Despre Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, se spune că a fost

apărătorul creştinătăţii, al Europei împotriva turcilor şi a islamului. A fost un adevărat

„atlet al credinţei creştine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o
scrisoare redactată chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii.
Manualele de istorie, cărţile şi studiile ştiinţifice, precum şi filmele dedicate marelui nostru
domnitor ne prezintă în unanimitate această imagine eroică de apărător al creştinătăţii. Figura
lui Ştefan cel Mare a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a sacrificat pe
altarul credinţei creştine în lupta împotriva necredincioşilor turci. Şi totuşi, a apărat Ştefan cel
Mare creştinătatea?
Primele contacte ale moldovenilor cu turcii, din punct de vedere politic şi militar, au fost mult
mai târzii decât cele ale Ţării Româneşti, care, după 1393, s-a aflat adesea sub presiunea
otomană. În 1412, cu ocazia Tratatului de la Lublin, încheiat de regele Poloniei, Vladislav
Jagello, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a existat un act adiacent „secret“ care
prevedea împărţirea Moldovei între cele două puteri în cazul în care Alexandru cel Bun,
domnitorul Moldovei, nu ar fi participat la o planificată cruciadă împotriva turcilor.
Documentul a fost un compromis între cei doi regi pentru împărţirea Moldovei în zone de
influenţă, deoarece suveranul polonez era suzeran al domnitorului român, în timp ce regele
maghiar doar ridicase pretenţii. Înţelegerea de la Lublin dovedeşte că domnul Moldovei arăta
în acea vreme cel puţin o atitudine paşnică, nebelicoasă, faţă de turci. Nici nu avea vreun
motiv să aibă o altfel de atitudine, atâta timp cât turcii nu au ridicat încă nicio pretenţie asupra
Moldovei.
Abia prin 1421 a fost un atac de pradă al turcilor în sudul Moldovei. După moartea lui Mircea
cel Bătrân, teritoriul dobrogean a fost ocupat de turci. Astfel, Imperiul Otoman avea graniţă
comună cu Moldova pe Dunăre. Izvoarele nu menţionează alte asemenea expediţii de jaf ale
turcilor în prima jumătate a secolului al XV-lea.
După 1432, o dată cu moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost într-o anarhie continuă,
determinată de succesiunea la tron a mai multor domnitori cu perioade scurte de domnie. Ba
chiar, o vreme, Moldova a fost împărţită în două ţări, fiecare cu propriul domnitor, sfat
domnesc, mitropolit şi domnitor ce jura distinct credinţă regelui polonez. În ciuda acestei
anarhii de peste două decenii, turcii au cerut tribut doar în 1455, ceea ce dovedeşte că înainte,
Moldova nu a fost printre obiectivele otomane.

Mahomed al II-lea şi planurile de supunere a Europei

creştine
În 1455, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a cerut Moldovei să
plătească un tribut de 2.000 de galbeni. Cucerirea capitalei bizantine de către Mahomed al II-
lea l-a „îmbătat“ pe acesta cu o foarte mare încredere în propriile puteri, plănuind supunerea
întregii Europe creştine. Astfel, în 1454, el cucerea o mare parte a Serbiei şi îşi trimitea flota
să ameninţe porturile nord-pontice.
Inclusiv Cetatea Albă a fost atacată de flota otomană. Turcii au cerut coloniei genoveze Caffa
din nordul Mării Negre un tribut anual de 3.000 de galbeni, care a început să fie plătit din
martie 1455. Tătarii din Crimeea au devenit şi ei vasali turcilor.
Domnitorul Petru Aron, după ce a înţeles că suzeranul său, regele Poloniei, nu este dispus să îl
ajute, a consultat şi opinia boierilor. Hotărârea a fost unanimă:să se accepte plata tributului.
Astfel se evita o confruntare armată cu turcii, deoarece plata tributului asigura liniştea şi
protecţia din partea otomană. Deja existau trei somaţii din partea turcilor pentru acceptarea
tributului.
Odată tributul plătit, tributarul intra în casa păcii, conform dreptului islamic. Valoarea
tributului nu era mare:2.000 de galbeni nu era un efort financiar deosebit pentru Moldova. Iar
din punct de vedere al poziţiei pe plan internaţional, domnul Moldovei rămânea în continuare
vasal al regelui Poloniei, exercitându-se practic o dublă suzeranitate – polonă şi otomană
asupra Moldovei.

Dobândirea tronului Moldovei de către Ştefan cel Mare

(Portret al lui Ştefan cel Mare realizat în perioada comunistă după litografia lui Costin
Petrescu din 1904. Imaginea voievodului moldovean este supradimensionată, acesta fiind
transformat într-un adevărat Goliat)
Conform obiceiului, orice os domnesc descendent din vechii domnitori putea să pretindă
drepturi asupra tronului Moldovei. Inclusiv urmaşii nelegitimi aveau dreptul la tron. Chiar şi
Ştefan cel Mare era fiul unui bastard, tatăl său, Bogdan al II-lea, fiind rodul unei relaţii
nelegitime a lui Alexandru cel Bun.
Absenţa principiului primogeniturii, adică dreptul la tron al primului născut, caracteristic
dinastiilor occidentale, a cauzat majoritatea luptelor pentru tron în Moldova şi Ţara
Românească. Practic, orice pretendent la tron care se bucura de sprijinul unei majorităţi a
boierimii, dar mai ales de susţinerea uneia dintre puterile vecine, putea să obţină tronul.
La fel a urcat pe tron şi Ştefan cel Mare. A venit în Moldova cu oaste primită de la domnul
Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. La Doljeşti s-a înfruntat oastea munteană trimisă de Vlad Ţepeş
şi un număr de susţinători moldoveni din Ţara de Jos, în total circa 6.000 de oşteni, cu un
număr similar de oşteni ai lui Petru Aron. Bătălia a fost decisivă, Ştefan a învins şi a fost
recunoscut domn.
De ce l-a ajutat Vlad Ţepeş? Cărţile de istorie ne spun că astfel Vlad Ţepeş dorea să îşi
asigure un sprijin în campaniile antiotomane pe care el le planifica! Total fals! Inclusiv Vlad
Ţepeş plătea tribut turcilor! După ce protectorul său, Iancu de Hunedoara, a murit la sfârşitul
lunii august 1456, răpus de ciumă în tabăra militară cruciată, în condiţiile anarhiei din
Ungaria, lui Vlad Ţepeş nu îi rămăsese decât opţiunea tributului şi a închinării faţă de sultan.
Nu era o noutate ca un domn muntean pus pe tron de unguri să fie recunoscut domn şi de
sultan în urma plăţii tributului. Iar de planificarea unor campanii antiotomane nici nu putea fi
vorba în mintea lui Vlad Ţepeş în 1457, când nici măcar tronul său nu era sigur, iar planurile
de cruciadă erau doar în mintea papilor, în lipsa unui lider de talia lui Iancu de Hunedoara!

Chilia – cauza conflictului dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel

Mare
Chilia a fost un important port la gurile Dunării, cu acces din Marea Neagră, prin care
tranzitau cantităţi importante de mărfuri aduse din Orient, pentru desfacerea lor în Europa
Centrală. Negustorii saşi braşoveni aveau privilegii şi taxe vamale preferenţiale pe drumul
comercial al Brăilei, care ducea la portul Chilia. Cetatea a ajuns în stăpânirea Moldovei în
ultimii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun. Cel care controla portul beneficia de venituri
substanţiale din vămile percepute aici.
În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia lui Iancu de
Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465, cetatea a fost apărată de o
garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-
lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron. Probabil că
în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns în stăpânirea lui Vlad
Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.
Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Domnul Moldovei
s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan
şi Vlad era deschis:saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi împotriva
turcilor sau a Moldovei!
În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada antiotomană planificată de
Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul
Otoman. Cele două opţiuni de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.
Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele două ţări, ceea ce periclita
comerţul în zonă. În aceste condiţii, colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la
asedierea Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea turcilor cu
moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de cronicarul Laonic Chalcocondil. După
eşecul asediului, în care chiar domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în
Ţara Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.
Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din Chilia, Ştefan cel Mare a
reuşit să cucerească mult râvnita cetate. Probabil că, pentru a evita riscul unei campanii
otomane, Ştefan a acceptat sporirea tributului la 3.000 de galbeni.

1467 – victoria de la Baia asupra lui Mathias Corvin

Regele Ungariei, Mathias Corvin, a ridicat încă de la început pretenţii de suzeranitate asupra
domnului Moldovei, aşa cum fuseseră şi raporturile dintre cele două ţări pe timpul lui Iancu
de Hunedoara. Presiunile diplomatice şi susţinerea pretendenţilor la tronul Moldovei pe
teritoriul Ungariei nu au reuşit să îl aducă pe Ştefan la raporturile politice dorite de regele
maghiar. Nici măcar în 1465 nu a intervenit ferm la solicitarea vasalului său, Radu cel
Frumos, domnul Ţării Româneşti, pentru redobândirea Chiliei.
Răscoala ardelenilor în vara anului 1467 i-a oferit regelui maghiar prilejul să vină în preajma
hotarelor Moldovei şi să încerce clarificarea raporturilor cu Ştefan cel Mare. Nobilii ardeleni
erau nemulţumiţi de modificarea sistemului de impozitare şi, invocând dreptul la rezistenţă al
nobilimii, după ce au reînnoit pactul cu saşii şi secuii – Unio trium nationum –, s-au revoltat
împotriva regelui în august 1467.
Regele a intervenit rapid împotriva răsculaţilor, a înăbuşit răscoala, i-a executat pe lideri şi le-
a confiscat averile. Unii răsculaţi s-au refugiat în Moldova, ceea ce i-a determinat pe unii
istorici să exagereze rolul lui Ştefan cel Mare în organizarea răscoalei. Domnul Moldovei nu a
avut niciun rol în răscoală, pur şi simplu la el s-au refugiat unii lideri ai răsculaţilor;din pricina
relaţiilor tensionate dintre Ştefan şi regele Ungariei, nu exista riscul ca să fie predaţi lui
Mathias Corvin.
După ce i-a pedepsit pe răsculaţi cu o oaste de circa 8.000 de oşteni adunaţi din vestul
Ungariei, Mathias a adunat şi oastea nobiliară din Transilvania şi a trecut în Moldova. În orice
caz, nu erau 40.000 de ostaşi în armata maghiară, cum se exagerează de către unii istorici!
Dacă i-au trebuit 8.000 de oşteni să învingă răscoala ardelenilor, de unde să mobilizeze în
Ardeal încă 32.000 de soldaţi? Un total de 12.000 sau cel mult 15.000 de oşteni ar fi mai
aproape de realitate. În ultima parte a expediţiei în Moldova, Mathias a jefuit satele şi
târgurile pentru a face presiuni asupra domnitorului, care tergiversa supunerea. Jaful era şi o
răsplată a oastei maghiare participantă la campanie.
În ciuda complotului unui număr mare de boieri, Ştefan a reuşit să învingă oastea maghiară
într-o ambuscadă la Baia, profitând de avantajul terenului şi surpriza atacului nocturn.
Succesul lui Ştefan cel Mare la Baia l-a umilit pe regele Ungariei, care a plecat pe targă de pe
câmpul de luptă. Lui Ştefan victoria i-a dat încrederea în puterea militară a Moldovei.

Războiul dintre Moldova şi Ţara Românească

Încă din 1468, animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, şi Ştefan cel
Mare a degenerat în pregătiri de război. Cauza era cetatea Chilia şi drumul comercial care
ducea la ea. Etapa ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a jefuit
Brăila şi Târgul Floci, cele mai importante centre comerciale ale Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare, aşa cum apare el înfăţişat într-o miniatură din Tetraevangheliarul de la
Mănăstirea Humor (din anul 1473). Ştefan este reprezentat în genunchi, oferind
Tetraevangheliarul Maicii Domnului şi pruncului Iisus. Tetraevangheliarul a fost descoperit
în anul 1881 de către cărturarul Melchisedec, care îşi exprima opinia că miniatura cu pricina
este „adevăratul şi autenticul portret al marelui Ştefan!“ (în Analele Academiei Române)
Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi domnitori chiar la
solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră diplomatică abilă din partea domnitorului
moldovean, care a invocat pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut
afecta şi interesele poloneze.
Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a oastei muntene este
atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a
determinat pe Ştefan să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin devierea
cursului râului. În martie 1471, moldovenii i-au înfrânt la Soci pe munteni, Radu cel Frumos
pierzând cu această ocazie şi sceptrul.
Încă din 1472, Ştefan l-a întreţinut în Moldova pe Laiotă Basarab, pretendent la tronul Ţării
Româneşti.
Duşmănia dintre cei doi domnitori, Radu şi Ştefan, degenerase şi Ştefan a conceput un plan de
schimbare a voievodului muntean. În noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara
Românească, l-a învins pe Radu, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia şi pe fiica
domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn
pe Laiotă Basarab.

Intervenţia lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, cauza

războiului cu turcii
Turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi Ştefan cel Mare. Ambii
domnitori erau vasali ai sultanului şi plăteau tribut. În anumite momente ale războiului moldo-
muntean s-au aflat trupe turceşti în Ţara Românească, însă ele nu au intervenit deloc în
conflict. Este cunoscut rolul de mediator al păcii între cele două părţi beligerante pe care l-a
avut regele polonez la solicitarea lui Ştefan cel Mare.
Izvoarele nu menţionează vreo mediere din partea sultanului, dar tocmai prezenţa trupelor
turceşti în Ţara Românească cel puţin în mai 1470 şi ianuarie 1471 sugerează rolul de
„mediere“ a conflictului. Sultanul a fost direct lezat în interesele sale la Dunărea de Jos prin
schimbarea domnului Ţării Româneşti. Indiferent de simpatia lui Mahomed al II-lea faţă de
Radu cel Frumos, schimbarea domnitorului muntean era un act de infidelitate şi o provocare
la război la adresa Porţii.
Gradul de supunere a Ţării Româneşti faţă de Poartă era mult mai mare decât al Moldovei.
Interesele Porţii în Ţara Românească erau mult mai mari datorită poziţiei geo-strategice a
acesteia faţă de principalul inamic al turcilor în regiunea Dunării, regatul Ungariei.
În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a numit pârcălabi în
cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al domnului ţării. Laiotă Basarab era atât de îndatorat
lui Ştefan încât a renunţat la prerogativele sale domneşti. Astfel, Ştefan cel Mare apare în
postura de suzeran al lui Laiotă, o postură care leza puternic interesele otomane. La finalul
lunii decembrie 1473, trupele turceşti au intervenit direct şi l-au reinstalat pe tron pe Radu cel
Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei. După trecerea iernii, domnul
moldovean a devastat ţara vecină, dar nu a reuşit să îl alunge de pe tron pe domnul pus de
turci, după cum n-a reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe
Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.
Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era cale de întoarcere. Acesta
este momentul în care sultanul a dispus o campanie în Moldova pentru liniştirea graniţei
imperiului în zonă. Aşa a avut loc prima campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă,
desfăşurată în iarna 1474-1475, terminată cu o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare.
Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa în 1473 şi a declanşat conflictul cu turcii
prin întreruperea plăţii haraciului şi schimbarea domnitorului muntean. În acelaşi timp,
constată că anul respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece turcii
tocmai i-au învins pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa. Pentru a explica acţiunea lui
Ştefan se încearcă legarea declanşării conflictului de căsătoria domnitorului moldovean cu
Maria de Mangop, descendentă a împăraţilor bizantini, şi arogarea titlului imperial.

A subestimat Ştefan cel Mare poziţia lui Radu cel Frumos

la curtea otomană?
În ciuda acestor explicaţii, nimeni nu s-a întrebat de ce Ştefan cel Mare şi-ar fi dorit un război
cu turcii în acel moment. Tributul de 3.000 de galbeni îi asigura liniştea din partea turcilor. Ce
motiv ar fi avut Ştefan să declanşeze războiul cu turcii? Arogarea titlului de ţar în 1473
dovedeşte orgoliile şi ambiţiile domnitorului, în niciun caz vreun plan de alungare a turcilor
din Balcani! Din punct de vedere militar, Ştefan s-a dovedit un bun strateg, care ştia să îşi
evalueze capacităţile militare. Oricât de pios şi de creştin ar fi fost, era conştient că nu poate
face faţă singur turcilor.
Resursele militare şi economice ale Moldovei nu se puteau măsura cu cele ale turcilor.
Majoritatea acţiunilor diplomatice ale lui Ştefan demonstrează abilităţile sale diplomatice. Un
asemenea strateg a riscat însă conflictul cu turcii în momentul în care a decis schimbarea de
pe tronul Ţării Româneşti a lui Radu cel Frumos, protejatul sultanului. Ştefan cel Mare a
subestimat poziţia lui Radu cel Frumos la Curtea otomană şi a riscat. Nu se aşteptase ca turcii
să intervină direct şi să îl atace.
Construcţia Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnitorului, a început la 10
iulie 1466. Mănăstirea a fost sfinţită la 3 septembrie 1469, în prezenţa lui Ştefan cel Mare şi a
familiei sale.

Retorica discursului antiotoman

A apărat Ştefan cel Mare creştinătatea? A fost Moldova o pavăză pentru Ungaria şi Polonia
împotriva turcilor? Drumul turcilor spre Europa nu trecea deloc prin Moldova, ci prin Serbia,
de-a lungul Dunării. Traseul este determinat de poziţia geostrategică a Moldovei. Nicio oaste
otomană nu a planificat vreodată să treacă Dunărea în Moldova, apoi să traverseze Carpaţii,
ca să ajungă în Ungaria! Iar în privinţa Poloniei, cel puţin în timpul domniei lui Ştefan cel
Mare în Moldova, era o pace trainică între polonezi şi turci, aşa că moldovenii nu aveau ce
sau pe cine să mai apere.
Retorica lui Ştefan cel Mare cu privire la rolul Moldovei în apărarea Europei creştine se
reduce doar la o figură de stil, specifică epocii. Mathias Corvin, regele Ungariei, se declara şi
el apărător al creştinătăţii. Iar el era mult mai îndreptăţit, deoarece prima ţară vizată de turci în
drumul spre centrul Europei era Ungaria. În plus, în toate planurile de cruciadă antiotomană
vehiculate de papi în timpul domniei sale, Mathias Corvin era considerat liderul capabil să
conducă lupta împotriva turcilor.
Desigur că Papa se bucura de orice succes împotriva turcilor. Victoria lui Ştefan cel Mare a
fost privită ca un triumf al creştinătăţii împotriva păgânilor. Numindu-l pe Ştefan „atlet al
credinţei creştine“, Papa copia o figură de stil des întâlnită în documentele papale. „Atlet al lui
Hristos“ a fost numit Iancu de Hunedoara şi fiul său, Mathias, regele Ungariei.
De cele mai multe ori, absenţa banilor era suplinită cu laude şi metafore care trebuiau să îi
încurajeze pe comandanţii creştini să lupte împotriva păgânilor. Aceste figuri de stil nu
suplineau însă necesităţile militare şi, mai ales, financiare ale campaniilor antiotomane. În
schimb, astăzi, peste secole, metaforele retoricii medievale antiotomane s-au transformat în
„certitudini“.
Războiul cu turcii a fost un război defensiv, de apărare, este exclus deci orice plan de cruciadă
conceput de Ştefan cel Mare. Nici pe departe acţiunile sale antiotomane nu prelungesc
cruciadele lui Iancu de Hunedoara, care au fost acţiuni ofensive. Şi nici măcar cu luptele lui
Vlad Ţepeş nu suferă comparaţie, acesta preluând iniţiativa şi atacând garnizoanele turceşti în
sudul Dunării. Speranţa unui sprijin extern, după ce războiul cu turcii a fost declanşat, l-a
făcut să caute sprijinul papal şi să se declare un convins luptător împotriva turcilor.
Eroarea de calcul deja se produsese însă. Ştefan a subestimat poziţia sultanului faţă de Ţara
Românească şi, mai ales, faţă de domnitorul credincios Porţii, Radu cel Frumos. Reacţia a fost
pe măsură şi, în ciuda succeselor militare ale lui Ştefan, politica anti-munteană a domnitorului
moldovean l-a costat peste un deceniu de războaie. Experienţa relaţiilor cu turcii s-a
concretizat în testamentul politic al lui Ştefan cel Mare, care îi sfătuia pe urmaşii săi să
păstreze raporturile bune cu turcii, pentru că în ei pot avea mai mare încredere decât în
creştini.