Curs 4

Istoria dezvoltării cercetării Istoriei şi Filosofiei Religiilor în perioada

Renaşterii, Iluminismului şi perioadei moderne

1. Istoria dezvoltării cercetării Istoriei şi Filosofiei Religiilor în perioada

Renaşterii
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renașterii a fost orientarea sa anti-
scolastică, dominanta fiind Umanismul greco-roman. În cursul sec. 14-15 a
predominat reluarea și dezvoltarea, potrivit condițiilor specifice ale epocii, a
curentelor filozofice antice. Gânditorii au apelat la stoicism pentru a crea o morală
independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe
natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”).
Filosofii politici, ca Niccolo Machiavelli, au căutat să descrie viața politică
așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul
italian Giovanni Pico della Mirandola care a scris, în 1486, „De hominis dignitate”
(Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre
gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să
utilizeze limbile vernaculare (limbă indigenă, proprie unei țări), iar apariția tiparului
a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.
Renașterea presupunea și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți
lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode
de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai
receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca
Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, altele se aflau sub controlul direct
al Bisericii, republicile italiene preluând principiile capitalismului, ceea ce a dus la
o înflorire comercială fără precedent.
 După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a
închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci
și orice altă disciplină, însăși literatura în limba latină, a început lungul proces de
decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era (Papa) Grigore
(I) cel mare, considera că „un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că
nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter”, iar în secolul al VI-lea
Grigore de Tours spunea că „orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba
chiar să piară”. La doar câteva secole distanță, un episcop considera, în acord cu
numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se
îndeletnicească cu știința, căci ea în loc de înțelepciune aduce nebunia creștinului
care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința în
articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut fiind Scriptura. Or,
manuscrisele așteptau de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor
de cultură și frumos ca să fie „descoperite”. Mai existau și factorii materiali, precum
existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, precum și
înființarea universităților cu aproape două secole înainte.
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Media nu mai este considerat
drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor
„scriptoria” din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din
scrierile autorilor greci sau romani, a lui Aristotel și Thucydide, Virgiliu. Scriptoria
mânăstirilor nu erau însă, nicicum, singurele locuri în care s-au copiat scrieri mai
vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu. În ciuda obstacolelor au
existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți. Apoi, manuscrisele de
literatură clasică latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au
originea, în opinia unor istorici, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor
persoane private, bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor
clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de
călugări în scriptoria: Scriptoria mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia
literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod
sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină
spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de
locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri,
donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost
primite gratuit) pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau
scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii
medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar
interpretarea filosofiei platoniciene și aristotelice și-a păstrat mai departe un rol
decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite
pentru studiul medicinei.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă,
cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele
de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau
religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești,
inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de
Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau
pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis
astfel calea spre Reforma Protestantă.
In religie Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la
preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi,
cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau
conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii.
Predicatorii, teologii sau prelații sunt ascultați și onorați de credincioși. În același
timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează
cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase.
Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții,
la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-
1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.
Noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat un anumit tip de
„Om al Renașterii” („Homo universalis renascentista”), caracterizat prin înțelegere
ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și
renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al
dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice
barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune.
Este prieten și cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filozofia și literatura,
înlocuiește legile morale cu cele estetice. „Omul Renașterii” este, în primul rând, un
umanist cu larg spirit de toleranță. În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii
unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un
adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat.
2. Istoria dezvoltării cercetării Istoriei şi Filosofiei Religiilor în perioada
Iluminismului
In dorinta de a descatusa gandirea omeneasca de orice constrangere si
autoritate exercitate din afara, Renasterea a lasat mostenire epocii modeme indemnul
de a cultiva stiinta si de a dezvolta spiritul critic. Aceasta nu numai ca nu va fi
abandonata, dimpotriva, tendintele sale novatoare vor spori de-a lungul intregului
secol al XVII-lea pentru a atinge o adevarata culme a dezvoltarii lor in secolul al
XVIII-lea. Acesta, e socotit secolul luminilor. Strict cronologic vorbind el se intinde
de la pasnica revolutie engleza din 1688 pana la sangeroasa revolutie franceza din
1789, amandoua aceste revolutii au consacrat cucerirea puterii politice de catre clasa
sociala a burgheziei orasenesti in ascensiune. De aceea, secolul luminilor este
revolutionar in primul rand dar in egala masura, umanitarist si progresivist. Desi este
englez prin originea ideilor pe care se bazeaza, apare ca un secol francez, prin forma
pe care aceste idei sunt chemate sa le umple. Prin haina stilistica eleganta si clara pe
care ideile iluminismului o imbraca in Franta, prin caracterul lor prea putin
sistematic si datorita aluziilor mai mult diletante, printr-o nota de accentuat
radicalism social, aceste idei strabat de la un capat la altul Europa si sub actiunea
acestui factor ideologic, s-a putut vorbi pe buna dreptate de Europa franceza a
secolului al XVIII-lea.
Dezvoltarea impetuoasa a stiintelor, ca fenomenul cel mai caracteristic
existentei spirituale a lumii modeme, asociaza intr-o inseparabila legatura doi
termeni fundamentali pentru fizionomia intelectuala a secolului al XVIII-lea:
ratiunea si natura in contextul acestei legatun. stiinta nu apare decat ca si cunoasterea
rationala a naturii ridicata pe cea mai inalta treapta a sa. Astfel, ca in manifestarile
exercitiului critic cu care este investita acum ratiunea, ca noua sa functie sociala, ea
va respinge nu numai ceea ce este nerational dar si ceea ce este nenatural, scestea
doua pana la un anumit punct confundandu-se din perspectiva sa. Exercitiul ratiunii
apare pentru om ca fiind cel mai natural, mai indreptatit indreptandu-se atat
impotnva traditiilor trecutului cat si a autoritatilor prezentului, acestea amandoua
manifestandu-se constrangator in raport cu spiritul omenesc ingradindu-i libertatea
de miscare.
Sirul de manifestari critice ale ratiunii primeste si o investitura sociala, prin
care ratiunea insasi se lasa incalzita de idei si idealuri politice, coboara in arena
confruntarilor date de ele, devine cea mai de temut arma de atac. In lupta pe care
masele omenesti cele mai largi nemultumite de supravietuirea unor vechi institutii
medievale - intre care Biserica si Regalitatea au facut cel mai strans pact pentru a
putea rezista trecerii timpului, sub forma doctrinei monarhiei de drept divin -
caracterizate prin cea mai abjecta coruptie. In aceasta lupta ratiunea devine
indreptarul, idolul marturisit, un fel de divinitate inspiratoare prin prestanta sa a
multimilor dornice de a inlatura vechiul. Intruchiparea cea mai fidela a acestei
ratiuni, ce isi asuma indeplinirea unei functii sociale de prima urgenta, devine
filosofia; pe cand ratiunea stiintifica ramane pe mai departe inchisa in sfera stramta
a preocupanlor sale teoretice de cunoastere a naturii fara niciun impact major asupra
realitatii nemijlocite a omului, cea sociala, cu exceptia celei ofente de revolutia
tehnica, ratiunea filosofica se angajeaza in schimbarea lumii. Incepe epoca cand
important este nu de a cunoaste lumea ci de a o transforma. Prin aceste functii, pe
care si le asuma in cadrul cultural si social-politic trasat in epoca luminilor, filosofia
dobandeste un nou prestigiu
De altfel, secolul acesta se va numi pe sine plin de orgoliu, un secol al
filosofiei, angajat in numele ratiunii in rasturnarea vechii ordini sociale a lumii.
Adaptata la masura nevoilor sociale ale epocii, filosofia dobandeste un caracter
popular si democratic, puternic marcat de tendinte pedagogice, urmarind multipla
educare si formare a maselor; este, intr-un cuvant, o filosofie a luminilor. Probabil
pentru prima oara in istorie, filosofia se solidarizeaza strans cu epoca sa intr-un front
comun de lupta. Filosofia cucereste nu numai scena exterioara a vietii sociale, dar
ea patrunde in saloanele deschise noului suflu de gandire ale aristocratiei care
cocheteaza cu ideea de schimbare si progres, intra in cafenelele intelectuale si in
mediile artistice, paseste in bancile bogatasilor, se furiseaza in budoarele
curtezanelor si chiar in biserici, tulburand si ispitind preotimea. Dar marea realizare
este ca iesind in strada si in piete publice, filosofia se adreseaza direct poporului si
amplificand revolta nelamurita a acestuia, se va pricepe sa-i imprime o directie de
actiune, indreptand-o in energice valuri de furtuna impotriva edificiului vechi si
invechit, medieval, al vietii sociale, pe care il va zdruncina din temelii.
3. Istoria dezvoltării cercetării Istoriei şi Filosofiei Religiilor în perioada
modernă

Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa

occidentală a secolului 17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau
școală specifică (și nu trebuie confundată cu modernismul), deși are niște
caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia mai veche.
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul
filosofiei moderne. Câți dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia
modernă e încă un subiect de dezbatere; de asemenea, se poate considera că
modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită de postmodernitate, după
cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să răspundă
la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie
modernă”. Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene
Descartes până la începutul secolului 20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.
Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele
17 și 18 sunt împărțite în două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din
Franța și Germania, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei
înnăscute” în minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried
Leibniz și Nicolas Malebranche. „Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea
trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri majore pe această linie de gândire
sunt John Locke, George Berkeley și David Hume (Acestea sunt categoriile
retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.) Etica și filosofia
politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești filosofi au lucrat
în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante figuri din filosofia
politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.
 La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic
inovator, care pretindea să aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a
fost sau nu drept, Kant n-a izbutit complet în terminarea disputei filosofice. El a adus
o ploaie de muncă filosofică în Germania începutului secolului 19, începând cu
idealismul german. Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și mintea
trebuie înțelese în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu lucrarea
lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este
rațional; raționalul este real.”
Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl
Marx și-a apropriat atât filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică dominantă
în Britania, transformând ideile lui Hegel într-o formă strict materialistă, punând
bazele pentru dezvoltarea științei societății. Søren Kierkegaard, din contra, a respins
toată filosofia sistematică ca pe un ghid inadecvat pentru viață și sens. Pentru
Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un mister ce trebuie
rezolvat. Arthur Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost
nimic decât un nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini și dorințe, și a
susținut ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer au fost adunate și
prelucrate de Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a
proclama „Dumnezeu este mort” și a respinge toată filosofia sistematică și toată
lupta pentru un adevăr fix ce transcede individul. Nietzsche a văzut în astfel de idei
promovate de el, nu baze pentru pesimism, ci posibilitatea unui nou tip de libertate.
Filosofia britanică a secolului 19 a ajuns să fie puternic dominată de gândirea neo-
hegeliană, iar ca reacție împotriva acest fapt, figurează Bertrand Russell și George
Edward Moore, care au început mișcarea în direcția filosofiei analitice, care a fost în
esență o actualizare a empirismului tradițional, adaptat la noile progrese în logică a
matematicianului german Gottlob Frege.