ezdra au ajuns în posesia cabaliştilor.
Prin contactul cu popoarele păgâne s'au introdus în apocrife şi elemente st răine de
concepţia biblică. Prin influenţa gnostică, neopitagoreică şi neoplatonică s'a născut
în cele din urmă un sincretism religios, o am estecătură de elem ente legendare,
istorice şi religioase, păgâne şi iudaice. Multe persoane biblice au îm brăcat ast fel
caracter păgân. Apocrifele de această natură ni s'au păstrat n umai în fragmente
foarte sumare. Acestea îl arată pe Adam ca pe autorul tuturor învăţăturilor şi
tuturor artelor. Cain este considerat un hoţ. El inventează măsurile şi greu tăţile cu
scop de fraudă. Avraam este inventatorul astrologiei ş. a.

5. Apocrife ele origine creştină

Testamentul celor 12 patriarhi Mulţi iudeo-creştini n'au lepădat complet
iudaismul, dar nici n'au îmbrăţişat total creştinismul. Ei au încercat să împace cele
două religii şi au adoptat şi elemente din apocrife. Din această fracţiune a
creştinilor, încă nedeplin formaţi, au rezultat câteva apocrife cu scopul de a-i atrage
la creştinism pe cei rămaşi credincioşi credinţei strămoşeşti. Asemenea scriere est e
Testamentul celor 12 patriarhi, care cuprinde învăţăturile şi ultimele dispoziţii ale
celor 11 fii ai lui Iacob către fiii lor. Se vorbeşte în ele de viaţa viitoare, despre
Mesia şi despre respingerea lui Israel. A fost scris de un iudeu creştin din Palestina
pe la începutul secolului II. Originalul a fost grecesc.
Înălţarea la cer a lui Isaia. Tendinţa mai multor iudei creştini de a denatura
puritatea învăţăturii creştine cu elemente iudaice şi gnostice şi de a atrage pe
creştini la doctrina lor a dat naştere mai multor apocrife, cu vădită tendinţă eretică,
cum este şi înălţarea la cer a lui Isaia. Cartea este compusă din două părţ i. Prima
parte, care cuprinde relatarea despre martiriul lui Isaia sub regele Mânase şi
profeţii mesianici (capitolele 1-6), a fost scrisă în secolu l II î. H. şi part ea a Ii -a
(capitolele 7-9), care cuprinde extazul lui Isaia, călătoriile lui prin cele şapte ceruri,
viziuni monstruoase şi revelaţii despre împărăţia mesianică, a fost scrisă între
secolul II î. H. şi secolul I d. EL. Originalul cărţii a fost grecesc.
Alte scrieri apocrife de mai mică însemnătate sunt cărţile lui Adam (6 cărţi);
Evanghelia Evei; Testamentul lui Adam; Apocalipsa lui Ilie; Istoria lui Iosif şi
Aşenet, soţia lui; Cartea lui Avraam despre Iannes şi Mambres; Testamentul lui Iov
etc, pline de legende rabinice, fără importanţă şi lipsite de vreo învăţătură
religioasă. S'au scris la dorinţa şi pentru a satisface curiozitatea de a afla lu cru ri
inedite din viaţa persoanelor biblice.