SEMESTRUL II

53
 Cursul 1

Sărbătorile Sfinţilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci

Sfinţii Îngeri sunt nu numai obiective ale cultului de venerare, ci şi

subiecte ale cultului de adoraţie, ca cinstitori ai lui Dumnezeu. Este un cult
fundamentat pe Vechiul Testament, dar întâlnit şi în alte religii. Avem
mărturii despre existenţa cultului Sfinţilor Îngeri în creştinism la Sfântul
Justin Martirul şi Filosoful, Apologetul Athenagoras, Sfântul Irineu, Origen,
Eusebiu de Cezareea, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin ş.a.
Acest cult s-a dezvoltat mai ales în Egipt, Italia şi Siria unde întâlnim
de timpuriu numeroase paraclise.
Sinodul local de la Laodiceea s-a văzut totuşi nevoit să oprească
cinstirea îngerilor (canonul 35) deoarece cultul acesta luase o direcţie
greşită, idolatră. S-au mai luat măsuri împotriva cultului superstiţios al
îngerilor (Roma, 492, 745). Toate acestea nu osândesc şi nici nu interzic
cultul îngerilor, ci numai pe cel eretic.
De prin secolul al IV-lea credinţa creştină a îmbrăcat evlavia faţă de
Sfinţii Îngeri prin consacrarea unei zile săptămânale (lunea) şi apoi, mai
târziu, prin slujbe speciale: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil,
Canonul de rugăciune către Îngerul Păzitor, Canon de rugăciune către
puterile cele cereşti şi toţi sfinţii etc.

Sărbătorile dedicate Sfinţilor Îngeri în cultul ortodox sunt:

a) Soborul Sfinţilor Arhangheli (8 noiembrie)
La originea ei stă sfinţirea unei biserici ridicată pe termele lui
Arcadius la Constantinopol.
b) La 6 septembrie se săvârşeşte pomenirea unei minuni a
Arhanghelului Mihail la Chones, în Colose din Frigia. Aici exista o biserică
în cinstea arhanghelului, devenită un timp centru de pelerinaj.
Sărbătoarea aceasta s-a generalizat începând din secolul XI în timpul
împăratului Manuel Comnenul.
c) La 26 martie – Soborul mai-marelui Arhanghel Gavriil

54
 Sărbătoarea e destul de veche, fiind preluată de Bizanţ din tipicul
ierusalimitean. O întâlnim şi la sirienii monofiziţi, ceea ce dovedeşte că
exista din secolul V şi poate de mai înainte.

d) 13 iulie – al doilea sobor al Sfântului Arhangel Gavriil.

Are la origine târnosirea unei biserici.

e) 11 iunie (serbare a Sfântul Arhanghel Gavriil din Adin) – se

comemorează apariţia Sfântului Gavriil la o chilie din Sfântul Munte, unde
ar fi învăţat pe un călugăr să cânte prima parte a Axionului Sfintei Fecioare
(Axion esti – Cuvine-se cu adevărat secolul al X- lea).

Cultul Sfinţilor Îngeri îl vom întâlni şi la creştinii necalcedonieni –

monofiziţi, nestorieni, copţi, abisinieni etc.
La romano-catolici întâlnim cinci sărbători închinate Sfinţilor Îngeri:
8 mai, 29 septembrie – Sfântul Arhanghel Mihail;
24 martie – Sfântul Arhanghel Gavriil;
24 octombrie – Sfântul Arhanghel Rafail;
2 octombrie – îngerul păzitor.

Cultul Sfintei Cruci

Acestui cult Biserica, încă de la început, i-a acordat o deosebită

importanţă întrucât Sfânta Cruce este cel dintâi obiect sfânt al religiei
noastre.
Crucea originală, datorită vitregiilor istorice a rămas dată uitării şi
îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian
căuta să acopere urmele materiale ale crucificării şi Învierii Mântuitorului.
La început păgânii erau scandalizaţi de adorarea Crucii, neînţelegând
sensul şi chiar denaturându-l, şi i-au numit pe creştini în derâdere: „adoratori
ai Crucii” (stavrolatrii). Această denumire primită de creştini este un

55
argument indirect despre existenţa cultului Sfintei Curci în epoca
respectivă).
Apologeţi ca Tertulian, Minucius Felix, Origen ş.a. au răspuns şi au
apărat adevărul, justificând cinstirea Sfintei Cruci.
Iulian Apostatul a fost unul dintre ultimii adversari ai cinstirii Sfintei
Cruci. Datorită situaţiei speciale din primele trei secole, semnul Sfintei Cruci
a fost reprezentat pe cele mai vechi monumente deghizat: ancora, tridentul,
litera grecească Τ (ταυ) sau monogramul, în diferitele lui variante: X, .

Prima reprezentare sigură, datată, a Crucii apare pe un monument

creştin, incizată pe peretele unei case din Herculanum (înainte de anul 79 d.
Hr.).
Din secolul IV, devoţiunea particulară începe să se dezvolte şi în chip
public. La aceasta au contribuit două evenimente istorice:
a) apariţia minunată pe cer a semnului Sfintei Cruci (312 – înaintea
luptei dintre armatele lui Constantin şi Maxenţiu);
b) Evoluţia ulterioară a dezvoltării cultului Sfintei Cruci a fost
determinată şi de descoperirea/ dezgroparea Crucii originale (326) la
stăruinţele Împărătesei Elena.
După acest eveniment, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al
Bisericii. Punctul de plecare l-a reprezentat sfinţirea marii biserici construite
de Constantin cel Mare (sfinţită pe 13 septembrie 335) pe locul Calvarului.

56
 Cât priveşte întrebuinţarea generală a semnului Sfintei Cruci se poate
aduce ca argument faptul că Sfânta Cruce este amintită în scrierile lor de
numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Clement Alexandrinul, Sfântul
Ciprian al Cartaginei, Origen, Sfântul Ioan Hrisostom, Asteriei al Amasiei,
Teodoret, Fericitul Augustin ş.a.).
După încetarea persecuţiilor, crucea disimulată în simboluri şi crucea
monogramatică, cedează locul crucii simple latine: †. Din secolul al VI-lea
apare frecvent Crucifixul (cu Mântuitorul răstignit), luând o mare dezvoltare
în pietatea apuseană.
Împăraţii Teodosie şi Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau
gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri unde ar fi riscat să fie profanată
(ex: pe pardoseala bisericilor). Prin canonul 73 Trullan se consfinţesc aceste
legi.
Iconoclaştii nu numai că au păstrat la loc de cinste cultul Sfintei Cruci,
dar l-au şi exagerat, apărând o sectă armeană a stavrolaţilor sau
chazingarilor (de la chazus, în limba armeană = cruce), după cum
mărturiseşte Nichifor Callist.
Prin sinodul VII Ecumenic (Niceea 787) completat de cel local din
869, se formulează oficial doctrina precisă a Bisericii în privinţa cinstirii
Sfintei Cruci şi a sfintelor icoane (s-a hotărât că cinstirea Sf. Cruci trebuie să
fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii şi sfintelor icoane).
După această perioadă, cultul ia un avânt deosebit prin slujbe speciale:
Acatistul Sfintei Cruci, rugăciuni, închinarea a două zile pe săptămână
(Miercuri şi Vineri) cinstirii Sfintei Cruci, construirea de troiţe.

Sărbătorile Sfintei Cruci

a) 14 septembrie – Înălţarea Sfintei Cruci
- pe această sărbătoare unii liturgişti o numără între praznicele
împărăteşti.

b) Duminica a III-a din postul Paştilor (a Sfintei Cruci)

- cu dată variabilă – instituită în secolul VIII, la Constantinopol.
Caracteristica slujbei din aceste sărbători principale este ritualul
scoaterii Sfintei Cruci la Utrenie şi Sfânta Liturghie.

Mai avem două sărbători „fără ţinere”:

57
 c) 1 august – scoaterea cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă-
făcătoarei Cruci.
La această dată se face amintirea eliberării minunate a grecilor din
robia Saracinilor (sec. XII) cu ajutorul Sfintei Cruci.

d) 7 mai – pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în

timpul Împăratului Constantin cel Mare.

Pe lângă aceste zile de cinstire specială, în Octoih există specificate, în

fiecare zi de miercuri şi vineri, imne prin care se face cinstirea Sfintei Cruci.

Sărbătorile Sfinţilor Prăznuiţi în toate Bisericile Ortodoxe

Conform versetului biblic: „Mai bun este numele bun decât

untdelemnul bun şi ziua morţii decât ziua naşterii – (Eclesiast VII, 2), pentru
a perpetua amintirea eroilor, Biserica creştină consemnează până astăzi în
calendare şi serbează de obicei ziua morţii sfinţilor.
Una dintre cele dintâi şi mai importante forme de manifestare a
cultului sfinţilor a fost instituirea de sărbători în zile anume consacrate.
Cele mai vechi sărbători ale sfinţilor au fost aniversările anuale ale
morţii martirilor şi ale unor episcopi importanţi şi cu viaţă aleasă.
De prin secolul al IV-lea la sărbătorile martirilor s-au adăugat şi
sărbători ale sfinţilor mărturisitori sau supravieţuitori ale chinurilor (ex.
Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Mai târziu s-au adăugat sărbătorile dedicate sfinţilor pustnici, călugări
şi cuvioşi ale sfinţilor ierarhi, ale marilor teologi, ale sfinţilor făcători de
minuni (taumaturgi) etc. Unele dintre ele au păstrat până astăzi un caracter
limitat, altele s-au răspândit în întreaga creştinătate.
Înscrierea acestora în calendarele diferitelor comunităţi echivala
atunci cu recunoaşterea oficială a sfinţilor respectivi.
Mai nou, acest lucru se numeşte canonizare, adică înscrierea în
catalogul sau listele sfinţilor, alături de sfinţii mai vechi.

58
 26 octombrie – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir
- moaştele acestui Sfânt Martirizat în secolul IV se află la Tesalonic
(în unele locuri această sărbătoare este cunoscută sub numele de Sâmedru,
Sumedru).
6 decembrie – Sfântul Nicolae
27 decembrie – Sfântul Arhidiacon Ştefan
1 ianuarie – Sfântul Vasile
7 ianuarie – Sfântul Ioan Botezătorul
30 ianuarie – Sfinţii Trei Ierarhi
23 aprilie – Sfântul Gheorghe
21 mai – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
24 iunie – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
29 iunie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
20 iulie – Sfântul Prooroc Ilie
29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Sărbători ale Sfinţilor cu date variabile

1) Sfântul Mare Mucenic Toader/ Teodor Tiron (Recrutul)

- martirizat în vremea lui Maximian, cu zi de serbare: 17 februarie.
- este pomenit în prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti.
- a salvat în timpul împăratului Iulian Apostatul cetatea de la
înfometare.

2) Dreptul Lazăr
În sâmbăta Floriilor (a 6-a din Postul Mare)

3) Sfântul Grigore Palama

- are ca zi de pomenire 14 noiembrie
- e sărbătorit în mod special, în a 2-a duminică a Postului Mare.

59
 4) Sfântul Ioan Scărarul
- are ca zi de cinstire: 30 martie
- ca dată variabilă – duminica a 4-a din Postul Mare.

5) Cuvioasa Maria Egipteanca

- sărbătorită pe 1 aprilie şi în duminica a 5-a din Postul Mare.

6) Sfântul Apostol Toma

- sărbătorit 6 octombrie şi în duminica I după Paşti.

Duminicile Sfinţilor Părinţi şi ale Sfinţilor Strămoşi

a) Duminica celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea (a 7-a după Paşti

(înaintea Rusaliilor).
b) Duminica celor 630 Sfinţi Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic
(cade între 13-19 iulie).
c) Duminica celor 365 Sfinţi Părinţi de la Sinodul VIII Ecumenic
(Niceea 787) – cade în prima duminică după 11 octombrie (data ţinerii
sinodului: 11-17 octombrie – secolul VIII).
d) Duminica Sfinţilor Strămoşi, adică a Patriarhilor, drepţilor şi
proorocilor din Vechiul Testament (prima duminică după 11 decembrie).
e) Duminica dinaintea Naşterii Domnului (a Sfinţilor Părinţi) –
cade între 18 şi 24 decembrie.
f) Duminica Părinţilor după trup ai Mântuitorului Iisus Hristos
(Sfânta Fecioară, Iosif Logodnicul, David Împăratul) – prima duminică după
Naşterea Domnului, cade între 26 şi 31 decembrie.
g) Duminica Tuturor Sfinţilor (I după Rusalii) – se pomenesc toţi
Sfinţii, cei ştiuţi precum şi cei necunoscuţi, uitaţi. Această sărbătoare a fost
introdusă întâi la Antiohia în secolul IV, apoi în secolul VII şi în Apus).

60
 Alte forme de cinstire a sfinţilor în cultul ortodox

1. Cinstirea Moaştelor (rămăşiţelor trupeşti ale sfinţilor)

2. Zidirea de biserici închinate pomenirii şi cinstirii deosebite ale unor
sfinţi (hramurile – în cinstea ocrotitorilor bisericilor).
3. Pelerinaje la mormintele martirilor sau la locurile sfinte – unde sunt
sfinte moaşte.
4. În trecut erau adoptaţi şi cinstiţi ca ocrotitori speciali anumiţi sfinţi
pentru bresle: Sfânta Marina – ocrotitoarea marinarilor, Sfinţii Haralambie şi
Pantelimon – ocrotitorii medicilor şi spiţerilor, Sfântul Trifon – ocrotitorul
grădinarilor – 1 februarie. Sfântul Nicolae – ocrotitorul călătorilor şi al
marinarilor, Sf. Varvara – ocrotitoarea minerilor.
5. Zugrăvirea chipurilor şi a faptelor sfinţilor pe pereţii bisericilor şi
pe icoane.
6. Adoptarea numelor sfinţilor ca nume de botez.

Neormartirii şi sfinţii naţionali ai diferitelor Biserici Ortodoxe.

Sfinţii români. Sfinţi cu moaşte la noi în ţară

Cinstirea Sfinţilor este proprie creştinismului şi ea se găseşte la toate

popoarele unde a fost propovăduită credinţa în Sfânta Treime şi în
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Încă de la începutul Bisericii, în primele
veacuri, au existat Sfinţi a căror pomenire era restrânsă doar la o anumită
zonă geografică şi alţi Sfinţi care erau puternic imprimaţi în conştiinţa
credincioşilor de pretutindeni, aşa cum sunt, în primul rând, Maica
Domnului şi Sfinţii Apostoli.
După creştinarea slavilor şi despărţirea Bisericii de Apus de trunchiul
Bisericii Ecumenice (1054), îmbogăţirea listelor cu sfinţi a evoluat diferit în
fiecare Biserică. De asemenea, crescând tot mai mult numărul creştinilor, s-
au adăugat sfinţi noi, din fiecare neam. Au contribuit cu sfinţi popoarele
slave ortodoxe, grecii ş.a, precum şi poporul român. Aceşti sfinţi sunt
cunoscuţi cu deosebire la poporul din care au făcut parte sau în ale cărui stat
se află şi sunt cinstite sfintele lor moaşte, de aceea îi putem numi sfinţi
naţionali.

61
 Astfel, la popoarele ortodoxe din Balcani au fost înscrişi în primul
rând sfinţii misionari, cărora se datorează creştinarea popoarelor slave:
Sfinţii Chiril şi Metodie şi ucenicii lor: Naum, Gorazd, Clement de Ohrida,
Sava şi Anghelar (la bulgari şi sârbi), cneazul Vladimir şi cneaghina Olga (la
ruşi), regele Boris (la bulgari) ş.a.
Au mai fost canonizaţi sfinţi dintre marii organizatori ai Bisericilor
ortodoxe autocefale, ierarhi, teologi, călugări, pustnici atoniţi şi cărturari,
precum şi oameni simplii cu viaţă îmbunătăţită.
Cel mai mare număr de sfinţi naţionali îl reprezintă cel al
neomartirilor (din timpul dominaţiei turceşti în Balcani – sec. XIV-XIX). În
rândul neomartirilor se numără şi aceia care şi-au mărturisit credinţa
ortodoxă şi au pierit ca victime ale zelului prozelitic calvin şi catolic în
Ardeal.
Cultul sfinţilor naţionali s-a dezvoltat concomitent cu sporirea
numărului Bisericilor autocefale Ortodoxe, mai ales din secolul al XVI-lea.
Se pare că Biserica Rusă deţine întâietatea în ceea ce priveşte numărul
sfinţilor naţionali canonizaţi, acest fapt datorat mai multor motive: numărul
cetăţenilor, înalta viaţă duhovnicească şi perioada de persecuţie comunistă.

Sfinţii daco-romani şi sfinţi români mai vechi

Biserica Ortodoxă a primit în cultul ei sinaxarul şi calendarul din

Biserica grecească, întrucât s-a aflat sub directa dependenţă de Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol. Deşi au existat cu siguranţă şi sfinţi din
neamul românesc, totuşi aceştia nu au fost canonizaţi din motivul precizat
mai sus.

a) Epoca persecuţiilor religioase din primele patru secole a dat o serie

de sfinţi, dintre strămoşii noştri daco-romani din Tracia, Moesia, Dacia
Traiană, dintre care unii sunt încă şi azi pomeniţi în sinaxarele ortodoxe:
mucenicii Dasius (Tasios) şi Emilian Mărturisitorul de la Durostorum
(Silistra), Chiril din Axiopolis (Cernavodă), preotul Montanus cu soţia sa
62
Maxima din Singidunum (Belgrad), episcopul misionar Nichita de
Remesiana, mucenicii Nichita Romanul sau Gotul, Sava Gotul, episcopii
Bretanion, Teotim ai Tomisului, cei patru martiri de la Niculiţel (Filippos,
Attalos, Kamasis şi Zoticos), Sfinţii Epictet şi Astion ş.a.
b) În evul mediu, odată cu organizarea ţărilor şi a mitropoliilor
româneşti (sec. XIV ş.u) documentele vorbesc despre sfinţi ca Leontie de la
Rădăuţi, Vasile făcătorul de minuni, Ioan de la Prislop, Daniil Sihastrul,
Teodora de la Sihla ş.a.

c) Pe alţi români cu viaţă sfântă i-au venerat popoarele vecine, care i-

au cinstit ca sfinţi înaintea noastră. Astfel, e cazul Sfintei Teofana, fiica
domnitorului Basarab I (cinstită la bulgari),
Un neomartir originar din Valahia (Ţara Românească), martirizat de
turci la Constantinopol (12 mai 1662) este Sfântul Ioan Valahul (Românul).
Tot necunoscut a fost Sfâtnul Antipa de la Calapodeşti (călugăr din
Moldova, ajuns la mânăstirea rusească Valaam de la Muntele Athos – 10
ianuarie 1882).

Primele canonizări de sfinţi români

Primele canonizări s-au făcut la noi în timpul Patriarhului Justinian

Marina, în şedinţa din 28 februarie 1950, când s-au luat următoarele hotărâri:
Introducerea în Biserica Ortodoxă Românăa pomenirii sfinţilor: Ioan
Valahul; a unor sfinţi din Ardeal: Ioan de la Râşca (1 iunie), mitropoliţii:
Iosif cel Nou de la Partoş, Ilie Iorest şi Sava Brancovici; cuvioşii
ieromonahi: Visarion Serai şi Sofronie din Cioara şi drept-credinciosul ţăran
Oprea Nicolae (Miclăuş), Calinic Cernicanul (11 aprilie).
Generalizarea cultului local al sfinţilor
cu moaşte la noi în ţară

La aceeaşi dată Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cinstirii, în toată

Biserica românească, a unor sfinţi mai vechi, de origine străină, ale căror
sfinte moaşte au fost aduse şi se păstrează întregi în ţara noastră. În ordine
cronologică a aducerii moaştelor la noi în ţară, aceşti sfinţi sunt următorii:
- Sfânta muceniţă Filofteia (7 dec.)
63
 - Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 dec.)
- Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie)
- Cuviosul Grigorie Decapolitul (20 nov.)
- Cuvioasa Parascheva cea Nouă (14 oct.)
- Cuviosul Dimitrie cel Nou (din Basarabi) (27 oct.)

La aceştia se pot adăuga sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi

Filippos; Epictet şi Astion ale căror moaşte descoperite la Niculiţel şi
Halmiris în Dobrogea sunt pomeniţi la 4 iunie şi, respectiv, 8 iulie.

Alte personalităţi din trecutul nostru,

îndreptăţite la canonizare

Au fost trecuţi de curând în rândul sfinţilor şi sunt studiate, pentru

canonizare, şi alte personalităţi religioase venerabile din trecutul nostru
bisericesc. Astfel, au fost canonizaţi: Daniil Sihastrul, Ştefan cel Mare,
Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul, Teodora de la Sihla, Antipa de la
Calapodeşti, Ioan de la Prislop, Paisie Velicicovski, stareţul Gheorghe de la
Cernica, Grigorie Dascălul, Mitropolitul Varlaam al Moldovei ş.a.

Importanţa canonizării sfinţilor români

Actul primei canonizări oficiale a unor sfinţi români are o valoare cu

adevărat istorică, reabilitând şi întărind încrederea şi mândria noastră
legitimă, de creştini ortodocşi. Totodată prin aceasta se recunoaşte sfinţenia
unor conaţionali şi se repară neglijenţa faţă de marile lor personalităţi ale
neamului nostru, unele dintre ele cinstite chiar şi în Bisericile altor oameni.
Generalizarea cultului local al sfinţilor de origine străină cu moaşte la
noi în ţară, precum şi participarea reprezentanţilor unor Biserici Ortodoxe
autocefale la solemnităţile pentru proclamarea canonizărilor, au constituit un
mijloc de reluare a legăturilor interortodoxe şi de întărire a sentimentului de
frăţietate şi comuniune spirituală a Bisericii noastre cu celelalte Biserici
Ortodoxe.

64
 Recunoaşterea sfinţeniei unor creştini ortodocşi cu viaţă deosebită, din
timpurile noastre, este o dovadă că Biserica Ortodoxă nu este o Biserică
statică, înţepenită în conservatorism şi formalismul cultului, ci dimpotrivă
este cea plină de viaţă şi de înaltă spiritualitate, capabilă să rodească sfinţi şi
păstrătoare a harului dăruit prin Sfântul Duh Bisericii la Rusalii.

***

65
 Cursul 11

Posturile din cursul anului bisericesc

Asupra originii postului, părerile sunt împărțite. Astfel, mulți îl leagă

de cultul morților, alții spun că-și află originea în sacrificiile de animale care
erau aduse pentru cei morți și de care cei vii nu aveau voie să se atingă.
Pentru alții, durerea pricinuită de pierderea unei ființe dragi era urmată
de neglijarea mâncării și a băuturii, care în timp a devenit un ritual.
Unii considerau că atingerea de cei morți putea duce la contaminare,
ceea ce a impus abținerea de la mâncare pentru anumite perioade.
În sfârșit, se considera că originea postului trebuie căutată și într-o
simplă sobrietate și temperanță recomandată de marii filosofi și intemeietori
de religii.
De la postul igienic legat de cultul morților s-a ajuns la un post cu
caracter religios. A mai fost practicat ca un exercițiu de penitență sau
pregătire în vederea săvârșirii unor acte religioase.

Postul în Vechiul Testament

A fost practicat de evrei întrucât era prescris în poruncile pozitive date

de Dumnezeu prin Moise și profeți. S-a orânduit post în ziua Curățirii/
Ispășirii (ziua a 10-a din luna a VII-a).
După captivitate s-au mai adăugat și alte posturi generale din luna
a IV-a, a V-a, a VII-a, a X-a etc. Evreii țineau pe vremea Mântuitorului post
în fiecare lună a anului câte o zi. Fariseii țineau 2 zile pe săptămână: luni și
joi.
S-au mai instituit posturi generale în împrejurări triste din viața
poporului. Ca posturi particulare avem:
- cel ținut de Moise pe Muntele Sinai – 40 de zile (înainte de primirea
tablelor Legii);
- Daniel în Babilon – 3 săptămâni;
- regele David – postea adeseori cu căință;
- Ahab – regele; profetul Ilie; Ezdra, proorocița Ana și alții.

66
 Postul în concepția creștină

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a ținut post 40 de zile și 40 de nopți la

începutul activității publice. Sfânții Apostoli au practicat și ei postul, în
special Sfântul Apostol Pavel (așa cum reiese din epistolele Către Corinteni,
Tesaloniceni – în care îndeamnă pe fiii săi duhovnicești la ținerea postului).
Avem mărturii cu privire la ținerea postului de către creștinii primelor
veacuri la scriitori creștini: Sfântul Justin Martirul și Filosoful, Barnaba,
episcopul Policarp al Smirnei, Clement Alexandrinul, Herma ș.a.
Mai târziu Sfinții Părinți l-au practicat și ei după pilda Mântuitorului
Iisus Hristos, făcând din post un act de virtute și de cult. Așadar, i s-a
acordat postului din această perioadă un sens spiritual.
Primele prescripții cu privire la post le găsim în Didahia Sfinților
Apostoli (cap. 8), care fixează postul de miercuri și vineri în locul celui
iudaic (de luni si joi).
Apoi canoanele apostolice 66 și 69, Didascalia, Constituțiile
Apostolice prescriu post înainte de Hirotonie, înainte de Botez, înainte de
Împărtășire, înainte de Paști (de penitență), în zilele de miercuri și vineri,
etc.
Întrucât la început Sfânta Euharistie se săvârșea seara creștinii se
abțineau de la mâncare și băutură (ajunau) până seara pentru ca se
împărtășeau toți participanții.
Din scrierile lui Tertulian observăm că postul nu era peste tot la fel de
aspru și lung. Postul este interzis în zilele de bucurie ca: Duminica;
sărbătorile mari: Nașterea, Boboteaza, Învierea, Rusaliile.

Felurile postirii

1. Postul integral (total)

Constă în abținerea de la orice fel de mâncare și băutură pe un anumit
interval/ timp.

67
 Ex: postul Mântuitorului, al lui Moise, al Proorocului Ilie.

2. Postul aspru (xirofagie)

În timpul acestuia se îngăduie consumarea de hrană uscată: pâine,
fructe uscate, legume și apă.
Ex: postul Sfântului Ioan Botezătorul.

3. Postul comun (obișnuit)

Se admite consumarea mâncărurilor gătite (de origine vegetală,
inclusiv untdelemn).

4. Postul ușor (numit și dezlegare)

Se îngăduie consumarea de untdelemn, vin, pește.

Din punct de vedere al extensiunii, posturile sunt de 3 tipuri:

a) general, obștesc (ținut de întreaga Biserică);
b) local, regional;
c) postul particular (personal) - ținut în afara postului reglementat de
fiecare Biserică.

După durata (lungimea) sa, postul poate fi:

a) de 1 zi (ex: de miercuri și vineri – nu se îngăduie nicidecum
nunțile și nici un fel de petrecere).
b) de mai multe zile.

a) Postul de 1 zi
Sunt anumite zile, în cursul anului când se face dezlegare miercuri și
vineri: - în Săptămâna Luminată; în prima săptămână după Rusalii, între
Naștere și Bobotează, în săptămâna Vameșului și a Fariseului (se suspendă
postul pentru a ne opune armenilor monofizitiști, care posteau în toată
această săptămână), în săptâmâna brânzei (albă) (se mănâncă lapte, brânză,
ouă, pește; împotriva iacobiților sirieni și ereticilor tetradiți care posteau
miercuri și vineri în această săptămână.

68
 Termenul de harți provine din limba greacă (αργιβούρτγι – formă
stâlcită din cuvântul armean araciavoroh (bis. araciavorat) și desemnează
perioada în care se suspendă postul de miercuri și vineri în cazul când în
aceste zile cad Praznice Împărătești: Nașterea și Boboteaza, în rest e numai
dezlegare la pește.
Alte posturi de o zi sunt:
- 14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci (zi de post; dacă ar cădea
duminică de dezleagă doar la untdelemn și vin);
- 5 ianuarie – Ajunul Bobotezei (zi de post până la ceasul al IX-lea)
Postul din această zi este foarte vechi (secolele IV-VI). Se dezleagă la
untdelemn și vin după vecernie. După Pravila Mare, postul se suspendă în
această zi dacă ar cădea sâmbăta și duminica.
- 29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

În anumite pravile călugărești se recomandă postul și în ziua de luni,

care nu este obligatoriu pentru toți creștinii.

b) Posturi de mai multe zile

- Nașterii Domnului – a fost orânduit în amintirea Patriarhilor și

drepților din Vechiul Testament care au petrecut în post și rugăciune timpul
îndelung așteptat și în nădejdea venirii Mântuitorului Iisus Hristos.
Avem mărturii despre acest post la Fericitul Augustin, Episcopul Leon
cel Mare al Romei ș.a.
Nu se postea la fel peste tot. Unii țineau numai 7 zile, alții 6
săptămâni; unii foarte aspru, alții mai ușor. Sinoadul local din
Constantinopol (1166 – sub patriarhul Luca Chrysoverghi) a uniformizat
durata Postului Nașterii Mântuitorului în toate Bisericile ortodoxe.
S-a hotărât ca postul să înceapă pe 15 noiembrie, lăsându-se sec pe 14
noiembrie, iar dacă această zi ar cădea miercuri și vineri, începe cu o zi mai
înainte. Durează până în seara de 24 decembrie.
După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, acest post ne aduce aminte de
Postul lui Moise, căci tot așa și creștinii, postind 40 de zile, își curățesc
sufletele și trupurile pentru a primi pe Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, după
cum Moise a primit Tablele Legii.
69
 Ca fel de postire este un post mijlociu (ca și al Sfinților Apostoli Petru
și Pavel). În mănăstiri se ajunează lunea, miercuri și vineri până la ceasul al
IX-lea.
Dacă se întâmplă să fie zi cu priveghere (5, 6, 9, 12, 13 decembrie, ori
hramul bisericii), atunci se dezleagă în orice zi ar cădea.
Avem dezlegări la pește: luni, marți și joi când cade serbarea unui
sfânt cu doxologie mare, iar miercuri și vineri afară de pește. Dezlegare la
pește este și la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie.
În ajunul Crăciunului (24 decembrie) este post până la ceasul la IX-
lea. Se mănâncă grâu fiert cu fructe și miere (ajunele sau scutecele Maicii
Domnului), în amintirea postului ținut de cei trei tineri în Babilon. În unele
părți se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne
aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nașterea Domnului.
Postul Nașterii Domnului e ținut și în Biserica Romano-Catolică, unde
e numit Jejuniu Adventus Domini sau simplu Adventus – mult mai scurt – 3
săptămâni înainte de Nașterea Domnului, având zile de post lunea, vinerea și
sâmbăta.

Postul Paștilor (Postul Mare)

Este cel mai lung și mai aspru dintre cele 4 posturi ortodoxe. Ne
amintește de Postul de 40 de zile al Mântuitorului. Mai poartă numele de
Păresimi, Quadragesima sau Patruzecimea.
Sfinții Părinți îl recomandă ca fiind de origine apostolică. În primele
trei secole nici acest post nu a fost uniform peste tot. La unii era lung de 2
zile, 3 zile, 1 săptămână, 6 săptămâni (așa cum se ținea la Ierusalim, după
mențiunile pelerinei Egeria).
Postul Mare are două perioade:
- Păresimile – 40 de zile – prepascal (până la Florii);
- Postul Învierii/Paștilor – Săptămâna Mare.
Denumirea de patruzecime (dată și în canonul 5 al sinodului I
Ecumenic) se întemeiază pe o tradiție ebraică în care era vorba de cercetarea
sufletului prin măsuri divine:

70
 - 40 de zile a durat potopul pentru că trebuia să spele pământul de
păcate;
- 40 de ani au mâncat evreii mană în pustie;
- 40 de zile a postit Moise în Sinai;
- 40 de zile au postit ninivitenii;
- 40 de zile a postit Însuși Mântuitorul.
În creștinismul primar, postul prepascal de 40 de zile era de fapt
postul catehumenilor (sec. IV – caracterul catehumenal cedează în fața celui
penitențial sub influența monahismului). Sensul inițial, de urcuș spre
eshatologie, se păstrează.
Conform Tradiției, în Postul Mare se ajunează astfel:
- luni și marți – în prima săptămână (se recomandă post complet), iar
pentru cei slabi ajunare până seara, cand se mănâncă pâine si se bea apa.
- la fel in primele 3 zile (luni, marți și miercuri) și ultimele două zile
(vineri și sâmbătă), in Saptamana Patimilor.
În tot restul postului se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar
sâmbăta și duminica de două ori pe zi. Se dezleagă la vin și untdelemn pe 24
februarie (Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul), 9 martie (Sfinții 40
de mucenici), Joia Canonului cel Mare, ajunul Bunei Vestiri (24 martie), 26
martie, precum și în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii în
Joia Mare.
La Buna Vestire și la Duminica Floriilor este și dezlegare la pește.
La praznicul Bunei Vestiri (când cade în primele 4 zile din postul
Sfintelor Paști) este dezlegare doar la untdelemn și vin, iar când cade în
vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, doar la vin.
A fost ținut cu rigurozitate de la început până astăzi. Conform
Canonului 60 Apostolic se osândea cu caterisirea preotul care nu postea și cu
excomunicarea creștinilor laici dacă nu ar fi ținut post în zilele de miercuri și
vineri de peste an, precum și Postul Mare.

Postul Sfinților Apostoli

Se mai numește popular Postul Sâmpetrului. Precede sărbătoarea

Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie). Avem mărturii despre vechimea
71
acestui post încă din secolul al IV-lea în Constituțiile Apostolice (cartea V,
cap. 20). Mai târziu vorbesc despre vechimea acestui post: Sfântul Atanasie
cel Mare, Teodoret al Cirului, Leon cel Mare (care îl numește „postul de
vară” sau al Cincizecimii).
La început era ținut numai de către monahi. Nu are o dată fixă, fiind
stabilit în funcție de data variabilă a Paștelui. S-a fixat aproximativ prin
secolul al VI-lea. Începe luni după Duminica Tuturor Sfinților și ține până pe
29 iunie inclusiv dacă această sărbătoare cade miercuri sau vineri. În această
situație se dă dezlegare la pește, vin și untdelemn.
Durata acestui post este mai lungă sau mai scurtă în funcție de data
Paștelui. Poate să țină de la chiar 28 de zile până la desființare (în acest caz
se țin 3 zile înaintea sărbătorii).
Regula cea mai simplă de a afla durata postului Sfinților Petru și Pavel
este aceasta: câte zile sunt de la data Paștelui inclusiv până la 3 mai exclusiv
– atât ține postul.
Acest post este mai puțin aspru decât cel al Paștelui. Conform Pravilei
celei Mari sau Învățăturii despre posturi din Ceaslovul cel Mare: luni,
miercuri și vineri se mănâncă numai legume fără untdelemn; marți și joi se
mănâncă legume cu untdelemn și vin; iar sâmbăta și duminica se dezleagă și
la pește. Regula dezlegării la pește din postul Crăciunului se aplică și la
postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
La hramuri și la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica) se dă
dezlegare la pește în orice zi ar cădea.
Romano-catolicii au redus acest post la o singură zi (28 iunie, în
ajunul sărbătorii).

Postul Adormirii Maicii Domnului

Se mai numește, în limbaj popular, Postul Sântă-Măriei). Este rânduit

spre a aduce aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare Maria și de postul
cu care ea însăși s-a pregătit, după Tradiție, pentru trecerea la cele veșnice.
Originea lui este probabil din secolul al V-lea (după Sinodul IV
Ecumenic – Calcedon, 451), când cultul Maicii Domnului a început să se
dezvolte mai mult (și după Sinoadele hristologice și mariologice).

72
 La început, nici durata și nici timpul postirii nu erau uniforme peste
tot. Data și durata postului au fost uniformizate în întreaga Ortodoxie abia în
secolul al XII-lea, la sinodul local de la Constantinopol din 1166, pe când
era patriarh ecumenic Luca de Crysoverghi. Atunci s-a luat hotărârea ca
postul să înceapă pe 1 august și să dureze până pe 14 august.
Se lasă sec pe 31 iulie, iar când această dată cade miercuri sau vineri,
cu o zi înainte. În caz că sărbătoarea Adormirii cade miercuri sau vineri, se
dă dezlegare la vin, untdelemn și pește.
Acest post este mai ușor decât cel al Patruzecimii, dar mai aspru decât
al Sfinților Apostoli. Se dezleagă la untdelemn și vin pe 6 august în orice zi
ar cădea și, de asemenea, se dă dezlegare la vin și ulei nu numai sâmbăta și
duminica, ci și marți și joi.
În timpul acestui post se citesc în bisericile de mânăstiri în mod
alternativ, zilnic, cele 2 paraclise ale Maicii Domnului.
La romano-catolici acest post se reduce, de asemenea, la o zi (14
august, ajunul sărbătorii). În afară de postul Păresimilor (Carême) și al
Crăciunului (Advent), catolicii mai au și așa-numitele posturi ale celor 4
anotimpuri, adică 4 grupe de câte 3 zile: miercuri, vineri și sâmbătă. Două
din acestea cad în cele 2 posturi de durată (al Paștilor și al Crăciunului). Mai
au o zi de post în ajunul Rusaliilor.

Dezlegări ale postului în zilele noastre

Conform poruncii a doua bisericești, postul este o datorie (obligație)

pentru fiecare bun creștin. Cu toate acestea, având în vedere că dispozițiile
canonice au fost formulate în alte vremuri și în condiții de viață cu totul
deosebite față de astăzi, aplicarea lor integrală nu mai este posibilă, decât cel
mult pentru viețuitorii de mănăstiri și pentru un număr mai restrâns de
credincioși.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ținând cont de
principiul acomodării normelor disciplinare morale la nevoile timpului, în
ședința din 27 februarie 1956, a hotărât următoarele: copiii de până la 7 ani
să fie dezlegați de la pravila postului putând mânca orice fel de alimente în
timpul anului.

73
 Pentru copiii cu vârsta între 7-12 ani și pentru credincioșii de orice
vârstă care sunt cuprinși de anumite suferințe ale trupului, postul să fie
obligatoriu numai în:
- toate miercurile și vinerile, afară de cele cu dezlegare;
- prima și ultima săptămână din Sfântul și Marele Post al Paștelui și
cel al Crăciunului;
- de la 24-29 iunie (5 zile din Postul Sfinților Apostoli Petru și
Pavel);
- de la 1-15 august (postul integral al Adormirii Maicii Domnului);
- ajunul Crăciunului, Bobotezei, 29 august și 14 septembrie.
Pentru celelalte zile și săptămâni din timpul Marilor Posturi copiii cu
vârsta cuprinsă între 7-12 ani și suferinzii să fie dezlegați a mânca: pește,
icre, ouă, lapte și brânză.

***

74
 Cursul 12

Cultul morților în antichitatea creștină.

Învățătura despre „Comuniunea Sfinților”

Credința în nemurirea sufletului este un fenomen universal. La toate

popoarele și religiile lumii se întâlnește credința că sufletul supraviețuiește
chiar și după despărțirea de trup. La această universalitate a credinței în
nemurirea sufletului s-a adăugat și credința în judecata de după moarte.
Pe acest lucru se întemeiază cultul morților întâlnit în antichitate la
perși, greci, romani, egipteni și, evident, la evrei.
Toate popoarele indo-europene au avut sărbătorile lor pentru cei
morți.
În creștinism, doctrină superioară tuturor celorlalte religii, întemeiată
pe învățătura Mântuitorului și propovăduită de Sfinții Apostoli, a făcut ca
grija pentru cei adormiți să devină una din componentele de frunte ale
pietății creștine.
În creștinism, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos a făcut să se
atenueze groaza pe care o inspira moartea în toate celelalte religii. Cei
adormiți în dreapta credință fac parte din Biserica lui Hristos împreună cu
cei vii. Ca membrii ai aceleiași familii, cei vii au obligativitatea de a se ruga
pentru cei morți. Credința în eficacitatea rugăciunilor de mijlocire pentru cei
morți era atât de puternică în primele veacuri creștine, încât unii creștini se
botezau pentru morții lor.
Ceva mai mult: chiar cei morți – mai ales Sfinții bine-plăcuți lui
Dumnezeu –, au posibilitatea de a mijloci în jurul tronului ceresc.
Această legătură indestructibilă între cei vii și cei morți a fost
formulată de Biserică în cunoscuta doctrină a Comuniunii Sfinților
(Communio Sanctorum).
În temeiul acestei învățături, Biserica a condamnat praticile păgâne și
iudaice care priveau atingerea de trupurile morților ca o întinare, ce trebuia
curățită prin spălări rituale și lustrații, recomandând milostenia și rugăciunile
pentru cei morți.

75
 Această mentalitate se vede transpusă de timpuriu în riturile funerare
creștine, în inscripțiile, simbolurile și iconografia cataombelor din primele
trei veacuri.
Cu timpul, după modelul vechilor rugăciuni ebraice, s-au alcătuit și
rostit rugăciuni de inspirație creștină pentru cei morți, începând cu secolele
III-IV, așa cum le vom găsi în cele mai vechi evhologii (Serapion de Tmuis
– Egipt).
Despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei
morți, amintesc Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al
Cartaginei, Arnobiu de Sicca, documente apocrife (Faptele lui Pavel și ale
Teclei, Epistola lui Ioan, Canoanele lui Hipolit al Romei, Didascalia celor
12 Apostoli, Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei, Pătimirea Sfintei
Perpetua ș.a.
Prin secolul al IV-lea mărturiile se înmulțesc (Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Epifanie al Ciprului,
Ambrozie al Milanului). Fericitul Augustin, în secolul V scrie chiar un mic
tratat numit Despre grija pe care trebuie să o purtăm pentru cei morți
(primul tratat de acest fel).
Întâlnim rugăciuni pentru cei morți în textele celor mai vechi Liturghii
Creștine (cartea VIII, Constituțiile Apostolice).
Acestea erau încadrate în partea finală a rugăciunii Sfintei Jertfe,
numită Diptice (gr. δι + πτιχό – pomelnic cu două rubrici, vii și adormiți).

Zilele pentru pomenirea generală a morților

1. Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (a

Înfricoșătoarei Judecăți) – Moșii de iarnă;
2. Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh – Moșii de
vară;

1. Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne facem

pomenirea morților întrucât în duminica următoare Biserica a rânduit să se
facă pomenirea celei de a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos și
Înfricoșătoarea Judecată ce îi urmează.

76
 Se face acest lucru pentru toți drepții Vechiului Testament care au
murit cu nădejdea venirii lui Iisus Hristos și pentru toți creștinii care au
murit pe neașteptate și fără căința și pregătirea necesară.
Conform sinaxarului zilei, se atribuie acestei sărbători o vechime care
merge până la Sfinții Apostoli. Totuși, ea datează probabil din secolul VI
când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul
duminicilor anului bisericesc.
Cântările acestor zile au fost compuse de imnografi din secolele VIII-
IX: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și Sfântul Teofan
Mărturisitorul.
Ca zile de pomenire generală a morților sunt consacrate și sâmbetele
Postului Mare (a 2-a, a 3-a și a 4-a), după cum specifică Triodul.

2. Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh ne rugăm

pentru cei adormiți pentru ca și ei să se bucure de darurile Sfântului Duh.
Cântările din slujba zilei au fost alcătuite de Sfinții amintiți mai sus,
ceea ce dovedește că această pomenire datează tot din secolele respective
(Putem aminti aici si rugăciunea pentru cei adormiți care se citește în cadrul
rugăciunilor din ziua prăznuirii Pogorârii Sfântului Duh).
Biserica Ortodoxă consacrând această sâmbătă pomenirii generale a
celor morți n-a făcut decât să creștineze vechea sărbătoare păgână de vară
numită Parentalia, în care romanii își cinsteau părinții adormiți. Nereușind
să o suprime, Biserica a încadrat-o în cultul său.
Prin analogie cu cele două sâmbete ale moșilor mai există și Moșii de
toamnă, în sâmbăta dintre Sfântul Dumitru și Sfinții Arhangheli Mihail și
Gavriil.
În Biserica Rusă se face pomenirea morților, în special a eroilor
neamului, în ziua de 6 august (Schimbarea la Față). Tot la ruși,din timpuri
mai vechi se mai face pomenirea morților la Paștile blajinilor (fericiților),
Această zi este la ei marți după Duminica Tomii și se mai numește
(Radonița – Bucurie).
Deoarece în sâmbăta din Săptămâna Patimilor se face pomenirea
pogorârii la iad a Mântuitorului, Biserica se roagă pentru dezlegarea celor
morți ținuți în iad de lanțurile păcatelor.
În cursul anului bisericesc, pornind de la acest argument, se face
pomenirea morților în fiercare sâmbătă.
77
 În Biserica Ortodoxă Română se face pomenirea generală a eroilor în
Joia Înălțării Domnului, ca precum Mântuitorul s-a înălțat în slava cerească,
așa și sufletele lor să se înalțe în patria cerească. Tot la români, pe alocuri, se
mai fac pomeniri obștești pentru cei morți în zilele hramurilor de biserici.
La romano-catolici pomenirea generală a morților se face aproximativ
din secolul al XI-lea în ziua de 2 noiembrie adoptată și de grecii (ortodocși)
din Italia.
În locurile cu populație multiconfesională, din Ardeal, uzul catolic s-a
extins și la ortodocși, care merg și aprind lumini pe mormintele morților în
seara zilei de 1 noiembrie.
Protestanții, cu toată că nu admit în principiu cultul morților, totuși,
amintesc în predicile și în imnele lor despre cei morți în anumite sărbători.

78
 Cursul 13

Obiectele de cult

1. Sfântul Disc, a cărui întrebuințare datează din vremurile

apostolice,
a înlocuit blidul sau talgerul pe care au fost așezate mâncărurile la Cina de
Taină.
Tâlcuitorii cultului dau Sfântului Disc semnificații simbolice diferite,
după momentele liturgice despre care este vorba.
a) la proscomidie reprezintă ieslea Nașterii Domnului;
b) după Vohodul Mare reprezintă patul pe care a fost așezat trupul
Mântuitorului după Răstignire.
După alți tâlcuitori, prin rotunzimea lui, semnifică bolta cerească
purtând pe Mântuitorul Iisus Hristos Soarele Cel duhovnicesc.

2. Sfântul Potir
Reprezintă paharul folosit de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de
Taină, când a instituit Sfânta Euharistie. El a fost întrebuințat la „Frângerea
Pâinii” încă de la întemeierea Bisericii.
La început existau potire neliturgice, folosite pentru ornamentarea
bisericilor. Materialele din care sunt confecționate sunt foarte variate. Au
fost potire din lemn, apoi altele din piatră scobită, din marmură, corn de
fildeș, ceramică ori din anumite pietre prețioase.

3. Steaua (steluța)
A fost introdusă în cult de Sfântul Ioan Gură de Aur. Se pare însă că
originea ei nu este atât de veche, întrucât un astfel de obiect n-a devenit
necesar decât după ce s-a format un ritual special, al scoaterii Agnețului din
prosfore (prescură).
În cele mai vechi Evhologhii nu este pomenită întrebuințarea steluței,
prima sa atestare documentară fiind de prin secolul al XII-lea în Tâlcuirea
liturgică atribuită lui Sofronie al Ierusalimului.

79
 La proscomidie steaua reprezintă acea stea care i-a condus pe magii
din Răsărit la locul Nașterii Mântuitorului. După Vohodul cel mare, ea
simbolizează pecetea pusă pe mormântul Mântuitorului Iisus Hristos.

3. Copia
Este un obiect sub formă de suliță sau lance ce se întrebuințează la
proscomidie. Nu se poate fixa timpul în care a început să fie întrebuințată în
ritul bizantin. La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos „a frânt
Pâinea”, tocmai de aceea Bisericile Vechi Orientale păstrează această
practică a frângerii pâinii.
În Răsărit, dezvoltarea ritualului Proscomidiei a dus la necesitatea
întrebuințării copiei în cult.
Sfântul Gherman al Constantinopolului (sec. VIII) ne spune în
legătură cu simbolismul acestui obiect de cult:„În loc de sulița cu care a fost
împuns Hristos pe Curce este și copia”. Amintesc despre ea: Sfântul Teodor
Studitul, Teodor al Andidelor și Pseudo-Sofronie, care arată că scoaterea
Agnețului cu copia din prescură închipuie lancea/sulița cu care a fost împuns
Mântuitorul.

5. Lingurița (cochlear)
Se întrebuințează la împărtășirea credincioșilor pentru a primi atât
Sfântul Trup cât și Sfântul Sânge. Datorită faptului că o găsim și la
Bisericile Vechi Orientale, unii liturgiști au dedus că uzul linguriței ar data
înainte de Sinodul IV Ecumenic (451, Calcedon).
Potrivit istoricului Nichifor Callist (sec. XIV) uzul lingurinței în cult
ar fi fost introdus tot de Sfântul Ioan Gură de Aur.
Prima mențiune sigură despre întrebuințarea linguriței o găsim în
Tâlcuirea lui Pseudo-Sofronie (sec. XII-XIII), care ne spune că închipuie
mai întâi cleștele cu care serafimul din viziunea lui Isaia proorocul (Isaia 6,
6-7) a luat cărbunele de foc și l-a pus pe gura proorocului ca semn al curățirii
lui de păcate și al misiunii lui profetice.
Dar pentru că acel cărbune preînchipuie pe Hristos Euharistic,
lingurița cu care se dă Sfântul Trup și Sânge închipuie și pe Maica Domnului
care a purtat în pântece Pâinea cea cerească. Această tâlcuire o va da Sfântul
Simeon al Tesalonicului (sec. XIV-XV).

80
 6. Chivotul
Este o cutie de metal prețios care are forma unei bisericuțe. Se
păstrează în el Sfântul Trup pentru bolnavi și pentru cei botezați, precum și
Sfântul Agneț - dacă e posibil - , utilizat la Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite.
Chivotul ne aduce aminte de vasul sau năstrapa de aur cu mană care se
păstra în chivotul/ sicriul Legii din Templul Vechiului Testament.

7. Cădelnița (cățuia)
Este foarte veche în cultul bizantin, întrucât s-a preluat acest obicei
din Vechiul Testament. Amintește despre folosirea ei vestita pelerină
Eucheria.
După patriarhul Constantinopolului, Gherman, cădelnița simbolizează
umanitatea Mântuitorului, focul simbolizează Divinitatea, iar fumul
simbolizează mireasma Duhului Sfânt.
Tot după aceeași tâlcuire, cădelnița reprezintă pântecele Sfintei
Fecioare, care l-a purtat pe cărbunele cel dumnezeiesc (Hristos), precum și
colimvitra (cazan) Sfântului Botez, care cuprinde cărbunele focului
dumnezeiesc al Sfântului Duh.
Totodată amintește, de altarul tămâierii din Cortul Mărturiei, unde se
aducea jertfă neîntreruptă.

8. Ripida
Este o apăratoare sub formă de evantai rotund. Cele sub formă de aripi
simbolizează heruvimii și serafimii care stau în chip nevăzut în jurul tronului
dumnezeiesc.

9. Vasul pentru „căldură” (tiplota)

Este o cană mică pentru sfânta căldură la Sfânta Liturghie.

10. Sfântul Antimis

Este cel mai important dintre obiectele litugice. Este o bucată de
mărime 50-60 cm. Are imprimată scena punerii în mormânt a Mântuitorului
Iisus Hristos și conține părticele din moaștele anumitor sfinți.
81
 Originea îndepărtată a antimisului trebuie căutată în urma prigoanelor
împotriva creștinilor. Între sec. I-III, creștinii erau adesea surprinși de către
prigonitori în timpul oficierii Sfintei Liturghii și de aceea erau obligați să
fugă și să se ascundă pentru a continua slujba litugică întreruptă în astfel de
cazuri excepționale.
Întotdeauna Sfântul Antimis stă pe Sfânta Masă, iar deasupra lui stă
Sfânta Evanghelie. Simbolizează Mormântul Mântuitorului, precum și
giulgiul în care a fost înfășurat Trupul Domnului.

11. Ilitonul
Este pânza în care este înfăşurat Sfântul Antimis, simbolizează fie tot
giulgiul, fie numai mahrama aşezată pe capul Mântuitorului.

12. Epitaful
Se mai numește Sfântul Aer sau Plascenița pe care se află imprimată
sau brodată icoana înmormântării Domnului. Se întrebuințează o dată pe an
la Vecernia specială din Vinerea Patimilor.
Originea și folosirea epitafului este strâns legată de evoluția cântării
Prohodului, care în forma sa actuală, datează din secolul al XIV-lea.

13. Buretele
Care se păstrează în Sfântul Antimis împăturit de pe Sfânta Masă se
amintește de buretele îmbibat cu oțet și fiere care a fost întins Mântuitorului
pe Sfânta Cruce.

82
 Sfintele veșminte

Culoarea veșmintelor
La început (până în secolele V-VI) ea era de regulă albă pentru toate
veșmintele și simbolizează puritatea și sfințenia slujitorilor și totodată
cinstea cu care erau ei investiți. Se îmbracă totdeauna duminica, la
praznicele împărătești, la Buna Vestire etc.
Culoarea roșie s-a adoptat după secolul al VI-lea folosindu-se la
sărbătorile Sfinților Martiri și simbolizează sângele vărsat de Mântuitorul și
de Sfinții Săi pentru credincioși.
Culoarea neagră se întrebuințează pentru zilele de post (mai puțin
Sâmbăta și Duminica) și pentru slujbele funebre, simbolizând pocăința și
întristarea.
La catolici s-au adăugat și alte culori:
- verde, speranța de mântuire și dobândire a vieții veșnice;
- albastru, cerul și infinitul;
- violet, de la împărați.
La romano-catolici întrebuințarea veșmintelor este strict reglementată
prin dispozițiile din Codex Juris Canonici.

Veșmintele diaconești
a) Stiharul – a cărui întrebuințare era generalizată încă din secolul al
IV-lea. Este sub forma unei tunici lungi; diaconul îmbracă stiharul și orarul
la toate serviciile divine, iar la Sfânta Liturghie și mânecuțele.
Îmbrăcat de diaconi închipuie pe Sfinții Îngeri. Îmbrăcat de preoți,
stiharul alb închipuie strălucirea dumnezeiască. Îmbrăcat de arhiereu,
reprezintă curățirea și luminarea.

b) Orarul (oro, orare = a se ruga), are această denumire pentru că este

ridicat de diacon la rostirea ecteniilor.
Într-o omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur este numit șervet/ pânză.
Acesta simbolizează, după Gherman al Constantinopolului, umilința

83
Mântuitorului Iisus Hristos pe care a arătat-o când a spălat picioarele
ucenicilor.

c) Mânecuțele – simbolizează legăturile cu care iudeii au legat pe

Mântuitorului Iisus Hristos – atunci când Hristos a fost dus de la Ana la
Caiafa.

Veșmintele preoțești
a) Epitrahilul – este orarul diaconesc trecut peste grumaz.
Simbolizează puterea harului dumnezeiesc care se coboară deasupra
preotului și grija prin care lucrează cele sfinte (vezi și rugăciunile speciale
de la îmbrăcarea epitrahilului).
La slujba cu Evanghelie se pune și felonul.
Franjurile de la capătul inferior al epitrahilului simbolizează sufletele
credincioșilor a căror răspundere o poartă preotul.

b) Brâul este numărat între veșmintele liturgice în tâlcuirea lui

Gherman al Constantinopolului.
La romano-catolici este purtat și de diacon, în ritul bizantin numai de
preoți și arhierei.
c) Felonul amintește de toga anticilor sau pelerina pe care o purta
Mântuitorul și Sfinții Apostoli. Mai aduce aminte și de mantaua vechilor
filosofi.
Reprezintă purpura stacojie cu care a fost îmbrăcat Hristos la Patimi în
semn de batjocură precum și haina lungă îmbrăcată de neofiți la Botez. Mai
simbolizează și puterea cea atotcuprinzătoare și atotpurtătoare de grijă a lui
Dumnezeu cu care Mântuitorul Iisus îmbracă și pe preoți.

Veșmintele specific arhierești

a) Sacosul este sub formă de sac ca și stiharul, dar mai scurt. Are
aceeași semnificație simbolică pe care o are și felonul, semn al căinței și
aducând aminte de hlamida mohorâtă, cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în
batjocură de ostași.
b) Mantia – este un veșmânt foarte lung, ca o pelerină bogată de
culoare prupurie. Este impodobită pe laturi cu nişte benzi numite făşii sau
râuri. Unii pun originea ei în legătură cu mantia sau mantaua monahală.
84
 Insemnele arhiereşti

a) Mitra – simbolizează cununa de spini a Mântuitorului. Ea mai

reprezintă semnul demnității Împărătești a Mântuitorului și a vredniciei
primite de arhiereu de la Hristos. Avem: mitra alexandrină (boneta mică cu
semnul sfintei cruci); mitra rusească (căciuliță bogat împodobită cu semnul
sfintei cruci și iconițe); mitra bizatină (coroană împărătească rotundă și
înaltă).- la greci, români și popoarele din Balcani.

b) Epigonatul/ Bedernița – o stofă prețioasă de formă romboidală

care arârnă pe coapsa dreaptă. Simbolul său trebuie căutat în șervetul pe care
s-a şters Pilat.

c) Engolpionul – insignă arhierească sub forma unei iconițe medalion,

înfățișând pe Mântuitorul sau Maica Domnului. După unii ar fi hoșenul sau
pectoralul arhieresc din Legea Veche în care se păstrau sorții (Urim și
Tumim).
Patriarhul, spre deosebire de de ceilalți episcopi, poartă două
engolpioane. Ele reprezintă pecetea și mărturisirea credinței din inimă.

d) Crucea pectorală, la fel, este semn al demnității arhierești purtată

la piept și simbolizează crucea lui Hristos ca semn al biruinței și al întăririi
în credință.
e) Cârja/ Toiagul arhieresc
Simbolizează autoritatea.
f) Dicherul și Tricherul
Sfeșnicele întreabuințate la slujbele arhierești. Dicherul simbolizează
cele două firi ale Mântuitorului, iar Tricherul amintește de cele Trei
Persoane ale Sfintei Treimi.
g) Vulturul – mic covor rotund având pe el brodat chipul unui vultur
cu aripi întinse. Simbolizează pietatea și înțelepciunea arhiereului, iar cetatea
peste care zboară vulturul, episcopia, arhiepiscopia condusă. Mai
simbolizează înălțimea și sublimitatea demnității arhierești asemenea după
înălțimea la care zboară vulturul.

***
85
 Cursul 14

Materiile folosite in cult

Biserica creştină a folosit de-a lungul istoriei diferite mijloace materiale cu

caracter simbolic pentru a exprima cât mai concret adevărurile sale de credinţă. Aceste
mijloace materiale au valoare nu prin ele însele, ci numai în legătură cu Dumnezeu, ele
neconfundându-se cu Acesta şi fiind folosite în cult numai ca auxiliare sau mijloace de
exprimare a cinstirii lui Dumnezeu.
Pâinea şi vinul sunt întrebuinţate în cult în primul rând ca materie a Sfintei
Euharistii. Pâinea şi vinul se folosesc şi la alte taine şi ierurgii, precum Taina Cununiei, la
slujba Litiei, la slujbele legate de cinstirea celor adormiţi. Pâinea şi vinul descoperă
realitatea prezenţei Mântuitorului, ca Trup şi Sânge, ele prefăcându-se după epicleza
Sfintei Liturghii în Trupul şi Sângele Său. Darurile de pâine şi vin oferite de credincioşi
la Proscomidie sunt dovada văzută a participării lor concrete la Jertfa Sfântă care se
aduce de către preot, la Sfânta Liturghie.
Prescura din făină şi aluat dospit simbolizează sufletul desăvârşit şi întruparea lui
Hristos, fiind făcută din trei elemente care reprezintă cele trei părţi ale sufletului şi Cele
Trei Persoane ale Sfintei Treimi: făina cu aluat – sufletul; apa – botezul şi sarea – gândul
şi învăţătura Cuvântului (“voi sunteţi sarea pământului…”).
Apa îi simbolizează pe credincioşii mireni, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă
încorporarea acestora în Hristos. Apa capătă o înaltă semnificaţie în cult, în cadrul Sfintei
Liturghii. Amestecată cu vinul în Sfântul Potir, descoperă în chip real apa care a curs
odată cu sângele din coasta lui Hristos. Sângele şi apa au devenit mai apoi cele două
izvoare ale vieţii Harului: apa Botezului şi Sângele din cadrul Sfintei Împărtăşanii. Cu
apa sfințită la slujba Aghiasmei Mari sau Aghiasmei Mici se binecuvintează și se sfințesc
obiectele de cult și toate cele necesare vieții omenești: lucrurile, vietățile și roadele
pământului.
Untdelemnul este principalul element din compoziţia Sfântului Mir. Cele 42 de
mirodenii din compozitția lui arată bogăţia darurilor Duhului Sfânt, iar prin sfinţire
devine purtător al energiilor dumnezeiești. In cultul divin, untdelemnul se foloseste la
Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor si a caselor, la miruirea credincioșilor și la
Taina Sfântului Maslu. Prin ungere se transmite mila și ajutorul lui Dumnezeu peste
creație, peste cei vii si peste cei adormiți întru nădejdea Învierii.
Coliva vine de la grecescul “ta koliva” (ofrandă). Ea se prepară din grâu fiert,
îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu mirodenii şi miez de nucă. Coliva
simbolizează însuşi trupul celui răposat, deoarece hrana principală a trupului omenesc
este grâul. Ea este expresia materială a credinţei noastre în nemurire şi Înviere. “După
cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în
pământ pentru ca să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi
putrezeşte, pentru ca să învieze apoi, întru nestricăciune”, spune Apostolul Pavel.
Tămâia este răşina colectată și uscată de la arbori originari din Africa sau India,
dar se poate obține și din alte esențe lemnoase. Pentru a avea un miros şi mai plăcut se
86
amestecă cu alte aromate, precum smirna. În cultul Vechiului Testament tămâia era
nelipsită de la jertfele aduse la altar. În primele secole creştine avem mărturii despre
folosirea tămâiei în randuiala Liturghiei Sfantului Iacob și în Liturghia Sfantului Marcu,
iar mai tarziu și în Liturghiile Sfinților Vasile și Ioan Gură de Aur, unde avem și formule
speciale de binecuvântare a tămâiei folosite la cădire. Tămâierea este folosită și la alte
sfinte slujbe și manifestări de cult, precum procesiuni, vohoade, înmormântări, sarcina
aceasta revenind diaconilor.
Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina dumnezeiasă, necreată.
Lumânarea sau candela, prin lumina ei, devine mijloc de legătură între om şi Dumnezeu.
Lumina produsă prin ardere este jertfa materiei care se integrează în cultul de slăvire a lui
Dumnezeu. Sfeșnicele cu lumânări au unul sau mai multe braţe, simbolizând unitatea
Sfintei Treimi, cele două firi ale lui Hristos, Sfânta Treime, cele 7 daruri ale Sfântului
Duh sau cei 12 Apostoli.
Busuiocul este o plantă aromată folosită în ritualul sfințirii apei, precum și la
sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Numele vine din grecescul ”basileus”
(împărat), deoarece creștea pe locul unde Sfânta Împărăteasă Elena a descoperit Sfânta
Cruce a Domnului Iisus Hristos.
Frunzele de tei sau de nuc, binecuvantate de Rusalii, simbolizează limbile de foc
ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt chipul nenumăratelor daruri ale Duhului Sfant.
Ramurile de salcie sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor în Duminica
Floriilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulțimile au întâmpinat pe
Hristos la intrarea în Ierusalim. Obiceiul este străvechi, menționat chiar în sec. al IV-lea
de către pelerina Egeria. Păstorul Herma numește martirii “ramuri de salcie purtătoare de
rod” ale copacului divin, care este Hristos.
In cele ce urmeaza vom vorbi mai pe larg despre materiile intrebuintate exclusiv
la oficierea serviciilor divine si despre insemnatatea lor in cult si in viata crestina.
1) Painea are o intrebuintare frecventa in cultul divin public ortodox, fiind
folosita ca materie de baza la savarsirea Sfintei Euharistii in cadrul Sfintei Liturghii,
precum si la oficierea altor slujbe bisericesti cum ar fi Litia si parastasul.
Originea intrebuintarii painii in cadrul serviciului religios dateaza inca de la
inceputurile omenirii. in istoria sfanta a Vechiului Testament se spune ca Melchisedec,
regele Salemului, care era preot al Dumnezeului Celui Preainalt (Fac. XIV, 18) si prototip
al Mantuitorului, i-a adus lui Avraam, ca ofranda de multumire, paine si vin, apoi le-a
binecuvantat. Dumnezeu ii da dispozitie lui Moise sa puna pe masa la altar "painile
punerii inainte" (Ies. XIV, 30), iar lui Aaron ii porunceste "sa aduca jertfa prinosului de
paine din aluaturi coapte in cuptor" si anume "paini de faina buna de grau" (Lev. II, 4).
"Painea coapta prin foc arata cum ca Dumnezeu fiind, cu totul S-a unit cu noi si ne-a dat
noua din puterea Lui si din lucrarea Lui", spune un mare talcuitor al cultului ortodox. Cu
acest inteles a intrat painea si in Uzul cultului divin (al Noului Testament), primind o
conotatie strict legata de intruparea si activitatea Mantuitorului.
Deoarece painea este alimentul nutritiv indispensabil intretinerii vietii pamantesti,
Mantuitorul ne-a aratat ca pentru dobandirea vietii celei vesnice trebuie in mod

87
indispensabil sa ne unim cu El, "painea cea vie, care S-a pogorat din cer" si care "da viata
lumii" (Ioan VI, 51). Asa cum painea este absolut necesara pentru viata trupului, tot asa
de importanta si necesara pentru viata sufletului este "painea cea cereasca si paharul
vietii", adica Sfanta Euharistie prin care ne unim realmente cu El, caci "Sfantul Trup al
lui Hristos face vii sau da viata celor in care vine si ii sustine spre nestricaciune, unindu-
Se cu trupurile noastre", spune un Sfant Parinte al Bisericii.
In discursul sau euharistie cu prilejul inmultirii celor cinci paini in pustie (Matei
XIV, 15-23; Ioan VI, 1-14) Mantuitorul anticipeaza de fapt ceea ce avea sa instituie la
Cina cea de Taina. De aceea a si spus despre Sine: "Eu sunt painea vietii; cel ce vine la
Mine nu va flamanzi si cel ce crede in Mine nu va inseta niciodata" (Ioan VI, 35). In
Vechiul Testament painea si vinul au servit ca prototipuri ale Trupului si Sangelui
Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar acum, in Legea Harului, potrivit testamentului
Mantuitorului (Luca XXII, 19), ele au fost alese ca materii de jertfa pentru oficierea
Sfintei Liturghii, si, in momentul Epiclezei, adica a rostirii rugaciunii de invocare a
Sfantului Duh, aceste elemente se sfintesc si se prefac in Trupul si Sangele Domnului. "In
aceasta prezenta reala sub forma painii si a vinului, in aceasta primire intru ale Sale a
sacrificiilor noastre materiale si spirituale, in aceasta mijlocire a cultului nostru de
adorare, in aceasta lucrare si continuare a operei Mantuitorului prin Liturghia Bisericii se
concentreaza misterul liturgic adevarat si real".
Prefacerea minunata a elementelor naturale de paine si vin in Trupul si Sangele
Domnului are loc in clipa rostirii rugaciunii Epiclezei si anume, in actul binecuvantarii
acestora. Minunea este savarsita de Duhul Sfant in mod similar cu zamislirea fara de
samanta a Fiului lui Dumnezeu in pantecele Sfintei Maria. "Dupa cum toate cate a facut
Dumnezeu le-a facut cu energia Sfantului Duh, tot astfel si acum, energia Duhului
lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decat
credinta". "Cum imi va fi mie aceasta - zice Sfanta Fecioara -pentru ca eu nu cunosc
barbat?" (Luca I, 34). Iar Arhanghelul Gavriil ii raspunde: "Duhul Sfant se va pogori
peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri" (Luca I, 35). "Si acum ma intrebi cum
painea se face Trupul lui Hristos si vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu.
Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt mai presus de cuvant si de
cuget".
Dupa momentul sfintirii si prefacerii Cinstitelor Daruri in Trupul si Sangele
Domnului, painea si vinul nu-si pierd proprietatile lor materiale, fiindca trasaturile
caracteristice ale painii si ale vinului raman in continuare aceleasi: mirosul, gustul,
compozitia, culoarea, adica insusirile lor fizice si chimice. Deci, minunea prefacerii in
Sfintele Daruri nu este fizica, ci metafizica, adica dincolo de limitele lumii create, fiindca
transformarea elementelor nu afecteaza natura lor fizica. "Trupul lui Hristos, infatisandu-
88
se in paine si vin, nu inceteaza de a fi trup duhovnicesc, care petrece sau rezida deasupra
lumii acesteia. Painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos, apartin acum
transcosmicitatii corporalitatii Sale preamarite, fara insa ca sa-si piarda propria fire, in
aceasta lume".
Sfanta Euharistie este taina unirii si cresterii noastre in Hristos. Ea este negraitul
dar dumnezeiesc prin care "Hristos ne uneste cu Sine, facandu-ne asemenea Lui si
imprimand in noi starea capabila de jertfa, puterea invierii si a slavei vesnice", adica
puterea de a birui pacatul din noi si de a propasi in viata cea virtuoasa. Aceasta "mancare
duhovniceasca, sprijinind inima, conduce pe om spre viata vesnica, pe care fagaduieste sa
ne-o daruiasca Hristos insusi, zicand: "... pe care Fiul Omului ova da voua", impletind
omenescul cu ceea ce e dumnezeiesc".
Pentru a dobandi aceasta hrana spirituala ne rugam neincetat in Rugaciunea
Domneasca, zicand: "painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" (Matei VI, 11).
Insasi esenta materiei din care este alcatuita painea, poarta in ea bogatia acestor
semnificatii duhovnicesti. In primul rand, painea este alimentul rezultat din munca
staruitoare si obositoare a omului. Prin cate prefaceri nu trece ea pana sa ajunga sa fie
consumata? Tot astfel si pe plan spiritual, pentru a primi cu vrednicie Trupul lui Hristos
prin impartasire, se cere din partea credinciosului o pregatire sufleteasca prealabila
concretizata in infranare, curatie, pocainta, iertare, marturisirea pacatelor si dezlegarea
data de preotul duhovnic, rugaciune si alte fapte bune.
In al doilea rand, painea simbolizeaza insasi fiinta si viata omului menite sa se
implineasca dupa modelul treimic de viata. "Trei lucruri se afla inchipuite in painea
dospita, insemnand cele trei parti ale sufletului intru cinstea Treimii. Faina cu aluat
inseamna botezul, iar sarea inseamna gandul si invatatura Cuvantului". O interpretare
analoaga, in sensul acesta, ne-o da si Sfantul Ioan Gura de Aur. In al treilea rand, ideea de
paine unica analizata in realitatea tainei euharistice ne releva cea mai izbutita imagine a
Bisericii sub aspectul ei dogmatic, de comunitate ecleziala. Aceasta idee ne este infatisata
admirabil de sugestiv in literatura patristica. Sfantul Ioan Gura de Aur o plasticizeaza
intr-un mod cat se poate de graitor si convingator in omiliile sale "Ce devin cei ce se
impartasesc? Trupul lui Hristos, spune el. Nu multe trupuri, ci un singur trup. Caci dupa
cum painea este unirea mai multor boabe adunate, asa incat sa nu se arate grauntele, ci ca
sa fie acele graunte fara ca in unire sa fie vadita deosebirea dintre ele, tot astfel si noi ne
unim cu altii si cu Hristos. Ca tu nu te hranesti dintr-un trup, iar acela din altul, ci toti din
acelasi". Simbolismul evocator al speciilor euharistice este redat la fel de ingenios si in
Didahie, unde este zugravita tot atat de elocvent taina unitatii Bisericii si a comuniunii
tuturor membrilor ei cu Hristos prin impartasirea din acelasi Potir. "Dupa cum aceasta

89
paine este raspandita pe munti si adunata a devenit una, astfel sa fie si Biserica Ta de la
marginile pamantului in imparatia Ta".
Tinand seama de aceste aspecte fundamentale pentru slujirea liturgica si viata
religioasa in general, Biserica a dispus prin hotararile ei canonice sa nu se aduca in
sfantul altar pentru serviciul divin decat paine, vin, untdelemn, apa, tamaie si lumanari,
iar prescura sa fie preparata din "faina de grau curata, dospita si indulcita cu sare". Painea
ce se aduce de catre credinciosi in sfantul altar sub forma de panisoare mici si rotunde,
numite prescuri sau prosfore (care in greceste inseamna "proaducere" sau "aducere
inainte'") au imprimate pe ele un sigiliu sau pecete pe care este intiparit semnul lui Iisus,
adica sfanta cruce inchisa intr-un patrat avand incrustate in interiorul lui literele de la
inceput ale numelui Mantuitorului: is. Hr. Ni. Ka., care inseamna Iisus Hristos biruieste.
Aceste prescuri inchipuie mana din pustie si painea pregatita de Sfintii Apostoli pentru
Cina cea de Taina. Ele trebuie pregatite din "grau curat pentru ca Domnul nostru Iisus
Hristos si-a asemanat Trupul Sau cu graul si nu cu alta samanta; ele trebuie sa fie din
faina curata, dospite si sarate, pentru ca dupa Sfantul Ioan Hrisostom, faina este corpul,
dospeala este sufletul, sarea este mintea, iar apa este duhul. Prin urmare daca ar lipsi una
din insusirile acestea, prescura n-ar putea insemna corp viu si nu s-ar putea intrebuinta la
jertfa adusa in amintirea lui Iisus Hristos. Rotunjimea prescurii inchipuie sfintenia
nemarginita a lui Dumnezeu, iar sigiliul in patru muchii deasupra painii, inseamna cele
patru parti ale lumii pentru care preotul aduce sfanta jertfa".
Rotunjimea prescurii mai inseamna nemarginirea divinitatii, adica infinitatea lui
Dumnezeu, iar colacul care se ofera in dar la slujba inmormantarii si a parastasului
inchipuie vesnicia. "Prin aducerea colacilor rotunzi pentru jertfa se inchipuie nazuinta
noastra de a adera la darul lui Dumnezeu cel fara de inceput si fara de sfarsit, spre
castigarea vietii de veci".
Prima prescura din care preotul scoate la Sfanta Proscomidie Sfantul Agnet
inchipuie pe Maica Domnului. Bucatile de paine rezultate din restul prescurilor din care
s-a proscomidit se impart credinciosilor la sfarsitul Sfintei Liturghii sub forma de anafura
sau antidor, denumire care arata ca anafura se da ''in loc de dar" credinciosilor care nu se
pot impartasi la Sfanta Liturghie. Anafura simbolizeaza pe Sfanta Fecioara, care a ramas
prezenta in mijlocul comunitatii din Ierusalim dupa inaltarea Dumnezeiescului ei Fiu la
cer. De aceea, atunci cand preotul binecuvinteaza anafura rosteste formula: "Pentru
rugaciunile Preasfintei Maicii Tale Doamne Iisuse Hristoase, binecuvinteaza painea
aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna, acum si pururea si in vecii
vecilor, amin". Painea se mai intrebuinteaza si la slujba Litiei, sub denumirea de artos sau
simplu, litie. Aceste paini binecuvantate de catre preot prin rostirea rugaciunii speciale
(din partea a doua a ritualului sujbei) simbolizeaza cele cinci paini cu care Mantuitorul a
90
saturat cei cinci mii de barbati in pustie (Matei XIV, 17-21). Cat priveste calitatile si
efectele painii binecuvantate la Litie, in Liturghie se spune ca "este izbavitoare de toate
relele pentru cel ce o va lua cu credinta".
2) Vinul este si el un element natural cu rol bine definit in cult, fiind folosit alaturi
de paine in primul rand la Sfanta Liturghie pentru prefacerea lui in Sfantul Sange al
Domnului, apoi la slujba cununiei, a Litiei si la slujbele funebre (inmormantare, parastas,
panihida).
Intrebuintarea lui in cult impreuna; cu painea este justificata de semnificatia lui
mistagogica si de sensul tipologic pe care ni-l dezvaluie aceste doua elemente. Ele
simbolizeaza fiinta noastra sufleteasca si trupeasca si sunt icoane sau prototipuri ale
Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos. inainte de a I le oferi lui Dumnezeu
ca dar de jertfa (la Sfanta Liturghie) ele inchipuie "parga vietii noastre" pe care o
consacram Lui, pentru ca El sa ne dea in schimb merindea vietii celei vesnice, adica
Sfantul Sau Trup si Sange de viata facator. "Se cuvine deci ca darul nostru sa nu fie de tot
nepotrivit cu darul care ni se da in schimb, ci sa fie macar in parte inrudit cu el. Prin
urmare, darul ce ni se da in schimb fiind viata, atunci si darul nostru trebuie sa fie
oarecum viata, mai ales ca Cel ce a stabilit darul si imparte contradarul, este Unul si
Acelasi: Dreptul Judecator". In felul acesta, ca si painea, vinul adus de credinciosi
reprezinta semnul vazut prin care se arata ca ei iau parte cu adevarat la jertfa euharis tica
care se aduce in numele lor la Sfanta Liturghie si ca isi aduc obolul lor la ea, caci: "desi
provine din mai multe boabe, el devine dupa tescuire un singur tot, o singura bautura
sfanta, insemnand si el, ca si painea, unirea crestinilor in Hristos".
In Vechiul Testament vinul era considerat aliment cu efect tamaduitor si intaritor
pentru organismul omului ca si untdelemnul asa cum se poate observa din parabola
samarineanului milostiv care, dupa ce a legat ranile celui cazut intre talhari, "a turnat pe
ele untdelemn si vin" (Luca X, 34). Sfantul Apostol Pavel il sfatuieste pe ucenicul sau
Timotei sa consume putin vin pentru invigorarea trupului (I Tim. V, 23).
La nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), Mantuitorul preface apa in vin,
marcand prin aceasta minune, sensul innoitor si ziditor al Tainei Casatoriei, menita sa
produca o transformare interioara in viata celor doi miri care incep sa-si cladeasca
reciproc o noua soarta. Sensul spiritual al minunii este relevant si Sfantul Andrei
Criteanul il subliniaza cu pregnanta: "in Cana la nunta, apa in vin prefacand, a aratat
Hristos intaia minune, ca si tu sa te prefaci, o, suflete". Insusi Mantuitorul S-a asemanat
pe Sine cu butucul vitei, iar pe ucenicii Sai si pe toti cei ce-l urmeaza Lui i-a comparat cu
mladitele (Ioan XV, 5), aratand ca El este izvorul vietii si al mantuirii sufletelor noastre.
Prima atestare documentara despre intrebuintarea la Sfanta Liturghie a painii si a
vinului si despre rostirea rugaciunii de binecuvantare si sfintire a acestor materii o gasim
91
in Apologia I a Sfantului Iustin Martirul scrisa intre anii 150-160 iar a doua mentiune
despre folosirea acestor elemente in ritul euharistie este consemnata in Constitutiile
apostolice scrisa in a doua jumatate a sec. IV.
Vinul pentru savarsirea Dumnezeiestii Liturghii, adica a Sfintei Taine a Trupului
si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie "sa fie de struguri, curat, adica sa nu
fie amarui, nici muced, nici otetit, nici cu gust de vas, iar apa sa fie curata si proaspata".
Numai preotul oficiant care liturghiseste toarna peste vin apa la proscomidie, inchipuind
sangele si apa care au curs; din coasta Mantuitorului, cand a fost impuns cu sulita pe
cruce.
Caldura, adica apa calda, binecuvantata, pe care preotul o toarna in sfantul potir
dupa prefacerea Sfintelor Daruri (in momentul chinonicului), are mai multe semnificatii
simbolice. Dupa opinia celor mai autorizati interpreti, ea inchipuie in primul rand apa
care a curs din coasta Mantuitorului odata cu sangele, insa, spre deosebire de cea turnata
la proscomidie, este calda, pentru a ne da senzatia, in clipa impartasirii, ca sorbim din
insasi sangele viu si cald ce a izvorat din coasta cea de viata datatoare a Domnului. Un
Sfant Parinte spune de altfel: "ca precum din coasta cea vie si sfanta au purces ambele
elemente (vinul si apa) pline de caldura, tot asa si apa foarte calda, turnata in momentul
impartasirii, suplineste chipul desavarsit al misterului, incat cei care se impartasesc din
sanul Potirului sa simta ca se ating de insasi coasta cea izvoratoare de viata". Caldura
turnata in Sfantul Sange simbolizeaza totodata si caldura Duhului celui de viata facator,
aratand ca, chiar in moarte, Dumnezeirea nu a fost despartita de Sfantul trup, ca si de
dumnezeiescul suflet. in ambele cazuri "prin folosirea apei si a vinului reunite in aceeasi
bautura, Biserica scoate in relief misterul intruparii (la proscomidie) si aminteste in felul
acesta (la chino-, nic) de unirea umanitatii cu divinitatea Stapanului", pentru a reprezenta
si mai expresiv maretul act al invierii Domnului, simbolizat putin inainte prin punerea
particelei IS in sfantul potir. in sfarsit, dupa unii liturgisti, turnarea caldurii in sfantul
potir mai inseamna si "pogorarea Sfantului Duh peste Biserica", in ziua Cincizecimii, iar
dupa altii, inchipuie caldura credintei cu care trebuie sa ne impartasim.
Vinul binecuvantat la Litie impreuna cu celelalte ofrande (paine, grau si
untdelemn) reprezinta prinosul sau ofranda adusa de noi lui Dumnezeu din roadele
pamantului si din elementele principale ale hranei noastre, dupa pilda jertfei adusa la
inceputul omenirii de catre Abel si dupa modelul jertfelor nesangeroase aduse la templul
Legii Vechi, care constau din grau, vin si untdelemn (Num. XVIII, 12).
Vinul se mai intrebuinteaza si la slujba Cununiei si la randuiala sfintirii bisericii.
Paharul cu vin, pe care il binecuvanteaza preotul si din care apoi gusta mirii, inchipuie
bucuria si veselia duhovniceasca a nuntii. El mai simbolizeaza unitatea si indisolubilitatea

92
casatoriei, adica soarta comuna a viitorilor soti, pe care o vor impartasi impreuna, atat in
clipele de bucurie cat si in necazuri si suparari.
In cadrul ritualului sfintirii bisericii, se spala Sfanta Masa cu apa calda, apoi se
toarna pe ea vin amestecat cu apa spre "a insemna faptul ca Golgota in locul careia este
Prestolul, s-a spalat cu sangele si cu apa ce au curs din coasta Mantuitorului".
Obiceiul de a se stropi cu vin trupurile mortilor sau de a se turna in groapa (la
cimitir) ori pe pardoseala bisericii (la parastas) simbolizeaza aromatele cu care a fost uns
si imbalsamat trupul Domnului cand a fost coborat in mormant. Colacul si vinul aduse de
membrii familiei celui raposat sunt simboluri ale trupului acestuia mutat de la noi, iar
gustarea din paharul cu vin de toti cei prezenti la oficierea slujbei inmormantarii sau a
parastasului inchipuie comuniunea in credinta si in dragoste cu cel adormit:
3) Graul intrebuintat la pregatirea colivei inchipuie insusi trupul mortului "care se
seamana ca un graunte in pamant si putrezand, va invia iarasi precum rasare graul din
pamant". Deci coliva este marturia evidenta a credintei noastre in inviere si nemurire,
deoarece este facuta din boabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca simboluri
ale invierii trupurilor (Ioan XII, 24; I Cor. XV, 42-44). Dulciurile si ingredientele care
intra in compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori
dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.
In semn de comuniune sau legatura sufleteasca cu raposatul, la binecuvantarea
colivei de catre preot, rudele si cunoscutii raposatului ridica tava (farfuria) cu coliva,
leganand-o in maini apoi gusta toti din ea "inchipuind prin aceasta faptul ca legatura
dragostei ramane pururea, fiind si noi partasi cu dansul, precum in moarte asa si la
inviere".
Pe langa valoarea simbolica, icoana a invierii trupurilor, coliva mai are si o
argumentare istorica, amintindu-le crestinilor de azi ca in timpul persecutiei imparatului
Iulian Apostatul (a II-a jumatate a sec. IV), cand toate legumele din pietele publice au
fost stropite cu sange de la animalele jertfite idolilor, ca sa-i spurce pe crestini, Sfantul
Teodor Tiron s-a aratat in vedenie episcopului Eudoxie si l-a indemnat sa-i convinga pe
crestini sa refuze cumpararea unor astfel de alimente spurcate si sa prepare, ca mijloc
de hrana, grau fiert indulcit cu miere, pentru a nu-si intina trupurile si sufletele si a-si
pastra constiinta curata".
4) Apa este un element natural de o importanta covarsitoare in cultul divin,
intrebuintandu-se amestecata cu vinul la Sfanta Liturghie, apoi ca materie la slujba Tainei
Sfantului Botez si la oficierea Agheasmei Mari si Agheasmei Mici, iar ca apa sfintita este
utilizata la savarsirea ierurgiilor in cadrul carora se binecuvanteaza si se sfintesc obiectele
de cult si toate cele necesare intretinerii si dezvoltarii vietii omenesti: lucrurile casnice,
vietatile si roadele pamantului. Circuitul apei in natura si rolul ei in cultivarea vietii
93
organice este arhicunoscut. Ca si painea, apa este un element material absolut necesar
imbunatatirii si prosperarii vietii omului; ea potoleste setea, regland procesele biologice
din organism si intarind puterea de munca a trupului, spala ne-curatia, fiind simbolul cel
mai expresiv al puritatii si curatirii spirituale si este indispensabila vietii casnice si
gospodaresti.
In Vechiul Testament apa era socotita ca simbol al curatiei si al impacarii si
instrument al lucrarii dumnezeiesti (potopul, trecerea prin Marea Rosie precum si
spalarile si curatirile levitice care prefigurau sfintirea si mantuirea din Legea Harului).
In Noul Testament apa sfintita a devenit mijloc purtator si transmitator al puterii
curatitoare si sfintitoare a Duhului Sfant, un adevarat vehicol al harului. "Pentru ce a
numit Domnul apa harul cel duhovnicesc? Pentru ca apa este elementul constitutiv al
tuturor lucrurilor, pentru ca apa ajuta la cresterea ierbii si a vietuitoarelor, pentru ca din
cer se coboara apa ploi lor", spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Deci, ceea ce in
Vechiul Testa ment reprezenta simbol si inchipuire, in Biserica crestina a devenit intru
chipare reala. "Apa este inceputul lumii, iar Iordanul inceputul Evangheliilor. Prin mare
se elibereaza Israel din mana lui Faraon, iar prin baia apei prin cuvantul lui Dumenzeu se
elibereaza lumea din pacat".
Mantuitorul a sfintit firea apelor prin botezul Sau in apa Iordanului, prin umblarea
pe mare pe deasupra apelor si prin minunea prefacerii apei in vin la nunta din Cana
Galileii. El a incredintat Apostolilor si urmasilor acestora misiunea de a tamadui
slabiciunile si neputintele poporului prin stropirea cu agheasma si ungerea cu untdelemn
sfintit. Atat untdelemnul cat si apa sfintita prin rugaciune au "putere lucratoare spre
pastrarea sanatatii, spre vindecarea bolilor, spre izgonirea demonilor, spre indepartarea a
toata cursa diavoleasca, prin Hristos, nadejdea noastra". Sfintirea apei si a untdelemnului
sunt atribuite Sfantului Apostol Matia. "in privinta apei si a untdelemnului, eu Matia,
poruncesc: Episcopul sa binecuvanteze apa si untdelemnul, iar de nu e prezent el, atunci
sa binecuvanteze un preot, asistat de un diacon". Efectele harice ale apei sfintite sunt
mentionate si in rugaciunile de sfintire, atat in cele de la slujba Agheasmei Mici si a
Agheasmei Mari cat si in cele la slujba Tainei Sfantului Botez.
Prin stropirea cu apa sfintita, credinciosii dobandesc folos sufletesc si trupesc, vindecare
de boli indepartarea duhurilor rele si intarirea sanatatii... "Aceasta apa sfintita, pe care
Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe feluri de lucrari, precum
insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene
din tot locul se gonesc; se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile
diavolesti si gandurile cele rele; mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si se
indrepteaza spre rugaciune; bolile se gonesc si da sanatate sufleteasca si trupeasca. Si mai

94
pe scurt: toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare", se spune in
insemnarile introductive de la inceputul slujbei Agheasmei Mici.
Agheasma Mare sfintita in ziua Bobotezei si in ajunul praznicului poseda, intr-o
masura mai mare, darurile si puterea tamaduitoare si sfintitoare, pe care am spus ca le are
Agheasma Mica, pentru ca Agheasma Mare este sfintita si binecuvantata printr-o dubla
epicleza, iar sfintirea are loc in insasi ziua in care Domnul nostru Iisus Hristos a sfintit
apele, prin botezul Sau in apa Iordanului. Aceasta apa se pastreaza nestricata vreme
indelungata, ramanand tot asa de proaspata, de curata si placuta la gust ca si cand a fost
scoasa din izvor. O parte din ea se pastreaza in biserica, intr-un vas special, numit si
agheasmatar, si este folosita de preot cu prilejul savarsirii serviciilor litugice, mai cu
seama a sfintirilor si consacrarilor. Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele
credinciosilor si pe locuitorii acestora in ajunul Bobotezei si tot cu ea se stropesc
persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate, curatite si binecuvantate sau sfintite, cum
ar fi de pilda, la botezul copiilor, la randuiala curatirii fantanii spurcate sau a vaselor
spurcate, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea Crucii si a troitelor, a
clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a
antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir. Cu Agheasma mare se stropesc si se
binecuvanteaza holdele, tarinile, viile si gradinile bantuite de daunatori.
In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si
dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Asa cum afirma si Sfintii
Parinti ai Bisericii "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l
sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l racoreasca duhovniceste pe om si sa-l faca fiu al lui
Dumnezeu".
Acum este timpul nou al transfigurarii creatiei, pentru ca Mantuitorul nostru Iisus
Hristos nu a venit in lume pentru a inlocui materia naturala cu una supranaturala, ci
pentru a o restabili si implini ca mijloc de comuniune cu Dumnezeu. Asa binecuvantata la
botez si la slujba Agheasmei si painea si vinul transubstantiate in Sfanta Euharistie, iau
locul ansamblului creatiei, reprezentand intreaga creatie, dar asa cum va fi ea la sfarsit,
cand ea se va sfarsi in Dumnezeu, cand El va fi totul in toate. Apele creatiei, poluate prin
pacat, devenite simbol al mortii, sunt acum aratate ca fiind ape ale Iordanului, ca un
inceput de creatie noua si de mantuire. "Duhul Sfant, datator de viata, care la inceput "se
purta pe deasupra apelor" coboara iarasi la ele; si apele — si prin acestea lumea intreaga
— devin ceea ce trebuia sa fie la creatie: viata omului in comuniune cu Dumnezeu.
Vremea mantuirii incepe, noi suntem martori si partasi ai acestui nou inceput si pentru
aceasta ii multumim lui Dumnezeu".
5) Untedelemnul este un produs vegetal, folosit ca aliment in pregatirea hranei,
ca element vindecator, ca substanta de iluminat si ca materie de cult. in cult, untdelemnul
95
este intrebuintat inca din cele mai vechi timpuri, in Vechiul Testament se aducea la altar
Domnului, ca ofranda de jertfa, pe langa paine, vin si untdelemn (Lev. II, 2). Cu
untdelemn erau unsi arhiereii, profetii si regii, inchipuind prin aceasta milostivirea si
indurarea lui Dumnezeu (Iftegi X, 1; XVI, 13; III Regi XIX, 16; IV Regi IX, 3). In multe
pasaje ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, untdelemnul apare ca simbol al
binecuvantarii lui Dumnezeu, al pacii, al puterii, al tariei si al biruintei (Fac. VIII, 11; I
Regi X, 1; III Regi I, 45 si XIX, 16). In scrierile profetice si in parabola samarineanului
milostiv, untdelemnul este infatisat ca mijloc vindecativ (Isaia I, 9; Luca X, 34) iar in
pilda celor 10 fecioare este simbolul intelepciunii si al faptelor milei trupesti si sufletesti.
In cultul divin, untdelemnul se foloseste la Taina Sfantului Botez, la sfintirea bisericilor
si a caselor, la miruirea credinciosilor si la Taina Sfantului Maslu si intra ca element de
baza in compozitia Sfantului Mir. "Untdelemnul care aliniaza si tamaduieste ranile cele
trupesti, inchipuie mila si indurarea lui Dumnezeu asupra slabiciunilor noastre. Pentru
aceea, untdelemnul care se aprinde in candele ori se binecuvanteaza la randuiala Litiei
spre ungerea crestinilor, se aduce la Dumnezeiasca Liturghie intru iertfa spre castigarea
milei lui Dumnezeu intru neputintele noastre cele sufletesti si trupesti". Ungerea cu
untdelemn sfintit este o practica de cult cu caracter pedagogic. "Preotul ungand fruntile
credinciosilor cu untdelemn sfintit in numele Prea Sfintei Treimi, doreste ca noi toti sa
purtam in sufletele noastre untdelemnul dragostei catre Domnul si sa fim slobozi de tot
raul, ca unii ce suntem insemnati cu numele lui Dumnezeu". Untdelemnul cu care se unge
si se binecuvanteaza casa este "semnul milei si al indurarii lui Dumnezeu manifestata in
acordarea sanatatii celor ce vor sa petreaca in casa", iar cand se toarna pe trupul
raposatului, in chipul Sfintei Cruci, in clipa cand se coboara in groapa, reprezinta
"semnul savarsirii nevointelor vietii si semn ca raposatul s-a nutrit cu untdelemnul
harului si al indurarilor dumnezeiesti".
La Taina Sfantului Botez si a Sfantului Maslu, untdelemnul are o destinatie si
semnificatie aparte. Cel de la Botez, binecuvantat si sfintit prin invocarea numelui lui
Dumnezeu intr-o rugaciune speciala "capata atat de mare putere, incat nu numai ca si
printr-o ardere curateste toate urmele pacatelor dar alunga si toate puterile cele nevazute
ale vicleanului".
Cat priveste ungerea pruncului nou botezat cu "untdelemnul bucuriei", talcuitorii cultului
i-au atribuit diferite sensuri si interpretari. Unii, pornind de la explicarea textului
rugaciunii de sfintire, sustin ca acest untdelemn, care este roada maslinului "inseamna
mantuirea noastra, izbavirea din moarte si pecetea Facatorului de viata Duh" si totodata
"chipul milostivirii, al milei si al harului dumnezeiesc", prin care catehumenul (pruncul)
este izbavit din robia pacatului, asa cum ramura de maslin, adusa in corabia lui Noe de
catre porumbel, era semnul impacarii si al izbavirii din potop (Fac. VIII, 11), caci apa,
96
asa cum am specificat mai inainte, a fost prefigurarea botezului, iar porumbelul,
preinchipuirea Duhului Sfant (Matei III, 16).
Altii afirma ca, ungerea baptismala este semnul vazut al preotiei universale
(spirituale) conferita tuturor crestinilor prin botez, semnul ca odata cu "spalarea
Botezului", "ne lepadam de noi insine si chiar de viata noastra (de mai inainte), ca sa
devenim numai ai lui Dumnezeu", iar altii considera ca aceasta ungere inseamna "re-
crearea omului, a trupului sau, a madularelor, a simturilor. Prin cadere omul a intunecat
in el imaginar si slava nespusa a lui Dumnezeu. El a pierdut frumusetea spirituala; el a
intunecat chipul. Trebuie deci refacut si restabilit. Botezul nu priveste numai sufletul ci
omul in intregime. Botezul este in primul rand reconstituirea omului in integritatea lui,
realcatuirea sufletului si a trupului. Untdelemnul bucuriei este pentru ungerea apei si a
trupului omului, pentru impacarea cu Dumnezeu si in Dumnezeu, cu lumea".
Dupa altii, aceasta ungere imita pe cea a atletilor din arenele si jocurile olimpice,
"chemand in chip simbolic pe cel ce se boteaza la luptele cele sfinte, in care intra el sub
Hristos, ca sub un comandant". In sfarsit, dupa altii, ungerea cu untdelemn a
catehumenilor simbolizeaza aromatele cu care a fost uns trupul Domnului inainte de
ingropare, deoarece catehumenul se va ingropa, prin botez, impreuna cu Hristos si va
invia cu El.
Untdelemnul care alcatuieste materia Tainei Sfantului Maslu este simbol al
indurarii divine si din clipa in care este "binecuvantat de preoti cu invocarea lui
Dumnezeu, devine sfant, plin de dumnezeiescul dar al Sfantului Duh, ca si apa
Botezului... El poate lumina si sfinti impreuna cu sufletele si trupurile, vindeca ranile,
inlatura bolile, curateste noroiul pacatului si are puterea de a ne impartasi mila si
bunatatea lui Dumnezeu". De aceea, untdelemnul ramas de la maslu, ca si faina
binecuvantata atunci, trebuie pastrate cu cinste, in loc curat si ales si intrebuintate in
scopuri religioase.
De regula, untdelemnul este folosit la miruit sau pus in candela sa arda, fie in
casa, fie in biserica, iar in cele mai obisnuite cazuri este introdus in faina de grau, pentru
a se pregati turte sau painisoare din care i se da bolnavului sa consume pe nemancate.
6. Sfantul Mir este untdelemn amestecat cu vin natural si cu diferite arome, in
numar de 38, sfintit de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, in Joia
Patimilor, la Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, care se savarseste atunci. El se
intrebuinteaza indata dupa Sfantul Botez cand se administreaza Sfanta Taina a
Mirungerii, la sfintirea bisericilor si la sfintirea antimiselor, iar actul sfintirii lui constituie
una din formele prin care o Biserica nationala autocefala isi afirma independenta si
autocefalia. Sfintirea se savarseste la anumite intervale de ani, de regula ori de cate ori se

97
simte nevoia, slujba oficiindu-se dupa o anumita randuiala care poarta titlul "Tipic la
facerea si sfintirea Sfantului si Marelui Mir in Joia Mare".
Multimea ingredientelor care intra in compozitia Sfantului Mir simbolizeaza
abundenta si varietatea darurilor Sfantului Duh, care se revarsa asupra credinciosului in
momentul ungerii cu Sfantul Mir, odata cu rostirea formulei: "Pecetea darului Sfantului
Duh ", precum si asupra bisericilor si antimiselor sfintite prin el. Ungerea cu Sfantul Mir
este necesara pentru intarirea si cresterea duhovniceasca a celui renascut la viata cea noua
prin botez (Gal. III, 27). Aceasta ungere sfanta ne ajuta sa conlucram cu harul mantuitor
dobandit prin Taina Botezului. Fara Mirungere, Botezul nu este deplin savarsit, spune
Sfantul Simeon al Tesalonicului. "Cu Botezul ne nastem a doua oara prin Duh si ne
curatim de pacate, dar nu castigam si arvunele Darului, nici mireasma vietii si nici
pecetea Duhului. Deci, precum trebuie sa ne botezam tot astfel trebuie sa ne ungem si cu
Sfantul Mir". Ungerea cu Sfantul Mir a noului botezat este deci semnul vazut al
impartasirii lui reale din darurile Sfantului Duh, Care S-a pogorat, in chip vazut, mai intai
asupra Mantuitorului (in chip de porumbel) la botez si apoi asupra Sfintilor Apostoli (in
chip de limbi de foc) la Cincizecime iar acum ni se comunica si noua, dupa botez, sub
chipul vazut al Sfantului Mir, in-vestindu-ne "darul de a ne face mai buni printr-o evlavie
mai puternica sau prin cresterea curateniei sufletesti, prin sporirea dragostei si a
smereniei".
Pe langa primirea puterii de a practica virtutea, Sfantul Mir confera noului botezat
darul "preotiei universale" la care face referire Sfantul Apostol Petru (I Petru II, 9), asa
deci calitatea de uns al Domnului, cu misiunea de a aduce "jertfe duhovnicesti" adica de a
fi impreuna lucratori si slujitori cu Hristos, participand la preotia Sa si la imparatia Sa (II
Cor. VI, 16), "curatindu-ne pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind
sfintenia in frica lui Dumnezeu" (II Cor. VII, 1).
Sfantul Mir se administreaza independent de Botez numai in cazul primirii
ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie, dupa ce, in prealabil, acestia renunta in mod
public la invatatura lor eronata si falsa si revin la dreapta credinta.
Nou-botezatii, pecetluiti cu "arvuna Duhului Sfant" prin ungerea cu Sfantul Mir,
primesc harul si puterea de a adanci si dezvolta darurile spirituale dobandite prin Taina
Sfantului Botez. In ritualul sfintirii locasului de cult, ungerea misterioasa cu Sfantul Mir a
Sfintei Mase, a peretilor altarului si a bisericii, inchipuie ungerea pe care a savarsit-o
Moise la cortul sfant".
7) Tamaia este sucul (rasina) unor arbori, care ajungand in contact cu aerul, se
incheaga la fel ca si rasina brazilor. Ea era adusa ca ofranda la templul iudaic, iar in
crestinism este considerata ca un prinos sfant, al carui fum inmiresmat insoteste toate
actele cultului.
98
 In cultul Vechiului Testament, trebuia sa se aduca dimineata si seara sacrificii de
tamaie pe altarul special amenajat in Cortul Marturiei si apoi in templu, numit "altarul
tamaierii" (Ies. XXX, 1-8); pe acest altar nu se ardea numai tamaie curata, ci erau
amestecate inca patru ingrediente (Ies. XXX, 34). Proorocul Maleahi (cap. I, 11) prezice
ca, dupa venirea lui Mesia, se va aduce jertfa de tamaie de la rasaritul soarelui pana la
apus.
In cultul crestin, intrebuintarea tamaiei o intalnim inca din cele mai vechi timpuri.
In canonul 3 apostolic se precizeaza ca la serviciul liturgic "nu se aducea altceva la altar
decat untdelemn pentru candele si tamaie la vremea aducerii inainte". Sfantul Apostol
Pavel in epistolele sale, inspirat de tamaierile din Vechiul Testament, zice ca Mantuitorul
S-a dat pe Sine jertfa lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de buna mireasma" (Efes. V,
2), iar la II Cor. II, 15, vorbind despre apostoli, zice ca ei sunt lui Dumnezeu "buna
mireasma".
Despre folosirea tamaiei in cadrul Sfintei Liturghii gasim mentiuni in randuiala
Liturghiei Sfantului Iacob si in Liturghia Sfantului Marcu, iar; mai tarziu si in Liturghiile
Sfintilor Vasile si Ioan Gura de Aur, unde avem si formule speciale de binecuvantare a
tamaiei folosite la cadire.
Dar tamaierea nu era folosita numai in cadrul Sfintei Liturghii, ci si lai alte sfinte
slujbe si manifestari de cult, ca: procesiuni, vohoade, inmormantari etc. Obligatia tamaiei
o aveau diaconii; de aceea Sfantul Arhidiacon Stefan este zugravit in iconografie cu o
cadelnita in mana. Din pricina mirosului placut pe care il raspandeste, imbalsamand aerul
si alungand miasmele, tamaia in Sfanta Scriptura este privita ca.un simbol al rugaciunilor
pioase, care, asemenea fumului de tamaie se ridica in sus, ca unul dintre cele mai
pretioase daruri de jertfa aduse lui Dumnezeu (vezi Ps. 140, 2).
Astfel de daruri au fost aduse si pruncului Iisus de catre magi: aur, smirna si
tamaie. Smirna este tot un fel de tamaie, insa mai de pret si cu un miros mai placut decat
al tamaiei.
Tamaierea are doua intelesuri: cand se tamaiaza persoane sfinte sau icoane, ea
este semn de veneratie si respect, iar cand se tamaiaza lucruri asupra carora se invoca
trimiterea harului de la Dumnezeu-Tatal, simbolizeaza mila si harul Sfantului Duh care ni
se trimite de sus, dupa cum spune in rugaciunea de binecuvantare a tamaiei. Precum am
spus mai sus ea este simbolul rugaciunilor noastre, care se inalta spre Dumnezeu ca
fumul de tamaie. Cei douazeci si patru de batrani din viziunea Sfantului Ioan
Evanghelistul au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alaute si nastrape de aur pline de
tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor (Apoc. V, 8).

99
 Acelasi inteles il au si cuvintele Psalmistului cand zice: "Sa se indrepteze
rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele (este ca o) jertfa de seara"
(Ps. 140,2).
Deci tamaia inchipuie prinosul rugaciunilor noastre si mireasma Duhului Sfant,
"ea insemnand "chipul Duhului" cel datator de viata". Cand se cadeste la serviciile divine,
tamaia reprezinta o jertfa bine placuta ce se aduce inaintea lui Dumnezeu in semn de
cinstire si multumire pentru toate darurile si binefacerile Sale.
8) Lumina in biserica Dumnezeu, in bunatatea Sa nemarginita, a oferit omului
negraite daruri si bunatati pentru a-i face viata mai nobila si mai placuta. Unul dintre
aceste daruri este si lumina, care este atat de benefica si necesara pentru viata si
activitatea omului, cat si pentru toate vietuitoarele si plantele. Ea da viata si roada
semanaturilor, straluceste si dezmiarda pajistile, lanurile, livezile si ponoarele,
improspateaza atmosfera si are o influenta binefacatoare asupra psihicului omului. De
aceea, multe popoare din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii si al focului, aducand
prin aceasta un semn de recunostinta luminii raspandite de astre si de foc, asa cum au fost
de exemplu, mezii, persii, egiptenii si romanii. in urma sapaturilor arheologice facute pe
locurile unde existau in antichitate templele religioase ale diferitelor popoare pagane, s-a
constatat ca aceste locasuri de inchinare erau luminate prin foc in timpul savarsirii
cultului.
In Vechiul Testament, aprinderea facliilor si a candelelor in timpul oficierii
cultului religios era o practica indatinata, cu caracter obligatoriu (les. XXVII, 20; XXX;
8). Insusi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa aprinda candelele de la sfesnicul adunarii
(Ies. XL, 4), ca sa arda "de seara pana dimineata" (Ies. XXVII, 21) iar Aaron sa se
preocupe de indeplinirea acestei misiuni "Vorbeste cu Aaron si-i spune: Cand vei pune
candelele in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata Lui, sa aprinzi in el sapte candele.
Si a facut Aaron asa: a aprins in sfesnic, ca sa lumineze partea cea din fata lui, sapte
candele, cum poruncise Domnul lui Moise" (Num. VIII, 2). De asemenea, in templul lui
Solomon se gaseau 10 sfesnice de aur inaintea Sfintei Sfintelor (III Regi VII, 49).
In Noul Testament observam ca, atunci cand Mantuitorul a serbat Cina cea de Taina, spre
seara, au fost folosite lumini pentru luminarea foisorului. De asemenea, Sfantul Apostol
Pavel, pe cand se afla in Troia, a savarsit frangerea painii si a prelungit lungul sau cuvant
pana al miezul noptii si "in camera de sus, erau multe lumini aprinse" (Fapte XX, 7-8).
Din scrierile patristice si marturiile istorice aflam ca lumina a fost utilizata in cult inca de
la inceputurile erei crestine, ca ofranda adusa lui Dumnezeu, fiind privita ca jertfa, si
simbol, intrucat ea simbolizeaza viata si pe, Dumnezeu insusi izvorul vietii, Care
indrepteaza caile noastre. Lumina inseamna lumina credintei si a cunostintei noastre,
lumina adevarului, a bucuriei si a sperantei, lumina harului, lumina invataturii si a mantuirii.
100
 Lumina a patruns in cultul divin si din motive de necesitate, pentru a lumina
adunarile liturgice, care, in perioada persecutiilor se organizau in special noaptea, cat si
pentru a da mai multa solemnitate slujbelor bisericesti.
Lumanarea, cu intelesul de faclie a dreptei credinte si semn distinctiv al pastrarii
neintrerupte a legaturii cu Hristos, il insoteste pe credincios in toate manifestarile sale
cultice si religioase incepand de la leagan cand il imbraca in "haina cea luminoasa si
nestricacioasa" a botezului si pana la capataiul mormantului.
Alaturi de lumanari, Biserica Ortodoxa foloseste in cultul divin si candele, cu una,
doua sau mai multe lumini, asa cum si sfesnicele in care se asaza lumanarile prezinta unul
sau mai multe brate. Candela reprezinta ca si lumanarea aceeasi oferire a jertfei de lumina
ce se degaja din "untdelemnul bucuriei". Cand este impodobita cu mai multe lumini,
capata o semnificatie simbolica aparte. De pilda: sfesnicul si candela cu o singura lumina
inchipuie unitatea Dumnezeirii, cele cu doua lumini, cele doua firi (omeneasca si
dumnezeiasca) ale Mantuitorului; cele cu trei lumini, Sfanta Treime; cele cu patru lumini,
pe cei patru evanghelisti sau cele patru laturi ale lumii; cele cu sapte lumini, cele sapte
daruri ale Sfantului Duh (Isaia XI, 1-2; Gal. V, 22) sau cele sapte Taine; cele cu
douasprezece lumini pe cei 12 Apostoli etc. Candelele, ca si lumanarile asezate in fata
sfintelor icoane, in biserici si in casele credinciosilor, ard ziua si noaptea, ca expesie
vadita a jertfei ce insoteste rugaciunea si nevointa spirituala in viata crestina, pre-
dispunand sufleteste pe credincios la interiorizare si luminare launtrica, asa cum ele
lumineaza interiorul incaperii si alunga intunericul noptii.
Pornind de la aceste analogii, unii interpreti ai cultului au atribuit o multime de
sensuri simbolice luminii. in primul rand ea simbolizeaza pe Dumnezeu, Care ne da viata
si ne lumineaza toate caile vietii noastre. Dumnezeu este lumina in inteles superlativ,
adica perfectiunea insasi, care intruneste in persoana sa toate virtutile la modul absolut.
El este Sfantul prin definitie (I Petru 1, 16), bunatatea desavarsita, intelepciunea
necuprinsa, puterea nemarginita etc. Pentru creaturile umane, Dumnezeu este "Parintele
luminilor" care ne da din plinatatea vietii Sale. "Domnul este luminarea mea si
Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?" (Ps. 26, 1). Avand aceasta convingere
nestramutata, credinciosul se roaga astfel: "trimite lumina Ta si adevarul Tau" (Ps. 42, 3),
"ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 9), iar dupa
primirea Sfintei impartasanii, canta: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul
cel ceresc...".
Mantuitorul se identifica pe Sine cu Lumina cea spirituala si vesnica pe care
"intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5) si ii indeamna pe oameni sa vietuiasca in lumina
sfintelor si dumnezeiestilor Lui porunci si invataturi (Ioan 3, 19-21; 8, 12; 12, 35-36). La
Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, preotul slujitor inalta sfesnicul cu lumini
101
insemnand cu el crucis, zicand: "Lumina lui Hristos lumineaza tuturor!". Acest act
anticipeaza lumina bucuriei, a vietii si a mantuirii pe care a revarsat-o Hristos in lume
prin invierea Sa. De aceea, in noaptea slavitului Praznic al Pastilor, preotul striga "veniti
de luati lumina", invitandu-i pe credinciosi sa guste din sublimul bucuriei luminii Care a
restaurat integral faptura umana si a descoperit sensul adevarat al existentei omenesti si al
intregii fapturi, caci "acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele
dedesubt", asa cum canta biserica in catavasiile sarbatorii.
Chiar daca sfesnicele si candelabrele au fost introduse in locasurile de cult din
ratiuni practice, pentru a ilumina si impodobi interiorul bisericii mai ales pe timp de
noapte la slujbele Vecerniei si ale Privegherii sau Deniilor, Sfintii Parinti au gasit alte
analogii si semnificatii in legatura cu intrebuintarea luminii in cult, punand-o mereu in
legatura cu Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea neapropiata": "Ni se cuvine a ne
ruga din nou la apusul soarelui si la sfarsitul zilei; caci Hristos este soarele adevarat si
ziua adevarata. Si apunand si (sfarsindu-se) ziua luminii, cand ne rugam si cerem ca sa
vina peste noi iarasi lumina, imploram venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii
vesnice".
Deci, lumina materiala simbolizeaza pe Hristos, izvorul luminii spirituale si a
vietii vesnice. Ea mai simbolizeaza lumina credintei adevarate, nadejdea, iubirea, viata,
bucuria duhovniceasca si sentimentul nostru de adoratie si respect pe care il nutrim fata
de Dumnezeu, intr-un cuvant, podoaba omului launtric, care trebuie sa se manifeste in
viata ca "fiu al luminii" (Efes. 5, 9; I Tes. 5, 5). Aceasta vointa de a ne descoperi fiecare
ca lumina a lui Dumnezeu si semenilor o exprimam si in actul aprinderii . lumanarilor in
biserica sau a prezentarii lor la sfantul altar o data cu aducerea pomelnicelor de vii sau de
morti. "Lumanarea cea adusa si aprinsa inseamna curatia noastra care se cuvine sa o
avem si mai simbolizeaza jertfa cea fara prihana si smerenia noastra".
La slujba inmormantarii, cand il insotim pe raposat cu lumanari aprinse, ii aratam iubirea
noastra si comuniunea cu el, fiindca cel adormit continua sa fie viu, ramanand el insusi o
lumina ce trece la lumina cea deplina si vesnica.
Lumanarea pe care preotul i-o da nasului la botez, dupa cufundarea de trei ori a
pruncului in apa, simbolizeaza lumina interioara a harului impartasit acum in lucrarea
tainei si preinchipuite candela faptelor bune cu care noul botezat va intampina pe Mirele
Hristos, ca si fecioarele intelepte din pilda evanghelica. Tot la fel si facliile aprinse pe
care le tin in maini nasii la cununie, reprezinta simbolul curatiei mirilor si al luminii
darului dum nezeiesc.
In general "lumanarile in biserica sunt icoana bucuriei si a cunoasterii lui
Dumnezeu", Ele "inchipuiesc stelele cele luminoase de pe fata cerului si precum acestea,
asa si lumina facliilor este icoana mangaierii celei sufletesti, pentru ca biserica este
102
icoana cerului", adica a paradisului de sus. Dupa unii talcuitori, "luminile care ard in
biserica crestina inseamna lumina Evanghelici pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor
pentru a vedea calea adevarului", iar dupa altii, "este simbolul recunoasterii ca noi suntem
crestini si, in acest sens, simbolul respectului nostru catre Dumnezeu ca Parintele
Luminilor si catre Fiul, Care este Lumina lumii. Ea este simbolul credintei care
lumineaza mintea intru cunoasterea luminii spirituale si a iubirii sfinte care incalzeste
inima si inalta sentimentul nostru de adorare catre Cel Prea inalt. Ea este simbolul
triumfului, al adevarului si al vietii crestine asupra lucrurilor intunericului". Acest mesaj
este un indemn necontenit de a stinge din noi intunericul patimilor, mandria si egoismul
in chistat care se interpun ca o ceata vascoasa peste ochii mintii si a cunostintelor noastre
si de a face loc sa patrunda tot mai mult lumina credintei, a smereniei si a iubirii de
oameni, singurele virtuti care innobileaza si transfigureaza viata noastra crestineasca,
facand dintr-insa un mediu transparent al izvorului nesecat de lumina si de iubire, care
este Dumnezeu, caci "Dumnezeu, care este cu adevarat lumina dupa fiinta, se face cu
adevarat lumina in cei ce umbla in El prin virtuti. Dumnezeu care este lumina prin fire se
afla in noi care suntem lumina prin imitare precum se afla modelul in chipul care-i facut
dupa el".
Modelul este Hristos, "Soarele dreptatii", din care izvoraste bogatia razelor tuturor
virtutilor crestine si fiecare virtute este o trasatura a chipului Lui ce se imprima in fiinta
celui ce-si modeleaza viata dupa exemplul Sau. in omul imbunatatit se Stravede tot mai
clar chi-: pul Bunatatii divine a lui Hristos Dumnezeu care lucreaza dinlauntrul omului.
De aceea, "lumanarea sau candela pusa la icoana sfantului ne arata ca sfantul este lumina
dupa impartasire, precum e si sufletul lui, sfesnic viu si stralucitor". Orice candela
aprinsa, asezata in fata icoanei sfantului trezeste in noi emotii mistice si simtiri de
pocainta, indemnandu-ne sa imitam pilda virtutilor lui. "Lumina candelei este dulce, lina,
tainica si desteapta in noi sentimentele pietatii. Lumina mistica influenteaza mai mult
asupra sentimentelor omenesti decat lumina stralucitoare, de aceea bisericile romanesti au
ferestrele lor mici in afara, ca piosul sa primeasca o lumina linistita" si tainica.
Deschizand perspectiva imparatiei luminii, Biserica Ortodoxa ne arata ca toti
suntem chemati sa urcam pe treptele desavarsirii, ca sa devenim unii altora, lumina,
bucurie, mangaiere prin manifestarea iubirii reciproce, pentru ca dincolo, in viata viitoare
sa ne impartasim de Lumina cea neinserata. "Aceasta lumina negraita ne va fi atunci
vesmant, mancare, bautura, veselie, bucurie si peste tot viata vesnica".
Deci, in cultul si spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, lumina transmite un mesaj de
mare actualitate pentru credinciosi. Ea ne inspira sugestia si indemnul de a ne stradui cu
totii sa devenim "fii ai luminii, incercand ce este bine placut Domnului, pentru ca roada
luminii este in orice bunatate, dreptate si adevar" (Efes. V, 8-10).
103
***

104