Tezaurul Identitar Romanesc

tezaurul identitar românesc
Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop
tezaurul identitar
românesc
O perspectivă teologică inedită
A spune despre acest proiect doctoral că este doar o lucrare de o

excepțională valoare nu pare a fi de ajuns. Ne referim mai întâi la o foarte bună
documentare ortodoxă și confesională, din compartimentele teologiei spirituale
(mistice), dogmatice, morale, istorice și simbolice, tratând probleme importante
din domeniul biblic și patristic, moral, liturgic și mistagogic, la care se adaugă o
tot atât de bună informație culturologică, sociologică și psihologică.
Mai presus de toate, semnificația deosebită a prezentei teze doctorale
constă în originalitatea ei, inspirată fiind din opera teologică a părintelui Pr. Dr. Mircea Cristian
Stăniloae, subliniind ideea etnicității spirituale a neamului românesc, precum și a
actualității supreme a acestui adevăr, care sunt ridicate la o înălțime unică până în
PRICOP
prezent, putând constitui un stindard de biruință în fața supresiunii pe care o
exercită secularizarea și globalizarea asupra neamului. La valoarea conceptuală a
proiectului, drept este să observăm cum se adaugă în prezentare stilul luminos,
academic și comprehensiv de adevărată înălțime cărturărească.
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan (1927-2012)
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
ISBN 978-606-8001-12-8
Pr. Dr. MIRCEA CRISTIAN PRICOP
tezaurul identitar
românesc
O
O PPE
ERRS
SPPE
EC VĂ
CTTIIV Ă TTE
EOOLLO
OG CĂ
GIIC Ă IIN
NE DIITTĂ
ED Ă
Pr. Dr. MIRCEA CRISTIAN PRICOP
tezaurul identitar
românesc
O
O PPE
ERRS
SPPE
EC VĂ
CTTIIV Ă TTE
EOOLLO
OG CĂ
GIIC Ă IIN
NE DIITTĂ
ED Ă
APARE CU BINECUVÂNTAREA
ÎNALTPREASFINŢITULUI
DR. TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

CONSTANȚA
2013
Coperta: Alina Mihaela Pricop
Desen verso: Augustin Cătălin Cantea
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PRICOP, MIRCEA CRISTIAN
Tezaurul identitar românesc: o perspectivă teologică inedită /
pr. dr. Mircea Cristian Pricop. - Constanţa : Editura Arhiepiscopiei
Tomisului, 2012
ISBN 978-606-8001-12-8
2
TEZAURUL IDENTITAR ROMÂNESC
 Prefață……………………………………………….…………p.5
 Introducere...……………........................................…………p.14
PARTEA I: Contribuţia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae şi a Pr.

Prof. Dr. Ilie Moldovan la identificarea primilor creştini europeni
 Cap. I. Explorarea concepţiei teologice Stăniloae-

Moldovan……..………………………………………...…....p.19
 Cap. II. Analiza studiilor, respectiv a criticilor aduse de către

cercetători concepţiei Stăniloae-Moldovan........................p.77
PARTEA A II-A: Ortodoxia de expresie românească și

contribuția sa la o posibilă comuniune de valori europene.
Câteva constante morale ale viețuirii românești
 Cap. III. Rezistența în fața timpului ……...……….…....…p.127
 Cap. IV. Descinderea în istorie. O încercare de interpretare a

”descălecatului”……………………….……………………p.164
 Cap. V. Satul ca mod de viață spirituală.............................p.199

a) Sub semnul ”obscurului”…………….……………..p.199
b) Taina pierdută a satului românesc….......................p.215
 Concluzii…………………………………………………….p.238
 Bibliografie...…………………………..……………………p.247
 Anexe
ABREVIERI:
BOR – Biserica Ortodoxă Română

ST - Studii Teologice
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei
MA - Mitropolia Ardealului
MO - Mitropolia Olteniei
MB – Mitropolia Banatului
DTC - Dictionnaire de Théologie Catholique
DAC - Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et
de Liturgie
DTO - Dicționar de Teologie Ortodoxă
SCIA - Studii și Cercetări de Istorie Antică
SCIV - Studii și Cercetări de Istorie Veche
PG - Patrologiae Graecae Cursus Completus
M.Of. – Monitorul Oficial
DEX - Dicționar Explicativ al Limbii Române
Ed.IBMBOR – Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Tezaurul identitar românesc
Prefață
Menirea revelată prin Ortodoxie a fiecărui neam este
tocmai zidirea, adică identitatea deschisă, ob inerea armoniei
perfecte dintre identitatea proprie i celelalte identită i
particulare în Hristos. Numai că această zidire este reînnoită în
Har, iar omenirea îndumnezeită. A adar, neamul cu tot ceea ce
are el, nu este o crea ie umană, ci o unitate teandrică. Ceea ce a
realizat Biserica ortodoxă asupra neamurilor ei, a fost să le
dăruiască posibilitatea sacramentală a îndumnezeirii, axată pe
Sfintele Taine, cu precădere pe Dumnezeiasca Euharistie i
legea strămo ească în care este ”învelit” neamul însu i.
Nu ne propunem să redăm în ansamblul lor criticile
aduse gândirii spiritual-etnice a Părintelui Stăniloae, care de
fapt nici nu ating o semnifica ie profundă a spuselor marelui
teolog, chiar când subiectele în cauză privesc probleme grave
ale existen ei neamului. Dar nu putem să nu trimitem pe cei
interesa i de această existen ă la analiza pertinentă pe care ne-o
prezintă autorul într-o condi ie a unei expuneri de o
remarcabilă valoare. Fapt este că Părintele Stăniloae nu poate
fi învinuit de nici o implicare politică i nici chiar de vreo
rezervă diplomatică de acest ordin, de vreme ce face o
deosebire clară între ceea ce este neamul i ceea ce este statul
i societatea, în acela i timp avertizând asupra pericolului ce-l
reprezintă ateismul i alte primejdii seculare.
Chiar în acest orizont, sublinierea pe care o face cu
privire la dragostea de neam, în cadrul căreia contribu ia pe
care o aduce în cauza identificării primilor cre tini europeni e
mai mult decât necesară în vederea unei corecte în elegeri a
subiectului de fa ă, îl determină pe autor să insiste în
continuare. Astfel preocuparea teologică esen ială privind
spiritualitatea poporului român, puternic imprimată în fiin a-
etnogeneză a acestuia, după parcurgerea prin etapele critice ale
5
acestei vie i, ale fascismului i mai ales ale comunismului din

ara noastră, scoate în eviden ă adevăruri de o însemnătate
deosebită ale vremii pe care o trăim. Modelul de via ă
transfigurată, ideală, comunională în iubire, prin care neamul
românesc a rămas unul i acela i, pecetluit de modelul său
divin transcendent, dovedit ca atare de marele nostru teolog, în
configura ia imprimată prin evenimentul Cincizecimii, e o
dovadă pe care Părintele Stăniloae e în măsură să o sus ină la
modul ideal al cuvântului. Pentru aceasta, însă, marele teolog,
conturând portretul real al neamului, subliniază tocmai starea
de la care am căzut din etnogeneză, aflată poten ial în fiecare
membru al neamului, dar însu ită de-abia prin puterea unirii cu
Hristos în Duhul Sfânt.
Compara ia pe care o poate face cititorul privind aceste
ultime considera ii privitoare la destinul neamului românesc
este între imaginea corectă, din studiile anterioare i cea mai
nouă, deformată, având menirea să-i provoace acestuia o
trezire la via ă a puterilor suflete ti latente i să-i determine a
reveni la starea cea dintâi. Cert rămâne faptul că la baza tipului
nostru na ional ac ionează un model divin etern, pe care
această na iune are menirea să-l realizeze i în sine, cât mai
deplin. Acest model este suportul unui suflet al neamului - dar
nu privit în sensul unui suflet colectiv, ca i con tiin ă
ipostatică de sine stătătoare! – care se revelează în sensul său
ini ial ca o icoană a spiritualită ii lui Dumnezeu, imagine a
modelului propriu al neamului.
Păstrarea i transmiterea tradi iei na ionale, care î i
poate găsi – prin consim ământul voin ei – expresia supremă în
Sfânta Tradi ie, se prefigurează ca i condi ie a supravie uirii
istorice a neamului. Un neam nu se men ine prin for ele
instinctuale, prin subcon tient, prin natură. El este o realitate
spirituală, voluntară în primul rând, i se men ine prin
păstrarea unei ordini morale. Orice păcat împotriva Harului lui
Dumnezeu se manifestă prin înlocuirea ethosului zidit i păzit
6
de Dumnezeu cu un idol na ional sau multina ional făcut după

chipul i asemănarea păcatului propriu; o deformare egoistă a
darului lui Dumnezeu ( D. Stăniloae îl nume te ”antiethos”).
Ideea pe care o aduce în cauză acest proiect doctoral
mai deschide o perspectivă potrivit căreia etnicitatea neamului
nostru prin origine este întemeiată pe un act liturgic i anume
acela al Pogorârii Sfântului Duh de la Rusalii. Numele etnic de
”romanus” din care a derivat cuvântul ”român” a dobândit încă
din etnogeneză sensul de cre tin, având menirea să-i strângă pe
to i cei din acela i crez i din aceea i via ă, laolaltă,
descoperind în ei unul i acela i suflet, prin înrourirea
Miracolului Euharistic sub adumbrirea căruia s-a plăsmuit.
Condi ia acestei plăsmuiri etnice în caracterul ei istoric e
deplin lămurită prin cercetări euharistice din ultima vreme,
fiind chiar graiul utilizat de Sfântul Montanus, deosebit de
termenul ”lingua latina”, formulă oficială prin care era i este
încă descris neamul romanilor. A adar, prin ”lingua romana”
Sfântul Montanus nu se referă la limba vorbită de către romanii
politei ti, ci la un cu totul alt grai, pe care i l-au împropriat
acei ”romani din afară” (Fapte 2, 10) care la Cincizecime au
auzit pe Sfântul Duh vorbindu-le.
Fapt de necontestat e adevărul că termenul de
”romanus” rămâne o caracteristică identitară i anume aceea de
urma al ”romanilor din afară” primitori ai Botezului, adică de
creștin.
Două importante idei, am putea spune, sunt proprii
acestui capitol: 1) Pentru a găsi fundamentul Cre tinismului
european, trebuie să se identifice fără dubiu rădăcina apari iei
i răspândirii sale, iar aceasta nu poate fi alta decât Pogorârea
Duhului i întemeierea Bisericii la Rusalii, care a primit în
sânul ei componenta traco-romană i elenă, respectiv: romanii
cei din afară i cretanii, potrivit Faptelor Sfin ilor Apostoli.
2) Tot atât de important fapt pentru în elegerea Cre tinismului
european originar: se cuvine a se studia aprofundat
7
spiritualitatea poporului român, în care s-a păstrat autentica

trăire cre tină, eminamente euharistică.
”Rezisten a în fa a timpului”. Indiscutabil e vorba
despre o rezisten ă ce- i are rădăcinile tot în etnogeneză. Dacă
inaugurarea vie ii cre tine a avut loc la Cincizecime prin
darurile primite de ”romanii din afară”, primii cre tini
înzestra i i cu ”românitate”, am putea spune că întreaga
Europă a beneficiat de măre ia acestui eveniment. Ne referim,
desigur, la acel mod primar de vie uire i mărturisire a propriei
noastre spiritualită i ca zestre duhovnicească primită de la
Sfântul Duh din ziua de Rusalii, care nu se reduce doar la o
împlinire specifică a traiului cre tin, ci în acela i timp implică
i o misiune. E tocmai misiunea ce a fost încredin ată noului
neam cre tin ctitorit în lume de limbile de foc ale Cincizecimii,
ca i de Evanghelia care a străbătut pământul strămo esc prin
lucrarea apostolică a Sfântului Andrei, întrucât despre acestea
s-ar putea spune că s-au aflat ca temeiuri de început ale vie ii
cre tine în Europa.
Semnificativ este faptul că pe pământul strămo esc
substratul păgân a fost atât de bine dezrădăcinat încât nu a mai
rămas nici o urmă din el. Desigur, nu ne referim i la tot ce este
bun i drept în crea ie, neafectat de păcat, care a rămas să- i
afle o nouă împlinire prin restaurarea adusă în lume de opera
lui Hristos. Din toate datele pe care ni le-au furnizat înainta ii
rezultă o tenacitate remarcabilă pe care o depune neamul în
afirmarea rostului său eshatologic. Toate cele lume ti sunt
privite drept lucruri trecătoare de care omul în elept tie să se
bucure doar pe măsură. Trecerea timpului înregistrează însă
surparea acestei măsuri, ceea ce înseamnă renun area la
vie uirea în Dumnezeu, ca i la ra ionarea duhovnicească a
desăvâr irii cugetării lui Dumnezeu, pericol pe care neamul
nostru, sub călăuzirea propriei lui geneze, a tiut să-l evite de
fiecare dată până în vremea noastră. Este tocmai ceea ce
însemnează rezisten a în fa a timpului cu care neamul a stat cu
8
o bărbă ie suprafirească însu ită în etnogeneză. Ea s-a datorat

în integralitate plinătă ii ve niciei în care am fost înveli i de
harul Sfântului Duh, prin unirea personală cu Trupul i Sângele
Domnului.
Autorul ine ca la demonstrarea conservării
etnogenezice care define te lumina fiin ială a sufletului
românesc să introducă valoroase sus ineri din afirma iile
cunoscătorilor acestui suflet, precum Sfântul Neagoe Basarab,
precum i al i gânditori din vremea noastră. Sentimentul că
existen a istorică nu este decât preambulul vie uirii în ve nicie
a determinat sufletul românesc să cultive pe verticală nu numai
încrederea în Dumnezeu ci i pe cea a propriei dăinuiri în via a
prezentă, ca i a veacului ce va să fie.
Nici una din nimicniciile acestei vie i, precum nici una
din primejdiile i calamită ile vie ii politice, invazii i încercări
de dezna ionalizare, nu a surpat această rezisten ă a sufletului
românesc, trăind acest neam în lumina negrăită pe care Sfin ii
Părin i o numesc ”Împără ia cerurilor”. A adar, nu sentimentul
nimicniciei mormântului provoacă răni sufletului românesc,
cum atât de corect se exprimă autorul, câtă vreme seninătatea
Învierii, prin unirea personală cu Cel Înviat din mor i, încă din
etnogeneză a conferit sufletului românesc ”trăirea de-a
pururi”.
Descinderea în istorie. O încercare de interpretare
morală a ‖descălecatului‖ este o continuare a frumoasei
viziuni etnogenezice privitoare la existen a neamului românesc
i dezvoltă o idee centrală a întregului capitol: ‖Rezisten a
neamului este o consecin ă a lipirii sufletului românesc de
ve nicie i a con tiin ei că lumea aceasta nu se sfâr e te în
pragul mor ii, ci se continuă în împără ia eternă a lui
Dumnezeu‖. Ceea ce subliniază această gândire este ideea că
principiile non-materiale stau la temelia existen ei, cu
completarea că aceste principii sunt înzestrate cu un caracter
providen ial, care îndreaptă sufletul românesc spre excluderea
9
definitivă a gravită ii existen ei. Atât impregnările fericite cât

i cele dramatice ale vie ii sunt privite ca încercări sau nivele
ce trebuie depă ite cu bucurie în mar ul drept spre cucerirea
Absolutului. Interesante exemple ne oferă adop ia vremelnică a
slavismului, în cadrul căruia modul de via ă românesc,
patriarhal i simplu nu se datorează nicidecum unor
circumstan e materiale, întrucât starea de ve nicie a neamului
românesc, ca i a limbii sale, a rămas neclintită.
Un sens mai deosebit în ceea ce prive te ideea
descinderii în istorie îi revine no iunii de ”descălecat”, care nu
constituie o no iune opacă, ci una care să readucă ”lumina
Soarelui peste lucrarea ve nică a inimii credincioase”.
Semnifica ia descălecatului constă ea însă i într-o descoperire
căreia autorul îi precizează în felul următor con inutul
conceptual: ‖înnodarea eternită ii cu istoria‖ pentru a în elege
astfel că istoria însă i a ajuns a fi revelatoarea unui destin care
conduce neamul în direc ia cuceririi Absolutului. Astfel,
ajungem a ne da seama că în cauză se află diversele interven ii
euharistice ale uneia i aceleia i Providen e divine.
Este necesar, deci, să se cunoască modul în care
intervine în existen a noastră descălecatul sau de teptarea
pentru ca atunci când înnodarea eternită ii cu istoria se va
repeta să nu fim în ela i i să cădem în ispita vrăjma ului. Dar
ce însemnează să fim în ela i? Nu altceva decât ignorarea
sfin eniei vie ii euharistice. În planul divin neamul se află în
drum spre Ierusalimul ceresc cu Hristos-Domnul, iar cucerit de
certitudinea învierii, î i descoperă sim irea propriei sale
nemuriri.
Câ tigarea poporului în vederea împlinirii acestui
deziderat duhovnicesc, printr-o reaprindere sacramentală nu
poate fi decât un imperativ al vremii, autorul ni-l prezintă
împreună cu necesitatea restaurării unei culturi etnice pe care
în parte am pierdut-o cu un secol mai înainte, în vederea
10
următoarei împreunări între veac i eternitate, pregătind

neamul pentru o nouă descindere în istorie.
Satul ca mod de via ă spirituală reu e te să ne prezinte
o autentică încununare a acestei teze de o indiscutabilă
originalitate. După prezentarea numeroaselor victime ale
jafului, înstrăinării i distrugerii evidentelor documente istorice
ale vie ii i culturii neamului românesc, autorul ne atrage
aten ia că misterul existen ei noastre este a ezat în categoria
”obscurului” pe care nu-l suprimă ci îl valorifică taina însă i a
dăinuirii noastre istorice.
E drept însă i ce cuprind cuvintele ”Taina pierdută a
satului românesc” care se bazează pe ”biruin a miraculoasă a
satului asupra tuturor invadatorilor din istorie”. Autorul vrea
să spună că e taina însă i a Ortodoxiei române ti, sub purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, momentul etnogenezei tiind bine că
a coincis cu o puternică dizolvare a modului de via ă
oră enesc, survenită pe fondul marilor invazii barbare. Autorul
aduce în sprijinul aser iunilor sale originea denumirii de ”sat”,
origine determinată de modelarea în Hristos a elementului
uman natural: familia. Astfel, se continuă o pledoarie pentru
sat ca stare socială, spirituală i ca mediu uman, prin care se
pregăte te acceptarea lui ca paradis etnic românesc i se
preconizează formarea unui bastion de rezisten ă privind
a ezarea satului pe temelia cea sfântă a Căsătoriei în vederea
na terii de prunci, taina ob inerii ve niciei neamului pe
principiul na terii de prunci.
Sub semne vechi sau noi, este de ajuns să bată în el
sufletul tradi ional românesc. Numai în aceste condi ii de
luminoasă i sfântă călăuzire poporul nostru se va îndrepta,
potrivit sus inerii autorului, spre împlinirea dezideratelor
spirituale care îi stau în fa ă, recăpătându- i strălucirea unică
oferită lui de către Însu i Hristos-Domnul în etnogeneză. La
drept vorbind, este i o cale autentică prin care contribu ia
românească ortodoxă î i aduce aportul la fructificarea
11
”valorilor comune” europene, preocuparea acestei teze. În

concluzia autorului, taina satului rămâne sursa ve niciei
neamului prin păzirea sfin eniei familiei i a tradi iei sale
cre tine, ceea ce vrea să spună că pierderea orientării neamului
spre Hristos ar putea să însemneze pierderea propriului nostru
destin, care ar constitui o mare pierdere i în ce prive te
realizarea unită ii ”valorilor comune” europene.
A adar numai adevărata doctrină i trăire
duhovnicească proprie Cincizecimii pot oferi solu ii pentru
problemele vitale ale umanită ii de astăzi, întrucât neamul este
chemat să se sfin ească prin membrii săi. În Sfânta Biserică,
cum s-a dovedit acest fapt la Cincizecime, Sfântul Duh vine la
noi prin Fiul ca să ne sfin ească i să ne înduhovnicească, altfel
spus să întipărească în noi calitatea de fii ai Tatălui ceresc,
ceea ce mai înseamnă să ne introducă în ordinea Învierii,
deschizându-ne Împără ia lui Dumnezeu. În această iubire
divină care a devenit proprie unui neam cre tin, acest neam i-
a dobândit etnicitatea care, potrivit gândirii autorului: ‖este
cură ită prin atingerea de Trupul cel de via ă dătător i
spălată în Sângele Domnului, sfin ită în Duhul Sfânt i apoi
oferită Părintelui Ceresc, jertfa permanentizându-se într-o
mi care continuă de adâncire i cunoa tere i mărturisire a
Dumnezeului Celui adevărat‖.
Se cuvine a selecta din cele afirmate, mai presus de
toate, că imperativele mileniului al III-lea nu pot fi atinse în alt
fel decât prin redescoperirea vie uirii euharistice care totodată
înseamnă retrăirea în Duh autentic cre tin a valorilor
etnogenezei neamului românesc. Dacă acestui adevăr îi
corespunde o misiune, aceasta nu poate fi alta decât misiunea
Bisericii noastre în contextul european i plenar contemporan:
de a transmite acest mod de via ă tuturor celor care au nevoie
de el, subliniindu-se faptul că această misiune constituie i
singura cale de realizare a unei unită i prin ”valorile comune”
europene.
12
E vorba i de un mod de via ă în traducere sau

tălmăcire pe limba omului modern a Ortodoxiei cosmice,
anistorice i esen ial ărăne ti a românilor, care i-au păstrat
credin a ortodoxă cu sfin enie, pentru ca omul să fie restaurat
i îndumnezeit prin unirea cu Hristos liturgic i cosmic. Se
cuprinde în această aser iune concluzivă un mesaj al Părintelui
Stăniloae transmis de autor: ”Pe plan spiritual trebuie să avem
con tiin a că putem i noi da mult Europei. Ce anume?
Răsăritul a dat odinioară Cre tinismul. Să-l aducem astăzi
iară i a a cum a fost: serios, ca o legătură reală între
Dumnezeu i om”.
A spune despre acest proiect doctoral că este doar o
lucrare de o excep ională valoare nu pare a fi de ajuns. Ne
referim mai întâi la o foarte bună documentare ortodoxă i
confesională, din compartimentele teologiei spirituale
(mistice), dogmatice, morale, istorice i simbolice, tratând
probleme importante din domeniul biblic i patristic, moral,
liturgic i mistagogic, la care se adaugă o tot atât de bună
informa ie culturologică, sociologică i psihologică.
Mai presus de toate, semnifica ia deosebită a prezentei
teze doctorale constă în originalitatea ei, inspirată fiind din
opera teologică a părintelui Stăniloae, subliniind ideea
etnicită ii spirituale a neamului românesc, precum i a
actualită ii supreme a acestui adevăr, care sunt ridicate la o
înăl ime unică până în prezent, putând constitui un stindard de
biruin ă în fa a supresiunii pe care o exercită secularizarea i
globalizarea asupra neamului. La valoarea conceptuală a
proiectului, drept este să observăm cum se adaugă în
prezentare stilul luminos, academic i comprehensiv de
adevărată înăl ime cărturărească.
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

13
Introducere
Sub forma acestei căr i, intitulată Tezaurul identitar
românesc. Contribu ii teologice, apare, cu unele completări i
restructurări, ultima parte a tezei de doctorat Contribu ia
românească ortodoxă la ‖valorile comune‖ europene,
sus inută la Facultatea de Teologie ”Andrei aguna” din Sibiu,
în anul 2011 sub coordonarea fericitului întru adormire
Părintele Profesor Doctor Ilie Moldovan (18 mai 1927 - 9
februarie 2012).
Tratând despre o posibilă contribu ie românească
ortodoxă la valorile comune europene, lucrarea noastră poate
să cadă sub judecata lapidarei sentin e date, printre mul i al ii,
de fostul ambasador al Statelor Unite la Bucure ti, Nicholas F.
Taubman: ‖Nu sunte i aici ca să oferi i ceva lumii. Sunte i aici
ca să vă construi i o via ă mai bună pentru voi, pentru copiii
vo tri. Lumea are grijă singură de ea. România trebuie să aibă
grijă i să facă tot ce trebuie ca să ajungă acolo unde trebuie
să ajungă. Nu trebuie să- i facă griji pentru ce să ofere
lumii”1. Rămâne de văzut dacă investiga ia propusă de noi va fi
concluzionată în linie cu această formulă rece a politicianului
american sau poate că se va găsi un alt răspuns.
Subiectul căr ii se dovede te a fi circumscris
preocupărilor savante din aria de cercetare academică a
Părintelui Profesor Ilie Moldovan astfel încât studiile i
publica iile sale mi-au fost de mare ajutor în argumenta ia
utilizată. Pe parcursul lucrării, mai ales prin studierea
valorosului material bibliografic pus la îndemână, sub
îndrumarea şi sub conştiincioasa supraveghere a ilustrului
1
Nicholas F. Taubman, Trăi i-vă propriul vis!, interviu în Jurnalul
Na ional, 10 decembrie 2006, autor: Costin Anghel, sursa online:
http://www.jurnalul.ro/special/special/traiti-va-propriul-vis-6176.html
(accesat: 12 ianuarie 2010).
14
Profesor Universitar, am reuşit - sper - să redau în scris,

frumuse ea iubirii creştine exprimată în unele străluciri din
sinteza vie uirii române ti.
Con tiin a că rugăciunea nu poate fi suplinită de nici o
investiga ie intelectuală2, oricât de mult s-ar afirma aceasta din
urmă, este prezentă i amprentează întreaga lucrare. „Dacă eşti
teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-
te cu adevărat; şi, dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog‖ 3. Este
un deficit real al autorului lucrării de fa ă, o lipsă care nu a
putut fi rezolvată, din nefericire, până acum i care ar fi putut
pune în pericol desfă urarea în bune condi ii a subiectului
teologic ce trebuie dezbătut. Tocmai de aceea, noviciatul meu
în teologia adevărată s-a sprijinit, ca un prunc tocmai învă at
a pă i, de puterea min ii rugătoare i pururi răbdătoare a
Părintelui Profesor Ilie Moldovan, neostenitul secerător al
holdelor duhovnice ti. De-abia în prezen a Sfin iei Sale am
putut deslu i o parte din taina luminoasă a reunificării pan-
cosmice în Hristos - Dumnezeiasca Euharistie.
Preot mai înainte de orice, Sfin ia Sa mi-a întins
duhovnicescul bra ori de câte ori m-am poticnit pe parcursul
demersului de cercetare, orientând cu blânde ea dar i cu
fermitatea-i cunoscută neputincioasele mele încercări spre
lupta cea bună. Patriarhala vârstă i-a sporit puterile adăugând
peste ele duh înmiresmat de Pa te.
 Aceeași concepţie a primatului sacerdoţiului faţă de rangurile
academice și în general faţă de orice activitate și funcţie
omenească, administrativă sau de onoare, o întâlnim și la
Părintele Stăniloae, care, urcat deja pe înălţimile copleșitoare ale
2
Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie,
Ed.Humanitas, Bucure ti, 2004, p.61.
3
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune împăr it în 153 de capete, în
Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1992, p. 99.
15
înţelepciunii, dovedea cea mai adâncă smerenie, cu adevărat

filocalică, atunci când își făcea cunoscut gândul că ar fi fost mai
de folos Bisericii dacă ar fi rămas preot de parohie decât să
îmbrace roba academică: ”Fiţi tot timpul cu gândul la Hristos și
căutaţi să-I slujiţi Lui, câștigându-i pe oameni pentru credinţa în
El și pentru mântuirea lor, prin toate faptele voastre. Așa veţi
putea câștiga fericita viaţă veșnică pentru voi și pentru cei faţă
de care aveţi o mare răspundere. Aceasta este concluzia la care
am ajuns la vârsta mea, aproape de sfârșit. Eu am căutat să
slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului. Căutând să atrag la
credinţa în El pe cei ispitiţi de scrisul străin de credinţă, atât de
răspândit în timpul pe când tiparul a făcut cu putinţă înmulţirea
lui, mai ales în ultimele două-trei sute de ani și mai ales la noi,
în era comunistă. Dar mă gândesc uneori că mai mult folos aș fi
putut aduce dacă aș fi fost preot de parohie pentru a trece în
practică ceea ce am scris”4.
Era ceva în persoana i cuvântul Sfin iei Sale care într-
un mod anume reu ea să te ducă la cunoa terea artei de a
transcende timpul i să- i arate tinere ea fără bătrâne e i via a
fără de moarte. Trecutul, prezentul i viitorul deveneau una
pentru cel ce primea rugăciunea i călăuzirea Părintelui
Profesor pe drumul sensului liturgic al vie ii i al dimensiunii
sacerdotale cu care am fost înzestra i iar contradic ia dintre
timp i ve nicie dispărea odată cu în elegerea faptului că fără
Trupul i Sângele Domnului via a omului i a universului
însu i se dezintegrează. ‖Timpul liturgic e timpul actualizării.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cuvântul rostit în ziua de 22 iunie 1992
în Aula Magna a Facultă ii de Drept, cu prilejul decernării titlului de
Doctor Honoris Causa al Universită ii Bucure ti, apud Ignatie Monahul,
Cuvinte spre zidire. Din spiritualitatea filocalică a Părintelui Stăniloae,
Ed.Sfânta Mănăstire Frăsinei, 1995, pp.119-120.
16
Nu este numai unul al memoriei; e o intrare în însu i prezentul

evenimentului, în însă i realitatea comuniunii care este via a
ve nică. Când Hristos vine în Liturghie, vine cu tot ceea ce a
făcut El. Poartă în El tot ceea ce a făcut pentru noi. Devine cu
Crucea Sa, cu Învierea Sa contemporanul nostru. i vine cu tot
ceea ce ne va dărui în ve nicie. Dar nu desfiin ează
temporalitatea noastră. O umple i ne ajută să trăim în ea
ve nicia”5.
Cei trei ani de învă ătură petrecu i sub ocrotirea Sfin iei
Sale mi-au adâncit în suflet mărgăritarele Scripturii dar mai
ales ideea eviden iată de Sfin ii Părin i: „A vorbi despre
Dumnezeu este lucru mare, dar este un lucru şi mai mare a te
cură i pentru Dumnezeu‖6.
Nu se putea, prin urmare, să se treacă la tratarea
efectivă a căr ii de fa ă fără a se aduce aceste precizări pline de
curată recuno tin ă. Marcat de aceste sentimente fa ă de
Părintele meu Profesor, pot să încerc, parafrazându-l pe
Correggio7, să declar cu smerenie admirativă: ” i eu sunt
preot!”
O importantă men iune se cere efectuată mai înainte de
a începe! Ne propunem să explorăm în cadrul acestui studiu
concep ia Părin ilor Profesori Stăniloae şi Moldovan despre
originea şi identitatea primilor creştini europeni. Am specificat
"concep ia", nu "concep iile", deoarece ideile expuse de către
cei doi dascăli români se completează într-o singură teză
fundamentală. Trebuie, de asemenea, să spunem că ideile
amintite ori nu au fost privite cu aten ia cuvenită de către
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mică
Dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, Ed.Deisis, Sibiu, 2007, trad.
Maria-Cornelia Ică Jr., p.184.
6
Sf.Grigorie Teologul citat de Vladimir Lossky, Teologia mistică a
Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, 1992, trad.Pr.Vasile Răducă, p. 67.
7
După câteva ore petrecute în fa a tabloului Sfintei Cecilia, al lui Rafael,
Correggio a rostit cu admira ie: ” i eu sunt pictor!”.
17
mediul academic, sau au fost considerate "utopie politică" şi

"exagerări", care ar trebui tratate cu în elegere dat fiind faptul
că ele reprezintă, mai mult decât orice, un testament patriotic,
romantic şi transfigurator al unui "venerabil teolog
nonagenar"8. Se impune ca o necesitate absolută să verificăm
dacă afirma iile venite din partea unora sau a altora dintre
cercetători sunt adevărate sau nu. Ne vom opri şi asupra unei
valoroase lucrări de analiză, sus inută ca teză de doctorat la
Universitatea "Friedrich-Alexander" din Erlangen-Nürnberg, în
2001, de către teologul luteran Jürgen Henkel:"Îndumnezeire
şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae",
deoarece aceasta, pe de o parte, "oferă o fină şi profundă
analiză"9, iar pe de alta, sintetizează cu succes cercetările
efectuate mai înainte de ea asupra operei Părintelui Stăniloae.
Tălmăcire vie i plină de har a cuvântului Domnului:
”Dar vine ceasul şi acum este, când adevăra ii închinători se
vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de
închinători îşi doreşte” (In.4, 23), propovăduirea Părintelui
Profesor Ilie Moldovan a revărsat din bel ug lumină i
proaspătă însufle ire peste textele pe care i le înfă i am de
fiecare dată cu oarecare emo ie. Îndemnurile i corecturile pe
care lucrarea le-a primit de-a lungul timpului s-au dovedit de
cel mai mare folos în a a fel încât de ertul cel sterp de
odinioară s-a umplut de florile bine mirositoare ale cugetului
rugător ce mie îmi lipse te. Pot să afirm a adar, fără nici un fel
de patos inutil, că teza aceasta se datorează în mare parte
convorbirilor cu Sfin ia Sa. Dedic această smerită lucrare
amintirii Părintelui Profesor.
Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop
8
Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru
Stăniloae, Ed.Deisis, Sibiu, 2006, trad. Diac.Ioan I.Ică jr., p. 385.
9
Serafim, mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi
Europei Centrale şi de Nord, Cuvânt înainte, în Jürgen Henkel, Op.cit.,p.7.
18
Partea I: Contribuţia Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae şi a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan la
identificarea primilor creştini europeni
I. Explorarea concepţiei teologice

Stăniloae-Moldovan
Viziunea Părintelui Stăniloae se continuă armonios în
studiile Părintelui Moldovan, determinând o cursivitate
autentică a cercetării ini iate de către "arhiereul Ortodoxiei
româneşti"10.
Părintele Moldovan întocmeşte o exegeză riguroasă
asupra studiilor etnoteologice ale Părintelui Stăniloae, bază
care îi va servi ulterior pentru adâncirea anumitor aspecte ale
gândirii despre neam. Ceea ce se distinge deodată în sistemul
reflexiv-argumentativ al concep iei Stăniloae-Moldovan, este
ancorarea euharistică a neamului. Mai precis, acest fir roşu al
teologiei despre neam dezvoltate de cei doi cărturari români
poate fi rezumat şi argumentat din punct de vedere ortodox
prin Taina Sfintei Euharistii.
Principiul esen ial de la care pornesc cei doi postulează
că neamul este menit, încă de la apari ia lui, să se
înveşnicească în Dumnezeu, iar această chemare sfântă îşi
regăseşte forma sa absolută în rânduiala Liturghiei Ortodoxe.
Potrivit acesteia, neamul supravie uieşte transistoric prin sfin ii
şi drep ii săi în Hristos. Înveşnicirea neamului în şi prin
Biserica lui Hristos este învederată liturgic de prezen a
10
Acesta este titlul primei teme din cadrul Sesiunii interna ionale de
comunicări ştiin ifice "Dumitru Stăniloae", ale cărei studii sunt publicate în
Caietele Universită ii "Sextil Puşcariu"Braşov, an II, nr.2, vol.3,
Ed.Tipona, Braşov, 2002.
19
autentică a unei uniri nesfâşiate dintre creştinii luptători şi cei

biruitori pe Sfântul Disc, alături de Sfântul Agne , iar mai apoi
în Sfântul Potir, uni i cu Trupul şi Sângele Domnului. O
deosebită exprimare în acest sens o face, chiar cu privire la
Părintele Stăniloae, Înalt Prea Sfin ia Sa Bartolomeu,
mitropolitul Clujului: "De acum într-adevăr e cu noi. El e din
stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-
n Potir; preo ie lucrătoare şi dincolo de veac"11. Dincolo de
exprimarea poetică, în această frază se află adevărul prezen ei
neamului pe Sfântul Disc, respectiv în Sfântul Potir, în cadrul
Dumnezeieştii Liturghii, potrivit celor trei rânduieli expuse în
rugăciunea scoaterii părticelelor pentru cei adormi i: "Pentru
pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac
adormi i întru dreapta credin ă: ...ale celor dintr-o rudenie şi
ale celor dintr-o semin ie cu noi şi ale tuturor celor ce au
adormit întru nădejdea învierii şi a vie ii veşnice..."12. Practic,
în conformitate cu acest text inspirat de Duhul Sfânt, înaintea
Marelui Liturghisitor, a Domnului nostru Iisus Hristos, există
toate cele trei cercuri de rela ie, interconectate şi raportate la
Dumnezeu: primul şi cel mai mic este rudenia (neamul ca
familie), al doilea, semin ia (neamul ca popor/na iune) şi cel
de-al treilea, totalitatea celor care au adormit şi vor adormi
întru nădejdea învierii şi a vie ii de veci (adică Biserica
Ortodoxă ca neam/popor al lui Dumnezeu). Cum cele trei
cercuri sunt permanentizate nu numai ca şi continuită i
materiale, biologice sau institu ionale, ci mai ales ca existen e
duhovniceşti eterne, moduri de participare la via a
dumnezeiască, actualizată în lume prin fiecare Sfântă
Liturghie, atât Părintele Stăniloae cât şi Părintele Moldovan au
stabilit, ca intă finală a concep iei lor, inaugurarea drumului
11
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Apa cea vie a
Ortodoxiei, Ed.Renaşterea, Cluj Napoca, 2002, p.33.
12
Liturghier, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, p.114.
20
de explorare teologică a sensului şi a menirii spre care au fost

zidite.
S-a exprimat opinia că filosofii de sistem au încercat să
refacă istoria, teleologic, după chipul şi asemănarea lor: "Hegel
o hegelianiza. Comte o gândea pozitivist, Gilson şi Maritain o
interpretau ca pregătire a tomismului şi apoi, ca sporire în
câmpul acesteia, Heidegger avea să şi-o facă, aşa-zicând,
după chipul şi după asemănarea sa. Emmanuel Mounier o afla
ca devenire în conceptul personalismului"13. În lumina tuturor
acestor interpretări, neamul, ca şi omul, este dependent într-un
fel sau altul de istorie, înrobit de aceasta, după cum observă
cronicarul român Miron Costin: "Iară nu sîntu vremile supt
cârma omului, ci bietul om supt vremi"14.
În viziunea Părintelui Stăniloae, însă, omul i implicit
neamul transcend istoria; ambele existen e fiind dezlegate de
robia vremilor, la Parusie, moment spre care tind fiin ial:
"Numai în sfârşitul istoriei într-o desăvârşire a tot ce a fost şi
într-o bucurie eternă pentru tot binele făcut şi eternizat, sau
într-un chin etern de răul săvârşit se scoate crea ia din
relativismul care altfel ar rămâne etern, se pune binele ca
criteriu imuabil al faptelor noastre şi se revelează valoarea
eternă a tuturor persoanelor"15. Atunci, în fa a Dreptului
Judecător, fiecare om va fi pus în fa a împlinirii, respectiv a
denaturării de către el a idealului desăvârşirii în Hristos, de
care este responsabil fa ă de familia sa, fa ă de neamul său şi
fa ă de Sfânta Biserică: "Fiecare va fi judecat la sfârşit în fa a
tuturor, în fa a rezultatului final al istoriei. Prin aceasta se va
arăta că fiecare e chemat să lucreze binele nu numai în cercul
13
Acad.Gheorghe Vlădu escu, vicepreşedinte al Academiei Române,
Dumitru Stăniloae, orizont personalist, în Caietele Universită ii "Sextil
Puşcariu"...Op.cit., p.12.
14
Miron Costin, Letopise ul ării Moldovei, XVIII, 12.
15
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1978, vol.3, p.355.
21
închis al semenilor săi (în egoismul perechii căsătorite care a

evitat naşterea de copii, în egoismul tribului, rudelor de sânge,
etc., în egoismul neamului), ci şi pentru cauzele generale ale
omenirii...Acesta e încă un motiv pentru care urmăresc şi
sfin ii şi îngerii în mod palpitant, cum îşi duc şi sfârşesc via a
oamenii următori, rugându-se pentru ei, ajutându-i, inând
cununa lor pregătită. Dar şi cei de pe pământ avem o datorie
de a contribui la buna dezvoltare a istoriei şi dintr-o
responsabilitate pentru înaintaşii noştri, ştiind că ei vor fi
judeca i din nou, la sfârşit, pentru rezultatul la care a ajuns
istoria ca întreg"16.
Ethosul na ional (etnicitatea), în calitatea sa de formă
ideală a etnicului (neamului)17 însumează două date esen iale:
aceea de dimensiune a existen ei umane, respectiv cea de
existen ă transcendentă18. Această calitate nu sustrage sub nici
o formă etnicul sau etnicitatea revendicării lui Dumnezeu:
"Felul în care e concepută ideea că transcenden a divină îi
conferă neamului un model, în func ie de care este privită
etnicitatea, poate aduce cu sine o primejdie. Este vorba despre
căderea în ispita monismului panteist, care bântuie de la
romantism încoace. Legătura dintre Absolutul divin şi crea ie,
respectiv dintre Dumnezeu şi neam, este în eleasă în
orientarea romantică ca o lume ideală, intermediară, cu
existen ă proprie, datorită căreia universul văzut nu este decât
o răsfrângere a celui ideal. Acest platonism romantic, sus inut
adesea chiar de către unii gânditori creştini, cu neputin ă însă
de împăcat cu adevărata concep ie creştină privind crea ia ―ex
nihilo‖ constituie, fără îndoială, o reală primejdie"19.
16
Ibidem, pp.370-371.
17
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Actualitatea gândirii Părintelui Dumitru
Stăniloae cu privire la etnic şi etnicitate, în Caietele Universită ii "Sextil
Puşcariu"Braşov, an II, nr.2, vol.3, Ed.Tipona, Braşov, 2002, p.44.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p.43.
22
Părintele Moldovan se pronun ă sistematic şi

fundamentat împotriva concep iilor neo-păgâne, înlăturând
astfel - pe linia începută de Părintele Stăniloae - suspiciuni care
au planat asupra concep iei ortodoxe despre neam şi sufletul
neamului, fie din partea na ionalismului de tip filetist, fie din a
na ional-comunismului ateu şi, în fine, din partea
scepticismului contemporan "interna ionalist"20. Tot Părintelui
Moldovan i se poate atribui şi curajul de a investiga teoria
teologică a Părintelui Stăniloae despre primii europeni creştini
şi legătura acestora cu poporul român.
Ideea principală a acestui punct de vedere teologic este
aceea că românii sunt continuatorii "romanilor din afară" adică
ai protolatinită ii, identificată cu marele neam al tracilor, care a
avut ca leagăn Asia Mică şi Europa de Est.
Dar românii nu înseamnă exclusiv continuarea
biologică, logică şi firească a mătcii orientale a latinită ii, ci
mult mai mult decât atât: un neam nou întemeiat la
Cincizecime, în prima Biserică văzută. "În molecula unei
materii există deci deodată felurile de mişcări particulare ale
păr ilor componente şi felul de mişcare superior al întregului.
A apărut aci un nou principiu de unitate şi o nouă lege de
via ă. Principiul cel nou de unitate dictează legea cea mai
înaltă de via ă din noua formă de entitate. Această entitate nu
e nici numai o colec ie de păr i componente, căci atunci n-ar
exista pe deasupra lor ca o individualitate unitară cu o lege
superioară de via ă, dar nu e nici un întreg nediferen iat, ci
are caracterul unui organism, adică e şi multiplicitate dar şi
unitate...Cred că această lege generală ce stăpâneşte toate
făpturile domină şi lumea entită ilor şi a sintezelor biologic
spirituale care sunt na iunile. Neamul românesc este o sinteză
biologic spirituală a mai multor păr i care au intrat în
compozi ia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac,
20
Ibidem, pp.44-45.
23
elementul latin şi creştinismul ortodox. (Lasă că elementul

latin n-a fost chiar latin după sânge, ştiut fiind că o mare parte
din colonişti au fost aduşi din provinciile Asiei Mici). Dar este
o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de
unitate deosebit de toate păr ile componente. Legea cea mai
înaltă de via ă a neamului nostru, legea care îl exprimă ca
ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trăieşte ca
întreg, nu care e proprie vreuneia din păr ile lui.
Caracteristicile elementelor componente sunt străbătute de un
timbru nou, unitar, de timbrul individualită ii noi care este
românitatea. Deci putem spune că legea cea mai înaltă de
via ă a neamului nostru este românitatea"21.
Acest fapt este sus inut - cu oarecare rezerve - şi de
studii ale unor cercetători occidentali precum Jürgen Henkel22,
Ernst Christoph Suttner23, Fairy von Lilienfeld24 sau Friederich
Heyer, acesta din urmă afirmând cât se poate de categoric
principiul că singura na iune creştină care nu a parcurs o
preistorie păgână este poporul român25.
În elegerea originală a genezei poporului român,
propusă de concep ia Stăniloae-Moldovan, înlocuieşte astfel,
modern şi creator, vechile teorii antagonice în care se zbate
încă ştiin a noastră: latinismul şi tracismul. Actualitatea
cercetării Părintelui Moldovan se adapă din fluxul continuu al
21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Idealul na ional permanent, în Na iune
i Cre tinism, Ed.Elion, Bucureşti, 2004, pp.102-103.
22
Jürgen Henkel, Op.cit., p.391.
23
Ernst Christoph Suttner, Das religiöse Moment in seiner Bedeutung für
Gesellschaft, Nationsbildung und Kultur Sudöesteuropas, în vol.Religion
und Gesellschaft in Sudöesteuropas, Ed.Hans-Dieter Döpmann, München,
1997, pp.25- 36.
24
Fairy von Lilienfeld, Einfürung in den Gottesdienst der orthodoxen
Kirche mit besonderer Berücksichtigung des eucharistischen Gottesdienstes
(Göttliche Liturgie), în Oikonomia, Bd.2 - Heft C, Erlangen, 1979, pp.38-
39.Apud Jürgen Henkel, Op.cit., p.375.
25
Friederich Heyer (Ed.), Konfessionskunde, Berlin - NewYork, 1977, p.39.
24
gândirii transfiguratoare a Părintelui Stăniloae, statuând acelaşi

principiu de bază: "Socotim de aceea, naive toate lozincile
care cer, unele să trăim după legea elementului dacic din noi,
altele după a celui romanic, să promovăm fie substratul dacic,
fie suprastructura romană. Judecata logică şi bunul sim
comun, ca şi poruncile realită ii, cer să trăim după legea
individualită ii noastre na ionale, adică româneşte. Nu
romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde
ea, aceasta este legea cea mai înaltă prin care ne men inem şi
ne împlinim misiunea noastră. Idealul nostru, exprimat în linii
mari, este ca al oricărei entită i: să ne men inem şi să ne
desfăşurăm în toată plenitudinea însuşirile românită ii, nu ale
romanită ii noastre"26.
După cum vom vedea în cele ce urmează, cei doi
cercetători români desfăşoară în favoarea concep iei lor un
sistem de argumente care merită a fi supus din plin aten iei
noastre.
Părintele Profesor Dr. Ilie Moldovan acreditează ideea
conform căreia "romanii din afară"27 despre care este vorba în
Sfânta Scriptură (F. Ap. 2, 10) vorbeau limba pe care astăzi o
continuă poporul român, ceea ce duce la concluzia formulată şi
de către al i cercetători28, că, prin descenden ă, graiul românesc
"s-a născut creştin" şi "s-a născut la Cincizecime": "Din
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Idealul na ional permanent, în Na iune
şi Creştinism,..Op.cit., pp.103-104.
27
Aceasta este traducerea utilizată de către Părin ii Profesori Stăniloae i
Moldovan. Pentru o explica ie mai amănun ită a acestei expresii
scripturistice, vezi: Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, Ortodoxie, etnicitate,
identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a, 2012, pp.
42 – 44.
28
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa, Ed.MMB, Iaşi, p.50;
I.I.Rusu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1986; Vasile Pârvan,
Contribu ii epigrafice la istoria Creştinismului Daco-Roman, Ed.Libra,
Bucureşti, 2000, etc.
25
momentul pogorârii Duhului Sfânt în Ierusalim când strămoşii

noştri, primii converti i romani, nu din Ierusalim, nu de la
Roma ci cum spune textul din Faptele Apostolilor, între cei din
afară, deci au primit Duhul Sfânt dându-le a grăi în latina
populară, adică acea limbă pe care o continuă poporul
român...Printre aceste binecuvântate neamuri, care şi-au auzit
limba rostită în graiul Sfântului Duh se numără şi strămoşii
noştri romani. Din acel ceas al Cincizecimii s-a născut un
neam nou, pentru că apăruse în lume un grai nou, nu altul
decât <<graiul românesc>>, fără ca acest grai să le excludă
pe altele, având aceeaşi origine...Numele etnic de romanus,
din care a derivat apelativul român, a dobândit încă din
etnogeneză sensul de creştin, având menirea să-i strângă pe
to i cei de acelaşi crez şi de aceeaşi vi ă, laolaltă, descoperind
în ei unul şi acelaşi suflet, prin înrâurirea Miracolului
Euharistic sub adumbrirea căruia s-a plăsmuit"29.
Dar cine au fost aceşti "romani din afară", ce fel de
limbă vorbeau şi ce legătură au cu românii, şi mai ales cu
subiectul capitolului nostru?
Pentru a identifica un răspuns la această întrebare
generală trebuie să căutăm mai întâi a observa anumite aspecte
preliminarii.
Vasile Pârvan, în Contribu ii epigrafice la istoria
Creştinismului Daco-Roman, afirmă că, în Dacia "fuseseră
aduşi <<Romani>>din toate păr ile Imperiului, care vorbeau
un fel de latină <<literară>>, diplomatică, interna ională, cu
termeni general-latini"("De altfel şi cu o pronun are mult
superioară celei provinciale gallice, germanice, ori illyrice" -
nota 434)30.
29
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Calendarul Viu, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia,
2007, pp. 54 , 294.
30
Vasile Pârvan, Op.cit., p.117.
26
Tot legat de acest aspect, istoricul român caută să

explice motiva ia pentru care, dintre toate popoarele care au
făcut parte odinioară din Imperiul Roman, singuri românii s-au
numit pe ei înşişi cu denumirea de "romani" pe care au păstrat-
o continuu în toate epocile istorice, indiferent de celelalte
denumiri generice - corecte sau nu din punct de vedere istoric -
care li s-au dat de către străini: daci, ge i, go i, vlahi/valahi,
ungrovlahi, rusovlahi, maurovlahi, sci i, vulgari, păstori
romani, etc. Explica ia identificată de Vasile Pârvan, adoptată
de către cei mai mul i cercetători, naşte, la rândul său, o serie
de probleme ivite din însuşi textul său: " Popula ia de limba
latină, la care s-a încetă enit cuvântul basilica (românii,n.n.)
se numea pe ea însăşi cu numele de Romani.31 Nicăieri în
Imperiul Roman, după ce Caracalla a dat cetă enie tuturor
locuitorilor liberi, fără deosebire, n-a mai pus cineva vreun
pre deosebit pe titlul de civis Romanus. Dimpotrivă, tendin a
particularistă, patriotic locală - existentă încă dinainte - a
indicării provinciei ori oraşului de naştere, ca origine
na ională, s-au răspândit din ce în ce mai mult şi, înlăuntrul
Imperiului, nu s-au mai întâlnit decât <<cives>> provinciali:
civis Afer, natione Afer, Asiani, natione Bessus, Britto, natione
Campanus, (civis ori natione) Noricus....etc.,etc. Acest
fenomen cultural are loc în tot imperiul roman, şi anume până
la sfârşitul vie ii lui ca atare: până la întemeierea noilor state
na ionale pe ruinele lui. Pe Romanii cu basilica trebuie deci
să-i căutăm în altă parte, afară din Imperiu. Şi într-adevăr nu
sunt departe. Popula ia romană rămasă în Dacia traiană după
anul 270 nu se mai putea numi dacă, precum se numeau
31
Ibidem. Aici, autorul introduce o notă de subsol în care men ionează că
"dintre to i Romanii Imperiului nu s-au numit pe sine astfel, în viaţa
practică, decât Romanii din Dacia traiană, cei din Raetia şi, câtva timp
(până ce se disolvară în Slavism) un mic grup din Dalmatia, to i, iarăşi, nu
din pricina continuită ii teritoriului romanic dintre ei, ci sili i de
împrejurări identice".
27
înainte provincialii de aici: căci provincia Dacia era acum în

sudul Dunării, iar, de altă parte, existau în Carpa ii nordici
încă Daci adevăra i, liberi şi neromaniza i. Daco-romanii fură
dar sili i să se numească Romani; şi anume: din punct de
vedere juridic, cetă eni romani ei nu mai erau, căci se
lepădaseră de Imperiu, dar erau şi rămâneau <<Romani>>,
ca o nouă natio barbara! Prin urmare, nu din mândrie, ci de
nevoie, şi nu ca cetă eni romani, ci ca simpli oameni de un
anume neam, se numiră foştii provinciali ai Daciei traiane
Romani"32.
Nelămuririle care se pot naşte în mintea unui cititor cu
privire la această explica ie istorică sunt următoarele:
1. Dacă din denumirea de "Romani" nu se mai putea
trage nici un folos, mai ales în perioada de după retragerea
aureliană, ci mai mult dezavantaje, date fiind invaziile
migratorilor, de ce popula ia nord-dunăreană s-a îndârjit să-şi
păstreze numele chiar şi cu riscul de a fi confundată cu
duşmanul de moarte al migratorului?
2. Care a fost motivul pentru care românii nu au
preluat, "de nevoie", denumirea unuia dintre invadatori, aşa
cum a făcut popula ia de limbă latină cucerită de franci, de
longobarzi, de triburile slave, de germani, etc., ci au preferat să
o păstreze pe aceea de romani?
3. Faptul că existau încă în Carpa i, "Daci adevăra i,
liberi şi neromaniza i" nu îi împiedica în nici un fel pe daco-
romanii din fosta provincie romană să aleagă numele lor
originar de daci. Ce i-a determinat totuşi să nu o facă?
Simpla nevoie de a se delimita ca oameni de un anume
neam "sili i de anumite împrejurări", ca explica ie în sine, nu
poate totuşi să motiveze rezisten a pe care un neam întreg,
nicidecum fragmente izolate ale unui neam mai mare (cum a
fost cazul raetiarilor dintre care o anumită parte şi-a luat
32
Ibidem, pp.111-114.
28
numele de retoromani, denumire care nu vine direct de la

anticul Romanus33, sau al dalma ilor, care s-au slavizat
complet), a depus-o până astăzi pentru afirmarea numelui său,
"ca un fel de insulă în mijlocul altor rase"34. Mai mult decât
atât, denumirea de "romani" se deosebea de aceea de "romei"
(termenul grecesc pentru "romani") pe care şi-au luat-o mai
târziu bizantinii. Drept exemplu avem în acest sens lucrarea De
administrando imperii scrisă de împăratul Constantin VII
Porfirogenetul (913-959) în care autorul redă ca pe o
curiozitate faptul că unii dintre supuşii săi nu se numeau "οι
Ρω αιοι"(romei/bizantini) ci "οι Ρω α οι" (romani)35.
Răspunsul la cele trei întrebări expuse mai sus va putea
aduce la lumină o specificitate a poporului român care constă,
de drept, în principala sa contribu ie la valorile comune
europene. Mai înainte de a afirma care este această contribu ie
principală se cuvine totuşi să lămurim în mod corespunzător
fiecare problemă în parte.
Astfel, numele de "romani" pe care şi l-au asumat şi l-
au păstrat cu sfin enie strămoşii noştri a fost golit de con inutul
său no ional clasic, adică acela de "cetă ean roman", în sens
restrâns, sau acela de "persoană de etnie romană", în sens mai
larg (între anii 90 î.Hr. i 212 d.Hr., cu rare excep ii
individuale, cetă enia romană s-a acordat doar oamenilor liberi
din Peninsula Italică).
 Până la anul 212, în Imperiul Roman erau în vigoare Lex Iulia
de Civitate Latinis Danda, emisă de către consulul Lucius Iulius
Caesar în jurul anilor 90 î.Hr., precum și Lex Plautia Papiria (89
î.Hr.) ai cărei autori au fost tribunii plebei Plautius Silvanus și
33
Ibidem, p.115, nota 430.
34
G.Paris, Romania, I, 1872, p.1 sqq., apud Vasile Pârvan, Op.cit., pp.111-
112, nota 405.
35
De Administrando Imperii, c 29 sqq., apud Vasile Pârvan, Op.cit.,pp.111-
112, nota 405.
29
Papirius Carbo. Aceste legi acordau cetăţenia romană doar

locuitorilor liberi din Peninsula Italică. Împăratul Antoninus
Caracalla (211-217 d.Hr.), din raţiuni financiare, acordă, prin
edictul Constitutio Antoniniana din 212, cetăţenia romană
tuturor oamenilor liberi din imperiu, supunându-i, prin aceasta,
la impozitul de cinci procente pe succesiune36. Asta presupune
că o parte însemnată a strămoșilor noștri nu a beneficiat sau a
beneficiat prea puţin timp de efectele cetăţeniei romane.
Această eliminare a în elesului consacrat prin dreptul
roman a survenit natural, întrucât cetă enia romană a
reprezentat un titlu ob inut tardiv, prea general i de prea scurtă
durată pentru a se imprima atât de adânc în conştiin a neamului
iar pe de altă parte, majoritatea strămoşilor noştri nu erau "de
etnie romană", adică nu proveneau din Peninsula Italică.
 Împăraţii Domiţian, Nerva și Traian au depus eforturi pentru a
stopa depopularea Italiei care atrăgea inevitabil regresul
economic. Astfel, dacă Domiţian (81-96 d.Hr.) a interzis
plantarea viţei de vie în provincii, pentru a oferi exclusiv
italienilor acest drept37, dacă Nerva (96-98 d.Hr.) a oferit
terenuri agricole în Italia cetăţenilor romani din păturile sociale
mai sărace38, Traian (98-117 d.Hr.) a obligat senatorii să își
cumpere proprietăţi în Italia și a acordat diferite avantaje fiscale
proprietarilor de pământ din Peninsulă39. Mai presus de aceste
măsuri economice și administrative, Traian a emis un decret
36
Emil Molcu , Dan Oancea, Drept Roman, Casa de Editură i Presă
” ansa”, Bucure ti, 1993, p.90.
37
Mikhail Ivanovich Rostovtzeff, The Social and Economic History of The
Roman Empire, Ed. Biblo & Tannen Publishers, New York, 1963, p. 311.
38
Ibidem.
39
Ibidem.
30
care interzicea emigrarea cetăţenilor romani din Peninsula

Italică și întrebuinţarea în scopuri de colonizare a populaţiei din
Italia40. ”În sensul acesta trebuie să se interpreteze pasajul din
Historia Augusta, un izvor istoric roman, în care ni se spune că
împăratul Antoninus Pius a purtat de grijă Spaniei, colonizând-
o cu oameni din Italia ”împotriva preceptelor lui Traian”
(”contra Traiani praecepta”)41.
Aflăm un posibil indiciu în actul martiric al preotului
daco-roman Montanus, martirizat la 26 martie 30442 împreună
cu so ia sa Maxima. Mai înainte de a fi executat prin înecare,
de către solda ii guvernatorului Probus43, Sfântul Sfin it
Mucenic Montanus a înăl at o rugăciune şi a rostit şi o profe ie
despre poporul creştin care trăia şi încă trăieşte pe malurile
Dunării: "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru
mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi
Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Creşte Doamne şi
apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum
şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii min ii văd, Doamne,
cum în această latură de pământ se ridică un popor nou care -
in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum per basilicas -
cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană."44
40
Ibidem.
41
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol.1,
Ed. tiin ifică, Bucure ti, 1974, p.83.
42
Martyrologium Hieronimianum,ed.J.B.de Rossi - L.Duchesne,t.II, 1, pp.
36, 59, în Acta Sanctorum, t.II, pars prior, Bruxelles, 1894.
43
Actul martiric în varianta completă se găseşte în lucrarea Pr. Prof. Dr.
Nicolae M. Popescu, Preo i de mir adormi i în Domnul, Bucureşti, 1942,
pp.6-10.
44
Actele martirice, PSB, vol.11, Ed. IBMBOR, Bucureşti,1982, trad. Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, pp.188-189.
31
Expresia "lingua romana"45 utilizată de Sfântul

Montanus în ultima sa rugăciune este deosebită fa ă de
termenul "lingua latina", formulă oficială prin care era şi este
încă descris graiul romanilor. Astfel, putem să extragem ideea
că, prin termenul de "lingua romana", Sfântul Montanus nu se
referea la limba vorbită de către romanii politeişti, ci la un cu
totul alt grai, deosebit de latină. După opinia noastră, în acest
caz este vorba despre o limbă specială, grefată pe fondul
general al latinei vulgare orientale.
"Joseph Vendryes defineşte limba specială ca pe o
variantă a limbii comune folosită de un anumit grup de
indivizi, deosebi i de masa vorbitorilor prin circumstan e
speciale. Numită şi "limbă de grup", ea constă în adaptarea
limbii uzuale, la specificul acestuia, începând cu crearea unor
termeni tehnici specifici şi continuând cu folosirea unor
sintagme şi construc ii morfosintactice care ajung să atingă,
practic, toate aspectele limbii"46. Preluând defini ia sus
amintită, ne raportăm la scrierile vechi creştine care aduc
argumente referitoare la faptul că membrii primelor comunită i
care purtau numele lui Hristos din Imperiul Roman se
considerau un neam nou47, al treilea neam (tertium gens)48
care, primind Sfântul Botez, a devenit propovăduitor al unui alt
sistem de via ă, bazat pe poruncile Mântuitorului transmise de
către Apostoli şi de către urmaşii acestora până la sfârşitul
veacurilor, potrivit poruncii (Mat.28, 19-20).
Astfel, Epistola lui Barnaba, redactată la sfârşitul
secolului I, specifică: "Pentru că înnoindu-ne pe noi, prin
45
Ibidem, p.189.
46
Gheorghe Bârlea, Introducere în studiul latinei creştine, Ed."Grai şi
Suflet- Cultura Na ională", Bucureşti, 2000, p.15.
47
Aristides, Apologia, 16, apud Gheorghe Bârlea,Op.cit., p.16.
48
Tertullian, Ad nationes,1,8; Clement Alexandrinul, Pedagogul, 6,5,41;
Pseudo-Cyprianus, De Pascha Computus, 17, apud Gheorghe
Bârlea,Op.cit., p.18.
32
iertarea păcatelor, ne-a dat alt chip, să avem suflet de copil,

ca şi cum ne-ar fi făcut din nou....Vezi, dar, noi am fost crea i
din nou, precum zice iarăşi în alt profet:<<Iată, zice Domnul,
voi scoate din ei>>, adică din cei pe care Duhul Domnului îi
văzuse mai dinainte, <<inimile de piatră şi voi pune inimi de
carne>> (Iez.11, 19; 36, 26), pentru că El avea să se arate în
trup şi să locuiască printre noi"49. Că la început creştinii s-au
definit ca un neam nou, separat de toate celelalte de pe pământ,
o dovedesc până şi scrierile autorilor străini de Creştinism.
Iosif Flavius, de exemplu, supranumit "Herodot al evreilor",
care a trăit în secolul I, în istoriile sale, mai precis în cartea
"Antichită i iudaice" descrie momentul apari iei lui Iisus
Hristos în via a poporului evreu, făcând o referire clară nu la
religia, credin a, secta, eresul, adunarea, etc. ci - stricto sensu -
la "poporul creştinilor":
"În vremea aceea a trăit Iisus, un om în elept, dacă
poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare
minuni şi învă ătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle
adevărul. A atras de partea Lui o mul ime de iudei, dar şi o
mul ime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus,
datorită acuza iilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a
intuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce L-au îndrăgit
de la început. Căci li S-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum
au prezis profe ii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de
alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul
creştinilor, care îşi trage numele de la Dânsul"50.
Dacă primii creştini europeni aveau conştiin a unui
neam nou, cu siguran ă ei o aveau şi pe aceea a unui nou grai,
49
Scrierile Părin ilor Apostolici, PSB, vol.1, Ed.IBMBOR, Bucureşti,
1979, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, p.121.
50
Flavius Josephus, Antichită i Iudaice, vol.II, căr ile XI-XX ( De la
refacerea templului până la răscoala împotriva lui Nero), cartea XVIII,
cap.III, par.3, Ed.Hasefer, Bucureşti, 2001, trad. Ion Acsan, p.446.
33
altoit pe limba greacă sau pe latina populară din pars orientis,

în raport dar nu totuna cu aceste limbi utilizate la scară largă în
Orient, unde a apărut şi s-a dezvoltat încă din stadiul său
incipient credin a noastră. Fericitul Augustin avea să constate
aşadar, în Comentariile sale la Psalmi că membrii Bisericii
"habent enim linguam suam, qua utantur..."51 adică " au o
limbă proprie, de care să se folosească". Lactantius atribuie
acestei noi limbi, accesibilitatea şi simplitatea (communis ac
simplex sermo)52, iar Sfântul Ciprian, un profund caracter
mistic şi mistagogic, în eleasă doar de către credincioşi
(mystica et praeparata solis fidelibus)53. Termenul folosit de
către cercetători cu privire la limba creştinilor este general
acceptat ca fiind "latina creştină", confuzie deliberată între
"lingua latina" şi "lingua romana", sub explicabila influen ă de
veacuri a ideologiei romano-catolice.
Noi considerăm mai potrivită denumirea de "lingua
romana", deoarece aceasta din urmă surprinde mai precis
realitatea faptelor. Pentru a în elege mai bine aceste aspecte am
întrebuin at periodizarea standard a limbii latine după cum
urmează: perioada preclasică (sfârşitul secolului III î.Hr. -
mijlocul secolului I î.Hr.), latina clasică (mijlocul secolului I
î.Hr.-anul 14 d.Hr.), latina vulgară (sfârşitul secolului III î.Hr. -
sec. VI d.Hr.).
 Prof. Dr. Gheorghe Bârlea dă această perioadă pentru latina
vulgară utilizând argumentul logic, conform căruia despre
apariţia "limbii populare" se poate vorbi odată cu apariţia
normelor de limbă scrisă (sf. sec. III î.Hr.) iar încetarea latinei
51
Fer. Augustin, Ennarationes in psalmos, 93,3; apud Gheoghe Bârlea,
Op.cit., p.35.
52
Lactantius, Institu iile Divine, cartea V, cap.I, (1), Ed."Învierea",
Timişoara,2004, trad.Petru Pistol, p.211.
53
Apud Gheorghe Bârlea, Op.cit.,p.31.
34
vulgare survine odată cu sfârşitul unităţii latine ( sf. sec. VI

d.Hr.)54. Această periodizare o vom folosi şi noi, deşi,
cercetătorii au stabilit, în mod convenţional, durata latinei
populare între mijlocul sec. I d.Hr. şi sec. VII d.Hr.
 Despre adevărul apariţiei unei limbi de grup adică a unei limbi
speciale în cadrul comunităţii creştine, vorbesc unii dintre cei
mai cunoscuţi cercetători în domeniul lingvisticii: Einar
Löfstedt, precursor al Şcolii de la Nijmegen, Joseph Schrijnen,
conducătorul catedrei de lingvistică generală şi limba latină de la
Universitatea din Nijmegen (Suedia), Christine Mohrmann,
Alber Blaize, ş.a. De la noi, Prof. Dr. Gheorghe Bârlea, pe care
autorul prezentei lucrări, ca absolvent al Modulului Jean Monet
- Le dialogue entre les cultures et l'identité européenne - seria I
- anul universitar 2007 - 2008 (organizat de Comunitatea
Europeană prin Agenţia Executivă pentru educaţie, audiovizual
şi cultură), a avut onoarea să-l audieze la Universitatea
"Ovidius" din Constanţa, preia principiile Şcolii de la Nijmegen
şi susţine ideea că "latina creştină" constituie o limbă specială.
Cu privire la "lingua romana", în în elesul dat de către
Sfântul Montanus, anume acela de "limbă creştină", aceasta
poate fi stabilită ca limbă specială, ca o revolu ie lingvistică
formată drept limbă de grup a creştinilor în cadrul latinei
populare din Orient începând cu prima jumătate a secolului I
d.Hr., respectiv cu convertirea primilor "epidimountes romei",
la Pogorârea Duhului Sfânt. În accep iunea noastră, primii
creştini europeni, fiind numi i de altfel "romanii cei din afară",
au folosit latina orientală până la Rusalii, iar din momentul
primirii Botezului, au pus bazele "limbii noi a creştinilor"
adică a "limbii romane" la care face referire profe ia Sfântului
54
Gheorghe Bârlea, Op.cit.,p.86.
35
Montanus, limbă ce s-a dezvoltat încetul cu încetul, pe

parcursul sutelor de ani, în paralel dar fără să se confunde cu
”latina cre tină” papală de mai târziu, ori cu celelalte varia ii
ale limbii latine: latina postclasică (14 d.Hr. -200 d.Hr.), latina
târzie (200 d.Hr. - 800 d.Hr.), latina medievală (sec. VIII - XV
d.Hr.) şi neolatina (sec. XVI-XIX d.Hr.)55. ‖La apari ia
Evangheliei pe teritoriul de formare a poporului român,
mesajul cre tin a trebuit să se servească de limba i cultura
localnicilor. Este vorba de primirea Cre tinismului în latina
populară orientală, vorbită în regiunile dunărene, din care s-a
dezvoltat apoi limba română”56.
Deci, limba cre tinilor sau limba romană este acea
limbă specială, născută din latina populară vorbită în Pars
Orientis. Dovada specificită ii i a unicită ii acestei limbi
speciale, pe care astăzi o mai vorbesc doar românii, constă,
printre altele, în diferen a netă fa ă de terminologia cre tină
apuseană: ‖Probele lingvistice care reflectă no iunile de bază
ale credin ei cre tine la români pledează, a a cum era firesc,
pentru răspândirea Cre tinismului la strămo ii no tri în limba
vorbită de romanitatea dunăreană. Faptul însă că mul i din
ace ti termeni sunt proprii limbii române i nu s-au impus în
latina din Biserica apuseană sau în celelalte limbi romanice,
tot apusene i ele, a determinat pe mul i speciali ti să
considere că argumentul lingvistic nu pledează pentru
încre tinarea strămo ilor no tri prin misionari oficiali veni i
din Apus. În cazul unor misionari trimi i de Roma sau
apar inând sferei de influen ă a acestui mare i vechi centru
cre tin, ar fi fost normal, ca ni te vorbitori de limbă latină ce
eram, să fie introdu i i la noi termenii cre tini ce se bucurau
de circula ie în Apus. În terminologia cre tină de bază, nouă
55
Ibidem, p.27.
56
Pr. Dr. Mircea Basarab, Evanghelie i cultură la români, în BOR, nr. 1-3,
Bucure ti, 1992, p. 49.
36
ne lipsesc însă termeni ca: Deus (Dumnezeu), creator mundi

(făcătorul lumii), ecclesia (biserică), fides (credin ă), oratio
(rugăciune), incarnatio (întrupare), assumptio (înăl are),
redemptio (răscumpărare), resurrectio (înviere), remissio
(iertare), regnum Dei (împără ia lui Dumnezeu), specifici
pentru terminologia de bază apuseană i pentru care noi avem
(…) al i termeni tot de origine latină”57.
La momentul colonizării păr ii din Dacia pe care Traian
a reuşit să o cucerească, "epidimountes romei", colonişti
vorbitori ai latinei vulgare orientale, printre care se vor fi aflat
şi dintre cei care, cu aproape 60 de ani mai înainte primiseră
Taina Sfântului Botez, integra i în comunitatea de "lingua
romana", au fost aduşi ex toto orbe Romano în vederea
exploatării bogatelor zăcăminte din mun ii Carpa i.
" A fost, desigur, în urma exploatării minelor din
Transilvania, care au adus imperiului un însemnat spor
monetar, un adevărat <<gold rush>> către noile cetă i, o
emigra ie aşa de numeroasă încât Adrian58, care se gândea la
un moment dat să evacueze acest post înaintat al stăpânirii
romane, pentru motive strategice,a trebuit să renun e la acest
proces, spre a nu lăsa în voia barbarilor marele număr de
colonişti care se stabiliseră acolo, din timpul domniei
predecesorului său"59.
Desigur că, în selectarea coloniştilor, Traian s-a
orientat în primul rând la provinciile învecinate, Moesia,
Tracia, Macedonia i Illyria despre care ştim deja că erau
locuite de importante popula ii traco-geto-dacice încă de
dinainte de cucerirea regatului dac, deci o punte de legătură
57
Ibidem, p.50.
58
Adrian (117-138) era fiul adoptiv şi urmaşul lui Traian (98-117).
59
Gheorghe I.Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: Poporul Român,
Ed.Corint, Bucureşti, 2000, p.71.
37
foarte utilă cu popula ia de la nord de Dunăre, care era

"îndărătnică în răscoală"60.
"....Sub domnia lui Augustus, 50.000 de ge i sau daci
au trecut Dunărea şi Strabon îi regăsea pe urmaşii lor în
Tracia. Sub aceea a lui Vespasian 100.000 de transdanubieni
au fost stabili i pe malul drept al fluviului, prin grija
guvernatorului Moesiei, energicul Tiberius Plautius Silvanus.
Cuceririle lui Traian trebuiau să provoace dimpotrivă un
reflux către Nord"61.
În secolul I, mai înainte de cucerirea regatului dac,
însemnate popula ii traco-geto-dacice ocupau provinciile
romane sud-dunărene, cumva suprapuse peste Tracia antică.
Ele se aflau în legătură cu alte neamuri din familia tracilor
(bessii, mysii, etc.) formând o unitate de limbă şi obiceiuri cu
acestea şi au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Pavel în
cea de-a doua sa călătorie misionară. Provincia romană
Macedonia şi o bună parte a Peninsulei Elene, păr i ale Traciei
antice, la acea vreme "erau latinizate, sau măcar bilingve,
latina fiind vorbită şi scrisă aici nu mai pu in decât greaca"62.
Aşezările mari ale acestei provincii, pe care Sfântul Apostol
Pavel, în urma vedeniei cu bărbatul macedonean (F.Ap.16, 9-
10), le-a vizitat, erau Filipi, Tesalonic şi Bereea. Cetatea
Bereea, Veria de astăzi, important centru al aromânilor, era
locuită de către tribul tracic al bessilor, poate mai precis al
besso-dacilor, care convie uia paşnic cu grecii şi romanii63.
Despre creştinii din Bereea şi despre dragostea pe care
o arată fa ă de credin a în Hristos, Faptele Sfin ilor Apostoli
men ionează: "Şi aceştia erau mai buni la suflet decât cei din
60
Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; apud Gheorghe I.Brătianu, O
enigmă şi un miracol...Op.cit., p.125.
61
Gheorghe I.Brătianu, Op.cit., pp.76-77.
62
Ibidem, p.78.
63
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, De ce suntem ortodocşi, în rev. Teologie
şi Via ă, Iaşi, nr.4-8, 1991, pp.15-27.
38
Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate

zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa. Au crezut mul i
dintre ei şi dintre femeile de cinste ale elinilor, şi dintre
bărba i nu pu ini" (F.Ap.17,10-12).
Preluând o parte dintre teoriile savantului austriac
Wilhelm Tomaschek, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
sus ine că bessii sau bi ii, "fra i de neam şi de cultură ai
dacilor nordici"64, erau străvechiul neam romanic din care s-a
născut Eneas:
"Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub
numele de Bi i. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond,
un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui
Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de greci, se
duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre
romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei
rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din
sudul Dunării vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în
Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut"65.
Întrucât bessii erau cunoscu i în antichitate ca mineri
pricepu i la extragerea aurului66, iar interesul constant al
împăra ilor a fost acela de a valorifica resursele miniere ale
spa iului carpatic67, circumstan a i-a transformat în colonişti
ideali, alături de celelalte popula ii, mai ales că erau din
acelaşi neam cu dacii68 şi, prin legăturile strânse pe care le
aveau cu popula ia băştinaşă încă de dinainte de invazia lui
Traian, puteau intermedia între preten ia de autoritate a
64
Vasile Pârvan, Op.cit.,p.135.
65
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Na iune şi Creştinism...Op.cit, p.3.
66
Mommsen, Goldbarren aus Sirmium, în Zeitschrift für Numismatik,
XVI,1888, p.356, apud Vasile Pârvan, Op.cit, p.181, nota 738.
67
Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria Românilor din cele mai
vechi timpuri până astăzi, Ed.Albatros, Bucureşti, 1971, p.119.
68
Ibidem, pp. 94-95.
39
romanilor şi resentimentele violente ale dacilor din vechiul

regat, nu de pu ine ori înso ite de răscoale69.
Astfel, cel pu in primul val de "epidimountes romei"
aduşi în Dacia, imediat după cucerire, au fost besso-dacii de la
sud de Dunăre, dintre care o importantă parte erau deja
creştini, urma i apoi de un flux important de colonişti aduşi din
Asia Mică70. Romanitatea popula iei de la nord de Dunăre era
una şi aceeaşi cu a popula iei surori de pe malul drept al
fluviului: străvechiul vad din care Eneas făcea parte. Acest
fapt, dacă este sus inut îndeajuns de bine cu argumente de către
cercetătorii interesa i de verificarea şi valorificarea acestei idei,
poate să ducă la înlocuirea termenului de "romanizare" de care
s-a abuzat, de altfel, atât de mult în ultimele secole, cu acela de
"romanitate", mult mai adecvat realită ii.
Există o seamă de izvoare literare care certifică o
intensă via ă creştină a besso-dacilor şi mai ales faptul că
aceştia practicau cultul divin în limba proprie. Un astfel de
document, din secolul al VI-lea, tratează despre via a Sfântului
Teodosie cel Mare, iar pasajul care ne interesează este
construirea de către Sfântul Teodosie (+529) a unei mănăstiri
în apropierea Mării Moarte, pe malul estic al Iordanului.
Autorul scrierii men ionează că în incinta mănăstirii existau
patru biserici: una unde se slujea în limba greacă, în alta se
oficia în limba armeană, una pentru aliena i şi, în fine, una
pentru monahii besso-daco-romani care se nevoiau în pustia
69
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bessi în Mănăstirile din Orient, în BOR,
nr. 5-6, 1976, p.588.
70
Traci, iliri, dalma i,panoni, răsăriteni vorbitori de limbă latină, pu ini
greci, sau alte neamuri vorbind greaca; despre colonişti aduşi din Italia nu
poate fi vorba; cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria
Românilor din cele mai vechi timpuri…Op.cit., pp.96-97, 141.
40
Iordanului71, fraza exactă fiind:"alta în care neamul bessilor

înăl a rugăciuni Celui Preaînalt în limba lor na ională"72.
Părintele Dumitru Stăniloae atestă pe baza altor surse
documentare, faptul că, în afară de biserica ridicată pentru ei
de către Sfântul Teodosie, beso-dacii mai de ineau şi alte
lăcaşuri sfinte în Orient : "În descrierea unei călătorii la
Muntele Sinai (ce datează poate dinainte de via a Sfântului
Teodosie) se spune despre trei egumeni că vorbeau în acea
mănăstire: latina, greaca, siriaca, egipteana şi besa (Antonini
Placentini itinerarium, cap. 37 1; P.L. LXXVII, 911-912). A se
observa distinc ia ce se face între latină si besă. În <<Pratum
spirituale>> (Limonariu), scris de Ioan Moscu, trăitor în a
doua jumătate a sec. VI şi prima jumătate a sec. VII, autorul
spune că în Palestina existau două mănăstiri apropiate cu
numele de Soubiba, una de limbă besă şi una de limbă siriacă
(P.B. 87,3; col. 3025 B). În via a Sfântului Sava cel Sfin it se
vorbeşte despre mai multe mănăstiri bese în Palestina"73.
Tot el combate părerea editorului lucrării lui Placentin,
care presupunea nejustificat că în loc de besi trebuie să
în elegem perşi: "Editorul Itinerariului lui Antonin Placentin
spune ca în loc de besi trebui citit perşi, căci besii erau atunci
<<un popor mic din Tracia>> (nota în P.L. cit.). Dar nici un
editor al celorlalte texte amintite n-a mai contestat că în ele
este vorba de besi, ci, dimpotrivă, au confirmat acest lucru. Iar
poporul beso-trac nu era deloc mic. El se întindea din nordul
Carpa ilor până la sud de Pind, aproape de Teba si de Atena,
ba chiar şi dincolo de Bosfor, în Bitinia Asiei Mici. W.
Tomaschek dă numeroase inscrip ii traco-besice în care sunt
71
Pr.Prof.Dr.Ştefan Alexe, Sfântul Niceta Remesianul, în Sfin i Români şi
apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1987, p.211, nota
10.
72
Vita S.Theodosii Coenobiarchae, IX, 37; PG, CXIV, 505 BC.
73
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Bessi...,Op.cit, pp. 587-589.
41
prezentate numele de Bitius, Bitii, care nu pot fi decât o altă

formă pentru besi, bisi. El men ionează şi localitatea Dacki-
buzi din Bitinia de dincolo de Bosfor (Uber Brumaria und
Rosalia, nebst Bemerkungen über den Bessischen Volkstamm,
în <<Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der
Wissenschaften>>, vol. LV, Heft I bis III, Dien 1867, passim;
şi Holl, op. cit., p. 243)‖74.
În aceeaşi lucrare, academicianul român consideră că
există o legătură între momentul ctitoririi bisericii
străromânilor de către Sfântul Teodosie (476) şi ocuparea
tronului imperial de către dinastia tracă, al cărei întemeietor a
fost Leon I Tracul sau Besul (457- 474): "La un moment dat
numărul ostaşilor traci în armata romana era de 200.000. În
calitatea aceasta ei umblau prin tot Imperiul, deci şi prin
Locurile Sfinte din Orient şi aveau autoritatea să impună
limba lor, când se aşezau în ele. Împăratul Justinian laudă în
mod special vitejia militară a tracilor într-o novelă din 535. La
457 pe tronul imperial din Bizan urcă Leo Tracul, numit şi
Besul. La 492 si 522, împăratul Anastasie salvează Imperiul de
rebelii isaurieni şi de perşi, prin armatele de sci i (nume
derivat din limba tracă, după Tomaschek) şi de besi (după
istoricul Malala la Tomaschek, op. cit., p. 399). Cum nu s-ar fi
putut afla deci ei în mănăstirile din Orient? În ce prive te
râvna lor religioasă, ea e recunoscută şi de către Tomaschek
(op. cit., p. 391)"75.
Neobosit cercetător al trecutului nostru na ional şi
religios, Părintele Stăniloae mai adaugă argumente, din
izvoarele literare76, ce ne ajută să în elegem comuniunea
deplină a na iunilor în Ortodoxia primului mileniu, dar şi faptul
74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
Mansi, Concil.Coll., Ampl.,V, p.907; Cf. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,
Na iune şi Creştinism, Op.cit., p.213.
42
că românii din acele vremuri aveau un cult bisericesc în limba

lor77:"În memoriile înaintate la anul 553 împăratului Justinian
şi patriarhului Mina de egumenii mănăstirilor din
Constantinopol şi din alte păr i ale Imperiului este semnat şi
egumenul unei mănăstiri a beso-tracilor din Constantinopol,
ca şi al unei mănăstiri care se numeşte Basian şi al altei
mănăstiri a Sfântului Basa, care probabil este una cu Besia şi
cu Besa"78.
 Documentele analizate de Părintele Stăniloae aparţin secolului
al VI-lea, motiv care ne îndreptăţeşte să numim fără nici o
oprelişte "români" pe acei strămoşi ai noştri la care izvoarele
respective fac referire. Unii cercetători se referă la românii de
dinainte de invazia slavă cu titulatura de "străromâni" sau
"protoromâni"79. Ştim că istoricii nepărtinitori declară unanim
naşterea poporului român în secolele II-III (perioada 106-
274/275), etnogeneza noastră - văzută în sensul ei strict - fiind
încheiată la venirea migratorilor. Contribuţie la forma sa
definitivă au adus şi migratorii, în special slavii, de la care
moştenim aproximativ 16,41 % din lexic, cele mai multe din
cuvintele de origine slavă fiind folosite rar, fără să formeze
familii de cuvinte, ceea ce înseamnă, pentru istorici şi filologi, că
influenţa civilizaţiei slavilor, marcată în principal prin limbă, nu
77
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în
concep ia ortodoxă, în Ortodoxia, nr.2, 1977, pp.144-145. A se vedea
întregul studiu în rev.cit., pp.143-152.
78
Ibidem.
79
A se vedea: Al.Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în sec.al
XVII-lea, Ed.Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; Dr. Nestor
Vornicescu, mitropolitul Olteniei, Aethicus Histricus, Ed.Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986; Idem, coordonator al vol. Sfin i Români şi
Apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1987.
43
a putut înlătura caracterul roman şi creştin al populaţiei

autohtone. De aici se deduce iarăşi că în momentul intrării
slavilor (sec. VI), identitatea noastră etnică era deja cristalizată80.
Putem pomeni, ca un supliment necesar la afirma ia
Părintelui, realitatea conform căreia o serie întreagă de
împăra i originari din spa iul tracic sud-dunărean - dintre care
Sfântul Constantin cel Mare, născut la Naissus în Dacia
Mediterranea81 şi Justinian I (527-565), născut la Tauresium, în
Dardania 82, sunt figurile cele mai cunoscute - au manifestat un
interes deosebit la hotarul danubian, datorită importan ei
strategice a zonei, pe de o parte, dar şi ataşamentului fa ă de
locurile natale, pe de alta.
Incursiunile militare la nordul Dunării, întreprinse atât
de Constantin cel Mare cât şi de Justinian - ca să utilizăm
acelaşi exemplu - dovedesc, pe lângă necesitatea de a stopa
triburile migratoare şi o nostalgie sau o preten ie, mai mult
decât politică, cu privire la "Dacia de dincolo" (în panegiricul
lui Constantius Chlorus (m.296), retorul Eumenius pomeneşte
despre "Dacia restituta")83 aşa cum o numeşte Novela XI84.
Pe temeiul ultimului document men ionat, promulgat la 14
aprilie 535, s-a înfiin at Arhiepiscopia Justiniana Prima, în
cetatea cu acelaşi nume, zidită de Justinian în apropierea
locului său de naştere, având sub jurisdic ie dioceza Dacia şi
80
vechi timpuri…Op.cit., pp.131-135; 180-187.
81
Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Ed.Ştiin ifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.27.
82
Pr. Conf. Dr. Alexandru Ioni ă, Din trecutul Bisericii şi patriei noastre,
Ed. Ex Ponto, Constan a, 2001, p.10.
83
N.Bănescu, Bizan ul şi Romanitatea de la Dunărea de Jos - discurs rostit
la 25 mai 1938 în cadrul şedin ei solemne a Academiei Române,
Ed.Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1938, pp.15-16.
84
Pr. Conf. Dr. Alexandru Ioni ă,Op.cit., p.11.
44
fiind, până la distrugerea sa de către slavo-avari, unul dintre

cele mai importante centre ale Imperiului.
 Ne referim la Dacia sud-dunăreană, care a fost ridicată la rang
de dioceză prin reforma administrativ-teritorială a împăraţilor
Diocleţian şi Constantin cel Mare. Această dioceză cuprindea
provinciile: Dacia Mediterranea, Moesia Prima (Superior),
Praevalitana, Dardania şi Dacia Ripensis. Alături de fosta Dacie
traiană și de dioceza Tracia, ce includea regiunile: Scythia,
Tracia, Moesia Secunda (Inferior), Rhodope, Haemimontium şi
Europa, dioceza Dacia a fost spaţiu de formare a poporului
român. Spre documentare am utilizat lista unităţilor
administrative ale Imperiului Roman în jurul anului 39585.
Din textul Novelei XI se distinge reglementarea cu
privire la stema Justinianei Prima: "Din partea dreaptă, în
prima diviziune scut roşu în mijlocul căruia sunt văzute
turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune scut
ceresc86 cu semnele tribului burilor87, ale căror două laturi
sunt albe, iar mijlocul auriu"88.
 Aceleaşi culori, precum şi aceeaşi dispunere a lor: roşu, galben şi
albastru, ne îndeamnă să privim cu o mai mare atenţie spre
originile străvechi ale tricolorului românesc. De remarcat este că
"Dacia de dincolo", adică spaţiul de la nord de Dunăre, ocupat
pe atunci de barbari, nu a fost uitat nici la trei secole de la
evacuarea sa de către Imperiu, heraldica sa fiind preţuită de
85
William R. Shepherd, în Historical Atlas, Ed. Henry Holt and Company,
New York, 1923, pp.42-43. Vezi anexa.
86
De culoarea cerului; albastru.
87
Trib dacic important, care ocupa zona Olteniei, Banatul şi zona
transilvană dintre Carpa ii Occidentali şi cei Meridionali.
88
Pr. Conf. Dr. Alexandru Ioni ă, Op.cit., p.10.
45
împăraţii dunăreni. Faptul că Justinian I stabileşte pentru

cetatea sa de suflet, care era capitala diocezei Dacia, tricolorul ca
semn distinctiv, explicând simbolismul "dacic"- la acea vreme
deja străromân - al fiecărei culori şi steme în parte, ne întăreşte
în convingerea continuităţii neamului nostru pe ambele maluri
ale Dunării89.
Vasile Pârvan, care sus ine că romanitatea noastră este
strâns legată de ocupa ia agrară pe care strămoşii o posedau90,
ea fiind un efort esen ial şi exclusiv al civiliza iei de plugari
dunăreni, manifestă o părere diferită fa ă de concep ia supusă
analizei noastre: "Romanismul actual de la Dunăre nu purcede
nici de la păstorii şi lucrătorii de mine iliri, nici de la păstorii
şi lucrătorii de mine traci. El descinde de-a dreptul din
plugarii danubieni, de la frontierele occidentale ale Pannoniei
Superioare (...) până la gurile Dunării"91.
În ciuda tuturor dovezilor prezentate, cunoscutul savant
nu reuşeşte să explice, totuşi, cu argumente îndeajuns de
satisfăcătoare, care este justificarea pentru care celelalte
civiliza ii agrare dunărene importante, Dalmatia, Moesia şi
Pannonia, mai vechi provincii, nu au reuşit să-şi păstreze
romanitatea, ci s-au dizolvat în timpul migra iilor slavă,
maghiară şi germană, pe când Dacia lui Decebal, chiar pe
cuprinsul dintre frontierele regatului vechi, inclusiv cu partea
care nu a fost niciodată cucerită, "a rămas o insulă, foarte
mare, dar foarte depărtată de marea masă a rudelor sale"92.
89
Marius Bizera, Tricolorul românesc peste veacuri, în Magazin Istoric,
nr.9, 1970, pp.50-51.
90
Vasile Pârvan, Dacia, Editura Ştiin ifică, Bucureşti, 1967, trad. Radu
Vulpe, p.155.
91
Ibidem,p.156.
92
Ibidem.
46
Idei ale sale, cu care suntem de acord, sunt acelea că

Balcanii nu au fost romaniza i93, că romanismul dunărean este
diferit fa ă de cel italic, galic şi hispanic94 şi că, doar cu
aproximativ un secol înainte de începutul etnogenezei
românilor, Italia însăşi nu era complet romanizată "până în
secolul I a.Chr., când puterea Romei se instalase chiar în
Siria, încă se mai vorbea destul de rău latineşte la Padova, la
Verona, la Milano, că civiliza ia Galliei Cisalpine, în acelaşi
secol I a.Chr., se potriveşte mai degrabă cu Europa celtică
decât cu Italia romană..."95. Aceste premise ne vor servi mai
târziu în demonstra iile pe care le vom sus ine.
O altă ipoteză istorică despre romanizarea noastră,
apar ine savan ilor Constantin C. Giurescu şi Dinu C.
Giurescu. Ei sus in că victoria latinită ii se datorează
superiorită ii civiliza iei şi a culturii romanilor: "Romanismul a
biruit în Dacia fiindcă el reprezenta o civiliza ie superioară, o
crea ie materială şi de cultură care sintetiza o întreagă
evolu ie multiseculară şi ca atare a câştigat pe autohtoni.
Aceştia, treptat convinşi şi atraşi de avantajele vie ii romane,
au învă at limba cuceritorilor, şi-au însuşit numele lor şi s-au
romanizat"96.
Desigur, din punctul nostru de vedere, romanitatea a
fost legată şi de preocuparea agricolă, şi de biruin a pe care a
câştigat-o civiliza ia şi cultura Romei în fa a celei băştinaşe,
dar aceste aspecte nu pot constitui prin ele însele un motiv
plauzibil pentru rezisten a romanită ii noastre, ci doar
consecin e sau efecte ale unei posibile romanizări. De
exemplu, putem lua cazul triburilor germanice, care nu s-au
93
Ibidem. Întregul capitol V al lucrării citate demonstrează cu maximă
elocin ă acest fapt.
94
Ibidem, p.155.
95
Ibidem, p.131.
96
vechi timpuri…Op.cit., p.131.
47
latinizat, ba chiar au luptat continuu, până au reuşit să

provoace distrugerea Imperiului Roman de Apus, prin herulii
lui Odoacru, în 476. La fel este cazul Pannoniei şi al Britaniei,
unde legiunile romane au stat de două ori mai mult decât în
Dacia, şi care, după ce au fost părăsite de administra ia
romană, nu au putut men ine romanitatea97. Civiliza ia romană
era cu mult superioară fa ă de a celor trei popula ii amintite şi
cu toate acestea nu s-a impus.
În fine, a treia opinie, fundamentată pe o ipoteză mai
veche de-a lui Nicolae Iorga98, apar ine cercetătorilor jurişti
Emil Cernea şi Emil Molcu , şi se găseşte în tratatul lor despre
istoria statului şi a dreptului românesc, devenit manual de
referin ă pentru marea majoritate a facultă ilor de drept din
ară. Aceştia afirmă că: "Procesul de romanizare continuă şi în
noile condi ii (retragerea aureliană şi invaziile migratorilor
n.n.), prin contactele cu lumea romano-bizantină. Rezultatul
este caracterul unitar al popula iei nord-dunărene, care se
prezintă ca o "romanie" continuatoare a tradi iilor cetă enilor
fostei provincii romane, distinctă de lumea barbară şi
superioară acesteia prin nivelul său de cultură materială şi
spirituală, prin prestigiul Romei, prin aşezămintele sale
construite pe un îndelungat trecut de via ă
statornică...Rezultatul procesului de etnogeneză prin
desăvârşirea fuziunii elementului autohton geto-dac cu
coloniştii romani, în condi iile contactelor cu lumea romano-
bizantină şi ale creştinării a fost formarea poporului român,
cu o limbă latinofonă, singurul popor care a păstrat numele de
97
Ibidem.
98
Nicolae Iorga, Romania dunăreană şi barbarii în secolul al VI-lea, în
Studii asupra evului mediu românesc, Ed.Ştiin ifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, pp. 34-36.
48
"romani" neîntrerupt, nume care a servit drept mijloc de

diferen iere fa ă de barbari"99.
Putem afirma că această ipoteză prezintă datele corecte
cele mai multe din punct de vedere ştiin ific, apropiindu-se de
teoria Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan şi a Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, pe care o sus inem şi noi. Totuşi, păstrăm o rezervă
fa ă de însemnătatea "prestigiului Romei" atât pentru strămoşii
noştri de după retragerea aureliană, cât şi pentru neamurile
barbare care au invadat teritoriul patriei pentru aproape 1500
de ani. După cum vom vedea mai jos, din izvoare latine, încă
din secolele IV-V, prestigiul Romei va pieri din arsenalul
moral al foştilor cetă eni imperiali. Ne men inem părerea că
popula ia străromână nu a ac ionat în mijlocul barbarilor ca o
"romanie", ca o pseudo-provincie a Romei sau a
Constantinopolului, ci, prin firea sa adaptabilă, paşnică şi
muncitoare, a reuşit să se facă utilă noilor stăpânitori, în mare
parte nomazi, oferindu-le produse agricole şi vite, produse
meşteşugăreşti, precum şi alte produse pe care le agoniseau, în
schimbul unor mărfuri pe care străinii le ob ineau din
incursiunile lor obişnuite "lucruri străine - esături şi podoabe,
mirodenii, fructe, vinuri şi untdelemn de la miazăzi"100.
În acelaşi timp, nici rela ia cu Imperiul Roman şi mai
pe urmă cu cel Bizantin nu a fost mai prejos, cu atât mai mult
cu cât Dobrogea, cu deschiderea ei la mare, rămăsese provincie
bizantină: "Stau mărturie al acestui nego numeroase tezaure
monetare găsite pe tot întinsul patriei, tezaure cuprinzând
monede de aur, de argint şi de bronz, mai întâi din epoca
romană târzie, apoi din epoca bizantină"101. Desigur că nici
99
Emil Cernea, Emil Molcu , Istoria statului şi a dreptului românesc, Casa
de Editură şi Presă "Şansa", Bucureşti, 1992, pp.35-36.
100
101
Ibidem.
49
legăturile comerciale, ca de altfel nici un alt fel de legături, nu

ar fi putut face să reziste romanitatea noastră dacă ea nu ar fi
fost o romanitate creştină, pe de o parte, iar pe de alta, dacă
această romanitate nu ar fi fost legată fiin ial de poporul de la
Dunăre, unită cu propria identitate a acestuia. Unitatea
indestructibilă dintre grai, credin ă (lege) şi neam la români
este darul pre ios, primit exclusiv prin apa Sfântului Botez,
care a oferit protec ie la vreme de necaz strămoşilor noştri.
Caracterul ontic al romanită ii noastre se explică prin
ipoteza Părintelui Stăniloae, conform căreia tracii sau "romanii
din afară", vorbitori ai unei limbi unitare, au fost neamul din
care s-au desprins în vechime romanii, ca ramură occidentală a
protolatinită ii. Deci, în această idee, daco-ge ii, moesii (mysi),
besii (bitti), frigienii şi romanii vorbeau, cel pu in la nivel
dialectal, aceeaşi limbă, înainte chiar de expansiunea romană.
Părintele Stăniloae explică astfel legătura dintre daci şi
bessi: "Numele de besi îl purtau nu numai tracii de la sudul
Dunării, ci şi cei de la nordul ei, cel pu in o parte a lor,
locuitoare la Carpa i. Numele de Rabo-Centus (centus era o
termina ie frecventă a căpeteniilor beso-tracice şi beso-
dacice), purtat de un principe bes, a dat, foarte probabil
asociat cu numele de bes, Basarabia sau Besarabia, ca şi al
altor familii Basaraba, sau Basarab, purtat până şi azi în
Transilvania. Dar popula ia beso-tracilor a fost nu numai un
popor mare, ci un neam energic, jucând un rol important în
via a imperiului romano-bizantin, mai ales după mutarea
reşedin ei imperiale în Bizan ul tracic, controlat de ei"102.
Afirma ia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae se
completează în bună măsură cu descoperirile arheologice din
Dobrogea, vechea provincie romană Scythia Minor, unde
"afară de romani, despre care va fi vorba îndată, mai era un
singur popor care a fost tovarăşul nedespăr it al ge ilor de la
102
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bessi…Op.cit., p.588.
50
Dunărea de Jos: bessii. Expedi ia lui Lucullus Varro din 72

a.Chr. şi aceea a lui Crassus din 29 a.Chr. împotriva tracilor
din Rodope provocaseră o foarte activă emigrare a bessilor
către nord-est dincolo de Balcani. Ei nu s-au oprit decât în
Scythia Minor. Aici făcură cauză comună cu ge ii, iar la
sosirea romanilor existau pretutindeni Bessi consistentes, care
se în elegeau foarte bine şi cu coloniştii romani, şi pretutindeni
răsăriră în acele territoria ale ge ilor aborigeni diverşi vici cu
cives Romani et Bessi consistentes, ai căror magistri şi
quaestores erau aleşi fră eşte în fiecare an, rând pe rând sau -
dacă erau două locuri - unul alături cu celălalt, un roman şi
un bes"103.
O altă mărturie, ca o completare la afirma ia anterioară
a lui Vasile Pârvan, o dă Prof. Univ. Dr. Doc. Radu Vulpe în
publica ia "Studii şi cercetări de istorie veche": "Prezen a
bessilor în Dobrogea nu pare a fi fost determinată de aceste
războaie romane104, ci au fost coloniza i aici ulterior, de către
regii odrişi cărora romanii le-au încredin at paza frontierei
dunărene a imperiului între 27 î.e.n. şi 45 e.n. Nu ca deporta i
pedepsi i, ci ca apărători ai ordinei traco-romane în mijlocul
ge ilor supuşi au fost aduşi aceşti bessi în Dobrogea, ceea ce
explică situa ia privilegiată de care se vor bucura aici sub
regimul provincial roman, după suprimarea statului odris"105.
Desigur, dacă ar fi să confruntăm teoria
academicianului Dumitru Stăniloae cu lucrările celor vechi,
dintre care Strabon ne stă la dispozi ie cu Geografia sa, operă
de căpătâi a antichită ii, putem să remarcăm faptul că
afirma iile cunoscutului teolog român se confirmă.
Astfel, Strabon, în Geografia, cartea VII, capitolul 3,
face referire la popula iile înrudite cu daco-ge ii, dintre care
103
Vasile Pârvan, Dacia, Op.cit., pp.145-146.
104
Atacurile lui Lucullus Varro şi ale lui Crassus, în sec. I î.Hr.(n.n.).
105
SCIV, IV, nr.3-4, Bucureşti, 1953, p.741.
51
aminteşte pe traci, myssi (moesi), pe frigieni, medobitinieni,

bitinieni (bi i, bessi), şi alte triburi:"Grecii obişnuiau să spună
că ge ii erau traci; iar ge ii locuiau pe ambele maluri ale
Istrului, ca şi mysii, aceştia fiind şi ei traci şi identici cu
poporul care acum se numeşte moesi; din myssi s-au despăr it
de asemenea mysii care acum locuiesc între lydieni, frigieni şi
troieni. Şi frigienii de asemenea sunt brigiani, un trib tracic,
aşa cum sunt mygdonienii, bebricianii, medobitinienii,
bytinienii, thynianii şi, deasemenea, cred eu,
maryandinianii...limba dacilor este aceeaşi cu cea a ge ilor.
Printre greci, însă, ge ii sunt mai bine cunoscu i deoarece
migra iile pe care le fac către ambele maluri ale Istrului
(dintr-o parte în alta) sunt continue, şi pentru că sunt
amesteca i cu tracii şi cu myssii"106.
Tot Strabon men ionează că Aelius Catus, guvernatorul
roman al Macedoniei, cel ce fusese împreună consul cu
Sentius, în timpul împăratului Augustus, mută cincizeci de mii
de ge i de la nordul Dunării, vorbitori ai aceleiaşi limbi cu
tracii, în sudul Dunării, în provincia Tracia: "...un trib având
aceeaşi limbă cu tracii; Şi ei locuiesc acolo în Tracia acum şi
se numesc "moesi" - fie pentru că poporul lor din cele mai
vechi timpuri s-a numit aşa şi că în Asia numele a fost
schimbat în "myssi", fie - mult mai potrivit cu istoria şi cu
spusele poetului - că în timpurile străvechi poporul lor în
Tracia era numit "myssi"107. Făcând o analiză logică a spuselor
lui Strabon, putem extrage ideea că triburile trace, fie din
Europa, fie din Asia Mică (Bitinia, Frigia, Misia), trăiau în
legătură unele cu altele108, cel pu in în secolele de început ale
106
Strabon, Geografia, cartea VII, cap.III, par.2, 13; în The Geography of
Strabo, Loeb Classical Library Edition, trad.Horace Leonard Jones, vol.III,
Harvard University Press, 1924, pp.177, 215.
107
Ibidem, par.10, în Op.cit., p.210.
108
Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, Ed.Academiei
RSR, Bucure ti, 1968, pp. 257-261.
52
Creştinismului, vorbind, dacă nu aceeaşi limbă, cum sus ine

Strabon însuşi, măcar dialecte foarte apropiate ale aceleiaşi
limbi109. Se pot observa, pe o hartă a lumii antice, ca o
continuitate geografică, provinciile Bitinia, Misia, Frigia,
insula Samotracia, Tracia, precum şi Moesia şi Dacia, în nord,
despre care Strabon sugerează că ar fi fost de o singură limbă.
Harta Asiei Mici în timpul călătoriilor Sfântului Apostol Pavel, aşa cum
este ea redată în Noul Testament cu Psalmii, edi ia Sf. Sinod, 2002.
Nimic nu ne interzice să bănuim că această limbă unică

ar fi fost latina originară, pe care românii, singurii moştenitori
ai vechii latinită i orientale, o continuă, prin intermediul unei
limbi speciale născute din ea: "limba creştină" sau "limba
română".
Este singura explica ie plauzibilă care poate să împace
ipoteza emisă de Vasile Pârvan despre neromanizarea
Balcanilor110 cu aceea a lui Gheorghe Brătianu, amintită mai
109
Prof. Univ. Dr. Doc. Radu Vulpe, prefa ă la Hristo M.Danov, Tracia
antică, Ed.Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.5.
110
Vasile Pârvan, Dacia, Op.cit., p.156 ş.c.
53
devreme, care sus ine că în Balcani a fost un vad de latinitate

cel pu in la fel de influent ca şi acela grecesc111.
Tot această teorie a originii comune traco-romane,
precum şi a limbii asemănătoare, izvorâtă dintr-un idiom
comun - latina originară - al cărei singur continuator rămâne
poporul român, poate să explice foarte util enigmatica
supravie uire a romanită ii noastre, cu nimic mai prejos fa ă de
supravie uirea grecilor, a ruşilor, a germanilor ori a ibericilor
sub domina ia străină, cu singurul amendament că, spre
deosebire de popoarele şi grupurile de popoare enumerate aici,
românii nu au avut ca neam, elementul declarat de istorici ca
fiind cel mai important pentru supravie uirea în timp, anume
continuitatea teritorială sau adăparea la o sursă învecinată de
romanitate112, şi cu toate acestea, romanitatea noastră, în loc să
fie înghi ită, a reuşit să asimileze pe to i migratorii care s-au
suprapus peste neam.
Ori acest lucru nu se putea realiza decât de către un
neam şi de către o limbă atât de bine consolidate încât, ne este,
practic, imposibil să consim im cu cei mai mul i dintre istorici,
că o limbă suprapusă, fără rădăcini străvechi înfipte în
caracterul identitar al plugarilor şi păstorilor carpato-
danubiano-pontici, ar fi putut să se afirme cu o atâta vigoare,
până azi, fără surse de alimentare exterioare, dacă nu cumva
chiar ea o fi fost izvorul. "De altfel, caracterul nostru latin nu
este străin de vechimea fiin ei noastre de traci, care nu s-au
mutat niciodată din acest spa iu de mijloc între Occident şi
Orient. Învă atul vienez Tomaschek a arătat în Über die
Bessen (1880) că tracii numi i besi reprezintă latinitatea
originară ce se întindea din Carpa ii vechi în toată Peninsula
111
Gheorghe I.Brătianu, Op.cit., p.78 ş.c.
112
Vasile Pârvan, în Dacia, Op.cit.,p.156, dă cazul Pannoniei romane, care,
datorită lipsei de continuitate teritorială cu Dacia şi cu Moesia "a fost
sfărâmată de slavi, maghiari şi germani împreună".
54
Balcanică şi trecea până dincolo de Bosfor, în Bitinia (şi

Frigia), care-şi avea capitala în Troia, de unde nepotul lui
Priam a plecat în Italia, întemeind Roma, dând naştere
latinită ii occidentale. Latinitatea noastră, rămasă la mijlocul
Orientului şi Occidentului şi primind şi creştinismul originar
oriental, a întărit caracterul de sinteză al spiritualită ii
poporului român"113.
Un alt izvor documentar care poate fi adus în sprijinul
ideii Stăniloae-Moldovan este un fragment din raportul
misiunii diplomatice trimise de împăratul Teodosie II (408-
450) la curtea lui Attila. Autorul acestui document, Priscus din
Panion, originar din Tracia, cunoscător al limbii latine,
remarca faptul că popula iile de diverse origini (germanică,
asiatică, străromână, etc.) care făceau parte din imperiul hun -
denumite generic ”sci i” – se în elegeau între ele utilizând
gotica i hunica, însă cei care aveau contacte cu romanii
încercau să vorbească cu ace tia în limba ausonă: ‖Sci ii
trăiesc amesteca i i, pe lângă limba lor barbară, caută să
vorbească limba hunilor, a go ilor sau a ausonilor – atunci
când au de-a face cu romanii”114.
Enigmatica diferen ă pe care o efectuează Priscus între
latină i ausonă s-ar putea deduce din în elesul pe care îl avea
Ausonia pentru învă atul constantinopolitan.
 Barthold Georg Niebuhr, în cunoscuta lucrare Istoria Romei, pe
temeiul datelor culese din literatura antică, consideră că Ausonia
ar fi numele pe care l-au dat coloniștii greci teritoriului din
sudul Italiei (Apulia, Lucania, Oenotria), precum și insulelor
113
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflec ii despre spiritualitatea
poporului român, Ed.Elion, Bucureşti, 2001, pp.16-17.
114
Priscus din Panion, O solie bizantină la curtea lui Attila, la Dr.Cristian
Popi teanu (coordonator), Lumea Bizan ului, Institutul de Studii istorice i
social-politice, Bucure ti, 1972, p.56.
55
Sicilia, Sardinia și Corsica, după numele vechilor locuitori italici

pe care i-au găsit acolo de dinainte de fondarea Romei115. Într-
un poem contemporan lui Priscus din Panion, de exemplu,
intitulat Argonautica Orphica, se vorbește despre ”insulele
ausonilor” (Insulele Eoliene, la nord de Sicilia). Totodată
eruditul cercetător mai amintește că în formulările poetice târzii,
termenul de Ausonia desemna câteodată întreaga Peninsulă
Italică116.
De i este posibil ca învă atul Priscus să fi utilizat o
construc ie poetică prin care să facă referire la limba latină,
totu i, anumite elemente ale raportului său ne îndeamnă să
credem că el în elegea foarte bine particularită ile lingvistice
ale dialectului ”ausonilor”. Primul element constă în aspectul
general al lucrării lui Priscus. Raportul lui este încărcat de
informa ii precise, legate de accesul în i dinspre regatul
hunilor, de obiceiurile invadatorilor, precum i de posibile
puncte vulnerabile ale lui Attila (cum ar fi dragostea acestuia
fa ă de fiul său cel mic, etc.), menite să fie de folos într-o
eventuală negociere diplomatică ulterioară. Prin urmare, rostul
acestui raport nu este unul artistic, ci unul pragmatic, de
spionaj. Al doilea element care vine în completarea celui dintâi
este faptul că Priscus nu îi nume te ”ausoni” ci ”romani” pe
membrii soliei Imperiului de Apus, cu care se întâlne te pe
drum spre curtea lui Attila: ‖Aici ne-am întâlnit cu bărba i
veni i din partea romanilor apuseni în solie la Attila…”117. În
al treilea rând, remarcăm faptul că Aetius îl trimisese la Attila
pe un oarecare roman Constantius, care îndeplinea pe lângă
acesta func ia de ”ipographeos” (secretar). Acest secretar al
115
Barthold Georg Niebuhr, The History of Rome, translated by Julius
Charles Hare and Connop Thirlwall, Cambridge, 1831, pp.23-24.
116
Ibidem, p.23.
117
Priscus din Panion, Op.cit., p.55.
56
cur ii lui Attila purta coresponden a dintre huni i romanii din

Apus în limba latină oficială118.
Al patrulea amănunt constă în aceea că Priscus nu
folose te pentru Italia termenul de ”Ausonia”. În textul
raportului cuvântul ”Italia” apare de două ori în conjunc ie cu
ambasada Imperiului de Apus. Mai întâi se aminte te despre
prietenia dintre Constantius, secretarul lui Attila, i trimi ii de
la Roma, amici ie care se legase încă din Italia119. A doua oară,
pe când Priscus îl a teaptă pe Onegesius, se apropie de solul
bizantin membrii delega iei diplomatice apusene - comitele
Romulus împreună cu Promotus, guvernatorul de Noricum i
cu comandantul Romanus, ”care veniseră din Italia în legătură
cu vasele de aur” - i îl întreabă ce rezultate a ob inut în
tratativele cu Attila120.
Al cincilea element este legat de faptul că de i în Pars
Orientis majoritatea ”romanilor” contemporani cu Priscus
vorbeau greaca, totu i limba oficială a statului, până la sfâr itul
domniei lui Justinian I (527-565), rămâne limba latină (lingua
latina), motiv pentru care, într-un raport diplomatic din prima
jumătate a secolului al V-lea, denumirea acesteia nu putea fi
confundată ori înlocuită. Priscus discută direct, nu prin
interpret, cel mai probabil în latină, cu membrii delega iei
apusene121.
După părerea noastră Priscus, face o observa ie precisă
despre un anume grai al limbii latine, anume cel sudic, al
ausonilor, considerat cel mai vechi. El atribuie cu certitudine
graiul ausonic popula iei stabile din arealul carpato-dunărean,
din dioceza Dacia, din Scythia Minor i din Pannonia, intrate
118
J.B.Bury, History of the Later Roman Empire, vol.1, Courier Dover
Publications, New York, 1958, pp. 282.
119
Ibidem.
120
Ibidem, p.286.
121
Ibidem.
57
temporar în componen a regatului hun. Savantul Niebuhr dă

credit i el ideii că Priscus s-ar fi referit la un alt grai decât cel
al latinei: ”La Priscus, ausona pare a fi echivalentă cu Volgare
(latina vulgară), spre deosebire de latină”122.
În accep iunea noastră, limba vorbită de către strămo ii
no tri, străromâna, ar fi putut aminti unui bun cunoscător
despre latina arhaică vorbită în sudul Italiei. Însu i Priscus, (un
trac a cărui limbă maternă pare să fi fost greaca dar care, în
virtutea ocupa iei diplomatice, trebuie să fi vorbit latina târzie),
dă de în eles că ar fi fost familiarizat cu dialectul ”auson‖: ‖Eu
am întrebat plin de mirare de ce nesocote te Attila pe to i
ceilal i fii ai săi, iar pe acesta îl are la inimă; iar barbarul
care stătea lângă mine i care înțelegea limba ausonilor,
atrăgându-mi luarea aminte să nu destăinuiesc nimic din cele
ce-mi împărtă e te, mi-a spus că ni te ghicitori ar fi prezis lui
Attila că neamul său va cădea, însă va fi restabilit de acest
copil al său‖123.
Prin urmare, latina populară orientală, sau latina
vulgară vorbită în Pars Orientis, care se afla, la momentul
scrierii raportului, pe cale de dispari ie în marea majoritate a
provinciilor Imperiului de Constantinopol, se asemăna foarte
mult cu dialectul vorbit în zona sudică i insulară a Italiei,
motiv pentru care i se dă numele de ”ausonă”. Dar, după cum
am văzut mai sus, trunchiul străvechi al latinei orientale, al
limbii vorbite de Eneas, a fost înnobilat încă de la Cincizecime,
prin apari ia în cadrul său a unei limbi speciale apar inând
grupului cre tinilor latinofoni din Răsăritul Europei i din Asia
Mică. Limba lui Eneas a supravie uit până astăzi, prin
intermediul acestei unice mlădi e a ei. Transfigurată integral,
altoită i transmisă prin misiunile de evanghelizare ale Sfin ilor
Apostoli i ale ucenicilor acestora, această limbă nu mai putea
122
Barthold Georg Niebuhr, Op.cit., p. 24.
123
Priscus din Panion, Op.cit., p.59.
58
fi numită simplu latină. De aici dificultatea pu inilor

contemporani care au amintit-o în scris de a o denumi. În orice
caz, în secolul al V-lea ea era percepută, după cum subliniază
i Niebuhr, ca o existen ă diferită de latină.
Bazându-ne pe toate cele spuse anterior am putea să
încercăm nişte răspunsuri cu privire la cele trei întrebări ce le-
am ridicat la începutul acestui subcapitol. Astfel:
1) Denumirea de "romani" pe care şi-au dat-o singuri
strămoşii noştri, nu a fost legată de nici un fel de avantaj
material, ci dimpotrivă, de riscuri foarte mari, dintre care
putem aminti posibilitatea ca migratorii îndrepta i, în scopul
jafului, fie spre Roma, fie spre Constantinopol - acesta din
urmă fiind capitala Romaniei (denumirea Imperiului Roman de
Răsărit şi mai pe urmă a Imperiului Bizantin124) - să îi
considere supuşi ai împăra ilor şi să-i trateze ca pe duşmani,
sau posibilitatea ca, numindu-se aşa, să fie atraşi la plata de
impozite către Roma sau Constantinopol. Dimpotrivă, în acele
timpuri, ne-o spun surse romane şi bizantine, pentru un
cetă ean roman ar fi fost de preferat să fie considerat "barbar"
deoarece fiscalitatea excesivă secătuise popula iile care încă
mai rămăseseră în Imperiu, iar costul pentru între inerea
armatelor era insuportabil pentru locuitori.
Astfel, scriitorul latin Salvianus, trăitor al veacului al
V-lea, în Despre Guvernarea lui Dumnezeu, o carte de maximă
actualitate pentru noi, dă amănunte foarte importante despre
situa ia religioasă, politică şi socială în care se aflau romanii în
124
Această denumire se va folosi pe toată durata Imperiului Bizantin, şi
chiar pu in după aceea. Într-o scrisoare adresată principilor europeni, după
victoria de la Podul Înalt, din 10 ianuarie, 1475, Sfântul Ştefan cel Mare
înşiră puhoiul de popoare pe care Soliman Paşa le-a târât asupra Moldovei,
printre care aminteşte "toate popoarele Romaniei", adică din partea
europeană a fostului Imperiu Bizantin. (Constantin C.Giurescu, Dinu
C.Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri…Op.cit., pp.312-
313).
59
acele timpuri. Vorbind despre corup ia şi despre fiscalitatea din

timpul său Salvianus afirmă: " În felul acesta cei săraci sunt
jefui i, văduvele plâng, orfanii sunt oropsi i, astfel că mul i
dintre ei, născu i în familii cunoscute şi bine educa i, fug la
duşmani, ca să nu moară zdrobi i de tot felul de prigoane,
căutând, de bună seamă, la barbari omenia romană, fiindcă nu
pot suporta la romani neomenia barbară. Şi deşi se deosebesc
prin obiceiuri de cei la care fug, se deosebesc prin limbă, ba
chiar, ca să spun aşa, se deosebesc prin mirosul corpurilor şi
prin îmbrăcăminte, preferă totuşi felul de via ă al barbarilor,
decât să suporte nedreptatea cruntă a romanilor. Ei emigrează
fie la go i, fie la bacauzi, fie la al i barbari stăpânitori, şi nu
regretă că au emigrat, ci preferă să trăiască liberi sub forma
captivită ii, decât să fie captivi sub forma libertă ii. De aceea
numele de cetă ean roman, altădată nu numai respectat, ci
cumpărat cu bani mul i, acum este părăsit de bunăvoie,
fugindu-se de el, şi este socotit nu numai de mic pre , dar
aproape inspirând groază. Ce poate fi mai mare mărturie a
nedreptă ii romane, decât faptul că foarte mul i oameni oneşti
şi nobili, cărora cetă enia romană ar fi trebuit să le fie de cea
mai mare strălucire şi cinste, sunt împinşi totuşi de cruzimea
nedreptă ii romane să refuze a mai fi romani? De aceea chiar
cei care nu fug la barbari, sunt sili i a fi barbari, cum este o
mare parte din hispani, şi alta la fel dintre gali125şi to i, în fine,
125
Expresia se referă la bacauzi, adică la popula ia răsculată din Galia,
majoritar ărănească, care îşi făcuse un fel de organizare politică proprie,
având capitala la Lute ia. Bacauzii nu mai recunoşteau pe împăratul Romei
ci îşi alegeau împărat dintre ei. Mişcarea lor a avut impact negativ asupra
stării sociale a Imperiului, multe popula ii urmându-le exemplul, motiv
pentru care Roma a reac ionat: în anul 285, împăratul Maximian îi învinge.
La sfârşitul secolului IV şi în prima jumătate a secolului V, în timpul
declinului Romei vechi, bacauzii se vor ridica din nou.
60
pe care în toată lumea romană nedreptatea romană i-a făcut

să nu mai fie romani"126.
Aşadar, în secolul al V-lea, denumirea de "roman" nu
mai însemna absolut nimic pentru cei care odinioară făcuseră
parte din Imperiu. Cu siguran ă, nici strămoşii noştri, elibera i
încă din 271-274 de povara perceptorilor Romei, nu au sim it
"nevoia" de a fi şi de a se numi "romani", în sensul de
"provinciali" ai vreunei "romanii", fie ea de apus sau de răsărit,
căci înşişi romanii din Imperiu doreau să fugă în teritoriile
dinafara grani elor lor, considerându-le mai sigure decât acasă.
Chiar Salvianus o spune: "Şi socotim că nu merităm
pedeapsa severită ii divine, când noi îi pedepsim aşa
întotdeauna pe săraci, sau credem că Dumnezeu cel drept nu
trebuie să fie niciodată împotriva noastră, când noi suntem
întotdeauna nedrep i? Unde sau la cine există aceste răută i,
dacă nu doar la romani? La cine există atâta nedreptate ca la
noi? Francii nu cunosc o astfel de nelegiuire. Hunii sunt
străini de ea. Nimic din aceste crime nu există nici la vandali,
nici la go i. Este peste putin ă ca între go i, barbarii să sufere
acestea, astfel că nu sunt expuşi la ele nici romanii care
trăiesc între ei. De aceea acolo una singură este dorin a
tuturor romanilor; aceea de a nu fi necesar să ajungă vreodată
sub dreptul roman. Una şi aceeaşi rugăciune face acolo plebea
romană: să li se îngăduie să trăiască împreună cu barbarii
via a pe care o au de trăit. Şi ne mai mirăm că nu sunt învinşi
go ii de către ai noştri, când romanii vor să trăiască mai
degrabă la aceştia decât la noi. Fra ii noştri nu numai că nu
vor în nici un caz să fugă de la ei la noi, dar ne cheamă şi pe
noi să fugim la ei"127.
126
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, PSB, vol.72, Ed.IBMBOR,
Bucureşti, 1992, trad.Prof.David Popescu, pp.263-264.
127
Salvianus, Op.cit.,p.267.
61
După cum ne dăm seama din referirile de mai sus,

numele de "roman" nu a fost consecin a vreunui fapt de ordin
material ci mai degrabă o caracteristică identitară: aceea de
urmaş al "romanilor din afară", primitori ai Botezului, adică de
creştin128.
Pentru strămoşii noştri sintagma "român = creştin" a
fost dintotdeauna o lege129. "Creştinarea a făcut parte
integrantă din procesul de etnogeneză a românilor, încât
aceştia "s-au născut" ca un popor creştin. Astfel se explică
sinonimia <<lege creştinească>> şi <<lege românească>>,
după cum <<român>> are şi sensul de <<creştin>>"130.
2) Deci, conştiin a creştină căpătată prin "naşterea din
nou" s-a unit cu identitatea na ională. Ca să o spunem mai
poetic, atât de mult au iubit strămoşii noştri credin a încât au
unit-o cu ceea ce aveau ei mai de pre : neamul. Rezultatul a
fost o minune dumnezeiască: din apa Botezului, care este, în
fond, o altă Cincizecime, s-a născut un popor nou, pe temeiul
şi cu asigurarea Cincizecimii celei dintâi, la care participaseră
de la început "romanii cei dinafară".
De aceea am iubit numele de "român" pentru că era tot
una cu numele de "creştin" şi nu am primit să-l schimbăm
pentru nici un alt nume, deoarece ne amintea de momentul
Botezului nostru. Aşa se explică şi dorul şi fremătarea
duhovnicească ce reiese din profe ia strămoşului nostru
Montanus, preotul din Singidunum: "Doamne Iisuse Hristoase,
Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele
robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele
Tău. Creşte Doamne şi apără turma cea credincioasă a
128
Prof. Univ. Dr. Ion Rotaru, Locul scrierilor patristice în istoria limbii i
literaturii române, în BOR, nr. 10-12, Bucure ti, 1993, p. 148.
129
Vasile Arvinte, Român, Românesc, România, Ed.Ştiin ifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.48.
130
Emil Cernea, Emil Molcu , Op.cit.,p.36.
62
Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile Dunării.

Cu ochii min ii văd, Doamne, cum în această latură de
pământ se ridică un popor nou care - in lingua romana clamat
nomen Tuum sanctum per basilicas - cheamă numele Tău cel
sfânt prin biserici, în limba romană"131.
3) Din acest motiv ne-am spus "romani" de la început,
şi nu daci, nu pentru că am fi fost al ii decât aceştia, ci mai ales
ca să nu ne mai asemănăm cu dacii liberi, deveni i "adevărata
avangardă a tuturor năvălitorilor spre sud"132, sau cu carpii
cei aprigi şi neîngenunchia i, care aveau curajul să ceară bani
de la romani în schimbul păcii pe motiv că "sunt mai puternici
decât go ii"133, deci nu cu vechii daci păgâni, deveni i briganzi,
după obiceiul prietenilor lor go i, ci "poporul cel nou al lui
Dumnezeu"134. Nu faptul că dacii "neromaniza i" purtau
numele acesta ne împiedica pe noi să ne numim tot "daci", ci
faptul că aceştia rămăseseră păgâni îi făcea pe ei să nu mai
în eleagă lumea cea nouă în care cosanguinii lor intraseră prin
Taina Sfântului Botez, şi, totodată, îi împiedica să se
autodefinească "romani" deoarece acest nume îl disputau
împăra ii de la Roma şi Constantinopol, adică duşmanul. Cu
timpul însă, şi dacii liberi au primit convertirea, acceptând să
devină "romani" ca şi confra ii lor dintâi, făcând din leagănul
carpatic o Biserică în care să se cheme numele Domnului
Hristos în limba romană.
"Lingua romana", în accep iunea ei de "lingua
christiana", s-a născut, precum era şi firesc, imitând originile
răsăritene ale Creştinismului, în cadrul latinită ii orientale -
tracice - care, dacă acordăm prezum ia de lucru adevărat
131
Actele martirice, PSB, vol.11, Op.cit., pp.188-189.
132
133
Ibidem, p.138.
134
Lactantius, Institu iile divine, Op.cit., p.341.
63
ipotezei formulate de către învă a ii aminti i, precede cu mult

întemeierea Romei.
Spre deosebire de varia iile lingvistice ale limbii latine
enumerate mai sus, care şi-au găsit sfârşitul în istorie, cu toate
sfor ările Papalită ii de a le men ine, "lingua romana" continuă
să fie vorbită şi astăzi, liber, de către poporul român de pe
ambele maluri ale fluviului Dunărea. Putem să în elegem,
aşadar, că "limba romană" la care face referire profe ia
Sfântului Montanus nu este alta decât "limba creştinilor",
îmbinare a latinei din Orient cu iradierea Sfântului Duh, la
Rusalii, limbă în care s-a născut şi s-a dezvoltat "poporul cel
nou de prin toate văile Dunării", singurul popor care vorbeşte
şi astăzi "lingua romana" în întregul spa iu european: românii.
Despre aceasta vorbesc până şi unii oameni politici şi istorici,
austrieci şi maghiari, încă din secolul al XVIII-lea. Asumând
cuvintele împăratului Iosif II al Austriei (1765 - 1790) i pe
cele ale contelui Teleki, istoricul ungur András Huszti afirma
în anul 1791: "Nici o na iune nu are limba atât de apropiată de
cea veche romană ca na iunea valahilor. Ceea ce este un semn
sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii
vechilor colonii romane"135.
Interesant este că, deşi ne numim români dintotdeauna
şi indiferent din ce zonă am fi136, lucru recunoscut de către to i,
totuşi nici unul dintre statele medievale româneşti nu a ales să
se cheme România, ci au preferat denumiri neutre, legate mai
ales de toponimie: Muntenia - " ara mun ilor", Moldova, de la
râul omonim, "râul molizilor"137 care o traversează, ori, cum
135
136
Prof. Univ. Dr. Ion Rotaru, Op.cit., p. 150.
137
64
afirmă unii cercetători, de la vechea re edin ă domnească

Moldova, cunoscută i sub denumirea de cetatea Baia138.
 Ca fapt curios, se poate remarca în compoziţia acestui
substantiv propriu ”Moldova” terminaţia –dova, care aduce
foarte mult cu termenul dacic ”dava”, asimilat cu ”oraș”, fapt
care ar putea susţine ideea generalizării numelui de la prima
cetate de scaun. Un document maghiar din 20 martie 1360,
referitor la răsplata dată de rege voievodului maramureșean
Dragoș pentru cucerirea teritoriului de la est de Carpaţi
amintește de ”restauratione terrae nostrae Moldavanae”139. Ce-
ar fi putut să însemne legătura dintre cetatea Moldovei (Baia) -
calificată anacronic de o scrisoare papală de la 1413, când acest
bătrân sediu domnesc decăzuse și nu mai era nici măcar
reședinţă de judeţ, drept ”cap al ţării” (caput est ipsius
patria)140 - și vechile dave, centre ale puterii spirituale și politice
a dacilor? Poate că ne vor răspunde cândva cercetările istorice.
 Chiar și în privinţa datei clasice a întemeierii principatului
Moldovei există anumite semne de întrebare pe care le ridică
anumite izvoare istorice. Astfel, un raport de la sfârșitul
secolului al X-lea, redactat de comandantul (”toparhul”)
bizantin de la Vicina, ne vorbește că, pe fondul unei răscoale a
populaţiei din Dobrogea împotriva Constantinopolului (aprox.
995-1000), răsculaţii având intenţia de a se uni cu forţele
bulgare ale ţarului Samuil, s-a reunit un consiliu de urgenţă al
conducătorilor locali care îl deleagă pe ”toparhul” bizantin să
138
A. A. Bol acov-Ghimpu, Episcopi ortodoc i din ările Române în
secolul al XIII-lea, în GB, nr. 1-2, Bucure ti, 1971, pp. 121, 126.
139
Ibidem, p. 122.
140
Ibidem, p.126.
65
ceară protecţia unui domnitor de la nordul Dunării, invocându-

se raţiunile că: ”sunt vecini celui care stăpânea la nord de Istru,
tare, cu o oaste numeroasă și putere de luptă, și că nu erau
diferiţi în felul lor de viaţă de obiceiurile de acolo”141. Acest
stăpânitor creștin cu obiceiuri bizantine, al cărui popor era
înrudit în felul de viaţă cu cei din Dobrogea, nu se lasă așteptat.
El întărește posesiunea ”toparhului” asupra regiunii și îi oferă
acestuia un ţinut în vecinătate, la nord de Dunăre (probabil în
zona Galaţi) și venituri îndestulătoare din ţara sa142. ”Rămâne să
se ia în consideraţie numai localizarea comandantului bizantin
în Dobrogea și a stăpânitorului puternic în Moldova. Existenţa
unui singur voievodat român în secolele XII-XIII înainte de așa-
zisa ”întemeiere” a Moldovei astăzi nu se mai poate pune la
îndoială. Deci, prin însemnările comandantului istoria
voievodatului român din Moldova se extinde până cel puţin în
jurul anului 1000…Însemnările comandantului bizantin au o
foarte mare însemnătate pentru istoria poporului nostru întrucât
au fost scrise de către un martor ocular, care a activat în
regiunile dunărene. Afirmaţiile lui cântăresc mai greu decât
orice cronică scrisă în capitalele ţărilor vecine. Ele infirmă
ipotezele create de mulţi cercetători că pe la anul 1000 românii
erau organizaţi în mici cnezate, care ar fi fost dependente de
diferite popoare migratoare. Din contra, voievodatele române
erau puternice și bine organizate, încât o regiune sud-dunăreană
141
Idem, O tire bizantină din Dobrogea despre un voievodat cre tin de la
nordul Dunării, la sfâr itul secolului al X-lea, în GB, nr. 1-2, Bucure ti,
1972, p.111.
142
Ibidem, p.115.
66
putea să le ceară protecţie”143. Mai multe cronici polone și una

raguzană afirmă de altfel că la momentul când comitele
Maramureșului, Dragoș, ocupă Moldova, el face acest lucru
profitând de un război civil iscat, după moartea voievodului
Ștefan, între cei doi moștenitori: Ștefan și Petru144.
Alte denumiri pe care teritoriile româneşti le-au purtat
sunt: Terra Blachorum, denumirea cea mai veche (sec. XIII),
Transilvania sau Ultrasilvania - care ar putea să însemne " ara
de dincolo de păduri" pentru Transilvania, Ungrovlahia
(Valahia de lângă Ungaria), Transalpina pentru ara
Românească şi Rusovlahia, Moldovlahia, Maurovlahia
(Valahia neagră)145pentru Moldova. Dar aceste denumiri au
venit din partea germanilor, ungurilor, grecilor, a slavilor sau a
altor neamuri şi mai apoi s-au împământenit prin intermediul
cancelariilor domneşti.
Enigmatica tăcere a noastră cu privire la numele care ni
se cuvenea se explică prin faptul că Imperiul Bizantin, cu care
am avut rela ii foarte bune până la distrugerea sa de către turci
- unii domnitori fiind chiar membri ai familiei împăratului de
Constantinopol, ori a celui de Trapezunt - se numea
"Romania", iar cetă enii săi, îşi spuneau pe greceşte "romei"
adică "romani". În ciuda acestui fapt, ‖unii istorici vechi,
Theodoratus i, mai ales, Jordanes, mai numesc Dacia i
143
Ibidem, pp.113, 115.
144
I. Bogdan, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion
Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucure ti, 1959, pp. 1-23, 41-73, 152, 161;
Gr. Ureche, Letopise ul ării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, Bucure ti,
1958, pp.72-73; J. Duglosz, Dziejow Polskich, vol. III, Cracovia, 1868, pp.
257-259; Giacomo di Pietro Luccari, Copioso ristretto degli annali di
Ragusa, Ragusa, 1790, p. 178 apud A. A. Bol acov-Ghimpu, Episcopi
ortodoc i din ările Române în secolul al XIII-lea, Op. cit., p.122.
145
67
Gothia sau Romania (subl. n.), confundând adesea pe go i cu

ge ii‖146, aceasta fiind o dovadă în plus pentru vechimea
denumirii poporului nostru i a ării.
După căderea Bizan ului, visul recăpătării sale a rămas
în inimile grecilor refugia i în toată Europa, mai cu seamă în
ările Române, unde membri ai vechilor dinastii imperiale
Cantacuzino, Paleolog, iar mai pe urmă grecii de Fanar, vor
ajunge să conducă mari moşii, să aibă func ii de stat, chiar să
domnească, unii cu vrednicie al ii nu, peste neamul romanilor
adevăra i, fără să-şi schimbe vreodată privirea de pe direc ia
Bosforului.
Tocmai de aceea, numele de România nu a fost impus
oficial în lume, ca nume de ară, până în secolul al XIX-lea.
Deşi numele cerut de adunările na ionale ale celor două
principate a fost "România"147, acest lucru demonstrând o
conştiin ă veche a identită ii proprii dar şi dorin a de a purta
pentru prima dată ca ară unită numele care ni se cuvine, marile
puteri au refuzat, prin tratatul de la Paris, din 19 august 1858,
dându-ni-se acela de "Principatele Unite"148. Voin a neamului
se va impune până la urmă. Ca o consecin ă a alegerii
domnitorului moldovean Al. I. Cuza şi în Muntenia, la 24
ianuarie 1859, iar mai apoi a recunoaşterii de către sultan a
unirii complete a celor două forma iuni româneşti, la 4
decembrie 1861 şi a proclama iei lui Cuza din data de 23
decembrie 1861149, pe actele ării începe să se scrie
146
Prof. Univ. Dr. Ion Rotaru, Op.cit., p. 153.
147
Cf.votul Divanului Ad-Hoc din Moldova în urma discursului lui Mihail
Kogălniceanu, din 7 octombrie 1857, urmat de cel din Muntenia din 21
octombrie acelaşi an; apud Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu,
Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri…Op.cit., pp.544-545.
148
149
Ibidem,p.553.
68
"România"150, consacrându-se odată pentru totdeauna

denumirea coborâtă din etnogeneză.
După ce am trecut prin toate aceste informa ii şi am
încercat să contribuim, după putere, la ipoteza formulată de
către Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae şi de Pr. Prof. Dr. Ilie
Moldovan cu privire la etnogeneza creştină a românilor,
precum şi la originea străveche a romanită ii noastre, ne vom
întoarce la întrebarea fundamentală a acestui studiu: "Cine au
fost aceşti "romani din afară" şi ce legătură au cu românii, şi
mai ales cu subiectul capitolului nostru?"
Ne propunem să verificăm, dacă ceea ce s-a argumentat
până acum cu privire la originea creştină a poporului român,
poate fi sus inut biblic. Reanalizând textul versetului de la
Faptele Sfin ilor Apostoli, cap. II, versetele 8-11: "Şi cum
auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Par i şi
mezi şi elami i şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi
în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în
Egipt şi în păr ile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în
treacăt (romanii din afară151 n.n.), iudei şi prozeli i, cretani
şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre
faptele minunate ale lui Dumnezeu!", am putea să ne întrebăm:
"Dacă, frigienii152 sunt traci, romanii din afară sunt traci, ba
poate chiar şi cei din provincia Asia (din care făceau parte
Frigia şi Misia), despre care aminteşte Sfânta Scriptură, ar
150
Ibidem.
151
Vezi: Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, Ortodoxie, etnicitate, identitate
europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a, 2012, pp. 42 – 44.
152
De la frigieni Biserica Ortodoxă a păstrat în ritualul său până azi două
glasuri muzicale: glasul III ( frigian) şi glasul VII (hipofrigian), fapt ce i-a
determinat pe unii cercetători să considere aceste glasuri "modurile tracice"
sau contribu ia tracilor la muzica bisericească bizantină. Pentru lămuriri se
pot cerceta: M. Breazul, Istoria muzicii româneşti, Ed.Muzicală,Bucureşti,
1956, pp.7-9; Diac. Asist. univ. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântǎrii
psaltice în Biserica Ortodoxǎ Românǎ, în BOR, nr.1-2, 1974, p.155.
69
putea fi şi ei traci, vorbitori ai aceleiaşi limbi, atunci de ce sunt

prezenta i ca neamuri separate şi nu unit, ca "romani din
afară", de către autorul biblic?"
După cum vedem, autorul textului, sub inspira ia
Sfântului Duh, nu şi-a propus să dea o exprimare precisă ca
număr şi nume pentru na iile care au participat la Pogorârea
Duhului Sfânt. Nu acesta era scopul, adică limitarea celor care
au primit Taina Sfântului Botez la câteva "popoare sfinte". În
acest sens, ar fi părut fără rost intercalarea între cei ce ascultau
predica Sfin ilor Apostoli a celor din Iudeea, care vorbeau
aceeaşi limbă, şi erau de acelaşi neam cu galileenii: "Şi erau
uimi i şi to i se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care
vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră
în care ne-am născut? Par i şi mezi şi elami i şi cei ce locuiesc
în Mesopotamia, în Iudeea..."(F. Ap. 2, 7-9).
Între cei care ascultau predica se aflau membri ai
comunită ii mozaice - locuitori ai ării Sfinte dar şi membri ai
diasporei evreieşti - "locuitori iudei, bărba i cucernici din
toate neamurile care sunt sub cer" (F. Ap. 2, 5) precum şi cei
din alte neamuri: fie prozeli i, fie simpli trecători.
Cei care ascultau predica apostolică, evrei sau nu, se
născuseră în diferite regiuni orientale, vorbind limba zonelor
respective. Mai întâi sunt enumerate, pe vecinătă i, grupurile
par ilor, mezilor şi elami ilor şi a al celor care locuiesc în
Mesopotamia, o grupă, Iudeea şi Capadocia, pe de o parte,
Pont şi Asia, Frigia şi Pamfilia, pe de alta, Egipt şi păr ile
Libiei cea de lângă Cirene, o altă grupă, romani în treacăt (din
afară), o altă categorie, cretani şi arabi, enumera i ultimii.
Ultimele trei categorii de neamuri - romanii, cretanii şi arabii -
nu sunt men ionate de autorul biblic după o posibilă vecinătate
geografică, ceea ce poate părea enigmatic.
Dacă ar fi să vedem geografic, pe regiuni mari, ordinea
explicită a neamurilor enumerate în Sfânta Scriptură, atunci am
putea remarca faptul că Orientul Mijlociu este men ionat
70
primul con inând: par ii, mezii, elami ii şi locuitorii

Mesopotamiei, Iudeea şi Capadocia. Asia Mică, enumerată a
doua, include provinciile: Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia iar
Africa de Nord, a treia, cu: Egipt şi Libia. Cu alte cuvinte,
neamurile men ionate fac parte din zona geografică mărginită
de bazinul răsăritean al Mediteranei, de malul sudic al Mării
Negre, de fluviile Tigru şi Eufrat, de Marea Roşie şi de Golful
Persic.
Cu privire la expresia "iudei şi prozeli i", care se
intercalează între romani şi cretani, se poate în elege că se
referă la apar inătorii religiei mozaice şi la converti ii dintre
neamuri, altfel nu ar mai fi avut rost men ionarea iudeilor de
două ori în acelaşi context. Din expresia "iudei şi prozeli i", ne
putem da seama, deci, că în cadrul textului sfânt există două
categorii de iudei, men ionate separat: una geografică - cei ce
locuiesc în Iudeea ( F.Ap.2, 9), şi alta etnico-religioasă: "iudei"
cu sensul larg de adep i ai credin ei mozaice, men iona i alături
de prozeli i (F.Ap.2, 10). Mergând pe această semnifica ie
logică, se revelează înaintea cercetătorului şi explica ia faptului
că unii dintre participan ii la Cincizecime sunt numi i concret,
după criteriul etnic: par i, mezi şi elami i, iudei şi prozeli i,
romani în treacăt (din afară), cretani şi arabi, iar al ii sunt
numi i altfel, după criteriul geografic: cei ce locuiesc în
Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, etc.
Cei aminti i după criteriul geografic erau, cu excep ia
celor din Iudeea, membri ai diasporei evreieşti, din
împrejurimile de distan ă mică şi medie ale ării Sfinte. Acest
fapt se demonstrează prin două lucruri: 1) Mezii, par ii şi
elami ii erau cu to ii locuitori ai Mesopotamiei şi cu toate
acestea sunt men iona i separat fa ă de "cei ce locuiesc în
Mesopotamia". Acest lucru dă de în eles că prin expresia "cei
ce locuiesc în Mesopotamia" se definesc membrii diasporei
evreieşti din Mesopotamia, care se diferen iau etnic de
celelalte neamuri mesopotamiene, printre care se numără
71
mezii, par ii şi elami ii, dar în acelaşi timp ei se diferen iau şi

de ceilal i evrei din punct de vedere geografic.
2) În timpul serbării Cincizecimii ebraice, se adunau la
Ierusalim "locuitori iudei, bărba i cucernici din toate
neamurile care sunt sub cer", acest context oferindu-ne
posibilitatea să întrezărim firescul, ştiut şi consemnat ca atare
de autorul căr ii sfinte, după care evreii se recunoşteau între ei
prin cognomenele: "cei din Mesopotamia", sau "cei din
Capadocia", sau "cei din Iudeea", etc.
Aşadar, prin expresia "cei ce locuiesc ...în Asia, în
Frigia şi Pamfilia" se în elege referirea la evreii din diaspora
Asiei Mici, care vorbeau şi ei limba locului în care se
născuseră, adică latina orientală, greaca, etc. Cu toate că
vorbeau aceeaşi limbă cu "romanii cei din afară", nu se
confundau cu aceştia, motiv pentru care, în Sfânta Scriptură,
sunt men iona i ca atare, separat de "romanii cei din afară".
Aşadar, alături de par i, mezi şi elami i, iudei şi prozeli i,
cretani şi arabi, romanii din afară alcătuiau o grupă etnică
men ionată ca prezen ă la Cincizecimea creştină.
Cu privire la aceasta trebuie să facem o men iune
deosebit de importantă. Când ne referim la romanii cei din
afară i la membrii celorlalte grupe etnice enumerate în Sfânta
Scriptură care au fost botezați la Cincizecime excludem
apartenen a directă a acestora la politeism. Ei părăsiseră deja
păgânismul pentru a deveni prozeli i. Printre cei 3000 de
oameni care au primit Botezul ca urmare a predicii apostolice
(F.Ap.2, 41) trebuie să se fi numărat, a adar, numai mozaici i
prozeli i. Aceasta o dovede te faptul că, ulterior Pogorârii
Sfântului Duh, conform vedeniei avute pe când se afla în Iope,
Sfântul Apostol Petru îl converte te pe Corneliu, suta ul roman
din Cezareea. Dacă la Cincizecime s-ar fi botezat i păgânii,
atunci nu ar mai fi avut sens mirarea Sfântului Petru cu privire
la convertirea păgânilor (F.Ap.10, 34-35) nici scandalizarea
credincio ilor tăia i împrejur din Ierusalim (F.Ap.11, 1-2) i, în
72
fine, nici concluzia că ‖ i păgânilor le-a dat Dumnezeu

pocăin a spre via ă” (F.Ap.11, 18). Acest lucru însă nu tulbură
cu nimic expunerea noastră ci, dimpotrivă, atestă că existau
prozeli i dintre romanii orientali.
Acesta este răspunsul pe care l-am identificat, pe baza
textului sfânt, la întrebarea: "Dacă, frigienii sunt traci, romanii
din afară sunt traci, ba poate chiar şi cei din provincia Asia
(din care făceau parte Frigia şi Misia), despre care aminteşte
Sfânta Scriptură, ar putea fi şi ei traci, vorbitori ai aceleiaşi
limbi, atunci de ce sunt prezenta i ca neamuri separate şi nu
unit, ca "romani din afară", de către autorul biblic?".
Romanii orientali, sau "romanii din afară", care se
întindeau din Carpa i până în Frigia, pe care îi aminteşte în
mod singular Sfânta Scriptură, reprezintă legătura noastră
fiin ială cu Cincizecimea, cu "Botezul cu Duh Sfânt şi cu foc"
(Luca 3, 16) pe care strămoşii noştri l-au primit în limba lor, la
Ierusalim, ca urmare a predicii Sfin ilor Apostoli (F.Ap.2, 41),
cu precădere a Sfin ilor Andrei şi Filip153, făcând parte din
prima comunitate a "neamului celui nou".
Afirma ia este sus inută şi de părerea unitară a doi
teologi ortodocşi de după 1054, episcopul Teodor al Andidei
(aprox.1200) şi Pseudo-Sofronie al Ierusalimului (sec. XII-
153
Nicolae Dănilă, Passio Sancti Philippi Apostoli BHL 6814 şi
începuturile creştinismului în Schythia Minor, în Studia Univ.Babeş-Bolyai
Theologia graeco-catholica varadiensis, XLVII (2001), 1, p.105-106. Idem,
în C.S VII (1996), nr.9 (126), p.4-5; nr.10 (127), p.3; nr.11 (128), p.2-5;
nr.12(129), p.4; VIII (1997), nr.1 (130), p.7. Emilian Popescu,
Apostolicitatea creştinismului românesc: Sfin ii Apostoli Andrei şi Filip în
Dobrogea, în vol. Creştinismul-sufletul neamului românesc, editura
Agaton, Făgăraş, 2002, p.19. Idem, Sfântul Apostol Filip misionar pe
pământ românesc, în vol. Logos - Înalt Prea Sfin itului Arhiepiscop
Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura
Renaşterea, Cluj Napoca, 2001, 386-398. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române. Compediu, edi ia a II-a, revăzută şi întregită, Editura
Andreiana, Sibiu, 2007, pp.21-22.
73
XIII)154 conform căreia, la Cincizecime, fiecare dintre Apostoli

a fost instruit de către Duhul Sfânt să predice şi să slujească în
limba poporului pe care a fost destinat să-l evanghelizeze: "De
bună seamă, atunci Apostolii au exercitat şi func ia de arhierei
şi, locuind în ei Sfântul Duh, în formă de limbi de foc,
învă ându-i cele ce trebuie şi desemnându-i pe fiecare din ei
pentru neamul al cărui dialect i-a învă at să-l vorbească,
alcătuiau sfinte rugăciuni pentru misterele liturgice (Sfintele
Taine n.n.) şi ierurgii corespunzătoare puterii de în elegere a
fiecărui popor, atât pentru împrejurările contemporanilor, cât
şi pentru cursele ascunse ale persecutorilor. Poate că în
rugăciuni şi în ecfonise se deosebeau unii de al ii, dar schema
principală a misterelor liturgice transmise era conformă cu
însuşi modelul pe care Domnul nostru Iisus Hristos ni l-a
încredin at"155.
Nu întâmplător, Sfântul Apostol Pavel a fost rânduit de
Dumnezeu prin vedenie să treacă din Troia în Macedonia
(F.Ap.16, 8-9), unde avea să se adreseze, pe lângă romani,
greci şi evrei, "romanilor celor din afară", adică bessilor,
moesilor, ge ilor şi altor popula ii tracice din Balcani.
Concluzionăm că, în lumina concepţiei Părinţilor
Profesori Stăniloae şi Moldovan despre originea şi
identitatea primilor creştini europeni, se pot extrage
următoarele idei perfect posibile, susţinute atât de
argumente istorice cât şi teologice:
a) Romanitatea tracică, cunoscută şi ca "latinitate orientală",
neamul din care a descins Eneas, este, alături de cealaltă
componentă - eleno-cretană - cuibul în care a luat fiin ă
creştinismul european.
154
Apud Pr.Prof.Nicolae Petrescu, prezentare şi note la Teodor, episcop de
Andida, Comentariu Liturgic, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006,
pp.33, 101-102.
155
Teodor, episcop de Andida, Op.cit., pp.101-102.
74
b) Lingua romana este "limba creştinilor", formată în timp, ca

limbă specială în cadrul latinei orientale (pe care au vorbit-
o "romanii din afară", aşa cum sunt denumi i tracii, în
Faptele Apostolilor), începând de la Cincizecime.
c) Continuator până astăzi al romanită ii orientale,
transfigurate prin Botez şi Euharistie, adică al
creştinismului european de la început, este neamul
românesc.
d) Limba română, argumentul principal al identită ii noastre,
este în acelaşi timp singura moştenitoare a latinei orientale
dar şi expresie vie a "limbii creştinilor", sinteză
continuatoare a celor doi termeni: lingua romana şi lingua
christiana.
Despre valoarea acestei concepţii, în măsura în care
ea va reuşi să se impună, pentru dezvoltarea ulterioară a
Creştinismului în Europa, putem afirma următoarele:
a) Pentru a găsi fundamentul Creştinismului european, trebuie
să se identifice de către to i fără dubiu rădăcina apari iei şi
răspândirii sale iar aceasta nu are cum să fie alta decât
Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii, care a
primit în sânul său încă din Ierusalim componenta
europeană traco-romană şi elenă: romanii cei din afară şi
cretanii.
b) Pentru în elegerea Creştinismului european originar este
necesară studierea aprofundată a spiritualită ii poporului
român, în care s-a conservat autentica trăire creştină,
eminamente euharistică.
c) Concep ia respectivă ar putea reuşi, în măsura în care poate
fi argumentată satisfăcător, să reunească în jurul
adevărului, respectiv să împace orgoliile inflamate ale
exponen ilor unor culturi şi civiliza ii mai vechi sau mai
noi, care-şi dispută fără odihnă întâietă ile în interiorul
Creştinismului actual, uitând de blânde ea şi de smerenia
inimii, la care sunt îndemna i to i cei care poartă în mod
75
autentic jugul lui Hristos: "Veni i la Mine to i cei osteni i şi

împovăra i şi Eu vă voi odihni pe voi. Lua i jugul Meu
asupra voastră şi învă a i-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima şi ve i găsi odihnă sufletelor
voastre"(Mat.11, 28-29).
76
II. Analiza studiilor, respectiv a

criticilor formulate de către cercetători
asupra concepţiei Stăniloae-Moldovan
Critica ideilor este un fundament al ştiin ei, iar

verificarea elementelor constitutive ale unei lucrări ştiin ifice,
fie în sensul confirmării, fie în cel al contestării acesteia
reprezintă o trăsătură fundamentală a progresului
cunoaşterii156. Teologia ca şi ştiin ă nu depăşeşte grani ele
acestui principiu, cu atât mai mult cu cât ea trebuie să
îndeplinească porunca Domnului: "Cerceta i Scripturile!"
(In.5, 39). Cercetarea teologică trebuie să se orienteze spre
îmbunătă irea calită ii ştiin ifice a bogatului său con inut, prin
deschiderea unor noi direc ii, pe de o parte şi prin permanenta
evaluare a tezaurului cultural-ştiin ific deja existent, pe de alta.
"Teologiei îi trebuie păstrat continuu acest interes ştiin ific, azi
cu atât mai mult, cu cât ştiin a în general este în mare progres
şi-şi îmbunătă eşte continuu metodele de lucru. Adevărul
religios-moral creştin, disputat în atâtea controverse şi
verificat de atâta timp, nu are nicidecum interesul să se
mărginească la argumentul autorită ii, să ignore progresul şi
să refuze discu ia cu caracter ştiin ific"157.
În temeiul celor afirmate, analiza pe care o vom efectua
îşi propune, clasificarea unei palete de idei referitoare la
subiectul nostru, comentarea fiecăreia dintre aceste concep ii şi
verificarea ipotezelor emise. Am selectat, în acest sens, patru
studii, reflectând patru moduri diferite de a gândi. Trebuie să
156
Umberto Eco, Cum se face o teză de licen ă, Ed.Pontica, Constan a,
2000, trad.George Popescu, p.39.
157
Pr.Teodor M.Popescu, Îndrumări metodice de lucru pentru studen ii în
Teologie, în ST, nr.7-8, 1956, p.498.
77
pomenim aici şi faptul că ele nu aduc nici măcar vorba despre

teoria Părintelui Stăniloae cu privire la identificarea primilor
creştini europeni, preferând o ignorare completă a acestui
subiect, care îmi permite să sus in că acest gest de punere la
index a unei idei este unul complet neştiin ific, deşi în cel mai
pur stil academic se afirmă axioma că orice idee trebuie luată
în eviden ă şi supusă dezbaterii. Totu i, indirect, prin
problematica pe care o invocă, ele ating anumi i piloni pe care
se sprijină ideea Stăniloe-Moldovan, motiv pentru care merită
analizate.
Primul dintre studiile supuse criticii noastre apar ine
Apusului. Putem considera justificată ini iativa teologului
luteran Jürgen Henkel, "Îndumnezeire şi etică a iubirii în
opera părintelui Dumitru Stăniloae", ea urmărind stabilirea
unei viziuni exhaustive a operei Părintelui Stăniloae. Mai mult
decât atât, prin curajul de a încerca o evaluare critică a
concep iei Părintelui cu privire la ethosul na ional158, cu atât
mai mult cu cât această încercare vine din partea unui
cercetător care nu poate fi acuzat de părtinire, poate fi
considerată drept binevenită.
În capitolul 9 din partea a II-a a lucrării citate, intitulat:
Etnie şi etică. Încercarea părintelui Dumitru Stăniloae de a
fundamenta un "etos na ional" pe baza exemplului poporului
român (Ortodoxie şi românism, 1939; Reflexii asupra
spiritualită ii poporului român, 1992), Jürgen Henkel propune
cititorului mai multe convingeri care alcătuiesc teza sa
personală despre con inutul celor două căr i ale Părintelui.
Dacă în privin a unora dintre aceste convingeri ne putem
pronun a confirmativ - şi ne vom limita la judecata pertinentă
asupra unor "impulsuri fertile din proiectul Părintelui Dumitru
Stăniloae"159, sau la recunoaşterea faptului că experien a
158
Jürgen Henkel, Op.cit., pp.364-392.
159
Ibidem, p. 387.
78
tiraniilor neortodoxe, de la turci şi Habsburgi până la

comunişti, a produs dovada concretă "a unei inculturări extrem
de profunde a Ortodoxiei la români"160 - totuşi, păstrăm o
atitudine rezervată cu privire la altele dintre ipotezele sale, pe
care le vom detalia în cele ce urmează.
Eroarea fundamentală, în opinia mea, este încercarea de
a caracteriza cele două căr i în contextul istoric al apari iei
fiecăreia, respectiv perioada interbelică şi cea imediat de după
revolu ia din 1989. Desigur că o astfel de încadrare cvasi-
suficientă, reduce riscul de a fi copleşit de puterea cuvintelor
lui Stăniloae, oferindu- i distan a psihologică necesară, atât de
apreciată de savan ii contemporani. Este o atitudine
pragmatică, de "arhivar cuminte", întrucât din experien a
personală am constatat că este cea mai simplă cheie de
interpretare a unei lucrări şi în acelaşi timp î i acordă o
oarecare detaşare fa ă de operă în sine.
Deşi nu neg faptul că atunci când este folosită ca
metodă auxiliară dă unele roade, această tehnică devine
periculos de simplistă atunci când nu este asociată cu alte
unelte de cercetare, riscând - în mod explicabil - să confunde
sau să asimileze crea ia cu diferitele faze istorice prin care se
presupune că a trecut autorul. Ori, în cazul celor două opere
pe care le comentează în capitolul amintit, Jürgen Henkel
reduce întregul aparat critic de care a dat dovadă în celelalte
capitole la o singură "cheie": explica ia că Ortodoxie şi
Românism este o rezultantă a ideilor politice şi sociale de după
Marea Unire, cu privire la identitatea na ională a românilor161
iar Reflec ii asupra spiritualită ii poporului român o exagerare
romantică derivată - cum altfel ?! - din subîn elesele frustrări
din perioada dictatorială comunistă162. Totuşi, în mod
160
Ibidem, p. 391.
161
Ibidem, p.364.
162
Ibidem, pp. 364, 368-369.
79
diplomatic, Henkel recunoaşte limitele încercării sale în

această direc ie atunci când afirmă despre Reflec ii...că
"această carte e în multe privin e o lucrare ciudată care se
poate destăinui cititorului occidental după şederi mai
îndelungate în România"163 sau atunci când aduce vorba
despre polemica dusă de Părintele Stăniloae că: "discutarea
dezbaterii în sine depăşeşte tematic şi metodic cadrele acestei
lucrări"164. Întorcându-ne la metoda fixării istorice, ne revine
întrebarea dacă această încadrare, repetată obsesiv în cuprinsul
capitolului165 poate caracteriza dintr-o singură trăsătură de
condei valoarea exactă a ideilor în cauză. Răspunsul unei
minime logici interioare este negativ.
Tehnica este complet nepotrivită pentru încercarea de a
percepe motiva ia reală a celor două căr i, datorită "înrămării"
la care se pretează capitolul din lucrarea Dr.Henkel. Dovada
constă tocmai în răspunsul pe care cercetătorul german şi-l
oferă la întrebarea dacă Stăniloae şi-a men inut consecvent
pozi ia atât în punctul de început al carierei ştiin ifice -
corespunzător volumului Ortodoxie şi Românism - cât şi în
perioada târzie a operei sale - potrivită cronologic volumului
Reflec ii... 166 - anume că ambele căr i deşi "diferite ca metodă"
sunt "foarte strâns legate în con inut"167. Cu alte cuvinte, el
recunoaşte că în ciuda evolu iei fireşti a stilului, subiectul de
interes şi conceptul celor două lucrări situate la antipozii
cronologici ai crea iei Părintelui sunt aceleaşi. Practic, apare o
contradic ie între concluziile genuine amintite mai sus şi
posibilită ile logice oferite de metoda lui Henkel.
163
Ibidem, p.368.
164
Ibidem, p.369.
165
Ibidem, pp.364-369; 374-376.
166
Ibidem, p.364.
167
Ibidem, p.369.
80
Iată la ce explica ii ne îndreaptă modul de cercetare

pomenit, coroborat cu concluzia firească a cititorului, conform
căreia nu există diferen e de substan ă între cele două izvoare
supuse analizei: 1. Contextul istoric interbelic se aseamănă cu
acela de după Revolu ie. 2. A doua posibilitate, derivată din
metoda fixării istorice, este aceea că întreaga gândire a
Părintelui despre ethos-ul na ional este o fantezie care a durat
timp de 60 de ani, fără să se intersecteze cu cealaltă gândire a
sa, critică, analogică şi ra ională care a produs cunoscutele
culmi teologice şi filosofice, ce au făcut înconjurul lumii. 3.
Un singur om, cu o singură "viziune creatoare", a realizat un
proiect având în vedere căutarea unui singur adevăr, ce
urmează a fi dezbătut ca posibilitate de către cercetători.
Despre o asemănare a dezastrului politic şi social în
care se afla România în 1992 şi perioada anilor '30 -
tumultoasă, ce-i drept, dar privită totuşi de min ile luminate ca
o culme - este de o eviden ă elementară că nici nu poate fi
vorba. Deci, condi iile fiind diferite, urmând ra ionamentul pe
baza legăturii lui Henkel dintre timp şi operă, lucrările ar fi
trebuit să fie diferite, şi nu sunt, ceea ce presupune că
încercarea de a justifica contextual-istoric apari ia unor căr i,
condi ie valabilă totuşi în cazul unora, cum ar fi cele ale lui
Nichifor Crainic sau cele ale lui Constantin Rădulescu-Motru,
nu se potriveşte sub nici o formă stilului "viziunii creatoare",
proaspăt şi unitar al Părintelui Stăniloae168.
Deşi înclină spre a doua op iune, Henkel se fereşte a o
defini, preferând anumite "concesii" politicoase pe care le face
unui "venerabil teolog nonagenar"169, atunci când numeşte
168
A se vedea Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Teologia şi puntea metafizicii, în
Ortodoxia, nr.2, 1990, pp.175-180; Idem, Ortodoxia în Europa - Locul
spiritualită ii româneşti, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995,
pp.99-103.
169
81
Reflec ii... drept un testament patriotic, un apel just dar

exagerat pentru întoarcerea societă ii româneşti la valorile
primordiale170. Tocmai de aceea apare în textul său o clară
nepotrivire între concluzia că Părintele Stăniloae a păstrat o
consecven ă uimitoare fa ă de propriile idei şi posibila
dedublare a personalită ii cercetătorului Stăniloae, aşa cum
reiese ea din declara ia uşor caustică a lui Henkel: "Pe cât de
subtil şi reflexiv argumentează părintele Dumitru Stăniloae în
operele sale teologice capitale, pe atât de mult părăseşte aici
cu totul legile logicii argumentative, pentru a formula
transfigurator, în mod apodictic şi romantic conceptul unui
etos na ional românesc care ar străbate toate actele de via ă
ale poporului român ca expresie a credin ei sale creştine"171.
Ne rămâne aşadar, a treia variantă, care - din nefericire
- nu a fost sesizată de către tânărul teolog din 2001172: aceea a
posibilită ii ca Părintele Stăniloae, netăgăduit situat pe unul
dintre cele mai înalte piscuri ale în elepciunii, să fi observat, cu
fine ea reflexiei sale constante, neamul românesc aşa cum se
prezintă în integralitatea sa duhovnicească.
Desigur, Dr. Henkel rezistă acestei "tenta ii",
men inându-se pe o linie tipic scolastică şi încercând o metodă
interogatorie prin care să "purifice" corpusul operei lui
Stăniloae de eventualele "ambiguită i". Se remarcă în teza sa
de doctorat un dualism explicabil între atrac ia sinceră pe care
o simte fa ă de originalitatea "viziunii creatoare" a teologiei
Părintelui173 şi imposibilitatea de a-şi însuşi tocmai această
vedere răsăriteană-românească pe care indubitabil Părintele
Stăniloae a manifestat-o integral în opera sa. Principalele
170
Ibidem.
171
Ibidem.
172
+ Serafim, mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei şi
Europei Centrale şi de Nord, Cuvânt înainte, în Jürgen Henkel, Op.cit.,p.7.
173
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, The Creative Vision of D.Stăniloae, în The
Ecumenical Review, vol.33, nr.1, 1981, pp.53-59.
82
probleme rămase fără răspuns în opinia Dr.Henkel sunt: 1."Îşi

trag atunci rădăcinile lor tot din credin a ortodoxă şi
fenomenele politice şi sociale negative existente cu siguran ă
în societatea românească, şi pe care părintele Dumitru
Stăniloae nu le aminteşte sau tematizează nicăieri în lucrarea
sa?"174 2. " Un deficit real îl reprezintă însă totala renun are
la orice reflexie asupra dictaturii ateiste comuniste care a
dominat peste 50 de ani România şi ale cărei efecte părintele
Dumitru Stăniloae le-a sim it pe propria piele. În această
privin ă din textul lucrării175lipseşte până şi conştiin a acestei
probleme"176. 3."Nici dura realitate politică şi economică a
proceselor de transformare de după 1989 nu e luată în
considerare"177. 4. " ...Se poate pune totuşi întrebarea în ce
măsură ac iunea na ională, care ca atare e sesizabilă istoric,
poate fi recunoscută culpabilă. Negarea culpabilită ii na iunii
ca un corp spiritual devine o contradic ie atunci când
părintele Dumitru Stăniloae declară în acelaşi timp şi pe cât
de vehement poate na iunea drept purtătoare a unei
spiritualită i creştine (ortodoxe). Na iunile ar fi altfel realită i
întemeiate crea ional, dar în ultimă instan ă sustrase sferei
domina iei şi revendicării lui Dumnezeu"178.
1. Un teolog de talia Dr.Henkel nu ar fi avut de ce să
identifice o astfel de problemă. Prezen a răului, chiar şi în
sânul celei mai venerate societă i, nu este exclusă, după cum
nu a fost exclusă nici prezen a lui Iuda Iscarioteanul din cadrul
colegiului Sfin ilor Apostoli. După cum nu putem argumenta
că trădarea lui Iuda se datorează credin ei Apostolilor în
174
Jürgen Henkel, Op.cit.,p.385.
175
Se referă cu siguran ă la lucrarea Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii
despre spiritualitatea poporului român, Op.cit.
176
177
Ibidem.
178
Ibidem, p.391.
83
divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos, tot aşa nu putem

pune pe seama Ortodoxiei păcatele săvârşite de către un
anumit individ sau grup de indivizi din interiorul unei societă i
ai cărei membri sunt majoritar ortodocşi ori din interiorul unui
stat a cărui popula ie majoritară este de confesiune ortodoxă.
Confuzia, posibil nedeliberată, între no iunea de
"popor" şi cea de "stat", respectiv cea de "societate" îl
bulversează pe cercetătorul german, motiv pentru care el atârnă
fenomenele politice şi sociale negative, care sunt caren e
exclusive, de natură juridică şi fizică, ale societă ii româneşti
contemporane, de credin a creştin-ortodoxă a poporului român.
Intervine întrebarea: fac parte aceste fenomene din
spiritualitatea poporului român? Îmi manifest rezerva fa ă de
un posibil răspuns afirmativ. Nedumerirea sa cu privire la
tăcerea Părintelui nu se poate justifica, pentru simplul motiv că
"fenomenele politice şi sociale negative din societatea
românească" nu fac parte din domeniul cercetat de Părintele
Stăniloae, care are ca obiect explicit spiritualitatea poporului
român. Societatea românească actuală este poporul român?
Atârnă Ortodoxia de societatea românească sau de vreo altă
societate în general, în afară de Biserica Ortodoxă? Apar ine
societatea românească actuală Ortodoxiei? Din întrebarea lui
Henkel aşa s-ar putea deduce.
Societatea nu este poporul, ci un sistem de conexiuni,
istoric, concret, delimitat în timp, bazat pe rela iile dintre
apar inătorii săi, precum şi pe cele dintre aceştia şi adep ii altor
societă i. Chiar şi legea laică supremă a ării, Constitu ia
României, deduce această realitate atunci când separă
conceptual totalitatea cetă enilor României (societatea) de
poporul român, stipulând că statul român are două fundamente:
unitatea poporului român şi solidaritatea cetă enilor săi179, ori
societatea - după cum ştim - operează cu cetă eanul român, mai
179
Constitu ia României, art.4, alin. (1).
84
pu in cu poporul român, pentru că nu poate să-l cuprindă în

integralitatea sa: trecut, prezent şi viitor, în ciuda faptului că
interac ionează cu acesta. Biserica Ortodoxă rămâne totuşi, cu
ierarhia sa sinodală, potrivit învă ăturii Părintelui Stăniloae,
modelul de societate transfigurată, ideală, comunională în
iubire, pe care trebuie să-l imite societatea omenească180.
Recunoscând dualismul pe care se fundamentează
statul român, (popor-societate), Constitu ia rezervă gestionarea
celei mai înalte puteri statale - suveranitatea - exclusiv
poporului român, nicidecum totalită ii cetă enilor României181,
însă aceasta arată tocmai recunoaşterea realită ii conform
căreia poporul român este o entitate unică şi unitară, durabilă,
transistorică, singura capabilă de a de ine suveranitatea unui
stat - fie el chiar şi unul cu o societate ca aceea românească -
fapt atestat teologico-filosofic şi de analiza profundă a
spiritualită ii româneşti efectuată de Părintele Stăniloae182.
În concluzie, răspunsul la prima întrebare a Dr.Henkel
supusă analizei este unul negativ. Emitem opinia că Biserica
Ortodoxă a sesizat dintotdeauna pericolul pe care l-ar fi putut
reprezenta ataşarea Ortodoxiei de o societate anume, motiv
pentru care, şi-a unit în mod unic existen a de o entitate infinit
mai sensibilă dar în acelaşi timp mult mai durabilă decât orice
societate întemeiată de oameni: neamul183.
180
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxia şi via a socială, în Telegraful
Român, nr.10, 1940, p.1. A se vedea şi : Idem, Necesitatea ierarhiei în via a
socială, în Telegraful Român, nr.39, 1936, pp.1-2; Idem, Biserica în noul
orizont social, în Telegraful Român, nr.97, 1944, p.1; Idem, Creştinismul şi
via a socială, în Telegraful Român, nr.102, 1944, p.1.
181
Constitu ia României, art.2, alin. (1).
182
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi etnocra ie, în Telegraful
Român, nr.24, 1938, p.1.
183
Idem, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în Telegraful
Român, nr.11, 1940, p.1.
85
Ortodoxia nu a căutat - cum au procedat, de altfel, alte

sisteme confesionale184- să suprime fiin a neamului nostru, ci a
încălzit-o în vremuri grele, sfin ind-o totodată cu suflarea
Duhului Sfânt185.
Aceasta este afirma ia esen ială a lucrărilor Părintelui
Stăniloae şi acesta este şi considerentul pentru care, în noul
Statut al Bisericii Ortodoxe Române - aprobat de către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 28 noiembrie 2007186,
recunoscut şi consfin it de către Statul român, în temeiul legii
489/2006187 , prin H.G. nr.53/2008188 - se face reflectarea justă
că: "Biserica Ortodoxă Română este na ională şi majoritară
potrivit vechimii apostolice, tradi iei, numărului de credincioşi
şi contribu iei sale deosebite la via a şi cultura poporului
român. Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului
românesc"189.
Între Biserică, păstrătoarea Ortodoxiei, şi societate,
respectiv stat, a existat mereu comunicare, cu inerentele
urcuşuri şi coborâşuri istorice. Rela ia Biserică-societate şi
aceea dintre Biserică şi stat sunt văzute de către cercetători
într-o lumină complexă. Cu privire la Biserica Ortodoxă şi la
pozi ia sa fa ă de societate şi stat, considerăm adecvată părerea
184
Idem, Rolul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiin ei poporului român
şi a unită ii na ionale, în Ortodoxia, nr.4, 1978, pp.584-603; Idem, Între
Ortodoxie şi Catolicism, în Telegraful Român, nr.88, 1930, pp.1-2; Idem,
Între Românism şi Catolicism, în Telegraful Român, nr.86, 1930, pp.1-2;
Idem, Reîntregirea Bisericii strămoşeşti, în GB, nr.6, 1950, pp.27-33; Idem,
Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, extras, în GB, nr.5-
8, 1996, pp.126-134.
185
Idem, Liturghia şi unitatea religioasă a poporului român, în BOR, nr.5-
8, 1970, pp.730-742.
186
Hotărârea Sf.Sinod nr.4768/2007.
187
Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor, publicată în M.Of., Partea I, nr.11/ 8.01.2007.
188
H.G.53/16 ian.2008, publicată în M.Of., Partea I, nr.50/22 ian.2008.
189
Statutul BOR, art.5, alin.(2).
86
exprimată de Georgios Mantzaridis: "Odată cu predominarea

Creştinismului şi cu recunoaşterea Bisericii de către stat, i s-
au dat acesteia anumite privilegii şi astfel s-au creat obliga ii
analoge. Biserica a dobândit pozi ia centrală în via a socială,
lucru care a avut serioase urmări sociale şi politice. Prezen a
vie a ei în via a publică îmbogă eşte societatea cu duhul iubirii
creştine şi împiedică predominarea violen ei şi a samavolniciei
politice, lucru foarte important pentru via a politică"190.
Totodată, savantul grec sesizează şi pericolul pe care îl
prezintă abaterea reprezentan ilor Bisericii de la misiunea lor
fie spre extrema utilizării Bisericii ca organ al puterii politice,
fie spre cea a abandonării societă ii în seama samavolniciei
politice, cu men iunea imperativă că evitarea acestor extreme
trebuie să se împlinească cu orice pre 191.
Echilibrul pe care îl men ine Biserica în societatea
contemporană şi în statul secularizat nu poate fi asociat
fenomenelor politice şi sociale negative. Putem afirma cel mult
că renun area de către unii membri ai conducerii bisericeşti la
denun area legilor nedrepte şi la înfierarea samavolniciilor
politice care îndepărtează în fapt societatea şi statul de la
sensul lor ini ial de a căuta şi de a ob ine fericirea
cetă eanului192, implicit a poporului pe care îl deservesc
acestea, constituie o ac iune cu urmări sociale dintre cele mai
grave193.
2. Cu privire la "totala renun are la orice reflexie
asupra dictaturii ateiste comuniste" care probabil că pe un
cititor occidental l-a uimit, nu putem să spunem decât că
tăcerea Părintelui în acest subiect este mai grăitoare decât o
190
Prof.Dr.Georgios Mantzaridis, Morala Creştină, II, Ed.Bizantină,
Bucureşti, 2006, trad. Diac.Drd.Cornel Constantin Coman, p.343.
191
Ibidem.
192
Pe care Biserica Ortodoxă o vede nu numai ca "bunăstare" ci şi ca
atingere a unei armonii spirituale, potrivit propriului său model teandric.
193
Prof. Dr. Georgios Mantzaridis, Op.cit., pp.342-343.
87
întreagă bibliotecă. Personal, consider că lipsa unei pozi ii

reflexive a Părintelui pe subiectul arătat, în Reflec ii..., îmi
indică faptul că pericolul ateismului - fie el dictatorial-
comunist sau de altă natură - nu a trecut, ci planează încă
asupra noastră, a tuturor. Dovada că este aşa constă în faptul că
Părintele nu a ezitat să vorbească, încă de la început, în diferite
articole, despre dictatura comunistă şi efectele sale
devastatoare 194.
Aşadar, ceea ce Jürgen Henkel consideră ca fiind "un
deficit real", într-o altă reprezentare poate apărea, deci, ca un
avertisment real. Conştiin a problemei însă nu lipseşte din
Reflec ii..., fiindcă, în întregul ei, cartea este un manual al
aducerii aminte. Conturând portretul real al neamului,
Părintele Stăniloae subliniază tocmai starea de la care am
căzut, aflată poten ial în fiecare membru al neamului, dar
însuşită de-abia prin puterea unirii cu Hristos în Duhul Sfânt.
Compara ia pe care cititorul o face între imaginea corectă,
descrisă de Stăniloae în Reflec ii..., şi cea reală, deformată, are
menirea să-i provoace o trezire la via ă a puterilor sufleteşti
latente şi să-l determine a reveni la starea cea dintâi.
3. Care este motivul pentru care Părintele ar fi trebuit
să ia în considerare în Reflec ii...dura realitate politică şi
economică de după 1989? Am explicat mai devreme de ce o
analiză politică nu-şi găseşte locul într-un tratat despre
spiritualitatea poporului român. Politicul este reflexia
societă ii, iar spiritualitatea, această oglindire fidelă a
194
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Prigonirea Bisericii ortodoxe strămoşeşti
sub comunism, în Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, 1990, nr.1-2, pp.47-49;
Ibidem, în Ortodoxia, nr.1, 1990, pp.197-200; Unitatea spirituală a
neamului nostru şi libertatea, în BOR, nr.1-2, 1990, pp.47-49; Ibidem, în
Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, 1990, nr.3, p.1; Idem, Neamul românesc
şi-a luminat istoria pentru el însuşi şi pentru lumea întreagă, prin jertfele
tineretului său, pentru Hristos! , în România Liberă, nr.43, 1990, pp.1,3.
88
Ortodoxiei în neamul nostru, despre care vorbeşte Părintele195,

nu ine de societate ci apar ine eminamente poporului român,
trecut, prezent şi - cu ajutorul Bunului Dumnezeu - viitor.
Totu i, ca să arătăm că nu vreun viciu de con tiin ă l-ar
fi determinat pe Părintele Stăniloae să men ină tăcerea, e de
ajuns să spunem că i înainte de 1945, şi după 1989, păstrând o
rar întâlnită decen ă şi echidistan ă fa ă de tenta iile spectrului
politic, Părintele Stăniloae a publicat cu curaj articole de
analiză socială şi politică a stării de fapt196. După 1989, glasul
Părintelui a răsunat în nenumărate luări de pozi ie - articole şi
interviuri - fa ă de lipsurile şi erorile sistemului democratic197.
4. Caracterul tipic al mentalită ii apusene se reflectă în
această ultimă problemă ridicată de Dr.Henkel. Pretinsa
contradic ie, sesizată în cartea sa, între negarea de către
Părintele Stăniloae a culpabilită ii na iunii ca un corp spiritual
şi afirma ia că na iunea este purtătoare a unei spiritualită i
creştine (ortodoxe), nu se fundamentează decât în măsura în
care Dr. Henkel confundă cei doi termeni esen iali ai
195
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii..., Op.cit., pp.16-17 ş.a.
196
Idem, Regimul sovietic şi Biserica, în Telegraful Român, nr.41, p.3;
Idem, Rusia şi problema religioasă, în Telegraful Român, nr.9, 1944, p.4;
Idem, Dreptul neamurilor mici, în Telegraful Român, nr.5, 1944, p.1; Idem,
Partidele politice şi Biserica, în Telegraful Român, nr.80, 1944, p.1; Idem,
Biserica în Uniunea Sovietică.După mărturiile din Biserica rusească, în
Telegraful Român, nr.24-25, 1945, pp.1-3.
197
Idem, Pentru învă ământul religios în şcoli, în Lumină din Lumină, nr.4,
1990, pp.1-2; Idem, Pentru introducerea învă ământul religios în şcoli, în
Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr.7-8, 1990, p.14. Idem, Republica
contra Bisericii, în Cotidianul, supliment Alfa şi Omega, nr.5, 1994, p.8;
Idem, Întrebare tulburătoare: Biserica Ortodoxă Română – încotro?, în
Curierul Na ional, nr.681, 1993, pp.1,7. Pentru o viziune mai amplă asupra
ideilor exprimate de Părintele în diverse publica ii româneşti, a se cerceta
bibliografia completă publicată în lucrarea: Gheorghe Anghelescu, Cristian
Untea, Părintele Dumitru Stăniloae, un urmaş vrednic al patristicii clasice
(bio-bibliografie), Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008, pp.52-104.
89
interpretării teologice a identită ii na ionale dezvoltate de

Părintele Stăniloae: na iunea şi ethosul (caracterul, modul
habitual de via ă, specificul)198 na ional.
Părintele Stăniloae nu a afirmat niciodată infailibilitatea
na iunii, mărturisind clar faptul că aceasta poate greşi:
"Na iunea în faza păcatului are manifestări păcătoase, pentru
că natura umană în general, cu toate diversificările în care se
înfă işează, este păcătoasă"199. Într-adevăr, o "ac iune
na ională", sesizabilă istoric, poate fi culpabilă atunci când se
îndreaptă împotriva Creatorului şi a legilor Sale, implicit
împotriva neamului însuşi. Intră, indiscutabil, în acest capitol
subiectul fascismului şi al comunismului deopotrivă.
Dar dacă o "ac iune na ională" poate fi culpabilă, este
foarte greu să identifici un argument, oricât de mic, în favoarea
culpabilizării de către om a unei întregi na iuni, care, după cum
ştim, este alcătuită din genera iile trecute, din cea săvârşitoare
a "ac iunii na ionale" culpabile, şi din cele viitoare, în măsura
în care "ac iunea na ională" respectivă nu le retează
genera iilor viitoare dreptul de a mai exista.
 Şi aici ar fi multe de discutat, întrucât nici măcar o generaţie nu
poate fi privită ca un tot omogen. După câte ştim din
evenimentele relatate de Sfânta Scriptură, Dumnezeu Însuşi ar fi
iertat Sodoma şi Gomora dacă s-ar fi găsit în ele măcar zece
drepţi (Fac.18, 23-33). Cum ar fi, de exemplu, condamnarea
tuturor românilor - inclusiv a martirilor şi a miilor de deţinuţi
politici - pentru ororile comunismului? Cum ar fi punerea "în
aceeaşi oală" a tuturor românilor care au trăit în anii 1947-1989
198
Francis E.Peters, Termenii filozofiei greceşti, Ed.Humanitas, Bucureşti,
2007, trad.Dragan Stoianovici, p.107.
199
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Scurtă interpretare teologică a na iunii,
în vol. "Fiecare în rândul cetei sale"- pentru o Teologie a neamului,
Ed.Christiana, Bucureşti, 2003, p.118.
90
pentru crimele Securităţii? Logica minimală ne îndeamnă să

apreciem lucrurile la justa valoare, fără să cădem în extrema
unei uniformizări lipsite de sens, dar în acelaşi timp fără a
minimaliza pericolul reprezentat de efectele unei acţiuni
naţionale pusă în slujba "scuzării mijloacelor", adică - în ultimă
instanţă - în slujba auto-distrugerii.
Permanentizarea stării de păcătoşenie a unei na iuni, ca
finalitate a unui îndelung şir de fărădelegi şi ca atare decăderea
sa pe baza unei ac iuni generale, până la nivelul dispari iei
materiale, intervine, conform Sfintei Scripturi, doar atunci
când din rândurile ei nu mai poate zămisli drep i.
 Drepţilor neamului, trecuţi la Domnul, Sfânta Biserică
Ortodoxă Română le-a orânduit sărbători speciale în cursul
anului bisericesc. Poporul român le acordă cu veneraţie
denumirea de "moşi". Este interesant, de asemenea, a se urmări
discuţia dintre Dumnezeu şi Avraam cu privire la soarta
Sodomei şi a Gomorei. (Fac.18, 23-33).
Cu alte cuvinte, prima pedeapsă pe care o na iune o
poate primi ca urmare a stării de păcătoşenie generală este
tocmai trauma pe care şi-o produce singură, adică
imposibilitatea de a mai naşte drep i: "Nu va rămâne Duhul
Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup"
(Fac.6, 3). Stabilirea culpabilită ii în acest caz nu o poate face
în mod obiectiv nimeni altcineva decât Dumnezeu şi neamul
respectiv, prin genera ia asupra căreia se manifestă în mod
concret avertismentul dreptă ii divine.
Ştim din Scripturi că Dumnezeu iartă şi reabilitează un
neam întreg din starea de pieire iminentă, dacă genera ia
critică, exponenta concretă a neamului în cauză, cea asupra
căreia planează responsabilitatea "ac iunii na ionale", se
întoarce, prin pocăin ă, chiar şi în ultima clipă, din nou cu fa a
91
spre Creator: ‖Dacă voi zice cândva despre un popor, sau

despre un rege, că-l voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi-l voi
pierde; Şi dacă poporul acela, despre care am zis Eu acestea,
se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta
răul ce gândeam să-i fac. Sau dacă voi zice despre un popor
sau despre un rege că-l voi întocmi şi-l voi întări, Şi dacă
acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de
glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l
fericesc‖ (Ier.18, 6-9). Se poate observa şi compara traseul
Sodomei şi al Gomorei fa ă de cel al ninivitenilor (Iona 3, 5-
10).
Nu în acelaşi mod stau lucrurile în privin a ethosului
na ional. În viziunea Părintelui Stăniloae, ethosul na ional este
legătura concretă dintre neam şi Dumnezeu: "În ce priveşte pe
om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva.
Dar în ei se cuprindeau poten ial toate na iunile. Acestea sunt
descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în
Dumnezeu. La baza fiecărui tip na ional ac ionează un model
dumnezeiesc etern, pe care acea na iune are să-l realizeze şi
în sine cât mai deplin"200. Pentru aceasta, calitatea na ională,
cunoscută şi ca ethos na ional, specific na ional sau sufletul
neamului201, etnicitate202, adică suma calită ilor spirituale ale
unui popor, dar nu privită în sensul unui suflet colectiv ca şi
conştiin ă ipostatică de sine stătătoare203, se revelează, în
sensul său ini ial, ca o icoană a spiritualită ii lui Dumnezeu, ca
un model ceresc şi imagine-for ă proprie neamului şi fiecărui
exponent al acestuia, exercitând asupra celui din urmă o
200
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Scurtă interpretare...Op.cit., p.117.
201
Idem, Între Românism şi Catolicism, Op.cit., p.2.
202
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Actualitatea gândirii Părintelui Dumitru
Stăniloae cu privire la etnic şi etnicitate, în Caietele Universită ii "Sextil
Puşcariu"Braşov, an II, nr.2, vol.3, Ed.Tipona, Braşov, 2002, pp.42-44.
203
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Na iune, în "Fiecare în
rândul cetei sale"...vol.cit., p.95.
92
atrac ie anume spre împlinirea menirii spirituale intrinseci a

specificului său na ional204. "Calitatea na ională nu stă la un
col al sufletului, nu constituie o piesă deosebită în organismul
spiritual-trupesc al omului. Ea nu este - alături de gândirea
pur umană, de iubirea iarăşi pur umană, de bucuria şi triste ea
pur umane şi ele - o însuşire deosebită, ci ea este gândirea,
iubirea, bucuria, triste ea, ac iunea, conştiin a purtând o
anumită dispozi ie, o anumită vibra ie, un anumit iz comun
unei anumite grupe de oameni şi neîntâlnit la celelalte
grupe"205.
Cum tot ceea ce a plămădit Dumnezeu este bine (Fac.1,
31), desigur că şi ethosul na ional este bun. Nu toate na iunile
au ethos purtător de spiritualitate creştină şi nu toate poartă în
sine un specific na ional creştin-ortodox, însă - potrivit
învă ăturii ortodoxe exprimate prin Părintele Dumitru
Stăniloae - toate ethosurile na ionale sunt iradieri ale
spiritualită ii veşnice a lui Dumnezeu, cu posibilitatea de a se
dezvolta continuu, în măsura în care se află în rela ie de
comuniune cu El: "Precum fiecare ins creşte în spirit, în
însemnătate, prin rela ie pozitivă, prin înaintare spre
plenitudine spirituală pe acea rază a ordinii eterne care-i este
adecvată fiin ei lui, tot aşa neamurile cresc în puteri prin acel
fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie
lor, care le este indicată de fiin a lor originală ca întreg, care
formează legea cea mai înaltă a individualită ii lor etnice"206.
Dar această rela ie continuă, indispensabilă pentru
progresul spiritual al neamului, este aspectul statornic,
neschimbător, al tradi iei na ionale, care îşi poate găsi - prin
consim ământul voin ei - expresia supremă în Sfânta Tradi ie,
204
Ibidem, pp.96-98.
205
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Na iune...Op.cit., p.99.
206
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Idealul na ional permanent, în Telegraful
Român, nr.6, 1940, p.1.
93
actualizată permanent prin Biserica Ortodoxă207. Păstrarea şi

transmiterea tradi iei na ionale se prefigurează ca şi condi ie a
supravie uirii istorice a neamului: "Totdeauna în rela ia dintre
părinte şi copil, în rela ia dintre genera ia înaintaşă şi cea
următoare, se joacă tot destinul neamului. Această rela ie
trebuie să poarte de aceea accentul unei nesfârşite seriozită i.
Aici se asigură sau se primejduieşte existen a neamului, după
cum se produce sau nu legarea noii genera ii de tradi ia ce
vine din negură de veacuri"208.
În lumina celor spuse mai devreme, ethosul cel dăruit
de Dumnezeu fiecărei na iuni, adică "na iunea ca un corp
spiritual" despre care vorbeşte Henkel209, nu poate păcătui şi
nici nu poate fi rezultatul păcatului, fiind ac iune permanentă a
harului divin necreat asupra neamului210. În schimb omul sau
na iunea pot păcătui împotriva ethosului propriu, ignorându-l,
dându-i un sens neconform cu realitatea sau deformându-l prin
păcat. "Păcatul sau răul este de alt ordin decât unitatea sau
diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a
existen ei produse de alte puteri. Este specificul na ional o
stâlcire a umanului, o decădere din fiin a omenească? Ar fi,
când acest specific na ional s-ar prezenta drept ceva vicios,
meschin, fără înăl imi şi purită i de gând. Cine nu ştie însă că
nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi
reac ionează în lume membrul unei anumite na iuni?"211
Pericolul la care s-au supus locuitorii Sodomei şi ai
Gomorei este în acelaşi timp pericolul care a ispitit deopotrivă
Germania nazistă, Rusia comunistă şi ispiteşte în continuare
toate na iunile, respectiv asocia iile de na iuni: crearea unui
207
Idem, Creştinism şi tradi ie în via a na ională, în Luceafărul, nr.2, 1941,
p.42.
208
Ibidem, p.43.
209
210
211
Ibidem, p.118.
94
anti-ethos. "Un neam nu se men ine prin for ele instinctuale,

prin subconştient, prin natură. El este o realitate spirituală
voluntară în primul rând şi se men ine prin păzirea unei ordini
morale. Nu sângele produce ethosul unui neam şi nu el asigură
acest ethos...Imoralitatea poate pătrunde în via a unui neam
chiar când sângele s-a păstrat acelaşi"212.
Acest păcat împotriva harului lui Dumnezeu se
manifestă prin înlocuirea ethosului zidit şi păzit de Dumnezeu
cu un idol na ional sau multina ional făcut după chipul şi
asemănarea păcatului propriu, adică o deformare egoistă a
darului lui Dumnezeu, după exemplul regelui Nabucodonosor
(Daniel 4, 26-27). "Sentimentul na ional devine sub inspira ia
şi influen a egoismului şi mândriei omeneşti o patimă
exclusivistă, imperialistă, o dorin ă de îngenunchere a
neamurilor străine"213. Aşa cum reiese din denumirea sa, acest
anti-ethos este opusul no iunii de ethos na ional, vizând în
primul rând scufundarea, prin orice mijloace, a omului în
materie şi dezna ionalizarea acestuia, pe fondul rupturii create
între neam şi tradi ia sa autentică, implicit între neam şi
Dumnezeu, căci tradi ia este strict condi ionată de manifestarea
voin ei libere, nu de transmisiunea biologică, nici de identitatea
na ională: "căci în acest caz nu am vedea neamuri abătute de
la linia lor până la dezna ionalizare sau până la desfigurare,
sub influen a unor factori cărora s-ar fi putut rezista"214.
Imperialismul nivelator al sovieticilor sau primatul
rasei ariene la fasciştii germani, au fost, incontestabil, vârfuri
de manifestare ale anti-ethosului. Acest lucru îl afirma profetic,
212
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Legea Neamului, în Luceafărul, nr.2,
febr.,1942, p.47.
213
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Statele Unite ale Europei, în Telegraful
Român, nr.40, 1939, p.1.
214
Idem, Creştinism şi tradi ie..., Op.cit., p.42.
95
în 1934, titanul teologiei româneşti contemporane215, când se

întrezăreau deja anumite pericole ce aveau să se abată asupra
Europei: "Na iunile sunt după cuprinsul lor eterne în
Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o
nuan ă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi,
vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu?
Să nu fie! Mai degrabă vom ine la existen a fiecărei na iuni,
protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta, şi
propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în
lumea ideilor dumnezeieşti"216.
Nu vom găsi nicăieri o interpretare mai curat
europeană, mai nobilă şi mai plină de adevăr decât în această
minunată exegeză a ethosului na ional pe care o efectuează
Părintele Stăniloae în lumina Sfintei Ortodoxii. Aceasta este
viziunea ortodoxă asupra omului şi a neamului, iar adevărul
exprimat de ea depăşeşte posibilitatea de în elegere a unei
epoci în care na iunea era considerată, chiar şi de către
cona ionalii lui Stăniloae, o teribilă armă.
De altfel, cunoscutul filosof contemporan Andrei Pleşu
se încadrează, în această privin ă, pe o pozi ie similară celei a
Părintelui Stăniloae, referitor la principiul transcendent al
neamului: "Suntem, aşadar, îndreptă i i să ne imaginăm că la
temelia fiecărei comunită i etnice se află un principiu spiritual,
un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei
comunită i, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei.... În
asemenea măsură se identifică îngerii neamurilor cu
neamurile pe care le păstoresc, încât, potrivit tradi iei, ei vor fi
chema i să răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi‖217. Tot
215
Pr.Prof.Dr.Mircea Păcurariu, Preotul Profesor şi Academician Dumitru
Stăniloae. Câteva coordonate biografice, în vol.Persoană şi comuniune.
Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae (1903-1993), Sibiu,
1993, p.13.
216
217
Andrei Pleşu, Despre Îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.166.
96
din aceeaşi lucrare se în elege că Mântuitorul Hristos este şi

Prototip al neamurilor aşa cum este şi Chip al lui Dumnezeu
după Care a fost creat de la început Adam, îndeplinind
calitatea de „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al
fiecărei na iuni”218.
Nu pricepem, aşadar, cum Jürgen Henkel poate trage
concluzia că, potrivit învă ăturii Părintelui: "na iunile ar fi
realită i întemeiate crea ional, dar în ultimă instan ă sustrase
sferei domina iei şi revendicării lui Dumnezeu"219. Cu
siguran ă, distorsiunea celor afirmate de Părintele Stăniloae are
loc pe fondul manifestării unei concep ii diferite de cea
ortodoxă şi în această cheie trebuie să privim aparenta
nedumerire a teologului german.
Dintr-o analiză cât se poate de obiectivă pe baza ideii
scrise reiese că viziunea Părintelui cu privire la na iune şi
ethosul na ional nu duce sub nici o formă la concluzia
formulată de Dr. Henkel ci dimpotrivă: "Între na ional şi uman
nu e nici un antagonism. Dimpotrivă, cu cât î i adânceşti
sim irile umane, cu atât te adânceşti mai mult în miezul
calită ii tale na ionale. Umanitatea se află în adâncul firii tale
na ionale"220. Iar umanitatea ca natură a omului este văzută de
Părintele drept o cârmă a participării omului la via a divină221:
"De natura omului nu in numai trupul şi sufletul, ci şi via a
dumnezeiască-omenească. Omul e o fiin ă teandrică în natura
lui. Noi distingem nu între natural şi supranatural ci între
via ă fără Dumnezeu şi în Dumnezeu. Dar via a naturală e cea
în Dumnezeu"222. Coroborând cele două explica ii ortodoxe
citate pu in mai sus în elegem că prin intermediul sufletului
218
Ibidem, p.168.
219
220
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Na iune...Op.cit., p.99.
221
Ibidem, p.103.
222
Ibidem.
97
neamului, adică al ethosului na ional, omul îşi experimentează,

ca faptă a Legii scrisă în inima sa i ca via ă trăită în
Dumnezeu, propria natură.
În această lumină poate fi interpretat şi paragraful
scripturistic referitor la împlinirea legii morale de către
neamurile păgâne: "Căci, când păgânii care nu au Lege, din
fire fac ale Legii, aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi lege,
Ceea ce arată fapta Legii scrisă în inimile lor, prin mărturia
conştiin ei lor şi prin judecă ile lor, care îi învinovă esc sau îi
şi apără în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus
Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale
oamenilor"(Rom.2, 14-16). Cum ar putea fi atunci na iunea sau
specificul na ional sustrase sferei domina iei şi revendicării lui
Dumnezeu, pe când, în realitate, aceste crea ii i lucrări
dumnezeieşti conduc omul spre împlinirea firii sale teandrice
adică tocmai spre via a în Dumnezeu?
Argumentul cel mai important pentru verificarea
adevărului spuselor Părintelui Stăniloae este Sfânta Scriptură,
la care ar fi trebuit să apeleze teologul protestant cu precădere,
însă pe tot parcursul capitolului 9 din partea a II-a a lucrării
citate, intitulat: Etnie şi etică. Încercarea părintelui Dumitru
Stăniloae de a fundamenta un "etos na ional"pe baza
exemplului poporului român (Ortodoxie şi românism, 1939;
Reflexii asupra spiritualită ii poporului român, 1992), Dr.
Henkel nu foloseşte absolut nici o referire la Scriptură, nici în
sens aprobator, nici în sensul dezavuării celor afirmate de
Părintele.
Deşi afirmă că teologii protestan i "sunt îndatora i
metodic principiului Scripturii şi predicii vestitoare ca nucleu
central al vie ii de credin ă evanghelice"223, Jürgen Henkel se
limitează să comenteze în stil personal teoriile formulate de
Părintele, motiv pentru care nu poate reuşi - din punctul nostru
223
98
de vedere - să pătrundă sensul concret al ideilor teologiei

Părintelui Stăniloae referitoare la identitatea na ională. De
aceea rămâne o enigmă de ce Dr.Henkel nu face apel la
principiul Scripturii şi în acest caz. Ar fi fost suficient să
deschidă cartea Apocalipsei pentru a observa multitudinea de
referiri la rolul viitor pe care Dumnezeu îl rezervă diferitelor
neamuri în cadrul eshatologic. Apocalipsa dă mărturii despre
rolul de indicator spre Dumnezeu al na iunii, respectiv al
specificului na ional în contextul evenimentelor de dinainte,
din timpul şi de după Înfricoşătoarea Judecată (Apoc. 7, 9-10,
13-14; 12,5; 13, 7; 15, 3-4; 21, 23-24, 26; 22,2). În orice caz,
la o verificare din punct de vedere scripturistic, datele oferite
de teologia na ională (prin teologie na ională în elegându-se
interpretarea teologică a na iunii) dezvoltată de Părintele
Stăniloae224 se prezintă ca o argumenta ie teologică limpede,
care deschide perspectiva unei primeniri necesare în
completarea marilor teme teologice şi filosofice.
 Spun că Părintelui Stăniloae i se datorează teologia naţională,
sau etnoteologia, întrucât el a fundamentat această ramură
teologică, aflată astăzi încă în dezbatere. Desigur, s-ar putea
obiecta că Nichifor Crainic (1889-1972) a încercat mai înainte
de Stăniloae acest lucru. Din punctul nostru de vedere, în ciuda
unei tentative lăudabile de a formula principii ale unei teologii
naţionale, totuşi, apropierea vădită a lui Nichifor Crainic faţă de
politică, precum şi manifestarea admiraţiei - explicabilă pentru
acele vremuri - faţă de musolinism, determină azi oarecare
suspiciuni cu privire la unele dintre părerile exprimate cu
precădere în culegerile de eseuri225. De altfel şi Părintele
224
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Scurtă interpretare...Op.cit., p.114-119.
225
Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocra ie, Ed.Albatros, Bucureşti, 1997;
Idem, Puncte cardinale în haos, Ed.Albatros, Bucureşti, 1998.
99
Stăniloae, în ciuda ataşamentului firesc faţă de profesorul său,

solicită anumite lămuriri în recenzia la "Ortodoxie şi
etnocraţie"226. Pentru a fi obiectivi, nu putem să apreciem ca
justă ideea că paternitatea asupra etnoteologiei aparţine lui
Crainic. Singura personalitate care, neimplicată politic, s-a
dedicat unei cercetări teologice imparţiale, ştiinţifice şi obiective
cu privire la neam şi menirea sa în perspectiva creştină şi
ortodoxă - ceea ce era o raritate în perioada de dinainte de
dictatura comunistă (să ne aducem aminte că însuşi Patriarhul
Miron a îndeplinit pe rând înalte demnităţi politice, cum ar fi
funcţia de Înalt Regent al României între 1927 şi 1930 şi de
Prim Ministru între 1938 şi 1939, iar Profesorul Nichifor
Crainic executase funcţiile de secretar general la Ministerul
Cultelor, apoi deputat de Vlaşca şi ministru al Propagandei) –
chiar și în iureşul declanşat de bolșevism, pe de o parte, şi în
acela al naţionalismului hitlerist şi musolinist, pe de alta, a fost
Părintele Stăniloae.
Într-o notă oarecum apropiată de cea a lui Jürgen
Henkel se înscrie şi cercetarea teologului Radu Preda privind
Actualitatea şi limitele unui ideal. O lectură a
Crăinicismului227. Critica acestui studiu se va limita strict la
problematica noastră, respectiv la modul în care vede Radu
Preda conceptul Părintelui Stăniloae despre identitatea
na ională. Remarcăm faptul că studiul supus analizei nu
abordează direct teologia dezvoltată de Părintele Stăniloae,
preferând mai degrabă analizarea ideilor formulate de Nichifor
226
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi etnocra ie, în Telegraful
Român, nr.37, 1938, pp.1-2.
227
Radu Preda, Actualitatea şi limitele unui ideal.O lectură a
Crăinicismului, în "Fiecare în rândul cetei sale"...vol.cit., pp.211-234.
100
Crainic. Totuşi, anumite formulări se adresează şi conceptului

Stăniloae, motiv pentru care merită comentat şi acest punct de
vedere.
Trecând la subiect, în urma lecturii, textul studiului se
prezintă de la început ca o expunere de motive pentru care
recitirea scrierilor lui Stăniloae şi Crainic i-a provocat
reputatului autor contemporan o stare de şoc228. Aceste motive
sunt: 1.Vizualizarea "probei lipsite de echivoc a modului în
care teologia a fost antrenată într-o construc ie ideologică
străină menirii ei"229 şi 2. "În contextul globalizării şi al lui
novus ordo saeculorum, chestiunea identitară, pe care aceste
teze o abordează cu atâta pasiune, este una de maximă
importan ă"230.
Dacă în privin a celei de-a doua motiva ii ne putem
considera principial de acord, rămâne de văzut dacă există cu
adevărat o argumenta ie ştiin ifică serioasă cu privire la
clasificarea lucrărilor lui Stăniloae drept o probă incontestabilă
a legăturii dintre conceptul teologiei na ionale şi doctrina
politică a legionarilor, la care face trimitere, fără să o
nominalizeze explicit, Radu Preda.
Întrebarea mea firească este: A contribuit cumva opera
Părintelui Stăniloae la promovarea răzbunării, a xenofobiei sau
a antisemitismului la care s-a dedat - fără doar şi poate – o
anumită parte din Mişcarea Legionară? Dacă răspunsul este
afirmativ, aştept, ca orice persoană de bună credin ă, "probele
lipsite de echivoc" pe care le promite Dr. Radu Preda, fără însă
a le şi prezenta în studiul amintit. Cu un lucru însă putem fi de
acord, anume cu faptul că Nichifor Crainic a fost un apropiat al
Mişcării Legionare, fapt nedezmin it de scrierile sale.
228
Ibidem, p.211.
229
Ibidem.
230
Ibidem.
101
Cu privire la Părintele Stăniloae, din punctul nostru de

vedere, nu există nici o dovadă concretă care să ne îndrepte
spre prezum ia că lucrările sale despre na iune şi sufletul
neamului ar fi putut fi utilizate de către mişcările extremiste ale
anilor '30 şi '40.
Mai mult decât atât, în perioada de plin avânt al
legionarismului, Părintele Stăniloae are curajul să condamne
criticismul absolut, deformarea spirituală care a determinat
asasinarea primului ministru Armand Călinescu, la 21
septembrie 1939: "Spiritul nenorocit de critică exagerată şi
exclusivă a fost o calamitate. Pentru mul i nimic din ce făcea
stăpânirea nu era bun. Duşi pe lunecuşul criticii negative,
întindeau peste toate un aspect sumbru: totul era aşa de rău.
Neamul întreg se afla într-o aşa de mare suferin ă şi
strâmtorare, încât nu mai era nici o speran ă şi nici un temei
de încredere"231.
 Armand Călinescu, la ordinele regelui dictator Carol II, regizase
asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a fruntașilor
legionari, în noaptea de Sfântul Andrei a anului 1938, precum și
internarea în lagăre a mii de legionari și de simpatizanţi ai
Mișcării.
 La o zi de la moartea lui Călinescu, regele Carol II declanșează,
ca represalii, un masacru de proporţii nemaiîntâlnite. La
ordinele sale, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939,
Siguranţa Statului (viitoarea Securitate), împreună cu Poliţia și
Jandarmeria trec la asasinarea fără judecată a sute de oameni,
minimum câte trei din fiecare judeţ, în marea lor majoritate
intelectuali (preoţi, avocaţi, ingineri, teologi, poeţi, medici) care
231
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Solidaritate na ională, în Telegraful
Român, nr.40, 1939, p.1.
102
susţineau ori simpatizau cu Mișcarea Legionară. Printre victime

se numără și minori și femei. Absurditatea acestor măsuri
criminale, de o cruzime inimaginabilă, comandate de un rege
iresponsabil împotriva propriului său popor, în numele ”apărării
democraţiei” și al ”capitalismului”, inaugurează lungul șir de
orori care vor pava eșecul democraţiei în România secolului al
XX-lea. Cadavrele celor executaţi au fost expuse în pieţele
publice timp de mai multe zile, iar populaţia era îndemnată să le
profaneze.
 În judeţul Constanţa, trei preoţi (Pr. Ioan Chivu, din Viișoara-
Cobadin, Pr. Mocanu Staicu și Pr. Ion Secăreanu, din comuna
Dulgheru) care nu săvârșiseră nici o infracţiune și a căror
singură vină a fost exprimarea libertăţii de opinie în favoarea
legionarilor, au fost hăituiţi de către jandarmi și executaţi în
noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939. Trupurile lor sfârtecate
de gloanţe au fost atârnate în piaţa Ovidiu din Constanţa timp
de trei zile. Pentru ca ”spectacolul” să fie complet, ”oamenii
legii” le-au legat de gât pancarte cu inscripţia ”trădători de
neam”.
El men ionează, cu referire la unii dintre teoreticienii
legionari: "Era un dezastru sufletesc să stai să ascul i un sfert
de ceas la asemenea oameni. Te despăr eai descurajat, cu un
sentiment de crepuscul fatal, cu resorturile vie ii frânte. Se
dădeau aceşti oameni perfect de bine informa i în toate
privin ele şi cu siguran a lor te smulgeau din rezervele tale,
deşi ai experiat de multe ori că informa iile lor sunt construite
pu in şi de ei înşişi sau de cei de la care le-au primit. Î i
trebuia un puternic efort şi un apel la cea mai calmă judecată
şi la cele mai sănătoase rezerve de optimism ca să împrăştii pe
103
urmă vălul de vrajă rea care i s-a aruncat pe ochii

sufletului"232.
Comentând pe larg opinia Părintelui Stăniloae despre
crimele săvâr ite în timpul dictaturii carliste, savantul român
Constantin Schifirne vizualizează condi ia negativismului
unor intelectuali, capabil să îndemne la ucidere "bie i
adolescen i fără experien a exagerărilor"233, în perspectiva
transpunerii sale în formă actuală şi soluţia perenă oferită de
Stăniloae pentru ieşirea din această stare deosebit de
periculoasă.
Sociologul Constantin Schifirne realizează o paralelă
între criticismul din perioada interbelică şi viziunea
apocaliptică şi antina ională a unei păr i a intelectualilor post-
decembrişti, făcând observa ia că articolul publicat de
Stăniloae în 1939 este: "Aser iune de o actualitate
indiscutabilă. Nimic nu au găsit şi nu găsesc bun intelectualii
în statul român, fiind pusă sub semnul îndoielii nu doar
conduita clasei politice, ci a unui întreg popor. Se confundă
adesea analiza lucidă, obiectivă a stărilor de lucruri cu
negarea a tot ce se întâmplă în via a socială românească.
Părintele Stăniloae opune criticismului o altă virtute: iubirea
de neam, încrederea în el, solidaritatea na ională"234.
Valabile şi astăzi - în contextul mineriadelor, al
nemul umirilor crescânde şi al ambi iilor politice violente -
spusele Părintelui Stăniloae îşi dovedesc, după mai bine de
jumătate de secol, puterea de răspuns: "Ceea ce ne trebuie azi
mai mult decât orice e dragoste, dragoste, dragoste pentru
fra ii cei de un neam. Dacă ne trebuie o predică na ională azi,
232
Ibidem.
233
Ibidem.
234
Constantin Schifirne , Dumitru Stăniloae despre fundamentul creştin al
na iunii, studiu introductiv la vol. Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Na iune şi
Creştinism, Ed.Elion, Bucureşti, 2004, p.XII.
104
e predica dragostei între noi. Credin a şi munca pentru ară şi

Rege e bine că se propovăduiesc azi mult. Dar temelia lor e
dragostea de neam. Aceasta ar trebui să se introducă în
lozincile noastre, în educa ia tineretului, în convorbirile şi
practica noastră zilnică. O dragoste concretă, către tot
românul cu care convie uiesc şi cu care am de lucru. Nu o
dragoste abstractă, care afirmă iubirea de neam, dar urăşte şi
loveşte pe fra ii de-un sânge cu care ajunge în oarecare
rela ii. În fratele meu mă aflu eu însumi. Urându-l pe el şi
exterminându-l pe el, mă extermin pe mine însumi, cel pu in
într-o anumită măsură. Prin ură nu se poate zidi nimic, cu atât
mai pu in o unitate şi o putere na ională"235.
Astăzi, în ciuda tuturor tendin elor anticlericale,
manifestate în presă şi televiziune, cel mai important factor de
echilibru şi de încredere în societatea românească, potrivit
tuturor sondajelor de opinie, este considerat a fi Biserica
Ortodoxă Română, propovăduitoare şi aplicantă fidelă a
principiilor enun ate de Părintele Dumitru Stăniloae.
Dacă există cumva o scriere a lui Stăniloae care să
poarte în sine marca triformă a extremismului (rasism,
xenofobie, antisemitism), orice cercetător este dator să se plece
în fa a eviden ei. Până când aceste dovezi fără echivoc se vor
publica - deşi ne îndoim să mai existe vreo scriere sau vreo
publica ie de-a Părintelui Stăniloae care să nu fi fost cercetată
până acum - rămâne să acordăm prezum ia de nevinovă ie unei
opere inimitabile pe care Părintele Stăniloae a oferit-o
deopotrivă Bisericii şi neamului său.
Ni se pare, în acelaşi timp, nerealistă suprapunerea
efectuată de Radu Preda a lucrărilor crăiniciene peste studiile
cu privire la chestiunea identitară ale Părintelui Stăniloae. Nu
vedem care este logica pentru care, deşi recunoaşte diferen a
esen ială dintre ideile celor doi cercetători cu privire la tema
235
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Solidaritate na ională..Op.cit., p.2.
105
comună abordată236, teologul clujean nu se poate detaşa de

obsesia încadrării istorice, ale cărei lacune le-am identificat şi
în lucrarea Dr.Henkel. Practic, ambii teologi contemporani
caută o explica ie în formă (contextul interbelic, cu idealurile,
realizările şi defectele sale politico-sociale)237, fără să ină
seama de realitatea esen ială, anume aceea că - spre deosebire
de Nichifor Crainic, care nu are cum să fie sustras contextului
istoric în care s-a dezvoltat din punct de vedere cultural şi
teologic - Părintele Stăniloae nu este tributar nici unei epoci,
fie ea interbelică, "de aur", sau post-decembristă. Această
perenitate a studiilor sale se datorează în primul rând detaşării
fa ă de orice ideologie politică iar în al doilea rând, prin
ancorarea solidă în Revela ie, de care niciodată nu s-a
despăr it, pentru că "Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este
Acelaşi" (Evr.13,8).
Mă întreb, din nou, de ce nişte teologi, care merită pe
bună dreptate recunoştin a noastră academică, nu fac apel la
Scriptură, sursa Adevărului pe care ei sus in că-L slujesc - care
poate verifica, aproba sau elimina o supozi ie teologică -
potrivit principiului lui Gamaliel, consemnat de Faptele
Apostolilor: "...Dacă această hotărâre sau lucrul acesta este
de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu
ve i putea să-i nimici i; ca nu cumva să vă afla i şi luptători
împotriva lui Dumnezeu" (F.Ap.5, 38-39). Să fi contribuit oare
cele câteva articole elogioase la adresa lui Crainic şi a Gândirii
- neutre de altfel din punct de vedere politic - pe care le-a
publicat Părintele în Telegraful Român, la opinia atât de fermă
că studiile sale despre neam şi identitate na ională alimentează
o ideologie străină de menirea Teologiei?
Ce este Teologia şi care este menirea acesteia în
viziunea Părintelui Stăniloae ştim deja dintr-un studiu dintre
236
Ibidem, p.213.
237
Ibidem, pp.211-212.
106
cele mai avizate pentru cazul de fa ă. Vom încerca să aflăm din

aceeaşi cercetare, ce nu poate fi învinuită de lipsă de
obiectivitate, dacă Părintele ar fi abandonat vreodată cauza
teologică, în favoarea vreunei ideologii oarecare.
Din studiul publicat de Preafericitul Patriarh Daniel în
anul 2003, care denotă o profundă cunoaştere a metodei
teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae, reiese că întreaga sa
operă teologică păstrează constant legătura cu Adevărul
revelat: "În ciuda unei mari diversită i de teme tratate şi de
aspecte eviden iate, teologia Părintelui Stăniloae are o
constantă esen ială care ne ajută să vedem întregul concentrat
în fiecare parte a teologiei sale. Această constantă esen ială a
gândirii sale este în elegerea teologiei ca ştiin ă a mântuirii şi
a vie ii veşnice. În elegerea teologiei ca ştiin ă sau slujire a
mântuirii este şi motiva ia principală a efortului Părintelui
Stăniloae de a reorienta şi înnoi teologia academică ortodoxă,
adesea influen ată de scolastica occidentală, eliberându-o de
aceasta prin intensificarea legăturii teologiei contemporane cu
teologia Sfin ilor Părin i şi prin adâncirea legăturii teologiei
dogmatice cu spiritualitatea liturgică şi mistică-ascetică a
Bisericii"238.
Dar concluzia Preafericirii Sale cu privire la
durabilitatea operei Părintelui239 argumentează desăvârşit
faptul că aceasta nu s-a înclinat niciodată în fa a vreunei
ideologii.
238
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Teologia - ştiin a
mântuitoare şi a vie ii veşnice în gândirea Părintelui Stăniloae, în Candela
Moldovei, nr.11-12, 2003, pp.7-9; Acelaşi articol este publicat şi în
Teologie şi Via ă, nr.7-12, 2003 şi în vol.Teologie şi educa ie la Dunărea
de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Gala i, 2003, pp.37-45.
239
Subliniată şi de Virgil Nemoianu, în Jocurile divinită ii, Ed.Polirom,
Iaşi, 2000, p.121.
107
 O cu totul altă părere o au autorii celebrului "Raport

Tismăneanu"240 care cataloghează, în mod nejustificat şi
neştiinţific, o anumită latură a gândirii Părintelui Stăniloae
drept "penibilă", fără ca măcar să se bazeze pe un argument sau
pe o critică minimală. Cuvântul "penibil" este repetat cu o
uşurinţă uimitoare de la o frază la alta. Utilizarea fără
argumentaţie solidă a acestui termen într-o lucrare cu pretenţie
ştiinţifică atrage asupra acesteia din urmă suspiciunea de lipsă
de obiectivitate. Ar fi de aşteptat - cum e obiceiul unor
cercetători autentici, ori măcar al unor oameni de onoare - ca
membrii Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii
comuniste din România să ofere o probă concludentă a
penibilului lucrărilor Părintelui Stăniloae, sau măcar o explicaţie
pentru afirmaţia:"În cadrul acestei diplomaţii bisericeşti [care a
însoţit, cum altfel decât în mod penibil politica externă a lui
Ceauşescu241, n.n.] au fost integraţi şi preoţi-profesori foşti
deţinuţi politici, între aceştia şi cunoscutul teolog Dumitru
Stăniloae, trecut prin calvarul detenţiei politice între 1958-1963.
Mai mult, într-o perioadă în care preoţii şi enoriaşii greco-
catolici clandestini încă mai erau supuşi la hărţuieli şi
intimidări, reputatul dogmatist publica penibile lucrări (subl.
n.) în care încerca să demonstreze că Biserica Română Unită
(BRU) a reprezentat doar o tentativă de dezmembrare a
240
Comisia Preziden ială pentru analiza dictaturii comuniste din România,
Raport final, Bucureşti, 2006, (666 p.), document preluat integral de pe
site-ul oficial al Preşedin iei:
(http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf),
pp.463-464, accesat: 15 noiembrie 2009.
241
Ibidem, p.463.
108
poporului român" 242. Întrebarea noastră este dacă, în viziunea

autorilor Raportului, penibilul lucrărilor Părintelui Stăniloae
este legat doar de intenţia de a scrie, doar de demonstrarea cu
argumente teologice și știinţifice a faptului că apariţia greco-
catolicismului a dus la ruptura românităţii, doar de contextul în
care au apărut lucrările respective ori poate de vreun neadevăr,
de vreo apologie a terorii, ori instigare la vreo infracţiune contra
semenului? Se pare că persoanele care au întocmit Raportul au
uitat să ofere cititorului și o definiţie a ceea ce înţeleg ele prin
”penibile lucrări” raportat la lucrările Părintelui Stăniloae.
În perspectiva oferită de Preafericitul Patriarh Daniel
scrierile Părintelui Stăniloae reprezintă un act de fidelitate
manifestat doar fa ă de Ortodoxie243. "Adevărata teologie este,
aşadar, o fidelitate creatoare, reînnoită, fa ă de credin a
apostolică a Bisericii, responsabilitate pentru mântuirea
credincioşilor şi o participare intensă la via a şi slujirea
Bisericii. Teologia ca ştiin ă a mântuirii se realizează în
comuniune de gândire şi via ă cu sfin ii din genera iile trecute
şi în comuniune cu credincioşii Bisericii din timpul prezent,
având în vedere scopul ultim al vie ii, dobândirea Împără iei
Cerurilor"244.
Legătura organică dintre Hristos şi Biserică este
punctul central al teologiei Părintelui Stăniloae, iar acest fapt
nu exclude posibilitatea enun ată de marele cercetător ca
neamurile să fie încadrate din punct de vedere teologic în
Biserică, respingând totodată orice tenta ie de a considera
ştiin a Părintelui aservită vreunui curent trecător:"Teologia ca
explicitare a comuniunii Bisericii cu Hristos Cel veşnic viu
242
Ibidem.
243
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Teologia - ştiin a
mântuitoare...Op.cit., pp.7-9.
244
Ibidem.
109
este, aşadar, deodată ştiin ă a mântuirii şi a vie ii veşnice,

deoarece a fi mântuit înseamnă a fi unit cu Dumnezeu Cel
nemuritor şi dătător de via ă veşnică. Având în centrul
reflec iei şi experien ei sale pe Hristos Cel veşnic viu, teologia
mântuirii şi a vie ii veşnice evită tenta ia de a deveni o
ideologie efemeră sau o modă a zilei"245.
Din punctul nostru de vedere, studiile Părintelui
Stăniloae cu privire la neam au ca idee principală concep ia
emisă de către Sfântul Apostol Pavel: "Căci precum în Adam
to i mor, aşa şi în Hristos to i vor învia, dar fiecare în rândul
cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la
venirea Lui" (I Cor.15, 22-23). Ca să se dovedească rolul de
binecuvântare a neamurilor în Dumnezeu, la Judecata de Apoi,
este de ajuns să căutăm în Sfintele Scripturi ce fel de unitate
doreşte Dumnezeu de la oameni. Cumva una globalistă şi
nivelatoare sau o unitate de conştiin ă, păstrându-se şi
revelându-se caracterul identitar al fiecărui neam în parte?
Părintele Stăniloae militează în opera sa pentru unitatea de
conştiin ă în Dumnezeu a neamurilor diferite, fără uzurparea
caracterului specific al vreunuia.
Verificând această opinie în lumina textelor sfinte se
poate vedea cu uşurin ă că Părintele nu s-a înşelat. Un paragraf
scripturistic deosebit de interesant pentru această problemă
este identificat la Proorocul Sofonie: "Pentru aceasta,
aştepta i-Mă, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula ca
mărturie! Căci gândul Meu este să strâng laolaltă toate
neamurile şi să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea
Mea şi iu imea urgiei Mele. Şi tot pământul va fi mistuit de
văpaia mâniei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca
toate să se roage Domnului şi cu râvnă să-I slujească
Lui"(Sof. 3, 9-10).
245
Ibidem.
110
După cum remarcăm, proorocia respectivă se referă la

popoarele lumii, care, după ce vor fi judecate de către Hristos
şi purificate de întreaga răutate, vor sluji cu râvnă pe
Dumnezeu în împără ia veşnică, sub forma unor identită i
(cete) distincte. Sfântul Vasile cel Mare oferă o altă traducere
acestui pasaj, care este - în opinia mea - mult mai grăitoare
pentru subiectul nostru decât tălmăcirea citată anterior: "...Că
judecata Mea este spre adunarea oamenilor, ca să primesc pe
împăra i şi să vărs peste ei mânia Mea. Că de focul mâniei
Mele se va topi tot pământul; că atunci voi întoarce la multe
popoare limba la neamul ei, ca să cheme to i Numele
Domnului, ca să slujească Lui sub un jug"246. Interpretând
acest citat, în elegem că Dumnezeu va judeca orânduirile
politice, pe care, potrivit Sfântului Apostol Pavel, le va şi
desfiin a, ele devenind inutile în fa a modelului sublim al
împără iei cereşti, iar în acel moment popoarele eliberate vor fi
guvernate de către Însuşi Împăratul cel Nemitarnic: "După
aceea sfârşitul, când Domnul va preda împără ia lui
Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiin a orice domnie şi orice
stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împără ească
până ce va pune pe to i vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale.
Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea...Iar
când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi se va supune
Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în to i"
(I Cor.15, 24-26,28).
Cunoscând aceste sfinte cuvinte, Părintele Stăniloae le-
a transpus în formula teologiei na ionale, sau a etnoteologiei,
cu inten ia ca toate aspectele cunoaşterii ştiin ifico-teologice să
implice adevărul revelat.
 Vom justifica motivul pentru care ne permitem să utilizăm un
termen blamat. Etnoteologia este de obicei asociată fie cu
246
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2000, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, p.197.
111
servilismul intelectualilor Bisericii faţă de stat, fie cu aservirea

ideologică a Teologiei faţă de un curent politic anume (fascism,
legionarism, comunism, etc.) şi poate că în cazul anumitor
cercetători această asociere este efectuată pe bună dreptate.
Totuşi, urmărind modul în care etnoteologia este fondată şi
afirmată de către Părintele Stăniloae putem să credem în afara
oricărei bănuieli că ea reprezintă o ofensivă a creativităţii şi în
acelaşi timp o foarte serioasă preocupare ştiinţifică a timpurilor
noastre, dispunând de un potenţial teologic valoros, pe care ne
străduim să-l evidenţiem. De aceea, considerăm total nepotrivită
maxima generalizatoare a lui Keith Hitchins, care, într-o
evidentă stare de confuzie, cataloga explorarea teologică a
valorilor etnic-creştine drept "naţionalism în haină
spirituală"247.
În capitolul Îngerii, muzica lumii şi na iunile, din
lucrarea sa Despre Îngeri, Andrei Pleşu se înscrie pe o linie de
acceptare a ideilor Părintelui Stăniloae, când afirmă că:
"Apartenen a la o na iune sau alta este un dat providen ial,
aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte
identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenen ă
are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întâmplător
într-o anumită na iune: există o marcă destinală în această
împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilal i, există,
mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în
adânc, pe to i utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei na iuni
în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o por iune
importantă a acestei istorii. Identitatea na ională e un fapt de
la sine în eles, care lucrează în noi clipă de clipă. Na iunile
sunt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este
247
Keith Hitchins, Conştiin ă na ională şi ac iune politică la românii din
Transilvania - 1868-1918, vol.2, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1992, p.207.
112
<<sarea pământului>>... Problema nu este a abandona sau a

eluda tema na iunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza
secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării
duşmănoase şi a suprema iei exclusiviste. Asumarea identită ii
na ionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a
creativită ii..."248.
Dacă pe Andrei Pleşu nu s-a găsit până acum nimeni
să-l conteste cu privire la afirma ia citată mai sus, care con ine
ideea principală a etnoteologiei lui Stăniloae, înseamnă că nici
noi, teologii, nu suntem obliga i să ne asumăm această bătălie
inutilă, ba din contra, să căutăm lămuririle necesare, nu în
sensul incriminării, nici în cel al acceptării oarbe, ci în spiritul
verificării celor spuse, după modelul creştinilor din Bereea,
elogiat de Sfânta Scriptură: "Şi aceştia erau mai buni la suflet
decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia,
în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt
aşa"(F.Ap.17, 11).
Cert este că Radu Preda nu ne poate oferi, în studiul
analizat de noi, răspuns la problemele indicate, preferând mai
degrabă comentarea - mult mai la îndemână, ce-i drept - a
articolelor imprimate cu viziunea politizantă a lui Crainic,
"lăsând pe altă dată şi pe seama unui spa iu mai amplu lectura
celor ale lui Stăniloae"249.
A treia analiză o efectuăm asupra lucrărilor altui
cercetător al concep iei despre na iune formulată de Părintele
Stăniloae, anume coordonatorul şcolii doctorale de Ştiin ele
Comunicării din cadrul Şcolii Na ionale de Studii Politice şi
Administrative, Constantin Schifirne , care prin documentatul
studiu introductiv denumit ”Dumitru Stăniloae despre
fundamentul creştin al na iunii‖250 precum şi prin cel intitulat
248
Andrei Pleşu, Op.cit., pp.169-170.
249
Radu Preda, Actualitatea şi limitele...Op.cit., p.214.
250
Constantin Schifirne , Dumitru Stăniloae despre...Op.cit., pp.V-XXII.
113
"O concep ie antropologică creştin-ortodoxă despre

na iune"251, demonstrează o exegeză profundă, poate una
dintre cele mai valoroase pe care le-am citit. Informa iile sunt
judicios gestionate în vederea introducerii cititorului
contemporan în problematica lucrărilor Părintelui Stăniloae
despre na iune: "Marele teolog întreprinde o adevărată
exegeză a na iunii, şi de aceea îl considerăm ca pe unul dintre
cei mai importan i autori în domeniul studiilor despre
na iune"252.
Remarcăm un ataşament deosebit pe care cercetătorul îl
acordă principiului obiectivită ii, motiv pentru care recurge la
o pozi ie neinvazivă, preferând realizarea studiilor într-o
manieră discretă, ca o meticuloasă trecere în revistă. Re inerea
de a formula judecă i generale, dar şi men inerea neutralită ii
ideologice, absolut necesare pentru întreprinderea unei corecte
investiga ii, la care se adaugă bogata documenta ie, fac din
cercetarea profesorului universitar Constantin Schifirne o
bună sursă de informare. Abordarea sa nu este lipsită de
permanenta referire la contextul istoric în care s-a manifestat
cu precădere opera Părintelui253. Spre deosebire, însă, de cele
două studii comentate mai înainte, Constantin Schifirne se
limitează la prezentarea contextului în care Părintele a început
implicarea sa în polemica privind identitatea na ională, în
apărarea Ortodoxiei româneşti. El descrie mai mult situa ia în
care se afla intelectualitatea ării la momentul debutului
Părintelui, fără ca să fie ispitit de pericolul fixării de context, în
care au căzut - din punctul nostru de vedere - cei doi
cercetători aminti i mai sus.
251
Idem, O concep ie antropologică creştin-ortodoxă despre na iune,studiu
introductiv la vol. Ortodoxie şi Românism, Ed.Albatros, Bucureşti, 1998,
pp.V-XXXVI.
252
Idem, Dumitru Stăniloae despre...,Op.cit., p.VII.
253
Se poate urmări Constantin Schifirne , Dumitru Stăniloae
despre...,Op.cit., pp.V-VI.
114
Pe de altă parte, studiile Dr. Schifirne caută să se

delimiteze de dezbaterile actuale, în marea lor majoritate
deformări ale realită ii, care urmăresc uneori "scopuri care nu
au nimic comun cu o exegeză obiectivă"254.
Savantul român recunoaşte ca premisă a studiilor sale
faptul că Părintele Stăniloae, prin abordarea sa teologică a
na iunii, depăşeşte limitele perioadei în care s-a manifestat:
"Părintele Stăniloae apar ine gândirismului prin analiza
legăturii dintre românism şi Ortodoxie, însă credem că ideile
lui depăşesc acest curent cultural, cu un plus de rigoare şi de
profunzime în studiul fundamentului ortodox al na iunii
române, aducând, după cum bine s-a spus, echilibru şi
limpezime în abordarea unor probleme cruciale de doctrină
creştină"255. Ceea ce ne interesează, pe lângă cele analizate
mai sus, din punctul de vedere al lucrării noastre este sesizarea
actualită ii stringente a opiniei formulate de Părintele Stăniloae
cu privire la contribu ia Ortodoxiei româneşti la conceptul de
na iune şi de Europă unită256, care poate oferi legitimitate
"recunoaşterii în Constitu ia Europei unite a Creştinismului
drept fundament al identită ii na ionale şi al celei
europene"257.
În cel de-al patrulea loc al spectrului ideilor, punem în
cumpănă două studii ale lui Răzvan Codrescu258. În urma
cercetării amănun ite a studiilor reiese că autorul atestă o bună
cunoaştere a etnoteologiei Părintelui Stăniloae, încercând chiar
să o dezvolte în anumite puncte. De exemplu, diferen a dintre
conceptul de "neam" şi acela de "popor", pe care o operează
254
Ibidem, p.V.
255
Ibidem, p.VII.
256
Ibidem, pp.XII-XV.
257
Ibidem, p.XV.
258
Răzvan Codrescu, Neamul în Biserică, în "Fiecare în rândul cetei
sale"...vol.cit., pp.175-187; Idem, Ipostaze ale na ionalismului românesc, în
"Fiecare în rândul cetei sale"...vol.cit., pp.188-198.
115
Răzvan Codrescu, supune aten iei noastre neamul ca realitate

deopotrivă transistorică şi istorică şi poporul, ca ipostază
actualizată istoric a neamului259. Deşi nu ne deranjează în nici
un fel această asemuire cu cele două aspecte ale Bisericii260, cu
specifica ia binevenită că neamul nu se substituie Bisericii ci
este chemat la integrarea în ea261, totuşi inem să consemnăm
că la Părintele Stăniloae nu există o delimitare clară între cei
doi termeni, ba chiar nici între cei doi termeni şi cel de-al
treilea: na iunea, întrucât îi utilizează atât pentru aspecte
temporale cât şi pentru cele transistorice, subliniind parcă
faptul că poporul şi na iunea sunt forme de manifestare sau
străluciri ale neamului, dar nu legate de anumite episoade
istorice, ci mai degrabă de vie uirea temporară în lumea
aceasta, cu perspectiva de a-şi atinge menirea, adică neamul
însuşi în ac iunea sa transistorică de a se înveşnici în
Dumnezeu.
E adevărat, Părintele face precizarea cu privire la neam,
în calitatea sa esen ială de sinteză biologic-spirituală262 iar cu
privire la na iune că este comunitate transistorică de destin263,
dar nu ca nişte trăsături care diferen iază categoric un concept
de celălalt, deoarece, în lumina învă ăturii Părintelui, neamul
însuşi este comunitate transistorică de destin.
Dar şi men iunea despre sufletul neamului, sau
caracterul spiritual al fiecărui neam, care cuprinde în sine
scânteia ra iunii dumnezeieşti, cugetare eternă a sa de către
Dumnezeu, pe de o parte, dar şi ca menire eternă spre
259
Idem, Neamul în Biserică, în vol.cit., p.179.
260
Ibidem, p.182.
261
Ibidem.
262
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Idealul na ional permanent, în Na iune şi
Creştinism,..Op.cit., p.103.
263
Idem, Scurtă interpretare...Op.cit., p.119.
116
Dumnezeu264, pe de alta, se aplică tuturor celor trei no iuni de

mai sus, în sensul că atât na iunea cât şi poporul sunt părtaşe
ale sufletului neamului, deoarece ele sunt neamul însuşi în
ac iune. Această viziune unitară a Părintelui nu dovedeşte sub
nici o formă o lacună, o confuzie sau o uniformizare ce derivă
din necunoaşterea termenilor standard de neam, na iune şi
popor.
Părintele Stăniloae cunoştea foarte bine terminologia pe
care o foloseşte ştiin a pentru a defini cu precădere poporul sau
na iunea, fapt argumentat prin articolele sale, din care putem
exemplifica: "Neamurile sunt comunită i lăsate de Dumnezeu,
în care trăieşte în chip natural orice om. E un ciclu mai
apropiat de orice om, fără să se excludă legătura cu ciclul mai
larg al umanită ii...Cheagul de iubire şi de sacrificiu între
membrii unui neam nu-l poate între ine decât credin a în
Dumnezeu. Orice grupare etnică s-a ridicat de la starea de
popor la starea de na iune prin credin a în Dumnezeu. Dovadă
că mai înainte de a avea un stat - expresie a na iunii,
neamurile au avut religie"265.
Constantin Schifirne consemnează la acest citat din
articolul Părintelui:"Autorul sesizează corect mecanismele de
constituire a na iunilor, deoarece într-adevăr una din
premisele indiscutabile ale acestui proces a fost, cel pu in în
Europa creştină, apartenen a la un cult religios, probă a
identită ii na ionale, şi de aceea una din armele folosite de
imperii în lupta împotriva popoarelor ce-şi revendicau, în mod
îndreptă it, un stat propriu, a fost erodarea sau chiar
desfiin area institu iilor religioase"266.
264
Idem, Ortodoxie şi Na iune... în "Fiecare în rândul cetei sale"...vol.cit.,
p.99.
265
Idem, Prin ce se promovează conştiin a na ională, în Telegraful Român,
nr.6,1940, p.1.
266
Constantin Schifirne , Dumitru Stăniloae despre...Op.cit., p.XV.
117
De remarcat este că Părintele nu foloseşte, pentru popor

şi na iune caracteristica de stadiu sau treaptă de evolu ie ci pe
cea mai adecvată, de stare. Cu alte cuvinte, se confirmă cele
afirmate mai sus conform cărora Părintele Stăniloae acordă
na iunii, respectiv poporului, rangul de stări eterne ale
neamului267.
O altă caracteristică a studiilor lui Răzvan Codrescu
este încercarea de a fundamenta un na ionalism autentic, care
să difere atât de "supralicitarea păgână a na ionalului (cum a
fost rasismul german...)" cât şi de "populismul demagogic şi
conjunctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul
România Mare)"268. Conceptul de "elită mesianică" a
neamului, "capabilă să-l îndreptă ească în fa a lui
Dumnezeu"269 îl distan ează totuşi pe Răzvan Codrescu de
conceptul na ional al Părintelui Stăniloae, în viziunea căruia
elita neamului, aristocra ia sufletească a acestuia este formată
în principal din preo imea Bisericii neamului270, singura în
măsură, ieri şi azi, să modifice în bine starea morală a
poporului pe care îl păstoreşte. Prin extensie, aristocra ia
sufletească a neamului nostru o reprezintă sfin ii şi drep ii
neamului, adică membrii Bisericii biruitoare.
 Unii şi-ar dori ca rolul de elită sufletească al preoţimii ortodoxe
române să fie asociat mai mult cu acel descurajant ”ieri”, ca o
frumoasă dar complet neputincioasă piesă de muzeu. Scuză
pentru unii, ideal pentru alţii, această dorinţă se conformează
păcatului cronic, devenit altera natura. Din fericire, Biserica
267
268
sale"...vol.cit., p.183.
269
Ibidem, p.184.
270
A se vedea grăitorul articol al Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Aristocra ie
sufletească, în Telegraful Român, nr.85-86, 1931, pp.1-2.
118
Ortodoxă Română are puterea necesară să învingă acest

deziderat malefic, rămânând aceeaşi prezenţă vie şi luminoasă a
neamului nostru.
Răzvan Codrescu evită să dea o explica ie termenului
de îndreptă ire, motiv pentru care s-ar putea în elege, după
cum vom vedea mai jos, o posibilă apropiere a ideii sale de
teologia catolică. O elită morală, mesianică, în stare să
îndreptă ească neamul înaintea lui Dumnezeu, se dovedeşte a fi
un concept periculos.
Ea ridică următoarele probleme: 1. O "elită" care să fie
capabilă de a îndreptă i neamul înaintea lui Dumnezeu ar
trebui să fie incapabilă de a greşi. Ori, potrivit învă ăturii de
credin ă ortodoxe, singura care nu greşeşte este Biserica în
integralitatea sa.
2. Orice altă "elită" decât cea duhovnicească, eternă,
instituită şi păstorită de Hristos ("Iată Eu sunt cu voi până la
sfârşitul veacurilor"271), este sortită dispari iei în timp.
3. În ciuda presupunerii unor avantaje pe care le-ar
aduce prezen a în fiecare genera ie a unei elite mesianice,
morale şi intelectuale, ea nu poate garanta în vreun fel
îndreptă irea neamului înaintea lui Dumnezeu, ci, în cel mai
bun caz, asigurarea supravie uirii istorice a neamului, prin
bunătatea lui Dumnezeu.
4. Această idee se apropie foarte mult de teoria catolică
despre indulgen e. Practic, potrivit acestei concep ii, cei mul i
se îndreptă esc înaintea lui Dumnezeu pentru meritele celor
pu ini, ceea ce duce, în final, la dispunerea acestei "elite
mesianice" în starea de a rivaliza cu Biserica lui Hristos, cea
"fără de care opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea
realiza"272.
271
Mat.28, 20.
272
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Op.cit.,
vol.II, p.196.
119
5. Dacă astfel de "elite mesianice" asigurau într-un fel

sau altul legătura cu Dumnezeu la popoarele necreştine, dar
mai ales conducerea poporului Israel după legea morală, fapt
atestat de cartea Ieşirii273, după ce Hristos a instituit Biserica,
aceasta s-a cristalizat ca "eu-ul rugăciunii tuturor fiin elor
conştiente: pământeni, îngeri şi sfin i"274, ca o elită spirituală a
întregii lumi. În sânul acestei elite universale, Hristos a sădit
ierarhia bisericească, aleasă şi rânduită de El pentru a avea
roadă statornică: "Nu voi M-a i ales pe Mine, ci Eu v-am ales
pe voi şi v-am rânduit să merge i şi roadă să aduce i, şi roada
voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I ve i cere în
numele Meu" (Ioan 15, 16). Dacă cineva ar trebui să caute
adevărata elită a neamului, aceasta se află cu certitudine în
Biserica lui Hristos. Bineîn eles, ierarhia bisericească rămâne
elită în măsura în care ea men ine adevărul de credin ă
nealterat i se păstrează pe linia împlinirii principiilor morale.
Aceasta a fost, din timpuri străvechi, elita popoarelor ortodoxe,
ocrotitoarea fiin ei lor na ionale şi atunci când acestea îşi
pierduseră independen a şi chiar statalitatea275.
Deci, în viziunea Părintelui, Biserica şi clerul său
reprezintă elita neamului, "izvor din care se răspândeşte
neîncetat taina vie ii, puterea care deschide ochii poporului
pentru viziunile juste, pentru prezen a lumii suprafireşti pe
273
Ieş.18,19-27. Presupunem că la acest citat face referire Răzvan
Codrescu, deoarece trimiterea Ieş.18, 23-32, aşa cum apare ea în Neamul în
Biserică, în "Fiecare în rândul cetei sale"...vol.cit., p.185, este una
defectuoasă. Capitolul 18 are doar 27 de versete, dintre care 19-27,
reprezintă discu ia dintre preotul Ietro şi ginerele său Moise, cu sfaturi de
organizare a poporului israelit.
274
vol.II, p.208.
275
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Biserica şi unitatea poporului, în Na iune
şi Creştinism, vol.cit., pp.133-135.
120
deasupra îndeletnicirilor sale pământeşti. Fără Biserică un

neam e ca fără inimă. Îl aşteaptă destrămarea"276.
Desigur că ini iativa lui Răzvan Codrescu este una
principial bine inten ionată, fapt demonstrat din numeroasele
men iuni corecte din punct de vedere teologic. De pildă, el
afirmă corect că: "O astfel de elită nu se poate constitui decât
în duhul Ortodoxiei, care reprezintă axa spirituală a dăinuirii
româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice "elită"
străină de acest duh rămâne inoperantă la nivel na ional"277.
Autorul ezită însă să numească direct această elită în
duhul Ortodoxiei, fapt ce denotă că nu se gândeşte la Biserica
Ortodoxă şi la ierarhia sa ci la o cu totul altfel de "elită",
asemănătoare probabil celei a judecătorilor institui i de Moise
(Ie .18, 19-27), mai ajustată probabil, după părerea sa,
timpurilor noastre.
Pe de altă parte, suntem de acord că preoţimea
ortodoxă trebuie să-şi recâştige încetul cu încetul locul său
de apostol al neamului, chiar şi în societatea laicizantă a
timpului nostru, prin imprimarea unei linii directoare
pentru cei păstoriţi - ce nu poate fi alta decât a propriului
exemplu moral și misionar - nu printr-un elitism
extravagant şi păgubos ci prin raportare la cuvintele
Domnului : "Voi sunte i sarea pământului; dacă sarea se va
strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună decât să
fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunte i
lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se
ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic,
şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre
276
Idem, Creştinism şi tradi ie...Op.cit., p.48.
277
sale"...vol.cit., nota7, pp.185.
121
cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

ceruri"(Mat.5, 13-16).
Biserica Ortodoxă şi clerul ei mai au încă multe de spus
poporului român şi Europei întregi. Dar şi receptorii mesajului
trebuie să şteargă zgura de sarcasm care domină astăzi
societatea, începând de la forurile de conducere până la
cetă eanul simplu, ori acest lucru se va produce atunci când
necesitatea raportării la modelul Bisericii va fi eviden iată cu
tărie prin exemplul viu al clerului şi al credincioşilor săi.
 Am remarcat în repetate rânduri "jena" pe care o încearcă unii
oameni din aparatul de stat când în preajma lor apare un preot.
Nu mă refer, bineînţeles, la festivităţile religioase sau naţionale,
unde imaginea preotului devine brusc foarte valoroasă, ci la
acţiunea concretă de zi cu zi. Un preot care caută aprobări,
poate şi fonduri pentru o biserică în construcţie, pentru un
aşezământ social sau pentru alt proiect folositor comunităţii, va
întâlni cu siguranţă multe zâmbete cu subînţeles, refuzuri mai
mult sau mai puţin dispreţuitoare şi false promisiuni. Singura sa
posibilitate de a duce planul la îndeplinire şi de a nu se
descuraja este întoarcerea privirii spre Dumnezeu şi îndesirea
rugăciunii, conform principiului scripturistic: Mai bine este a te
încrede în Domnul decât a te încrede în om. Mai bine este a te
încrede în Domnul decât a te încrede în căpetenii (Ps.117, 8-9).
Nu facem referire la atitudinea generală a Statului de a încuraja
cultele religioase, care este prevăzută explicit în lege, ci la
atitudinea personală a unei numeroase părţi dintre cei ce sunt
încadraţi în instituţiile publice.
 Sfânta Scriptură dă un avertisment foarte sever adresat tuturor
(valabil deci şi în cazul clericilor) care se leagă cu inima de
puterea laică: Aşa zice Domnul: Blestemat fie omul care se
122
încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui

inimă se depărtează de Domnul (Ier.17,5). Aşadar, se pare că
toţi cei care aşteaptă o generaţie mesianică, vreun partid
providenţial, în ciuda bunei şi inocentei lor intenţii, nu îl vor
afla, oricât de mult s-ar strădui. Scăparea spre care ar trebui să
se îndrepte privirile multor oameni şi ale multor neamuri, nu ar
trebui să constea în nostalgia după căldările cu carne ale
egiptenilor (Ieş.16, 3), ci ar trebui să fie modelul viu şi
permanent activ al Bisericii (Efes.5, 27).
Punctând obiectiv episoadele care au înlesnit
na ionalismul la români, Codrescu ajunge la concluzia că trei
sunt tipurile de na ionalism care au străbătut istoria modernă a
neamului nostru: na ionalismul masonic, cel creştin şi acela de
sorginte comunistă278. De interes pentru noi este analiza pe
care o efectuează Răzvan Codrescu asupra na ionalismului de
factură creştină, militând, într-un anume mod de descifrare,
pentru identificarea acestuia ca solu ie politică pentru
România.
Unele afirma ii, în ciuda bunei credin e pe care o
arătăm fa ă de capacitatea intelectuală a autorului, ni se par
argumentate superficial sau integral neargumentate. De
exemplu, legitimarea na ionalismului ca armă ideologică în
cazul agresiunilor politice îndreptate contra "organicită ii vie ii
etno-comunitare", prin exemplificarea regimurilor na ionaliste
autoritare ale lui Franco, Salazar şi Pinochet279, sau sublinierea
în mod exagerat a unor afinită i politice personale ("Un caz
interesant rămâne cel al lui Varujan Vosganian, care, dincolo
de multe alte calită i pe care le are, este mai bun român decât
cel pu in trei sferturi din neaoşa noastră "clasă politică"
278
Răzvan Codrescu, Ipostaze ale na ionalismului românesc, în "Fiecare
în rândul cetei sale"...vol.cit., p.195.
279
Ibidem, p.197.
123
actuală"280), devin puncte mai pu in demne de calitatea

scrisului lui Răzvan Codrescu.
De notat că în cel de-al doilea studiu al său, autorul
defineşte corect cercetarea Părintelui Stăniloae despre
identitatea na ională drept o sinteză strict teologică281 pentru ca
în acelaşi context să o ataşeze "nun ii" interbelice dintre
na ionalismul eminescian şi creştinismul ortodox282. A ataşa
sinteza teologică a Părintelui unui curent cultural-politic
istoric, fie el chiar şi de dreapta, înseamnă a-l anexa pe însuşi
autor la timpul istoric în care a publicat, ceea ce, după cum am
văzut deja, nu este valabil în cazul lui Stăniloae.
 Cu toate că în unele articole283 Părintele Stăniloae se pronunţă
pentru un stat naţional român şi creştin, sau pentru sprijinirea
de către Biserică a mişcării naţionaliste creştine, văzută mai
degrabă de acesta ca o contraofensivă a Ortodoxiei româneşti
împotriva ateismului comunist, materialist şi nivelator care
bătea deja la porţile României, viziunea sa rămâne una complet
detaşată de patima politică. Direcţia "naţionalismului" Părintelui
este cea a Bisericii neamului său şi nimic mai mult. Desigur că,
din punct de vedere creştin, idealul politic este şi va rămâne
statul constantinian, căruia nici păgânii cei mai înverșunaţi nu
au putut vreodată să-i reproșeze ceva, iar naţionalismul înţeles
ca iubire de neam şi de ţară nu are nimic de-a face cu factorul
politic, el fiind mai degrabă o datorie morală a fiecărui
280
Ibidem, nota5, pp.193-194.
281
Ibidem, p.193.
282
Ibidem.
283
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Na ionalismul în cadrul spiritualită ii
creştine, în Telegraful Român, nr.36, 1936, p.1; Idem, Spre statul român
creştin, în Telegraful Român , nr.18, 1936, pp.1-2.
124
creştin284. Un alt aspect de care ar trebui să se ţină cont este

însuşi principiul statului naţional după care se guvernează, cu
rezultat favorabil, ţări precum Franţa, Germania, Italia,
Portugalia, Polonia, Ungaria, Grecia şi multe altele. Părintelui
Stăniloae şi cu atât mai mult Bisericii Ortodoxe Române nu li se
poate imputa ca un rău afirmarea, respectiv susţinerea statului-
naţiune şi a valorilor acestuia, din moment ce însăşi Constituţia
României statuează în primul său articol că România este stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil [art.1,
alin.(1)].
De altfel, în ciuda eforturilor considerabile depuse de
către unii contemporani285, nu se poate demonstra o afiliere a
Ortodoxiei la na ionalism şi nici măcar existen a unei legături
fiin iale între Bisericile Ortodoxe na ionale şi mişcările
na ionaliste din ările majoritar ortodoxe, cu toate că Ortodoxia
s-a unit fiin ial cu popoarele care au mărturisit-o286.
Ba dimpotrivă, urmărind cu aten ie toate datele istoriei,
se poate remarca un profund ataşament al Bisericii Ortodoxe
284
Mitropolit Dr.Nicolae Mladin şi colectiv, Teologia Morală Ortodoxă,
vol.II, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp.304-311; Arhid.Prof.Dr.Ioan
Zăgrean, Morala Creştină, Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp.292-297.
A se vedea şi Prof.Dr.Georgios Mantzaridis, Op.cit., pp.337-350.
285
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiin a românească, Ed.Humanitas,
Bucureşti, 1997, pp.34, 169; Idem, Mitul democra iei, Ed.Humanitas, 2002,
p.75; Gabriel Andreescu, Biserica Ortodoxă Română ca actor al integrării
europene, 2004, pp.9-14 (studiu publicat integral pe site-ul oficial al
funda iei de orientare umanist-seculară Centrul pentru Coştiin ă Critică:
http://www.constiinta-critica.ro/upload/documente/doc78.pdf accesat: 18
august 2010).
286
François Thual, Géopolitique de l'Orthodoxie, Ed.Dunot, Paris, 1993,
p.126; Pr.Dr.Claudiu Cotan, Ortodoxia şi mişcările de emancipare
na ională din sud-estul Europei în secolul al XIX-lea, Ed.Bizantină,
Bucureşti, 2004, pp.39-40.
125
fa ă de misiunea încredin ată de către Hristos, anume aceea de

a înnobila neamurile pământului prin învă ătura cea adevărată
(Mat.28, 19-20), nicidecum a le suprima ori a se subordona lor.
Acest fapt îl sesizează un mare savant român atunci când
afirmă că: "El287nu a venit ca să înlocuiască etnicul şi să dea
popoarelor fără cultură un mijloc miraculos de a se ridica la o
cultură desăvârşită, ci a venit ca să purifice şi să înnobileze
etnicul existent al popoarelor ajunse la un anumit nivel de
cultură"288.
287
Creştinismul (n.n.).
288
Constantin Rădulescu-Motru, Etnicul românesc. Na ionalismul,
Ed.Albatros, Bucureşti, 1996, p.XXXIV.
126
Partea a II-a: Ortodoxia de expresie

românească şi contribuţia sa la o posibilă
comuniune de valori europene.
Câteva constante istorico-morale ale
vieţuirii româneşti
III. Rezistenţa în fața timpului289

Prin vie uire românească desemnăm acel mod unic de a
fi i de a se raporta al neamului, direc ionat de Sfânta Biserică
Ortodoxă înspre îndeplinirea destinului său comunitar.
Vie uirea nu este numai o curgere firească a genera iilor
neamului spre un final, oricare ar fi acesta, pentru că în cazul
de fa ă ea nu ar mai fi decât o situa ie neîndurătoare i anostă.
În situa ia aceasta, Cre tinismul însu i nu ar fi decât un strat
suprapus artificial, influen ând prea pu in un curs stabilit
289
Unele structuri din acest capitol au fost sus inute de către autorul
prezentei căr i, în cadrul altor lucrări, apărute fie sub formă de comunicări
tiin ifice - cum ar fi cea din cadrul sesiunii de încheiere a Modului Jean
Monnet, Constan a, 2008, ori cea trimisă la simpozionul legat de
restaurarea patrimoniului na ional, Câmpulung Muscel, 2008 – fie sub
formă de păr i ale unor produc ii mai ample: Mircea Cristian Pricop,
Troi ele – frumuse e mistico-simbolică a realită ii credin ei, Bucure ti,
2004, 124 p. (nepublicată); Idem, Rânduieli, norme i dispozi ii cu privire
la pictura bisericească în Răsărit i Apus, Constan a, 2005, 217 p.
(nepublicată). Vezi i articolele: Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, Românii i
Europa – scurt eseu despre na iune i concept, în Lumină Lină, nr.1,
decembrie 2010, pp.14-16; Idem, Familia ca taină a dăinuirii neamului, în
Lumină Lină, nr.2, mai 2011, pp.12-13; Idem, Etnicul sau Ortodoxia? O
dureroasă dilemă a Bisericii, în Dreapta Credin ă, nr. 2, iulie-august 2011,
pp.17-19; Idem, Scurtă interpretare teologică a rela iei dintre Ortodoxie i
culturile particulare, în Dreapta Credin ă, nr. 4, noiembrie-decembrie
2011, pp.19-20.
127
dinainte de o putere neîn eleasă i asupritoare. Dar nu este a a.

Vie uirea este mai ales mărturisire a propriei spiritualită i ca
zestre duhovnicească primită de la Dumnezeu încă de la
întemeierea popoarelor. Aceasta demonstrează o anumită
viziune asupra Cre tinismului, din care rezultă, prin urmare, o
împlinire specifică a traiului cre tin, variată însă
nefragmentată: ‖Altfel de cre tin a fost Sfântul Apostol Ioan i
altfel Sfântul Apostol Pavel. Harul face să înflorească
germenii ce se cuprind în fiecare om, precum ploaia i soarele,
de i acelea i, fac să înflorească fiecare plantă altfel. Harul se
manifestă înnobilând i înfrumuse ând, sublimând aptitudinile
i con inuturile de via ă ale fiecărei na iuni. La o na iune
înflore te sub influen a puterii dumnezeie ti o lirică
superioară, pentru că acea na iune a adus înclina ii
sentimentale. La alta o filosofie, la alta o organiza ie, la alta o
artă superioară. Lirica a două popoare cre tine se deosebe te
pentru că altele sunt motivele, amintirile, incidentele vie ii,
rezonan a sufletească la fiecare din cele două popoare”290.
Afla i la nivelul unui flux informa ional ce rulează cu
viteză uimitoare termeni de genul ”comunitate”, ”uniune”,
”valori comune”, .a., poate că nu ar fi contraindicat să
parcurgem din nou, cu aten ie, memorabila frază a lui
Constantin Noica: ‖Europa începe la 325 cu Conciliul de la
Niceea...el dă modelul‖ de comuniune în Hristos i în Biserică
(Efes.5, 2), model devenit identitate a continentului nostru291.
Cu toate că mărturia noastră comună, cre tină i europeană,
stabilită în chip real la Sinodul I ecumenic, odată cu citirea de
către Sfin ii Părin i participan i a Crezului, este contestată de
către unii, se poate considera fără îndoială că Simbolul
290
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie i Românism, Ed.Consiliului
Arhiepiscopesc, Sibiu, 1939, pp.22-23.
291
Pr. Prof. Dr. Vasile Muntean, Istoria cre tină generală, vol. I,
Ed.IBMBOR, Bucure ti, 2008, p.169.
128
Credin ei rămâne axul în jurul căruia s-a format con tiin a

unită ii Europei cre tine. El este manifestul modului de a fi
cre tin. Neamul românesc a fost reprezentat în capitala Bitiniei
prin trei ierarhi: Teofil al Daciei (în documente este trecut ca al
Go iei, datorită stăpânitorilor migratori de pe aceste
meleaguri), Cadmos al Scythiei Mari i Marcu al Europei
(Traciei).
‖După cum se ştie, primul Sfânt Sinod Ecumenic de la
Niceea Bitiniei a fost convocat pentru că Biserica era
confruntată cu arianismul, o erezie şi blasfemie înfricoşătoare.
Până şi zona ării Româneşti fusese lovită de flagelul
devastator al arianismului; doi episcopi din aceste inuturi,
Ursacius şi Valens, trecuseră la erezie, devenind lupi răpitori,
în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici – ca de
altfel în toată Biserica – şi păstori adevăra i, care, cu timp şi
fără timp, vegheau şi aveau grijă de oile cuvântătoare ale
turmei lui Hristos şi ineau cu fermitate credin a ortodoxă.
Între aceştia se numără episcopul Teofil din Dacia, cunoscut
ca unul din cei 318 Părin i, de Dumnezeu purtători de la
Sinodul I Ecumenic, semnând şi el hotărârile acestuia, în rând
cu ceilal i Sfin i Părin i sinodali. Iată de ce Biserica Română
are motive în plus să comemoreze în chip strălucit această
aniversare. Cei 318 Părin i nu erau pur şi simplu episcopi sau
clerici. Ei erau, cu adevărat, „purtători de Dumnezeu‖.
Hristos se sălăşluia în inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în
via a lor, plinindu-le şi împlinindu-le existen a. Trecuseră de
treapta cură irii (Katharsis), îşi supuseră patimile reprobabile
şi primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea
de a face distinc ie între adevăr şi minciună, între lumină şi
întuneric, între voia lui Dumnezeu şi voia celui viclean”292.
292
Bartolomeu I, patriarh ecumenic, Alocu iune în cadrul şedin ei solemne
a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dedicată Anului Crezului
Ortodox şi al Autocefaliei Româneşti, 28.octombrie.2010, preluată de pe
129
Despre cel din urmă ierarh, Marcu al Europei, unii

istorici străini presupun că ar fi fost ierarhul Tomisului
pomenit de Eusebiu doar prin fraza‖nici cel al sci ilor
(scitanul) nu lipsea din ceată...”293 (se subîn elege: ceata
Părin ilor Ortodoc i): ‖S-au adunat acolo, trimişi de toate
bisericile (care cuprindeau Europa întreagă, Libia şi Asia), cei
mai de seamă slujitori ai lui Dumnezeu, în una şi aceeaşi casă
de rugăciune au putut încăpea şi sirieni şi cilicieni şi fenicieni
şi arabi şi palestinieni (de parcă însuşi Dumnezeu ar fi făcut-o
deodată mai încăpătoare), iar odată cu aceştia: egipteni,
tebani, libieni şi trimişi veni i tocmai din Mesopotamia; era de
fa ă şi un episcop al Persiei; nu lipsea din ceată nici cel al
sciţilor; Pontul, Galatia, Capadocia şi Asia, Frigia şi Pamfilia
îşi aveau şi ele trimişii lor; la fel cu tracii şi cu macedonenii,
cu aheenii şi cu epiro ii, precum şi cu celelalte neamuri, aflate
încă şi mai departe; până şi foarte-cunoscutul episcop de
Spania făcea parte din mul imea celor prezen i. Bătrâne ea îl
făcuse însă pe cel al împărăteştii cetă i să nu poată veni; erau
totuşi de fa ă prezbiteri, trimişi de el să-1 reprezinte‖294.
Un alt document, Istoria anonimului din Cizic,
men ionează în tabăra ortodoxă pe episcopii celor două
Scythii295. Descoperirea unei liste latine a participan ilor la
Sinodul de la Niceea, de altfel singura păstrată până astăzi i
sursa online a Centrului de Presă Basilica, al Patriarhiei Române:

http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_ecumenic_a_rostit_o_alocutiune
_la_sedinta_solemna_a_sfantului_sinod_al_b_o_r__5478.html. ( accesat:
14 noiembrie 2010).
293
Eusebiu de Cezareea, Scrieri II, Via a lui Constantin cel Mare, cartea
III: 7, 1-2; Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1991, trad. Radu Alexandrescu, pp.
119-120.
294
Ibidem.
295
Anonymus von Cyzikus, Historia Ecclesiastica II, 38, 80, übersetzt und
eingeleitet von Günther Christian Hansens, Fontes Christiani, 49/1,
Ed.Brepols & Publishers, Turnhout, 2008, pp. 356-357.
130
compararea acesteia cu numele consemnate de tradi ia

grecească, i-a determinat pe istorici de marcă să stabilească,
prin paralelism, identitatea episcopului scit în persoana lui
Marcus Comensis (Tomensis), metropolitanus Europae296.
Românii, a căror sinteză daco-romană se încheiase până
în a doua jumătate a secolului al III-lea, deci cu aproximativ
jumătate de veac înainte de Sinodul I Ecumenic, s-au
învrednicit a adar să contribuie la zestrea comună a lumii
cre tine. După anii 271-275 nu se mai poate vorbi despre
prezen a armatei i a administra iei romane la nord de Dunăre,
dovadă că până la acest moment procesul de sinteză daco-
romană trebuie să fi fost în mare parte încheiat. Dacă nu ar fi
fost a a, triburile migratoare ar fi descoperit aici popula ii
dezbinate, u or de asimilat, ceea ce nu s-a întâmplat.
După cum rostul profe ilor nu a fost anulat prin
venirea Mântuitorului, ci dimpotrivă, poten at la modul maxim
în Cuvântul de via ă dătător, tot a a vie uirea neamului, în care
este înscrisă revela ia divină, nu a fost anulată de Cel care a
sădit-o conform planului Său ve nic, ci integrată în vie uirea
Trupului Domnului, în acela i timp răspândit i nedespăr it în
lume, care este Biserica: ‖Să nu socoti i că am venit să stric
Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci
adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă
sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face
toate”(Mat.5, 17-18).
Harul apostolic lucra prin misionarii martiri, insuflând
în rândurile popula iilor din aceste spa ii, conştiin e religioase,
296
H.Gelzer, H.Hilgenfeld, O.Cunz, Patrum Nicaenorum nomina latinae,
graecae, copticae, syriacae, arabicae, armenicae, Lipsiae, 1898, pp.50-51.
A se vedea i E.Honigmann, The Original lists of the members of the
Council of Nicaea, the robber synod and the Council of Chalcedon, în
Byzantion, t.XVI (1942-1943), 1, pp.22-24. A se vedea i
Pr.Conf.Dr.Daniel Benga, Un simbol scris cu sângele martirilor, în
Lumina, nr.271, an.VI, miercuri 17.nov.2010, p.11.
131
şi mai ales acel avânt nemaiîntâlnit care avea să suprapună

preceptelor străvechi despre via ă, moarte, schimbare, divin,
comunicare, care erau limitate totuşi la nişte zeită i
condi ionate de pofte, ori, în cel mai bun caz, unele abstracte
(Mithra, Zalmoxis) făcând trimitere la geniile agrare, adorate
încă din preistorie, Creştinismul monoteist, care practica o
doctrină a Luminii, întregul său sistem fiind conturat în jurul
Învierii Domnului Iisus Hristos, prin a cărui Jertfă pe Cruce s-
au spălat păcatele omenirii.
Dragostea, lumina, pacea, dar şi curajul, mărturisirea
şi moartea martirică au dus la biruin a Crucii în inimile şi
operele înaintaşilor noştri. Aceştia nu au văzut în abandonarea
sistemului religios păgân o trădare, ci doar o trecere firească i
definitivă de la întuneric la Lumină. Prin intermediul predicii
apostolice neamurile au primit Botezul, iar prin improprierea
dimensiunii sacramentale în gândire i obiceiuri, au realizat
trecerea la ansamblul de pioasă religiozitate manifestată prin
credin ă, nădejde şi dragoste, ansamblu care oferea ceea ce
toate celelalte religii i sisteme excludeau sau, în cel mai
strălucit caz, profe eau.
Cre tinismul devine propriu fiecărui neam în mod
diferit de felul în care a devenit activ în celelalte neamuri. Prin
aceasta se subliniază unitatea dogmatică, morală i cultică dar
diversitatea de trăire, sim ire i cugetare a popoarelor
ortodoxe.‖Cre tin devine tot con inutul de tradi ii, de
preocupări, de aptitudini, de crea ii, de manifestări al unui
popor. Tot materialul vie ii suflete ti, diferit de la om la om i
de la popor la popor după determinări istorice i geografice,
scăldat i frământat de acela i har dumnezeiesc, de acelea i
învă ături cre tine, devine cre tin. i atunci evident că fiecare
popor reprezintă altfel realizat Cre tinismul”297.
297
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie..., Op.cit., p.23.
132
Totodată nici Creştinismul nu a cerut de la

catehumeni distrugerea completă a simbolurilor şi semnelor
civiliza iei lor - fie că este vorba de cea romană, fie de altele -
ci, în primul rând abandonarea idolilor, a cultului păgân, a
practicilor care ar fi putut periclita moralitatea de fier a
comunită ii (banchetele, jertfele idolatre, întâlnirile cu caracter
cultic păgân, desfrânările). Apostolul Pavel spune: „Căci dacă
cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştin ă, şezând la masă
în templul idolilor, oare conştiin a lui, slab fiind el, nu se va
întări să mănânce din cele jertfite idolilor?” (I Cor. 8,10).
În acest fel, Creştinismul a în eles şi păstrat, făcându-
se propriu lor, sistemele ingeniozită ii primordiale moştenite de
strămoşi încă de dinainte de venirea indoeuropenilor în
„Europa Veche”298. „În drumul lor în timp şi spa iu, semnele
sacre nu au pierdut din încărcătura specifică, au păstrat
patina autohtonă, arhaică, în context aparent normal‖299.
Vechile simboluri ale culturilor de dinainte de el au
fost păstrate de Cre tinism, care le-a exorcizat de păr ile
adăugate în timp de idolatrie, purificându-le prin aducerea lor
continuă la sensul adamic, împlinit în Hristos. Nu se poate
vorbi, deci, de un substrat păgân al neamului, oricât s-ar chinui
unii să-l eviden ieze.
 Lucian Blaga, Constantin Noica și alţii au admis și adoptat
această părere a dimensiunii păgâne a sufletului românesc. Spre
exemplu, Noica descrie setea constantă de armonie a neamului
românesc ca un suflu esenţial păgân încă viu, în opoziţie cu
298
Virgil Vasilescu, Simboluri Patrimoniale, Ed.Europa Nova, Bucure ti,
1998, p.7.
299
Ibidem, p.8.
133
stratul creștin, văzut în varianta sa augustiniană, ca exponent al

unei noi crize de cunoaștere300.
Ceea ce încearcă ”savan ii” mai vechi sau mai noi să
demonstreze nu reprezintă decât o infuzie a gândirii lor cu
neo-păgânismul de produc ie renascentistă. ‖Ochiul observă
numai ceea ce prive te i prive te numai ceea ce are în suflet”
î i formula Alphonse Bertillon (1853-1914), fondatorul colii
moderne de criminalistică, axioma celebră. Abordând energetic
acest adevăr, apreciat de către cei mai mari investigatori, vom
observa că ”argumenta iile” de care se folosesc intelectualii
gnostici moderni nu sunt decât ”fotografii” ale propriilor
suflete, ce nu se mai mul umesc cu adevărul, preferând ca pe
lângă ”hrana cre tină” să aibă la îndemână un supliment păgân,
de import renascentist, via universită ile Apusului, pe care-l
consideră, cu totul nefondat i la modul general, ca un dat al
întregului neam.
Parcă am fi într-una din stările propuse de Edgar
Allan Poe: „Când vreau să ştiu dacă un om este circumspect
sau stupid, în ce măsură e bun sau rău, îmi compun figura
după a lui, cât mai exact cu putin ă, şi aştept atunci să aflu ce
gânduri sau ce sentimente vor lua naştere în mintea sau în
sufletul meu, pentru a se pune de acord cu fizionomia mea‖301.
Deficien a acestei metode este aceea că ri ti să
”împroprietăre ti” o existen ă diferită cu propria ta identitate,
după cum, fără să vrei, o faci raportat la tot ceea ce te
înconjoară. Acest fapt duce la rândul său către ni te consecin e
nea teptate, de cele mai multe ori distorsionate fa ă de
realitate.
300
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed.Humanitas,
Bucure ti, 2008, pp.59-60, 93-94.
301
Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată, apud Marcel Sendrail,
În elepciunea formelor, Ed. Meridiane, Bucure ti,1983, trad.Alexandru
Călinescu, p.30,
134
Confuzia deliberată se realizează, după câte ne putem

da seama, între păgânism i simbolurile ancestrale, simboluri
ale modului de via ă primordial, care preced idolatria, fiind
mo tenire autentică a vie ii adamice. Aceste simboluri,
mărturisite i astăzi de poporul român, reprezintă în sine
descoperiri ale lui Dumnezeu în crea ie: ‖Deşer i sunt din fire
to i oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut,
plecând de la bunătă ile văzute, să vadă pe Cel care este, nici
din cercetarea lucrurilor Sale să în eleagă pe Meşter; Ci au
socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii sau focul, sau
vântul, sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apa
năvalnică, sau luminătorii cerului; Ei, care, desfăta i de
frumuse ea acestora, le-au luat drept dumnezei, să ştie acum
cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care
Însuşi este începătorul frumuse ii, este făcătorul lor. Iar dacă
se minunează de putere şi de lucrare, să în eleagă din acestea
cu cât este mai puternic Cel care le-a făcut. Căci din mărimea
şi frumuse ea făpturilor po i să cunoşti bine, socotindu-te, pe
Cel care le-a zidit. Dar, în acelaşi timp, în toate acestea este
oarecare neajuns, căci doar unii ca aceştia rătăcesc căutând
pe Dumnezeu şi străduindu-se să-L afle. Căci, îndeletnicindu-
se cu lucrările lui Dumnezeu şi cercetându-le, ei se
încredin ează cu vederea cât de frumoase sunt cele văzute. De
altă parte, ei n-au cuvânt să li se ierte rătăcirea. Că dacă au
putut să adune atâta învă ătură, ca să cerceteze lumea, cum n-
au aflat ei mai degrabă pe Stăpânul lumii?‖( În .Sol.13, 1-9).
Via a adamică, la care face referire Sfânta Scriptură -
‖Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii,
aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta
legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiin ei lor şi prin
judecă ile lor, care îi învinovă esc sau îi şi apără, În ziua în
care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia
mea, cele ascunse ale oamenilor” (Rom.2, 14-16) - reprezintă
o prefigurare a vie ii în Hristos, după cum Adam a fost din
135
început chip al Celui ce avea să vină:‖Ci a împără it moartea

de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după
asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea
să vină” (Rom.5, 14).
Ori, Mântuitorul Hristos, Lumina lumii, a venit să
restaureze chipul Său care fusese întunecat în neamul lui
Adam. Coexistând de-a lungul timpului cu credin a adamică,
păgânismul nu a putut s-o acapareze pe aceasta, ci s-a
mul umit doar s-o infesteze sub anumite aspecte. Religia lui
Adam nu a pierit definitiv, ci a continuat, ciobită prin
influen ele exterioare ale idolatriei, să supravie uiască, sub
formă de presim ire a lui Dumnezeu din observarea crea iei i
sub formă de lege morală naturală.
În secolul I, cu mult înainte de descoperirea oficială a
continentelor de dincolo de mări, Sfântul Clement Romanul
aminte te despre valabilitatea legii divine chiar i la
civiliza iile de peste ocean: ‖Oceanul cel fără de sfâr it pentru
mintea oamenilor i lumile, care se află dincolo de el, se
conduc de acelea i legi ale Stăpânului”302.
Progresul material i spiritual al popoarelor este
considerat de către dreptul Iov ca roadă a în elepciunii
dumnezeie ti, exprimată în mod concret în legea morală, cu
care au fost hărăzite în dar neamurile: ‖Un popor străin a
săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de
deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe
funii şi se clatină încoace şi în colo… Dar în elepciunea de
unde izvorăşte ea şi care este locul de obârşie al
priceperii? Pământeanul nu cunoaşte calea către ea, căci ea
nu se găseşte pe meleagurile celor vii… Şi această
în elepciune de unde vine ea şi care este sălaşul priceperii?
Ea a fost ascunsă de ochii oricărei făpturi vii; ea a fost
302
Sf.Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, în PSB 1,
Ed.IBMBOR, Bucure ti, 1979, p.57.
136
tăinuită şi de pasărea cerului. Adâncul şi moartea au zis: Noi

am auzit vorbindu-se de ea. Dumnezeu îi cunoaşte drumul şi
numai El este Cel ce ştie locuin a ei. Când El privea până la
marginile pământului şi îmbră işa cu ochii tot ce se află sub
ceruri, Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea
apelor, Când El statornicea ploilor un făgaş şi o cale
bubuitului tunetului, Atunci El a văzut în elepciunea şi a
cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea.
După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu,
aceasta este în elepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă
priceperea"( Iov 28, 4; 12-13).
Principiul formulat de către Sfântul Iustin Martirul i
Filosoful conform căruia Cre tinismul consideră că tot ceea ce
este bun i drept în lume îi este propriu, deoarece el este religia
lui Adam restaurată, poten ată i împlinită în Hristos, se
fundamentează tocmai pe aceste realită i pomenite mai sus303.
Nu putem vorbi deci de un sincretism, nici de o
adaptare a Cre tinismului la sistemele religioase i filosofice
proprii fiecărui neam. Termenul corect este acela de întrupare.
Teologul i omul de cultură catolic Tomáš Špidlík, profund
cunoscător al spiritualită ii ortodoxe304, recuno tea adevărul că
întâlnirea dintre Cre tinism i neamuri este un rod ale lucrării
necontenite a Duhului Sfânt: ‖Dacă e să găsim un termen, cel
mai bine ar fi să se vorbească de o ‖întrupare‖ progresivă a
vie ii dumnezeie ti, prin Hristos în Duhul Sfânt, în umanitatea
concretă a popoarelor, a tradi iilor i mentalită ilor lor. E
vorba de o îndumnezeire progresivă, dinamică. Profunzimea
acestei cre tinări a formelor i termenilor omene ti va varia
303
Sf.Iustin Martirul i Filosoful, Apologia II, PSB 2, Op.cit., p.87.
304
Arhid.Prof.Dr.Ioan I.Ică Jr., Stare ul-cardinal de la Roma s-a mutat la
Domnul, în Lumina, 2 mai 2010,
sursa:http://www.ziarullumina.ro/articole;1237;0;37762;0;Staretul-
cardinal-de-la-Roma-s-a-mutat-la-Domnul.html.
137
după profunzimea vie ii spirituale a celor ce le vor adopta i

trăi”305.
Cu privire la starea neinfluen ată de timp a mărturisirii,
putem face analogie cu starea operei unui mare gânditor,
dispărut din punct de vedere fizic de foarte mult timp. Între
lucrarea de cuget-sim ire a acestui om din trecut i noi, cititorii
de astăzi, se înfiripă un dialog profund, o comunicare la fel de
intensă ca i în cazul în care ne-am afla fa ă către fa ă. Nu are
importan ă că el a trăit în Halicarnas, de exemplu, iar noi în
Bucure ti ori Sibiu.
Rela ia între min ile noastre i cugetul marelui autor
rămâne perpetuă. El comunică transistoric, dincolo de timp, de
loc i chiar dincolo de moarte, după cum o probează însu i
Herodot – la care am făcut referire mai devreme - propria sa
lumină de gând, expresie maximă a personalită ii sale
spirituale, iar noi, pe de altă parte, înăl ăm facultatea de a
în elege până la gradul de a ne însu i, într-o formă proprie,
comoara transmisă peste veacuri. Dacă în cazul operei unui
singur om se cuprinde, precum am văzut, o dimensiune
atemporală, atunci cu atât mai mult spiritualitatea unui neam
nu poate fi făcută captivă a unei anumite circumstan e istorice.
Ea apar ine ve niciei revărsate unic în „A fost o dată ca
niciodată‖... Aşa încep toate poveştile care se respectă. Mă
gândesc în mod special la adevăratele moşteniri spirituale ale
poporului, valori de necontestat pentru sângele nostru, care
freamătă ori de câte ori vreo frunză alunecă în adiere de
octombrie blând, mângâind sufletele cu amintirea strămoşilor.
Vreo străfulgerare ne spintecă memoria, reducându-ne la un
simplu - şi unic, într-adevăr - exponat al spi ei umane, aşezat,
mai mult sau mai pu in cuminte, în ordinea ancestrală din care
305
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului cre tin, trad.Diac.Ioan I.Ică
Jr., Ed.Deisis, Sibiu, 2005, p.38.
138
fac parte „părin i, fra i, surori, fii şi fiice”, într-un timp cu totul
deosebit de cel liniar.
Herodot, care s-a învrednicit să fie pictat în tinda
bisericilor ortodoxe, pare să fi în eles i el această înfă i are a
lucrurilor:‖Îmi voi urma povestirea, depănând, deopotrivă,
istoria cetă ilor omene ti, mari i mici, căci multe din câte au
fost mari odinioară, cu timpul i-au pierdut strălucirea, pe
când altele, mari în vremea mea, altădată au fost neînsemnate;
pătruns de nestatornicia lucrurilor omene ti, le voi pomeni,
deopotrivă, i pe unele i pe altele”306.
În în elepciunea Sa, Dumnezeu a rânduit ca în acest
timp care anulează definitiv instabilitatea să fie a ezate
neamurile - ‖Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui
Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi minunate sunt
lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atot iitorule! Drepte şi
adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se
va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu
singur eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina
înaintea Ta, pentru că judecă ile Tale s-au făcut cunoscute”
(Apoc.15, 3-4) - fiecare la dimensiunea spirituală maximă pe
care a atins-o, sau pe care o vor atinge vreodată în această
lume: ‖Şi cetatea nu are trebuin ă de soare, nici de lună, ca să
o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei
este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăra ii
pământului vor aduce la ea mărirea lor. Şi por ile cetă ii nu se
vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Şi vor
aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. Şi în cetate nu va intra
nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu
minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vie ii Mielului”
(Apoc.21, 23-27).
306
Herodot, Istorii, vol.I, Ed.Ştiin ifică, Bucureşti, 1961, trad.Adelina
Piatkowski şi Felicia Van -Ştef., p.17.
139
Este vorba de ”acel timp”, sau ”a fost o dată ca nici o

dată”, timpul primordial, la care face apel memoria trainică a
omului în anumite momente de solitară odihnă sau detaşare,
popasuri în drumul scurt însă decisiv prin lumea aceasta, în
căutarea desăvâr irii. ‖Cale s-a numit via a noastră, din
pricina grabei spre sfâr it a fiecăruia dintre noi, cei ce ne-am
născut. După cum cei care dorm în corăbii sunt du i în porturi
în chip involuntar de vânt, de i nu simt aceasta, ci drumul
corăbiei îi grăbe te spre sfâr itul călătoriei, tot a a i noi,
scurgându-se timpul vie ii noastre printr-o mi care continuă
i neîncetată, ne grăbim spre sfâr itul propriu al fiecăruia
dintre noi pe drumul ne tiut al vie ii noastre‖307. Un timp
minunat, păstrat astăzi în destul de pu ine inimi, care are ca
unitate de măsură în locul orei anul şi în locul anului veacul.
În vechime se vorbea despre glorie, cinste şi onoare,
iar virtutea, ca „modus vivendi”, avea for a de a-l transpune pe
practicant în „illo tempore”, în nemurire.
Au existat i căi ocolite, încercări de a intra în
ve nicie cu ajutorul unui act istoric ilegitim. Ba am putea să
afirmăm cu seriozitate că, până în zilele noastre, înlocuirea
sentimentului transcenden ei cu surogatele imanentului –
exprimată atât de bine în mitul doctorului Faust, care înlătură
Cuvântul Creator din ve nicie cu principiul modern al faptei,
adică tocmai cu primatul ac iunii fa ă de contempla ie308 - a
favorizat i favorizează pătrunderea în istorie a unui întreg ir
de anti-eroi, fixa i în perimetrul unei anti-ierarhii a virtu ilor,
corespunzătoare întru totul nevoilor antropice. ‖Tabla
valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea
altei vie i, căreia-i era menit, e însă răsturnarea totală a
făgăduielii de bucurie-n suferin ă i de răsplată în Slavă, pe
care Predica de pe Munte le aducea acum două mii de ani:
307
Sf.Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Op.cit., pp.15-16.
308
Mircea Vulcănescu, Logos i eros, Ed.Paideia, Bucure ti, p.58.
140
sărăciei, blânde ii, inimii curate, duhului împăciuitor,

milostivirii, setei de dreptate i prigoanei suferite pentru ea.
Ferici i cei îndestula i – răspunde veacul acesta lui Hristos –
că a acelora e împără ia acestei lumi i alta nu e. Ferici i cei
tari, că aceia vor stăpâni pământul. Ferici i cei cumpli i i
neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni. Ferici i cei ce
râd i se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie. Ferici i cei
îndrăzne i, că aceia vor avea parte de praznic. Ferici i
semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.
Ferici i cei iscusi i, că aceia vor afla taina multor lucruri.
Ferici i ve i fi, când vă vor slăvi i vă vor tămâia, min ind
pentru voi, căci v-a i aflat plata acum pe pământ i mâine de
voi cine o să- i mai aducă aminte!‖309
Nu degeaba, acel nefericit pigmeu, Erostrate, personaj
exponen ial pentru to i antieroii, credea că dacă va incendia
Artemisionul din Efes, ceea ce a şi reuşit, va putea fi
considerat parte din legendă. Exemplul său a fost şi va mai fi
urmat de o penurie de personaje care ştiu să vorbească despre
actul incendiatorului ca despre o primă dovadă a curajului de a
depăşi condi ia, în încercarea de a fi supraom. Nu negăm faptul
că, mai ales în epoca mecanicistă în care ne aflăm, ceea ce
afirmă categoria umană de mai sus este deosebit de atrăgător
pentru lume. În încercarea de a depăşi această ispită a
„autodivinizării”, trebuie să ne gândim la riscul pe care şi-l
asumă o persoană netrecută prin ascultarea în eleaptă, ori prin
şcoala ra iunii luminate de credin ă, în momentul în care
acesteia i se pare că nu s-a bucurat încă de ”glorie” - pe al cărei
sens, mintea sa neexperimentată îl în elege într-un mod propriu
de a problematiza - şi că trebuie să ac ioneze în această
direc ie. Cu siguran ă, acea persoană va păşi pe calea cea
alunecoasă a distrugerii.
309
Ibidem, pp.61-62.
141
Într-un fel, gestul lui Erostrate a fost grăitor pentru

ilustrarea e ecului religiilor păgâne i implicit al celor care le
urmează învă ăturile antropocentrice. Doar alegerea căii
în elepciunii poate să confere omului siguran a înve nicirii
sale. ”Câtă vreme fiecare dintre noi este copil, urmăre te ce
este plăcut în via a de acum i nu se îngrije te de viitor; dar
când ajunge bărbat, după maturizarea gândurilor, vede că
via a îi este împăr ită între virtute i viciu i că privirea
sufletului este îndreptată spre fiecare dintre ele; atunci are
putin a să judece paralel însu irile fiecăreia dintre ele. i vede
că via a păcăto ilor este plină de desfătările veacului acestuia,
pe când via a drep ilor arată pe tăcute numai bunătă ile
veacului ce va să fie... i pentru că binele poate fi în eles de
ra iune numai prin credin ă – că binele stă departe de noi i
ochiul nu l-a văzut i urechea nu l-a auzit – pe când dulcea a
păcatului este la îndemână iar desfătarea â ne te prin fiecare
sim , de aceea fericit este cel care nu se îndreaptă spre
pierzanie din pricina momelilor plăcerii, ci, prin răbdare,
culege nădejdea mântuirii, iar la alegerea dintre cele două căi
n-a pă it pe calea care duce la păcat”310.
Este adevărat că dacă privim lucrurile şi din alt unghi
s-ar părea că urmaşii lui Erostrate, de la Nero până la Stalin, au
avut în lumea aceasta câ tig de cauză. Nu învă ăm noi despre
faptele lor? Nu mai surprindem, astăzi mai mult decât oricând,
sute de priviri flămânde care, chiar şi după două mii de ani de
la pogorârea harului, le admiră în secret via a şi doctrinele -
dacă poate fi vorba de aşa ceva - gata oricând să exploateze
momentele prielnice pentru a elimina preceptele creştine:
credin a, nădejdea şi dragostea?
Istoria îi pune uneori într-o lumină prea favorabilă,
însă nu poate fi învinuită ea de răutatea şi cruzimea marilor
310
Sf.Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Op.cit.., pp.17-
18.
142
cuceritori, de frivolitatea curtezanelor, de intrigile neruşinate

din imediata apropiere a conducătorilor ori de trădarea
asasinilor. ‖Invidio ii caută să aibă i ei situa iile strălucite
din via ă, i via a lor să fie la fel cu a oamenilor celebri;
osta ii, în cele mai multe cazuri, caută să se asemene cu
conducătorii de o ti, iar locuitorii ora elor îi invidiază pe cei
de la putere. i, pe scurt, când păcatul unuia este socotit de
mul ime vrednic de imitat, atunci se poate spune, propriu i
potrivit, că în via a sufletelor a pătruns ciuma”311.
Există la poporul român un judecător tainic şi impar ial.
Dacă istoria este nevoită să prezinte, cu rare excep ii, cum cei
mai cruzi şi mai nemiloşi biruiesc în războaie, tradiţia
strămoşească ni-i pune în fa ă doar cei ce au biruit ispita
timpului liniar, pe cei blânzi şi smeri i cu inima312. Atunci când
personajul principal al unei poveşti bătrâneşti nu va mai fi unul
care să semene bucurie, linişte, curaj, în elegere, compasiune,
jertfă şi în elepciune - adică dragoste - eu cred că lumea va păşi
pe calea sfârşitului. Buchetul de cutume, vorbe în elepte,
pove e, gânduri, legende, transmis întotdeauna de către cel cu
barbă albă pruncilor, reprezintă biblioteca nescrisă a neamului,
alcătuită din tot ce se poate colecta, îmbogă i şi transmite mai
bun şi mai frumos în om, de către o familie, o genera ie, un
popor.
A ajuns vreodată un admirator al lui Nero în
multimilenara „carte” de onoare a neamului românesc?! Înclin
să cred că da, însă numai în ipostaza zmeului, balaurului sau a
scorpiei, fără vrednicia de a avea un nume al său, prezent în
povestiri doar pentru că prin înfrângerea sa de către eroul
pozitiv – în multe cazuri un cioban din mun i preschimbat în
Sfântul Gheorghe - aduce un plus de lumină personalită ii celui
311
Ibidem, p.20.
312
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii
creştine, vol.III, Ed.IBMBOR,Bucure ti, 1995, p.12.
143
din urmă313. Unde este biruin a lui Erostrate, în aceste condi ii,
nu se mai poate concepe. Închinarea la idoli a pierit în esen a
sa spirituală, fiind complet exorcizată prin via a sacramentală a
neamului, în cadrul căreia se realizează dialogul omului cu
ve nicia. Reanimarea sufletului păgân, în ciuda eforturilor care
se depun pentru a se împlini, rămâne doar o de ertăciune, o
iluzie intelectuală searbădă.
Ce este însă „illo tempore”, această insulă a celor
ferici i? Este timpul patriarhilor, al celor vechi, plin de o
misterioasă binecuvântare, unde eterna primăvară bucură
ochiul şi linişteşte mintea. Putem spune că „ a fost o dată” o
stare de nepătimire, care ne atrage ca posibilitate i spre care
ne împinge cu putere Duhul. Este perspectiva eternită ii ca fire
a românului. Abis năucitor pentru to i cei care au intrat în
contact cu noi, inclusiv pentru tenebro ii slavi, firea anistorică
a românului a fost percepută de cele mai multe ori ca o
completă sustragere de la măsuratul, cântăritul i hotărâtul
altora.
Că vie uirea românească a fost privită cu suspiciune de
către occidentali din cauza acestui fapt sau că asupra noastră
este pusă - după părerea mea injust şi total nepotrivit - eticheta
ruşinoasă a instabilită ii, este un fapt ce nu mai are nevoie de
vreo demonstra ie specială. În orice caz, pentru a lămuri
lucrurile mai bine, putem argumenta din plin cu documente
apusene care întăresc ceea ce am afirmat. În zorii celei "de-a
nu ştiu câta" Uniuni Europene, formată atunci de frica turcilor,
undeva prin secolul XVII, un spion francez afirma în raportul
său: "Nu se poate lua în considerare avantajul care se poate
trage de la moldoveni, de la valahi şi de la ardeleni: sunt
avantaje subsidiare de la care nu trebuie să se aştepte nici un
folos decât atunci când creştinii vor fi cei mai tari. Ar fi chiar
313
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii despre spiritualitatea poporului
român..., Op.cit, pp.35-36.
144
bine, într-o bună politică, să nu se prea încreadă, fără

precau ii sigure, în acest soi de creştini pe jumătate
mahomedani, care se supun cu uşurin ă când văd for a venind
asupra lor, şi care se străduiesc s-o înlăture prin vicleşuguri şi
care, dacă au interes ca necredincioşii să fie nimici i - pentru
motivul că aceasta i-ar izbăvi de suferin ele ce le îndură şi le-
ar aduce un tratament mai bun - ei sunt încă şi mai interesa i
în fond ca puterea otomană să nu fie doborâtă, fiindcă atunci a
lor ar fi curând stinsă de împărat sau de regele Poloniei"314.
Cu mult înainte fa ă de raportul de spionaj francez
amintit mai sus, dispunem de celebra scrisoare a papei Grigorie
IX (1227 - 1241)315, către prin ul moştenitor al Ungariei, Bela,
trimisă la 14 noiembrie 1234, din Perugia, în care se afirmă
existen a unor episcopi ortodocşi în mijlocul românilor din
Moldova şi din nordul ării Româneşti: "În episcopatul
Cumaniei sunt, după câte aflăm, nişte popoare ce se numesc
vlahi, care, deşi se socotesc creştini, totuşi, având diferite
rituri şi obiceiuri, fac fapte care nu sunt creştine; căci
dispre uiesc Biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de
la venerabilul frate al nostru episcopul cumanilor care are
dioceza acolo, ci de la oarecare pseudoepiscopi ce in ritul
grecilor. Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi
germani, locuind printre ei, trec la credin a lor şi făcându-se
una cu aceşti vlahi primesc zisele taine dispre uind pe
episcopul cumanilor spre marele scandal al
dreptcredincioşilor şi nu mai pu ină scădere a credin ei
creştine"316.
314
Nicolae Iorga, Studii şi Documente, XX, p.78; doc. din 5 dec.1686,
Versailles, apud Victor Papacostea, Civiliza ie românească şi civiliza ie
balcanică, Ed.Eminescu, Bucureşti, 1983, p.51.
315
Renumele acestui papă se leagă mai ales de faptul că el este
întemeietorul Inchizi iei la 1231.
316
Hurmuzaki, Documente, I, p.132; apud Ion Barnea, Date despre
mitropolia Tomisului, în Izvoarele.., Op.cit.,p.217.
145
Din acest fragment rezultă în primul rând recunoa terea

incomprehensibilită ii firii române ti, imposibilitatea ca
această popula ie ”schismatică” să poată fi supusă riguroasei
analize de care papa avea atâta nevoie pentru a- i trimite
armatele de misionari i de perceptori. Considera iile teoretice,
teritorial-numerice, ale papilor i ale principilor europeni,
referitoare la români, au fost de cele mai multe ori răsturnate
de firea abisală i anistorică a neamului nostru.
De remarcat este faptul că exprimarea este
"pseudoepiscopi ce in ritul grecilor" nu "pseudoepiscopi
greci" ceea ce dă posibilitatea să în elegem că Grigorie IX, un
papă extrem de bine informat din punctul de vedere al logicii
politice, s-ar fi referit concret la episcopii misionari de origine
română317.
De altfel, varianta ca aceşti horepiscopi să fi fost
români pare cea mai plauzibilă din punct de vedere logic. Este
pu in probabil ca ierarhii bizantini sau bulgari de la sud să fi
avut curajul să se aventureze în mijlocul unui teritoriu
periculos iar hirotonirea unor horepiscopi dintre români ar fi
avut cea mai mare eficien ă din toate punctele de vedere;
aceştia cunoşteau locuitorii, limba, obiceiurile şi localită ile
române ti, fiind ei înşişi locuitori ai pământului străbun,
aşeza i de bună seamă pe lângă cur ile voievozilor şi
cnezilor318, iar din alt punct de vedere, ei, împreună cu
mul imea preo ilor, călugărilor i a credincio ilor, au format
prima linie de luptă împotriva credin elor păgâne ale
migratorilor dar şi împotriva propagandei catolice la care se
înhămaseră regatul ungurilor i cel al polonezilor cu toată for a
lor.
317
A. A. Bol acov-Ghimpu, Episcopi ortodoc i …Op.cit., pp. 127-129.
318
Ion Barnea, Date despre mitropolia Tomisului, în Izvoarele...Op.cit., pp.
216-218.
146
Clericii simpli i horepiscopii lor au precedat, cum era

i firesc, întemeierea oficială a scaunelor mitropolitane din
Moldova i ara Românească, după cum reiese şi din
documentul hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice
din 1359 prin care Sfântul Iachint de Vicina este recunoscut ca
mitropolit al ării Româneşti: "...Iachint este obligat să
întărească cite i, să ridice în treaptă ipodiaconi şi diaconi şi să
hirotonească preo i. To i clericii din ară şi ceilal i sfin i
călugări să asculte şi să se supună lui ca unui adevărat păstor
şi părinte al lor"319.
Iar dacă episcopii români conlucrau cu poporul în
misiunea de evanghelizare a ungurilor, cumanilor şi germanilor
care tăbărâseră în aceste meleaguri, atrăgând pe mul i la
Ortodoxie, după cum reiese din lamenta iile papei Grigorie,
atunci înseamnă că în cadrul cultului dumnezeiesc săvârşit cu
atâta evlavie de către clericii noştri, în modul etern de a fi al
românilor, străinii regăseau în mod intim pacea şi apropierea
de Dumnezeu i implicit recunoa terea nestatorniciei lucrurilor
pământe ti după care alergau cei cruzi i neîndurători.
‖Poporul român se dovede te astfel ca inând net despăr ite
cele două planuri de via ă: pe cel pământesc i pe cel ceresc.
În con tiin a lui e deci mai trează decât la oricare popor
credin a în via a viitoare. Pentru că el tie că binele absolut nu
se poate realiza în via a aceasta. Totu i poporul nostru nu
merge atât de departe în această direc ie, încât să creadă că în
lumea pământească nu se poate afla în nimeni nici o scânteie
de bunătate i în zadar se for ează omul să se facă mai
bun‖320.
Tocmai acest universalism al sufletului românesc,
creuzet al topirii tuturor culturilor în propria sa lumină,
319
Hurmuzaki, Documente, XIV, pp.1-16; apud Ion Barnea, Date despre...,
Op.cit.,p.218.
320
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie...Op.cit., p.63.
147
fundamentat pe autohtonizare i anistoric, duce la un echilibru

unic determinat la rândul său din concluzia că în această lume,
aflată sub timp, nu trebuie să ne afirmăm ci doar să mărturisim:
‖Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este
în ceruri‖(Mat.10, 32); ‖Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi
de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi
Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava
Tatălui său cu sfin ii îngeri” (Mc.8, 38).
Limba i cultul, ca manifestări ale unui mod de a fi
specific, au fost armele unei stări dezarmante i desăvâr it
cuceritoare pentru cei de alte neamuri, stare pe care fără să
gre im o putem denumi lepădarea timpului. Într-adevăr,
nimeni nu poate să mărturisească pe Dumnezeu fără crucea
renun ării la sine. ‖Şi zicea către to i: Dacă voieşte cineva să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare
zi şi să-Mi urmeze Mie; Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl
va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl
va mântui”(Luc.9, 23-24).
Dar sinele, ca trăsătură sufletească, include i o
dimensiune temporală fixă, o ancorare vizibilă a omului în
veacul în care se na te, se manifestă i moare. Dizolvarea
identită ii în timpul istoric este văzută ca un abandon al
mărturisirii i reprezintă prin urmare un păcat împotriva
poruncii Mântuitorului. Grijile veacului înăbu ă rodirea
Cuvântului în sufletul omului.‖Şi cele semănate între spini
sunt cei ce ascultă cuvântul, Dar grijile veacului şi
înşelăciunea bogă iei şi poftele după celelalte, pătrunzând în
ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”( Mc.4, 18-19).
De aceea, poate că neamul nostru s-a sim it
dintotdeauna atras de asceză i de monahism, lăsându-se
148
călăuzit pe cărările lumii acesteia de marii bătrâni321, care i-au

insuflat prospe imea adâncului i luciditatea înăl imii322.
‖Românul nu crede în bunătatea exagerată a
oratorului, pentru că tie ce greu se poate dobândi bunătatea.
El tie că nu poate fi pogorât Raiul pe pământ prin câteva legi
i de aceea nu se entuziasmează de discursurile utopice i deci
nesincere când vin de la al i români. El tie că idealurile
sociale atât de strâns dependente de cele morale, nu se
realizează a a u or, ci prin îndelungate eforturi. Românul
numai pe călugări îi ia în serios în eforturile lor spre idealul
moral‖323.
Până i căsătoria a fost vizualizată în neamul nostru ca
o nobilă călugărie. Asta se poate dovedi prin faptul că dacă un
so murea, celălalt rămânea pentru tot restul vie ii în a teptarea
posibilei revederi în veacul veacului. Am cunoscut i în timpul
nostru persoane cărora le-a murit în împrejurări nea teptate
tovară ul de via ă. Acestea, în ciuda faptului că nu apucaseră
să se bucure în plan concret i pentru mai mult timp de roadele
binecuvântate ale căsniciei, au ales calea luminoasă a
înstrăinării pentru veacul lumii acesteia, cu tot ce înseamnă el,
pentru a se învrednici de bucuria fără sfâr it a eternită ii, în
care jumătatea lor a pă it mai înainte.‖Fiii veacului acestuia se
321
A se vedea în acest sens lucrarea Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Din
istoria isihasmului în Ortodoxia Română, Ed.Scripta, Bucure ti, 1992, 169
p. Lucrarea Părintelui se prezintă ca o antologie de texte alese de vie uire
isihastă, culese, traduse i comentate de marele teolog român, din
manuscrisele mănăstire ti de la noi. Vezi: Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,
Isiha tii sau siha trii i Rugăciunea lui Iisus în tradi ia Ortodoxiei
Române ti, în Din istoria isihasmului…Op.cit., pp.5-27. Spre exemplu,
Călăuza Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (ms.1621 BAR, ff. 87r-99v.)
ori Testamentul Sfântului Gheorghe de la Cernica sunt pilduitoare pentru
modul românesc de a vie ui în Hristos. Vezi: Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,
Din istoria isihasmului…Op.cit., pp.28-42.
322
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului cre tin...Op.cit., p.51.
323
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie...Op.cit., p.62.
149
însoară şi se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să

dobândească veacul acela şi învierea cea din mor i, nici nu se
însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci
sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai
învierii” (Luc.20, 34-36).
Cei care se lasă pradă veacului acestuia sunt răsplăti i
de Dumnezeu prin însă i fapta lor cu dizolvarea în istoria
curgătoare a lumii dar i cu excluderea lor de la bucuria
veacului veacurilor. ‖Certat-ai neamurile şi au pierit
nelegiui ii; stins-ai numele lor în veac şi în veacul veacului”
(Ps.9, 5).
Suferin a lor va fi dedusă din rostogolirea pe panta
risipirii suflete ti, a lipirii de cele trecătoare i a inevitabilului
final care le succede pe toate cele ale veacului acestuia.
”Dumnezeul meu, pune-i pe ei ca o roată, ca trestia în fa a
vântului, Ca focul care arde pădurea, ca văpaia care arde
mun ii, Aşa alungă-i pe ei, în viforul Tău şi în urgia Ta. Umple
fe ele lor de ocară şi vor căuta fa a Ta, Doamne. Să se
ruşineze şi să se tulbure în veacul veacului şi să fie înfrunta i şi
să piară. i să cunoască ei că numele Tău este Domnul. Tu
singur eşti Cel Preaînalt peste tot pământul”(Ps.82, 12-17).
Renun area la vie uirea în Dumnezeu i la ra ionarea
duhovnicească a desăvâr irii cugetării lui Dumnezeu, a a cum
este în eleasă aceasta din lucrările Sale, reprezintă un pericol
pe care neamul nostru a tiut să-l evite de fiecare dată până în
timpurile noastre.
În fond, psalmii atât de iubi i sufletului românesc nu
spun altceva decât aceea i ve nică aten ionare inclusă în
proverbul românesc:‖Ceasul umblă, love te, i vremea stă,
vremuie te. Vremea vremuie te, i omul îmbătrâne te‖324.
Veacul de acum este văzut ca un ceas însă vremea sau veacul
324
Bucure ti, 2008, pp.10-11.
150
veacurilor este însă i fiin a omului pe care acesta este obligat

s-o păstreze în starea de puritate în care s-a aflat la Botez.
Conservarea, nu revolu ia sau răsturnarea, este lumina fiin ială
a sufletului românesc, în condi ia în care el mai este supus
atotputerniciei Creatorului i binecuvântatei Sale purtări de
grijă325.
Contopirea omului cu veacul acesta duce inevitabil la
pierderea sau păgubirea fiin ei sale, menite dintru început să
ajungă în slava lui Dumnezeu: ”Că ce foloseşte omului dacă va
câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va
păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele
Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru
slava Sa şi a Tatălui şi a sfin ilor îngeri” (Luc.9, 25-26).
Lucrătorii fărădelegii practică în numele veacului
acestuia necunoa terea ori refuzul de a în elege mărirea
lucrurilor lui Dumnezeu i profunzimea incomparabilă a
gândirii Sale. De aceea lor li se va arăta Dumnezeu ca stăpân
înfrico ător i biruitor al veacului acestuia - ‖Împără i-va
Domnul în veac şi în veacul veacului” (Ie .15, 18) - i Părinte
al celui viitor (Is.9, 5) i vor pieri i se vor risipi de la fa a
dreptă ii Lui, căci binecuvântarea se află deasupra celor ce se
tem de Domnul i caută să împlinească poruncile Lui (Ps.111,
3), potrivit mângâietorului psalm: ‖Cât s-au mărit lucrurile
Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale! Bărbatul
nepriceput nu va cunoaşte şi cel neîn elegător nu va în elege
acestea, Când răsar păcătoşii ca iarba şi se ivesc to i cei ce
fac fărădelegea, Ca să piară în veacul veacului. Iar Tu,
Preaînalt eşti în veac, Doamne. Că iată vrăjmaşii Tăi,
Doamne, vor pieri şi se vor risipi to i cei ce lucrează
fărădelegea‖(Ps.91, 5-9).
325
Mircea Vulcănescu, Există o Românie..., în Manuscriptum, an XXVII,
nr.1-2 (102-103), 1996, pp.190-192.
151
Umbletul veacului acestuia se cuprinde în întuneric, iar

peste întuneric domne te stăpânitorul lumii acesteia - ‖Căci
lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răută ii, care sunt în văzduh” (Efes.6, 12) - cel dat afară i
judecat de către Domnul nostru Iisus Hristos: ”Acum este
judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi
aruncat afară” (In.12, 31), ‖Nu voi mai vorbi multe cu voi,
căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în
Mine”(In.14, 30), ‖Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos
ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu
va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El,
venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; De dreptate, pentru
că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă ve i mai vedea; Şi de
judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost
judecat‖(In.7, 11).
Con tiin a celor spăla i prin baia na terii din nou a fost
întărită de Duhul Sfânt în desfă urarea vie ii sacramentale, care
se păstrează i se descoperă prin Biserică: ‖Iar pe voi v-a făcut
vii, cei ce era i mor i prin greşelile şi prin păcatele voastre, În
care a i umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia,
potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării, Întru care şi noi to i am
petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile
trupului şi ale sim urilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi
ceilal i” (Efes.2, 1-3). Cel care se înalță prin adâncire în taina
Luminii va mo teni veacul veacului, eternitatea fericită i
a ezarea în rândul neamului său permanentizat în Hristos. ‖Lui
fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile
veacului veacurilor. Amin!” (Efes.3, 21).
Din toate datele pe care ni le-au furnizat înainta ii
rezultă o tenacitate remarcabilă pe care o depune neamul în
152
afirmarea rostului său eshatologic. Toate cele lume ti sunt

privite ca de ertăciuni, lucruri trecătoare de care în eleptul nu-
i leagă sufletul. Singura datorie în această lume constă în
mărturisirea lui Hristos cu toată fiin a ta i în păstrarea hainei
Botezului.
Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521) în ”Învă ăturile”
sale , parafrazând pe Sfântul Ioan Gură de Aur327, subliniază
326
tocmai această condi ie principală a primenirii sufletului:

‖Asculta i femeilor, asculta i, bărba ilor, asculta i,
împărăteselor, asculta i, împăra ilor, asculta i, jupâneselor,
asculta i, boierilor, asculta i, toate vârstele, tineri i bătrâni,
tinere i bătrâne, nu vă sunt de trebuin ă ve minte aurite, ci
cele dinlăuntru, căci cât timp le avem pe acestea, celelalte ne
sunt fără folos! Nu pot fi împodobite în acela i timp i sufletul
i trupul, nu putem în acela i timp să lucrăm pentru Mamona
i să slujim cum se cuvine lui Hristos! Deci să lepădăm acest
chin cumplit, căci nimeni nu i-ar împodobi casa, atârnând
perdele din fir de aur, iar el, gol în zdren e, să adă sfios”328.
Cele trecătoare trebuie părăsite din considerentul
ra ional al nimicniciei lor:‖De aceea să ne grăbim cu daruri în
toate, înainte de a fi lua i noi. Câ i ave i în mână cârmuire i
putere asupra o tenilor, privi i în morminte, i teme i-vă de
Dumnezeu i vă cutremura i; câ i ave i supărare i inere de
minte a răului unul împotriva altuia i nu vă împăca i, veni i să
326
Constantin Noica se arată captivat de această lucrare de căpătâi a
cugetului românesc: ‖Nu cunosc o problemă de erudi ie, în câmpul istoriei
literare române ti, mai cuceritoare decât cea a Învă ăturilor lui Neagoe
Basarab”. Cf.Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Op.cit.,
p.48.
327
Sf.Ioan Gură de Aur, Omilia 69 la Evanghelia după Matei, PG 58,
col.650-654.
328
Sf.Neagoe Basarab, Din ‖Pildă din Evanghelie‖, în Învă ăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, II, ff.12r-12v,
trad.Prof.Dr.G.Mihăilă, Ed.Roza Vânturilor, Bucure ti, 1996, p.243.
153
vede i cum ve i fi nimici i; cercetează cu luare-aminte în

mormânt i vezi pe cei ce zac acolo – cel ce a fost odată
împărat, vezi-l numai oase, cel ce a fost odată domn, vezi-i
cumplita înfă i are a oaselor i spune: ‖Care este împărat?
Care o tean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr?
Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfă i are?‖ Oare nu
vei spune: ‖Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum, nu sunt
toate pline de necură enie? Oare, nu toate care odinioară erau
dragi, acum se văd a fi în necură enie?‖329
Dulcea tânguire a scrierii lui Neagoe Vodă răspunde
printr-o vibra ie anume, pe care sufletul nespurcat al românului
nu are cum să n-o recunoască. Rolul purificator al gândirii
asupra sfâr itului acestui veac, reflectat în primul rând în
cugetarea la încetarea din via ă a fiecăruia dintre noi, duce
iremediabil la medita ia că omul cu toate visările sale este doar
ărână: ‖O, nenorocire! Unde este frumuse ea fe ei? Iată, s-a
înnegrit! Unde este rumeneala cea frumoasă i unde sunt
buzele cele ro ii? Iată, s-au ve tejit! Unde sunt ochii cei vioi i
frumo i la vedere? Iată, s-au topit! Unde este frumuse ea
părului? Iată, a căzut! Unde este gâtul cel neted? Iată, s-a
frânt! Unde este limba cea repede? Iată, a tăcut! Unde este
podoaba mâinilor? Iată, s-a destrămat! Unde sunt ve mintele
cele de mare pre ? Iată, au putrezit! Unde este floarea vârstei?
Iată, a pierit! Unde sunt mirul i aromatele? Iată, s-au împu it!
Unde este veselia tinere ii? Iată, a trecut! i, într-un cuvânt,
unde este omul cel plin de vise? Iată, este ărână, căci tot
ărână a fost!”330.
Însă gândirea românească nu se opre te la bariera
mormântului, nu se sfâr e te traumatic pe marginea gropii. Ea
părăse te veacul acesta i se îndreaptă cu smerenie i cu sfântă
329
Idem, Din Omilia ‖Despre răbdare‖ a lui Ioan Hrisostomul, în Op.cit.,
III, ff.15r-15v, pp.247-249.
330
Ibidem, p.249.
154
năzuin ă spre bucuria i via a veacului ce va să fie. Nu

tenebrele, nu întunericul, nu sfâr itul pământesc este inta
finală a acestui mod de a fi, ca în gândirea occidentală
modernă sau ca în teribila gândire orientală necre tină.
 Omar Khayyam (1048-1131) este unul dintre cei mai profunzi
cugetători ai Orientului. Gândirea sa a fost imprimată adânc în
conștiinţa culturii universale. Scrierile sale sunt încărcate cu
finalitatea implacabilă a morţii, însă se opresc la această limită
peste care refuză să treacă. Trecerea de neoprit a timpului și
inconsecvenţa istoriei, apăsând peste firea omenească, sunt teme
principale ale catrenelor (în persană: rubayate) înţeleptului din
Nishapur. Citez din memorie, dintr-o ediţie românească pe care
nu o mai am la îndemână: ”A lui Gemșid palate refugiu-s de
gazele, Unde cântau fecioare, pândesc lei singuratici. Bahram,
neîntrecutul la îmblânzit măgari sălbatici, sub trei movile
doarme; Măgarii pasc pe ele”. Sau ”De mii și mii de ani se-nvârt
în spaţii aștrii, De mii și mii de ani zori și-asfinţituri sunt, Să
calci ușor căci, poate, fărâma de pământ pe care-o sfarmi,
Alt’dat-erau doi ochi albaștri”. Alte îndemnuri reflectă frica tipic
orientală în faţa abisului morţii și nostalgia imposibilităţii de a
birui acest abis: ”Fii vesel, căci durerea o să dureze pururi.
Mereu aceleași stele s-or învârti-n azururi. Din cărămizi făcute
din trupul tău - n-ai teamă! Se vor zidi palate pentru neghiobi
de seamă”. Îmi asum răspunderea pentru lipsa de rigurozitate a
punctuaţiei faţă de ediţia originală în românește, pierdută cu
prea mult timp în urmă.
Sunt cunoscute cuvintele lui Martin Heidegger (1889-
1976) din interviul acordat, cu zece ani înainte de a muri,
ziarului Der Spiegel, însă cu condi ia ca el să fie publicat după
moartea sa.
155
El declară oficial e ecul ”Europei untului”331, profe ind

moartea iminentă a civiliza iei apusene, dacă aceasta nu- i va
regăsi disponibilitatea religioasă: ‖Numai un dumnezeu mai
poate încă să ne salveze. Ne rămâne ca singură posibilitate să
pregătim prin gândire i poezie o disponibilitate pentru
apari ia lui Dumnezeu, sau pentru absen a lui Dumnezeu în
declinul nostru; să ne înclinăm în fa a Dumnezeului absent”332.
Similitudinea dintre Dumnezeul absent, preconizat de
Heidegger ca salvare a ceea ce a mai rămas din spiritul
occidental i Dumnezeul necunoscut al atenienilor din timpul
Sfântului Pavel îmi pare a fi destul de evidentă (F.Ap.17, 23).
 Cu privire la avertismentul lui Heidegger, omul de cultură Dan
Zamfirescu face următorul comentariu, pe care-l considerăm
pertinent: ”El (Heidegger, n.n.) nu zicea ”Dumnezeu” ci ”un
Dumnezeu”, fiindcă nu știa de unde să-l mai ia, și cum trebuie
să arate. Exact patru decenii mai târziu, Europa lui Heidegger a
considerat că se poate dispensa de Dumnezeu, ba chiar îl poate
331
Sintagmă a lui Constantin Noica, devenită celebră pentru că înfierează
abandonarea culturii i spiritualită ii europene, de către Occidentul devenit
cultură globală, în favoarea instaurării definitive a modelului faustian,
sus inut la rândul său pe digerarea tuturor culturilor, fie estice, fie vestice,
în pântecele extins al tehnicismului consumist. Vezi Constantin Noica,
Modelul cultural european…Op.cit., pp.7-10. Prin consumism în elegem
pofta nestăpânită, dusă până la gradul de obsesie, de a achizi iona bunuri
materiale. Pentru o în elegere completă a termenului
consumism/consumerism se poate vedea Rodica Zafiu, Păcatele limbii:
consumism/consumerism, în România Literară, nr.35, 2002, articol preluat
din arhiva pe anul 2002 aflată pe pagina electronică oficială a publica iei:
http://www.romlit.ro/consumism_/_consumerism.
332
Martin Heidegger, Responses et questions sur l’histoire et la politique.
Martin Heidegger interrogé par ‖Der Spiegel‖, traduit de l’allemand par
Jean Launay, Ed.Mercure du France, Paris, 1977, p.49.
156
sfida, zvârlindu-i numele și amintirea din propria

Constituţie!”333
Dacă prin vocea uneia dintre cele mai însemnate min i
ale sale, Apusul secular î i recunoa te neputin a de a mai
supravie ui fără Dumnezeul necunoscut, înseamnă că solu ia
Ortodoxiei este aceea de a oferi, ca i Pavel atenienilor,
dimensiunea cosmică de care a fost văduvită civiliza ia
europeană de vest. Acest lucru nu se poate realiza decât
eliminând oprirea în moarte. Am putea spune, la modul cel mai
minimalist cu putin ă, că până la un punct Ortodoxia i
sistemele religioase i filosofice apusene merg mai mult sau
mai pu in împreună însă pe acela i drum. Punctul de răscruce
este moartea, la care gândirea occidentală se opre te, pentru ca
apoi să dea înfrico ată înapoi i să se întoarcă brusc pe drumul
pe care a venit. Concluzia cea mai avansată a ei pare că este
comprimată astfel:‖Orice vietate, deîndată ce intră în via ă,
începe deja să moară şi invers: a muri înseamnă încă a trăi, de
vreme ce numai ce este viu poate să moară; moartea poate fi
actul suprem al vie ii”334.
Ortodoxia î i continuă cărarea dincolo de punctul de
răscruce iar acest lucru se produce pe fondul prezen ei sale în
via a veacului ce va să fie. Durerea i nedumerirea pe care le
provoacă moartea în sufletul omului sunt spălate în seninătatea
Învierii, prin unirea personală cu Cel înviat din mor i. Dacă
rugăciunea Bisericii este participarea ei continuă la rugăciunea
săvâr ită de Marele Arhiereu Hristos în ceruri335 atunci
333
Dan Zamfirescu, Locul i rolul culturii române în Europa i în lume,
Ed.Roza Vânturilor, Bucure ti, 2006, p.58.
334
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, trad. şi note: Thomas
Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 269.
335
Cardinal Tomáš Špidlík, Cateheză despre Biserică, Ed.Galaxia
Guttenberg, Târgu Lăpu , 2004, trad.Andrei Mărcu , p.37.
157
înseamnă că acest act, de i făcut în timp, depă e te timpul336.

Ba încă i participarea ei la rugăciunea Sfântului Duh, Care
‖vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne
rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu
suspine negrăite”(Rom.8, 26) este la fel. Sfin irea cosmică
realizată de către Hristos prin Biserică, Trupul Lui mistic,
implică logic i o sfin ire i o transfigurare a timpului. Sfintele
Taine, Euharistia cu precădere, introduc atât pe săvâr itori cât
i pe primitori în via a trinitară. Unirea cu Trupul i Sângele
Domnului asigură modului de via ă continuitate în veacul
veacului. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Grani a mor ii nu mai poate fi o piedică pentru cel unit cu
Dumnezeu. De aceea, gândul românesc tie că moartea nu-l
poate opri să se înal e mai departe, firesc, spre plinătatea
Învierii: ”Însă nu- i duce gândul numai până la mormânt, ci de
acolo treci la Înviere i în acela i timp gânde te i crede că cel
ce zace acum iară i se va scula, i limba care acum tace iară i
va vorbi, atunci când se vor închina lui Dumnezeu toate
neamurile cerului i ale pământului i cele de sub pământ, i
fiecare neam se va mărturisi, precum spune Daniil337. i fericit
va fi atunci cel ce va afla îndrăzneală în faptele sale cele bune,
înaintea Dreptului Judecător, Hristos. Dar nenorocit va fi
acela care se va descoperi în via ă întinată i în lipsă de grijă
i care în mare ru ine se va înfă i a lui Hristos, Domnul
Dumnezeu”338.
Românii au avut un dar dumnezeiesc: trăirea de-a
pururi ca i constantă a vie uirii lor. Dimensiunea cosmică a
existen ei române ti339, particulă a adevărului adamic răsfrântă
336
Ibidem.
337
Dan.12, 2.
338
Sf.Neagoe Basarab, Din Omilia ‖Despre răbdare‖ a lui Ioan
Hrisostomul, în Op.cit., p.249.
339
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului cre tin...Op.cit., p.51.
158
în gândirea i în via a străbunilor no tri, cei ce se considerau

fără de moarte, a fost văzută natural ca parte integrantă din
via a Trupului tainic al Domnului. Împărtă irea cu Via a-
Hristos a plămădit în acest neam o anumită manifestare
duhovnicească specifică, un suflu plin de Via a Însă i, o
permanentă sărbătoare oferind din bel ug asigurarea
indestructibilită ii structurilor esen iale ale spiritualită ii
române ti.
Cuvintele măiestrite ale Sfântului Simeon Noul Teolog
se împlinesc în vie uirea duhovnicească a neamului
românesc:‖Noi ne facem mădularele lui Hristos i Hristos Se
face mădularele noastre. Hristos devine mâna mea, Hristos
piciorul meu, al ticălosului de mine. i mâna lui Hristos,
piciorul lui Hristos, sunt eu, ticălosul! Eu mi c mâna mea i
mâna mea este Hristos întreg, Căci nu uita că dumnezeirea e
neîmpăr ită, Eu mi c piciorul i iată că el străluce te ca
Hristos! Nu m-acuza de blasfemie, ci prime te acest adevăr i
închină-te lui Hristos Care te face a a. Fiindcă dacă voie ti, te
vei face mădular al lui Hristos. i a a toate mădularele
fiecăruia dintre noi se vor face mădulare ale lui Hristos i
Hristos mădularele noastre!”340.
Dacă până acum rezisten a sufletului românesc a fost
posibilă, în ciuda nenumăratelor invazii i încercări de
dezna ionalizare, cu certitudine ea nu s-a datorat unei armate
mai puternice decât a vecinilor, nici unei civiliza ii tehnic
superioare, pe care n-am avut-o niciodată, nici măcar unei
conduceri politice, fie ea mai bună sau mai rea. Ea nu este
consecin a nici unei strategii geniale. Ea s-a datorat în
integralitate plinătă ii ve niciei în care am fost înveli i de harul
340
Sf.Simeon Noul Teolog, Imnul XV, în Syméon le Nouveau Théologien,
Hymnes I, în Sources Chrétiennes, nr.156, Paris, 1969, p.286. Apud
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.I,
Ed.Cristal, Bucure ti, 1995, p.210.
159
Sfântului Duh, prin unirea personală cu Trupul i Sângele

Domnului.
Transcenderea spre Absolut prin Sfintele Taine face
posibilă instaurarea împără iei lui Dumnezeu în inima
credinciosului, adică ve nica participare a celor credincio i,
începând încă din veacul acesta, la via a Sfintei de via ă
făcătoarei i nedespăr itei Treimi: ‖ i atunci, pe aceia îi va
primi lumina negrăită i contemplarea Sfintei i împărăte tii
Treimi, Care-i va lumina mai limpede i mai curat i se va uni
întreagă, cu mintea întreagă. Pe aceasta singură o i numesc
eu împără ia cerurilor”341. Are loc a adar o misterioasă i
continuă dorin ă-mi care de retragere din istorie a celor
credincio i ai neamului, o răpire duhovnicească intervenită pe
fondul setei de perfect a firii noastre, în dulcea a necreatului, în
bucuria harului, în lumina lină a sfintei slave a Treimii. Odată
gustată această dulcea ă a vie uirii în Dumnezeu, toate celelalte
devin fum i de ertăciune (Ecl.1, 1-11).
Acest fapt este subliniat de către Sfântul Dionisie
Exiguul, încă din secolul al VI-lea, în cuvinte a căror armonie
denotă frumuse ea năzuin ei spre cer cu care a fost înzestrat
sufletul românesc: "Ar părea ciudat pentru necunoscători
faptul că Scythia, considerată groaznică datorită frigurilor şi
barbarilor săi, totuşi a dat oameni cuprinşi de entuziasm şi
având o admirabilă blânde e a moravurilor; noi ştim că este
aşa, nu doar datorită unei anume cunoaşteri din naştere, ci şi
din experien ă, deoarece acolo, prin mila Domnului, în cadrul
unei comunită i a locului, taina Botezului a făcut să renască
oameni printre care se află şi preaferici ii părin i, de care
această regiune se acoperă de glorie ca de o deosebită
fecunditate spirituală, oameni pe care noi am avut privilegiul
de a-i vedea ducând o via ă cerească într-un corp fragil.
341
Sf.Grigorie de Nazianz, Cuvânt despre grindină, PG 35, 945 C. Apud
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor...Op.cit., p.135.
160
Credin a lor, strălucind de legătura cu milostenia, dădea

tuturor modele de via ă şi de credin ă creştină; ei, cei pe care
nici o grijă a acestei lumi nu îi tulbura din aceste legături,
puteau spune împreună cu apostolul: <<Cetatea noastră e în
ceruri>>, iar în mâinile lor dogmele credin ei universale şi-au
păstrat întotdeauna puritatea şi vigoarea: într-adevăr, chiar
dacă cuvintele lor erau simple, cunoaşterea nu le era aceea a
unor oameni lipsi i de experien ă"342.
Personificare a aceleia i obâr ii spirituale, un alt mare
Părinte avea să transmită lumii semnalul sufletului românesc.
Deşi nu a activat în patria sa natală, Sfântul Ioan Casian (360-
435), considerat părinte al monahismului apusean343, prin
intermediul personalită ii sale universale, determinate de un
anumit tipar românesc, se vor răsfrânge şi asupra gândirii i a
scrierilor Sfântului fiorii i lăcrămioarele dorului de neam,
după cum mărturisea el însuşi: "Noi eram în toate zilele ciudat
tulbura i de dorin a de a ne întoarce în ara noastră şi de a
revedea părin ii noştri. Amintirea de marea lor devo iune şi
de credin a lor ne întărea mult în acest scop şi ne convingea că
ei nu ne-ar împiedica niciodată de a ne executa sfintele lucrări
pe care noi le luasem...Gândul meu îmi înfă işa fără încetare
frumuse ea acestei ări, în care m-am născut şi care este o
veche moştenire de la străbunii mei"344. Totu i, din aceste
cuvinte în elegem că dorul fierbinte al Cuviosului era
împreunat cu un alt sim ământ, la fel de puternic, anume
342
Sfântul Dionisie cel Mic, Praefatio Dionisii Exigvi interpretis in Sancti
Cyrilli Alexandrini episcopi duarum epistularum ad Succesum episcopum
translatione latina ad Ioannem et Leontium, editor Fr.Glorie, în CCSL 85,
Turhout, 1972, Scriptores Illirici Minores, p.55, apud Florian Du ă,
Precizări privind biografia lui Dionisie cel Mic, în Izvoarele Cre tinismului
Românesc...Op.cit., pp.287-288.
343
P.Godet, Jean Casian, în D.T.C. tome II, 2, Paris, 1923, col.1824 - 1825.
344
Sfântul Ioan Casian, Conferin a XXIV,1.Cf. Jean Claude Guy, Jean
Casian, vie et doctrine spirituelle, Ed.P.Lethielleux, Paris, 1961, p.11.
161
deschiderea spre etern. Cele două trăiri în fond nu pot exista

una fără cealaltă. Dorul nu poate fi dor cu adevărat decât atunci
când nu mai are limite constrângătoare, decât atunci când,
purificat de orice fantasmă ispititoare, se îmbină cu ve nicia
harului lui Dumnezeu. De altfel, toate a teptările curate nu se
pot desăvâr i decât numai în planul eternită ii.
De aceea, temperamentul aparent instabil, senin i
superficial al românilor, manifestat fa ă de planul material de
ei chiar i în cele mai cumplite momente ale vie ii lor, a fost
derutant pentru to i cei care au încercat să-l sondeze, fie că
ace tia erau du mani, fie prieteni345. Sentimentul că existen a
istorică nu este decât preambulul vie uirii în ve nicie a
determinat sufletul românesc să cultive pe verticală încrederea
în Dumnezeu i în plan orizontal-istoric, surâsul, care la noi are
în elesul că orice pătimire se duce ca valul. Aceasta se exprimă
prin atât de uzualul: ”o să treacă i asta”. Românul a îndurat,
prin dorul înflăcărat de Dumnezeu i prin împlinirea
sacramentală a dorului său, toate valurile istoriei abătute peste
el. Acest soi milenar de a trăi, a dat mai multe roade decât
impresionanta for ă a imperiilor, întrucât se pare că neamul
mun ilor păzit de Dumnezeul său346 a supravie uit tuturor
încercărilor de până acum.
345
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existen ei, Ed.Eikon,
Cluj-Napoca, 2009, p.95.
346
În Sfânta Scriptură există un paragraf interesant. El se referă la modul în
care îl percepeau străinii pe Domnul lui Israel. În cartea a treia a Regilor
este descrisă explica ia pe care sirienii, du manii de veacuri ai evreilor, o
credeau valabilă despre victoria surprinzătoare a israeli ilor asupra
puternicului imperiu sirian. "Dumnezeul lor este Dumnezeul mun ilor, iar
nu Dumnezeul văilor, pentru aceasta au fost ei mai tari decât noi; dar de ne
vom bate cu ei în vale, vom fi noi mai tari decât ei‖. Cf. III Regi 20,
23. Evident, Dumnezeu a dat poporului Său biruin ă i în vale (Vezi: III
Regi 20, 28 i urm.) dar asta nu schimbă cu nimic adevărul că Dumnezeu
i-a ales mun ii Săi, de unde a pogorât har i mărire peste întregul
pământ:‖Tu îl vei duce şi-l vei sădi în muntele moştenirii Tale, În locul ce i
162
Este de prisos să mai adăugăm că sufletul românesc

este pătruns de un profund caracter pastoral347. Asupra noastră
planează, în măsura în care ne ridicăm la vrednicia chemării
sale, duhul protector al dreptului Abel: ‖Prin credin ă, Abel a
adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a
luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre
darurile lui; şi prin credin ă grăieşte şi azi, deşi a murit”
(Evr.11, 4).
l-ai făcut sălăşluire, Doamne, În locaşul sfânt cel zidit de mâinile Tale,
Doamne!”Cf.Ie .15,17.‖Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din
muntele Paran! Sela (oprire) - Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul
este plin de slava Lui!‖ Cf.Avacum 3,3. ‖Şi acest glas noi l-am auzit,
pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt‖ Cf.II
Petru 1,18.‖Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din
muntele cel sfânt al Lui” Cf.Ps.3,4.
347
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc...Op.cit., pp.36-40.
163
IV. Descinderea în istorie. O încercare

de interpretare morală a ”descălecatului”
Poate că datorită posturii de stat-tampon şi a celei de

arenă de luptă între imperii mai vechi şi mai noi, pe care am
de inut-o mai mult decât al ii - şi asta nu e din vina nimănui;
este datul nostru - am fost obliga i să ducem o politică a
fa etelor şi a balansului, considerată, ce-i drept, de către unii ca
"oportunistă"348. Este o enigmă pentru mine, cum această
politică a compromisului, pe care o practicăm şi azi, deficitară
din toate punctele de vedere, şi-a atins totuşi scopul de-a
lungul secolelor: supravie uirea poporului român.
Dar oare a fost ea aceea care ne-a ajutat să ajungem
până aici, sau sursa reală a supravie uirii noastre trebuie
căutată în altă parte? Cred că identificând, dar şi în elegând,
real şi corect, această sursă păstrătoare, generatoare şi
regeneratoare a poporului român, vom putea să ne îndreptăm
privirea spre alte orizonturi decât cele înscrise astăzi în
panoplia limitată a culegătorului de căpşuni sau a licen iatului
care spală podele în vreun "pub" obscur din Irlanda i poate –
de ce nu? – să putem nutri sentimentul că avem ceva mai mult
de oferit Europei i lumii decât nefericita migra ie.
În acest sens se impune, ca i în perioada interbelică, o
dezbatere serioasă asupra modului românesc de a fi, cu
precădere asupra dualismului existen ial în care se desfă oară:
în acela i timp supus vremilor dar ontologic străin i sustras
lor.
Dezinteresul de care încă mai dă dovadă neamul nostru
fa ă de toate cele trecătoare, este perceput fie ca lene, fie ca o
crasă lipsă de pragmatism, fie ca ipocrizie, toate acestea puse
în spatele credin ei ortodoxe, văzută ca factor de retrogradare,
348
Apud Victor Papacostea, Op.cit, p.51.
164
de către cei mai mul i observatori contemporani349, dintre care

unii cu nume sonore la nivel mondial350.
Dar dacă adăugăm ceva mai multă profunzime
observa iilor respective, efectuate i ele tot după legile
veacului, constatăm că lenea, ipocrizia, indiferen a fa ă de
acumularea sau pierderea valorilor materiale sunt doar
manifestări păcătoase, ”interpretări” în timp sau denaturări ale
deta ării evanghelice fa ă de lumea aceasta care ne-a fost
proprie de când suntem.
Un exemplu de cădere în ispită poate fi dat de pierderea
celei mai mari păr i din ară în 1940 i de ru inoasa vindere a
fra ilor no tri de neam de către conducerea politică a vremii351.
Toată jertfa de sânge a înainta ilor a fost risipită în
supunerea noastră necondi ionată fa ă de odiosul act
Ribbentrop-Molotov, printr-un singur gest de incompeten ă
mascat sub forma calculelor politice352. Gestul acesta, de a-i fi
părăsit în fa a diavolului, este i astăzi ”taxat” - i pe bună
349
A se vedea interviul acordat în data de 19 noiembrie 2010 ziarului
România Liberă de către istoricul Neagu Djuvara i consemnat de Sabina
Fati sub titlul: România a rămas în urmă fiindcă e ortodoxă, pe site-ul
oficial al publica iei:
http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/djuvara-romania-a-ramas-
in-urma-si-fiindca-e-ortodoxa-206469.html (accesat: 20 noiembrie 2010).
350
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civiliza iilor i refacerea ordinii
mondiale, Ed. Antet, Bucureşti 1997, trad.Radu Carp, pp. 232-235.
351
Un articol excep ional pe acastă temă este acela al profesorului
universitar Titus Bărbulescu de la Sorbona, Dacă, la 26 iunie 1940,
România ar fi respins ultimatumul sovietic..., în Cahiers Roumains, Paris,
1968 (lb.fr.). Articolul este reprodus i în limba română în vol. Titus
Bărbulescu, Fiin a Neamului Românesc, Ed.Vestala, Bucure ti, 2005,
trad.Mihai Popescu, pp.258-276.
352
Mircea Vulcănescu, Gânduri pentru durerea i nădejdea ceasului de
acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe, conferin ă radio sus inută în
18 octombrie 1940, publicată ulterior în Dacia, nr.3, 15 mai 1941, p.1.
Conferin a a fost imprimată în format CD de către Societatea Română de
Radiodifuziune, în anul 2004.
165
dreptate - de către fra ii abandona i în ghearele mor ii, fără ca

să se fi tras măcar un singur glon , fie el i simbolic, în
apărarea lor353. Atunci ar fi fost momentul de descindere în
istorie a neamului nostru, punctul în care ve nicia i istoria ar
fi coincis, dacă am fi decis să luptăm până la moarte pe acest
pământ împotriva întunericului. Poate că momentul acela a fost
una dintre clipele extrem de rare când neamului românesc i se
oferă ansa de a trăi i nu de a supravie ui.
Putem să exprimăm fără nici o patimă că, dacă nu ar fi
fost sedată de politicienii de camarilă, vie uirea noastră s-ar fi
putut înăl a, prin luptă împotriva dictatului vienez, până la cele
mai înalte nivele de existen ă cunoscute vreodată, asemuindu-
se bunăoară francezilor condu i de Ioana D’Arc i intrând cu
adevărat în rândul marilor neamuri cruciate. Rezisten a
finlandezilor, petrecută în aceea i perioadă, ar fi putut fi un alt
exemplu354. Dar nu această recompensă istorică - i deci
supusă i ea trecerii veacului acestuia - ar fi trebuit să ne
anime, ci vederea lui Dumnezeu întru slavă, pătrunderea
noastră, prin jertfă, în rândul mucenicilor i permanentizarea în
via a Domnului nostru Iisus Hristos. Privirea recunoscătoare a
strămo ilor în ceruri i dragostea lui Dumnezeu revărsată peste
hotărârea de a sta neclinti i în Hristos ne-ar fi dat biruin a
veacului ce va să fie, singura în stare să cuantifice just
pozi ionarea românilor în crea ie.
Impunerea interpretării unilaterale i păcătoase a unei
conduceri înstrăinate de lucrarea Duhului Sfânt a prilejuit o
deraiere a sensului vie ii noastre spre biologic, situa ie care la
rândul său ne-a determinat să ratăm iremediabil valorificarea
spirituală a nodului timp-ve nicie oferit.
În forma sa originală, u urin a cu care tratăm cele bune
i cele rele ale veacului se concretizează în respectul fa ă de
353
Ibidem.
354
Titus Bărbulescu, Fiin a...Op.cit., p.263.
166
Legea cea sfântă înscrisă pe plăcile inimii de însu i degetul lui

Dumnezeu - ‖Şi pentru că sunte i fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva,
Părinte!‖ (Gal.4, 6) - garan ie i arvună a vie ii fără de moarte
în serenitatea luminii line a Treimii Preasfinte: ”Asculta i-Mă
pe Mine, voi, cunoscători ai dreptă ii, popor care eşti cu legea
Mea în inimă! Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura
lor să nu te înfricoşezi. La fel ca pe un veşmânt îi va mânca
molia şi ca pe lână viermii îi vor mistui. Dar dreptatea Mea va
rămâne în veac şi mântuirea Mea din neam în neam” (Is.51, 9-
10).
Persisten a neamului este consecin ă a lipirii sufletului
românesc de ve nicie i a con tiin ei că lumea aceasta nu se
sfâr e te în pragul mor ii ci se continuă cu împără ia eternă a
lui Dumnezeu. ”Starea normală a românului e lipsită de
sentimentul gravită ii existen ei. Existen a lui, desfă urându-se
pe un plan cu lucrurile ve nice, se desfă oară lin i fără
drame. Nu doar că împrejurările dramatice ar ocoli soarta lui!
Dar el nu le valorifică, astfel! Existen a fiind pentru el un joc
de posibilită i, i omul având oricând recurs aci împotriva
vicisitudinilor existen ei concrete – prin această conversiune
în virtual - , el nu mai ia lucrurile de aci prea în serios. El va fi
nepăsător, neatent, necalculat, surâzător, fără grijă i
încrezător în Dumnezeu, în lucrurile mici, ca i în cele mai
grave. Ca i cum perspectiva marilor zări i-ar îndreptă i
nebănuite ironii asupra vie ii imediate. Dar acest dezinteres nu
este indiferen ă. Sub ironia amintită, descoperi sentimentul
unei proaspete duio ii pentru soarta concretului. Dar cum s-ar
îngriji el prea mult de vremelnicii, atunci când lumea în care
se mi că nu e decât un fir de praf din lumea cea mare a firii, în
167
care îl poartă gândul?! O singură preocupare, în lumea de

aici, i e de-ajuns: să- i ii rândul! i asta te robe te destul!‖355
Pentru român nu există întrerupere între planul istoriei
i cel al transcenden ei, însă prioritatea logică este dobândirea
valorilor ce nu pier niciodată. ‖Nu vă aduna i comori pe
pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le
fură. Ci aduna i-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina
nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este
comoara ta, acolo va fi şi inima ta‖(Mat.6, 19-21). To i eroii
basmelor noastre, modele care intră împreună în alcătuirea
tipului de om cultivat de neamul nostru, sunt anima i la modul
general de principiile non-materiale, care stau la temelia
firii356.
Despre cei cuprin i de slava de artă a veacului acestuia,
despre lacomi i desfrâna i, despre lene i ori mânio i,
legendele i basmele noastre refuză să vorbească, ori, dacă o
fac uneori, ele denotă dezgustul fa ă de patimi i doar pentru a
le descrie sfâr itul deplorabil în fa a mâniei divine357. Dar oare
nu i Sfânta Scriptură o face în acela i mod?
Cuvintele Dumnezeului celui viu aduc în imediata
vecinătate temporală a vie uirii noastre dreptatea i mântuirea,
ca răsplătire nepieritoare pentru nădejdea popoarelor celor
curate:‖Dreptatea Mea este aproape, vine mântuirea Mea şi
bra ul Meu va face dreptate popoarelor, întru Mine vor
nădăjdui inuturile cele depărtate, că de la bra ul Meu
aşteaptă scăparea. Ridica i la ceruri ochii voştri şi privi i jos
pământul; cerurile vor trece ca un fum şi pământul ca o haină
se va învechi; locuitorii vor muri ca muştele, mântuirea Mea
355
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existen ei, Op.cit.,
pp.94-95.
356
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii despre spiritualitatea poporului
român..., Op.cit, p.36.
357
Ibidem.
168
va dăinui în veac şi în veac şi dreptatea Mea nu va avea

sfârşit‖(Is.51,5-8). Sentimentul inutilită ii lucrurilor trecătoare,
bazat pe observa iile subtile efectuate asupra mor ii, partea
vie uirii în istorie cea mai preferată de către gândirea noastră,
însă văzută dincolo de orice aspect înfrico ător – care este
favorit al gândirii mitice de tip anglo-saxon - îndreaptă sufletul
românesc spre excluderea definitivă a gravită ii existen ei.
Există un fel anume de respingere a istoriei care dă
românului u urin ă în purtarea vie ii. Atât împrejurările fericite
cât i cele dramatice ale vie ii sale sunt privite ca încercări sau
nivele care trebuie depă ite cu veselie în mar ul drept spre
cucerirea Absolutului. Poate că nimănui nu i s-a potrivit mai
bine ca neamului nostru i nimeni nu a deprins la fel ca el
cuvântul Mântuitorului:‖Nimeni care pune mâna pe plug şi se
uită îndărăt nu este potrivit pentru împără ia lui Dumnezeu‖
(Luc.9, 62).
Preocupările care au câ tigat faima istoriei, aventura
pentru aventură ori urcu ul material prin înrobirea celor mai
slabi, vicle ugul tratatelor imperiale, sunt privite de neamul
nostru cu dispre .
Adop iile de provenien ă străină, mai ales cele impuse
cu for a, nu au fost niciodată decât straturi suprapuse nefiresc,
ispite care după o bucată mai mare sau mai mică de vreme au
fost sortite e ecului. Aceasta se poate arăta învederat prin
aceea că, deşi în cultul bisericesc s-a impus limba slavonă, prin
nobilime, odată cu sfârşitul veacului al IX-lea, totuşi limba
neamului s-a păstrat în centrele române ti, iar muzica
bisericească, o resursă extrem de grăitoare în acest sens, a
păstrat amprenta na ională, ceea ce presupune, de asemenea o
practică neîntreruptă a ei în bisericile şi mănăstirile ării. "De
la sfârşitul veacului al IX-lea, predominând în ara şi Biserica
noastră, limba slavonă, cântarea noastră bisericească a
împrumutat multe faceri slavone; dar muzica, ca şi limba, nu
şi-au pierdut caracterul lor na ional, deoarece se cultivau prin
169
mănăstirile româneşti...Diferitele rămăşi e, ce ni s-au păstrat

din cântările vechi, ne conving până la eviden ă, că melodia
veche bisericească s-a identificat cu melodia na ională, a
poporului român"358.
Un personaj interesat de situa ia Europei de Est -
interes accentuat de altfel i de pericolul invaziilor tătare - a
fost i Papa Inocen iu IV (1243 - 1258), care pune în discu ie
limba de cult a românilor ortodocşi transilvăneni, scriind cu
necaz că "de un secol şi jumătate, valahii din Dacia
traduseseră pe nesim ite, în limba lor liturghia"359. Din această
scrisoare ne dăm seama că limba română şi credin a ortodoxă
s-au sprijinit reciproc într-o continuitate desăvârşită360, acest
lucru fiind valabil cel pu in pentru comunită ile ărăne ti, care
alcătuiau clasa majoritară a poporului român. Unitatea
indestructibilă dintre credin a şi cultul răsăritean al Bisericii
Române au oferit posibilitatea simbiozei tainice dintre această
Sfântă Biserică şi devotamentul credincioşilor săi din arealul
carpatic.
Dimensiunea universală a sufletului românesc a
acceptat ca principial benefice anumite influen e culturale ale
neamurilor bizantino-slave de la sud de Dunăre, astfel încât la
cur ile domneşti, cneziale şi voievodale, adică pentru clasa
nobililor, greaca şi slavona s-au imprimat ca limbi de
cancelarie şi de cult începând cu secolul al IX-lea. Aceasta se
358
Arhiereu Nifon Ploeşteanu, Carte de muzică bisericească, Tip.Carl
Göbl, Bucure ti, 1902, pp.46-47.
359
Gheorghe Ciobanu, Melodia din Rohonczi Codex, în Viorica Enăchiuc,
Rohonczi Codex, descifrare transcriere şi traducere, Ed. Alcor Edimpex
S.R.L, Bucureşti, 2002, p.544. Ibidem, Melodia din Rohonczi Codex, în
rev. Muzica, nr. 2/1990, Editura Muzicală, Bucureşti pp. 59-72. D.Şerbu,
Cu patru secole înaintea scrisorii lui Neacşu. O scrisoare în limba română
la anul 1100, în Contemporanul, nr.XIV, (1847), 2, 04, Bucureşti,1982, p.7.
360
Gheorghe Ciobanu, Muzica bisericească la români, în BOR, nr.1-2,
Bucureşti, 1972, p.171.
170
confirmă de către to i cercetătorii, fără nici un dubiu361. Însă,

a a cum sus inea un savant român:‖Cultura slavo-bizantină n-
a fost cauza pentru care societatea românească a rămas multe
secole într-o formă de via ă simplă şi patriarhală, ci tocmai,
dimpotrivă, a fost efectul acestei forme de via ă datorate
împrejurărilor economice‖362. Suntem de acord cu această
afirma ie, cu excep ia faptului că modul de via ă românesc,
patriarhal i simplu, nu se datorează nici pe departe unor
circumstan e materiale, cu atât mai pu in economice.
Dimpotrivă, am putea afirma că toate aceste circumstan e,
inclusiv cele economice, mai bune sau mai rele, sunt roadele
acestui mod de a fi, cu bunele i cu relele sale.
 Mă refer aici nu numai la sufletul românesc în starea sa firească,
pură și echilibrată, ci și la denaturările sale diverse, intervenite,
sub formă de ispită demonică, în interiorul neamului, mai ales
la nivelul conducerii sale politice și – de ce să nu o
recunoaștem?! - al celei religioase, tocmai prin căderea în
biologic: lăcomia și incompetenţa, mita, economia subversivă,
furtul, prefăcătoria, slugărnicia, minciuna, imoralitatea. Totuși,
aceste anomalii evidente nu fac decât să întărească, împotriva
așteptărilor unui eventual statistician, rândurile celor care unesc
în fiinţa lor setea de Absolut, dorul de pace și de echilibru.
Dovada pentru cele afirmate mai sus se poate oferi ușor. În
ciuda unei campanii de anvergură, neîntâlnită nici măcar la
organele represive și de propagandă comuniste, având ca scop
limpede abaterea încrederii poporului de la Hristos și de la
361
Pr.Prof.Ioan Ionescu, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a
ierarhiei bisericeşti pe teritoriul României până în sec.IX-X, în ST, nr.3,
mai-iunie, Bucureşti, 1991, pp.114-124.
362
Petre P. Panaitescu, Contribu ii la istoria culturii româneşti, Ed.
Minerva, Bucureşti 1971, p. 43.
171
Biserică spre o altă direcţie, iniţiatorii ei mai vechi sau mai noi
s-au văzut nevoiţi să abandoneze, cel puţin pentru o vreme și la
nivel de tehnică, lupta lor inutilă cu Dumnezeu și cu poporul
Lui. Motivul constă în dârzenia sufletească a neamului, inspirată
și călăuzită de Duhul Sfânt. Dacă suntem cu adevărat în luptă
cu puterea întunericului, potrivit spuselor Sfântului Apostol
Pavel (II Tim.2, 3-4; 3, 1- 17) nu putem să scăpăm din vedere
faptul că anumite fapte nedemne ale unor clerici au servit din
plin această campanie de murdărire a icoanei Domnului din
sufletele noastre363.
 Din fericire, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
ascultător faţă de menirea și de responsabilitatea directă faţă de
Hristos și de Biserica Sa364 a dezaprobat unele dintre tendinţele
necanonice, care uzurpă din interior unitatea Ortodoxiei. Mai
recent, cunoaștem cazul reprobării acelei practici a implicării
unor clerici în politica de partid sau acela al interzicerii
concelebrării Sfintelor Taine și a Sfintelor Ierurgii, mai ales a
împărtășirii euharistice, cu membrii altor culte creștine365. Mai
363
A se vedea, în acest sens, excelentul studiu al lui Mircea Vulcănescu,
Gânduri despre starea Bisericii Române ti în statul laic, în Lumea nouă,
nr.2, 1932, pp.9-19. Articolul savantului român poate fi găsit i în volumul
Bunul Dumnezeu cotidian...Op.cit., pp.344-356.
364
Tomosul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române în: Ministerul
cultelor i instruc iunii publice, Acte privitoare la autocefalia Bisericii
Ortodoxe a României, Bucure ti, 1885, pp.21-22; textul a fost reprodus i în
BOR, nr.5, 1885, pp.346-347.
365
Preafericitul Daniel, Să păstrăm unitatea de credin ă i disciplina
canonică ortodoxă, dar i pacea dintre culte – cuvânt la deschiderea
sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 8—9 iulie 2008,
în Vestitorul Ortodoxiei, serie nouă, nr.5-7 (419-421), mai-iulie 2008, pp.3-
5.
172
vechi, sunt cunoscute, deși ignorate astăzi, demersurile

insistente ale Sfântului Sinod, din anii 1940-1942 și până în
1944, în plină dictatură pro-germană, pentru condamnarea
prigoanei împotriva evreilor și a ţiganilor din România.
Exemplu în acest sens, pe lângă mărturiile cât se poate de
obiective ale unor cercetători evrei, stau intervenţiile ierarhilor
noștri în frunte cu patriarhul Nicodim, împotriva unor legi
anticreștine, cum ar fi Decretul-Lege nr.711 din 1941 privind
interzicerea botezării evreilor366.
Dar ”relele” sau ispitele abătute asupra neamului,
precum i căderea în ele a unor nevrednici exponen i ai săi, fac
obiectul deliciului presei, al cronicilor de scandal, nicidecum a
unei lucrări teologice despre contribu ia Ortodoxiei române ti
la un posibil tezaur european, spiritual i comun. Din acest
motiv ne vom limita la a scoate la lumină i de a sublinia cu
linie groasă adevărul, astăzi din ce în ce mai dosit, că în centrul
spiritualită ii noastre se află Absolutul-Hristos. Împărtă im,
deci, opinia Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu: ‖Considera iile
noastre asupra spiritualită ii poporului nostru nu au în vedere
acea pleavă care se face vinovată de delicte, jaf, violuri sau
crime, relatate de presa cotidiană, care determină pe unii
dintre noi să arunce oprobiul asupra întregului neam, ci
majoritatea credincio ilor no tri, care î i păstrează, prin
credin a lor în Dumnezeu, propriul lor echilibru i echilibrul
366
Arhiva Sf.Sinod, Dosar nr.537/1942, ff. 294-295; 299-300; 340 .c.
Marius Mircu, Părintele Chiricu ă de la Zlătari, în Revista Cultului
Mozaic, nr.277, 1972, p.5. Dr.Oliver Lustig, Denaturări i falsificări care
jignesc i profanează memoria victimelor terorii horthyste, în Magazin
istoric, nr.5, mai, 1987. Pr.Conf.Dr.Alexandru M.Ioni ă, Din trecutul
Bisericii i patriei noastre, Ed.Ex Ponto, Constan a, 2001, pp.247-258.
Teodor N. Manolache, Fapte pu in cunoscute din activitatea IPS Patriarh
Nicodim în timpul războiului, în BOR, nr.11-12, 1945, pp.672-676.
173
societă ii i manifestă nădejde în viitorul neamului i al

ării”367.
Revenind la exemplul suprapunerii limbilor de
cancelarie peste română, facem observa ia că ocârmuitorii
no tri au înlocuit în documentele lor limba strămoşească prin
slavonă şi greacă datorită faptului că ei în elegeau aceste limbi,
pe care i le însu iseră datorită educa iei, datorită alian elor
politice şi de sânge pe care le întreprindeau cu familiile
domnitoare ortodoxe de la sud, ori poate datorită legăturilor
organice cu vechiul imperiu asanid. Efortul de a se instaura
oficial limbile slavonă şi greacă în detrimentul limbii
na ionale, în ceea ce prive te activitatea culturală, s-a depus i
de către clericii, intelectualii, şi nobilii bizantini i slavi - unii
înrudi i cu domnitorii şi boierii români – refugia i la noi după
ce statele lor au fost distruse de către puterea otomană.
Problema căreia a trebuit să-i răspundem a fost
stabilirea armoniei, adică:―raportul just dintre influen ă,
împrumut, necesitate de sincronizare, pe de o parte, şi
imperativul afirmării unei personalită i proprii originale, pe
de altă parte”368.
Obiceiul nobilimii noastre de a-şi însuşi şi de a folosi o
limbă străină, de circula ie, nu contrazice cu nimic realitatea
conform căreia poporul de rând a păstrat caracterul său etnic şi
lingvistic în domeniul cultului bisericesc, cel pu in până la
momentul întemeierii statelor medievale româneşti, când
puterii politice i s-a adăugat factorul ierarhiei bisericeşti
subordonată Constantinopolului369. Obsesia panelenismului de
367
Pr.Prof.Dr.Dumitru Popescu, Coordonatele spiritualită ii ortodoxe
române ti, în vol.Biserica în misiune…Op.cit., p.253.
368
Dan Zamfirescu, Cultura romană, o mare cultură cu destin universal,
Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti 1996, p. 22.
369
Mitropolit Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiin ă legenda despre
atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din ara Românească şi
174
care a suferit Patriarhia Ecumenică timp îndelungat a contribuit

i ea la o puternică infuzie de clerici greci, infuzie încurajată
mai ales de toleran a i de milostenia nativă a românilor.
 A devenit celebră expresia din jurnalul de călătorie publicat la
sfârșitul secolului al XIX-lea de către omul de cultură italian
Bruto Amante: ”Toleranţa înţeleasă în mod absolut este
prerogativa românilor...În vremea multor conflicte s-au refugiat
aici numeroși străini. Nu numai că românii n-au încercat să facă
prozelitism printre nou-veniţi, dar le-au dat locuri pentru a-și
construi biserici și chiar au făcut danii acestor lăcașuri”370.
Ultima i cea mai violentă răbufnire, în secolul al
XVIII-lea, a elenismului agresiv a avut loc, din nefericire,
tocmai atunci când biruin a cărturarilor români, pregătită timp
de două secole, ar fi trebuit să se definitiveze, cauza fiind, ca
întotdeauna în istoria noastră, o conjunctură politică. Domniile
fanariote au fost instaurate cu ajutor otoman după alungarea lui
Dimitrie Cantemir din Moldova (1711), respectiv după
uciderea lui Ştefan Cantacuzino (1716), ce fusese recompensat
de turci mai întâi cu tronul muntenesc, pentru trădarea vărului
său, Sfântul Constantin Brâncoveanu (1714), iar mai apoi cu
ştreangul, pentru acelaşi motiv pentru care Brâncoveanu însuşi
fusese ucis prin intrigile Cantacuzinilor.
Un martor ocular, italianul Anton Maria Del Chiaro,
men ionează, pe la 1718 despre comportamentul asupritor fa ă
de români al grupului masiv de străini care îl înso ea pe primul
domnitor fanariot: "Grecii, mai cu seamă cei din
Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei ori de câte
ori de ineau frânele guvernării. Ambi ia şi orgoliul unora din
Moldova de arhiepiscopia de Ohrida. Note pe marginea unei interpolări, în

BOR, nr.9-10, 1967, pp.975-1003.
370
Bruto Amante, La Romania ilustrata. Ricordi di viagio, Roma, 1888,
pp.185-186.
175
ei n-au slăbit deloc. Vrând nevrând ara suferea. Jalba la

Poartă ar fi înăsprit situa ia, căci Domnitorul se bucura de
toată încrederea turcilor"371. Nicolae Mavrocordat (+1730),
primul domn fanariot al ării Româneşti şi al ării Moldovei,
unde a ocupat tronul în două rânduri, se bizuia în mod special
pe grecii săi, cărora le-a acordat demnită i şi favoruri din ce în
ce mai însemnate. De altfel, om de aleasă cultură, ctitor al
ansamblului monahal Văcăreşti, el va ini ia ample programe de
atragere a elementelor politice, culturale şi artistice greco-
fanariote în Principatele Române. Dar în acelaşi timp, el se va
îngriji din ce în ce mai mult ca să înlăture elementul autohton
din via a politică, religioasă, culturală şi artistică a românilor.
Anton Maria Del Chiaro, fostul secretar al lui Vodă
Brâncoveanu, pomeneşte în cronica sa despre măsurile
grabnice luate de principele Mavrocordat de a sfărâma
nobilimea locală i de a-şi crea o nouă boierime, selectată fără
nici un resentiment din cartierul Felinarului: "Pe de altă parte
Mavrocordat, Domnitorul, deveni tot mai aspru: destituie din
demnită i pe boierii fostului regim, pe cari îi înlocuieşte cu
rude şi prieteni cari se îmbulzeau din Constantinopol să
strângă avere. Le împarte acestora satele Cantacuzinilor şi ale
boierimii partizane, pe cari îi lipseşte de orice venituri cu
atâta cruzime şi tiranie, că mama Principelui Ştefan, după ce
pierdu fiul şi so ul, fu redusă în mizerie, neavând chiar pentru
traiul zilnic"372. Pofta de lux şi de căpătuială i-a îndemnat şi pe
al i aventurieri străini, cei mai mul i dintre ei refractari
spiritualită ii noastre specifice, să se adune pe lângă noua
conducere politică şi eclesiastică a ării noastre.
Cuvintelor străpungătoare de mai târziu ale învă atului
ierarh de la Roman, Episcopul academician Melchisedec
371
Anton Maria Del Chiaro, Revolu iile Valahiei, Ed.Via a Românească,
Iaşi, 1929, trad. S. Cristian, p.62.
372
Ibidem.
176
tefănescu, din raportul-răspuns trimis arogantului patriarh

ecumenic Ioachim III, nu li se poate repro a nimic din acest
punct de vedere: ‖Un folos însă au avut românii de la
călugării fanario i i din amestecul lor în afacerile noastre
biserice ti: convingerea că românii nu trebuie să a tepte
pentru ara lor nimic bun de la călugării străini; căci ace ti
străini, de i ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfâr it-o
cu rău pentru ara noastră. Românii trebuie să- i facă bine lor
i na iunii lor, ei în i i, prin propriile lor puteri i pe tărâmul
bisericesc – prin propriile puteri ale Bisericii Na ionale.
Numai în ei i în Dumnezeu să conteze, nimic bun să nu
a tepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în pozi iunea de
apărare din toate păr ile‖373.
Dar i nobilimea, i clericii slavi ori bizantini, chiar i
eficien ii misionari papali au sfâr it prin a se lăsa păguba i în
încercarea de a schimba starea în veșnicie a neamului
românesc i a limbii sale. Evident că, văzută prin ochii unui
politician sau a unui strateg modern - mai ales în situa ia în
care acesta din urmă manifestă i o ostilitate oarecare fa ă de
Cre tinism - Ortodoxia ar putea părea un factor de înapoiere,
fixată îndărătnic pe ni te principii fără legătură cu economia de
pia ă ori cu facerea i desfacerea grani elor lumii actuale, deci
neinteresantă i fără poten ial strategic374.
Dacă balansul acesta între împrumut i elementul
autohton s-a men inut de cele mai multe ori în limita oferită de
planul universalită ii cosmice, iată că din timp în timp, neamul
românesc a fost pus în fa a unor noduri sau intersec ii între
planul eternită ii, atât de drag lui, i acela al concretului
373
Vezi: Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 75/1882, ff.384-409.
374
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civiliza iilor i refacerea ordinii
mondiale, Ed. Antet, Bucureşti 1997, trad. Radu Carp, pp. 232-235.
177
istoric375. Nodurile nevăzute au creat în poporul român, atât de

iubitor de armonie i de lini te, ”descălecatele” sau
”de teptările”, acele conflicte dramatice menite să aducă
”trezirea din hibernare”376.
Însă descărcarea tensiunilor spirituale i dezlăn uirea
for elor latente ale neamului nu au alt scop decât reinstaurarea
lini tii, pentru încă o nouă bucată de timp 377. După lupta de la
Vaslui, Sfântul tefan cel Mare, în loc să jubileze pentru
gloria cavalerească de care s-a acoperit i după care tânjea la
acea vreme întreaga spumă princiară a Europei, a ales calea
unui post aspru de patruzeci de zile, poruncind cu severitate ca
în întreaga Moldovă ‖să nu cuteze cineva să pună pe seama lui
acea biruin ă, ci numai pe a lui Dumnezeu – măcar că to i
tiau că izbânda din ziua aceea lui i se datora…‖ după spusa
lui Jan Duglosz378, iar aceasta o făcea pentru a arăta cuvântul
de ordine al vie uirii române ti dintotdeauna: ‖La început a
fost Cuvântul…‖ (In.1, 1).
Toate sunt nestatornice, i bucuriile, i triste ile, astfel
încât nimic din ceea ce este pieritor nu trebuie să captiveze
peste măsură mintea celui în elept. Un singur Adevăr sigur este
pe pământ i în cer: Iisus Hristos. Aici se vede că între
proclama ia faustiană: ”La început a fost fapta!” - care
inaugurează, în apusul omenirii, pe făurarul auto-divinizat
(homo faber)379 - i smerita cugetare a Scripturii: ”La început a
fost Cuvântul!” - al cărei tip de om este i va rămâne până la
375
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existen ei…Op.cit.,
p.96.
376
Imnul na ional preconizează o astfel de de teptare din ”somnul cel de
moarte”.
377
p.96.
378
Apud Simion Mehedin i, Cre tinismul românesc...Op.cit., p.99.
379
Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian...Op.cit., pp.73-74.
178
sfâr itul veacului slujitorul Cuvântului ve nic, în eleptul (homo

sapiens) - se află o prăpastie de netrecut.
Dacă prin gestul grăitor al lui tefan Vodă s-a sugerat
că pătrunderea noastră în istorie nu se poate face cu adevărat
decât numai cu binecuvântarea Domnului i doar pentru a se
restaura seninătatea firii, asigurându-se rezisten a în timp până
la următorul nod timp-ve nicie, epitaful în piatră al lui Radu de
la Afuma i (1521-1529) este i mai explicit. Viteazul principe
muntean exprimă în cele mai tulburătoare cuvinte aceea i stare
de fapt ca i socrul său, Sfântul Neagoe Basarab. Inscrip ia de
pe piatra sa de mormânt este foarte interesantă pentru că
descrie, în trei acte, procesul unuia dintre ”descălecatele”
neamului nostru. Nu gre im când spunem aceasta, deoarece în
persoana Radului, ca i în cea a lui tefan ori Neagoe, se
circumscrie ca un diamant încrustat pe inelul de nuntă reflexia
vie uirii române ti, oglindire a sufletului neamului.
Mai întâi este amintit începutul ”furtunii” i
desfă urarea acesteia în cele douăzeci de biruin e asupra
necredincio ilor: ‖La Glubavi, la tefani, pe Neajlov, la
Clejani, la Ciocăne ti, la Bucure ti, la Târgovi te, la Râul
Arge el, la Alimăne ti, pe Teleorman, la Grumazi, cel mai iute
din toate răsboaiele, purtat cu apte sângeacuri380, la
Nicopole, la i tov, sub Cetatea Poenarilor, la Gherghi a, iar
la Bucure ti, la Slatina, iar la Bucure ti, la Rucăr i în sfâr it
la Dridih”381. O lec ie de pătrundere adâncă a plugului
românesc în brazda istoriei. În iruirea năucitoare a bătăliilor
câ tigate, după cum vom remarca din citirea ultimului act, nu
are rostul de a face din ele un titlu de glorie cavalerească.
380
Sângeacul înseamnă un drapel militar otoman sub egida căruia luptau
solda i dintr-o anumită regiune administrativă turcească. Un pa alâc avea în
componen a sa mai multe sângeacuri.
381
Apud Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu a a cum l-am cunoscut,
Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p.98.
179
Apogeul, încununare fericită a tuturor zbaterilor, este

redat în actul al doilea: ‖ i atunci m-au dăruit Dumnezeu cu
stăpânirea i schiptrul tăriei i m-au încins cu caftan mohorât
i cu cunună m-au încununat i cu cinstea bogă iei i cu multă
mărire de dar aducătoare i cu mul imea o tilor fiind
încunjurat i la mul i am întins mână de ajutor cu îndurare”382.
Avându-L pe Domnul ca sprijin în lumea aceasta, tot lucrul
mâinilor Sale este dat spre slujire omului/neamului ce caută
mai întâi împără ia lui Dumnezeu i dreptatea Lui (Mat.6, 33).
Însă slava i cinstea lumii acesteia, bogă ia, o tile, sunt apari ii
efemere, care ne bucură pentru o bucată de timp i pe care
trebuie le părăsim ca pe ni te jucării învechite.
De-a dreptul impresionant este motivul oferit în cel de-
al treilea act al epitafului de piatră, respectiv con tiin a
zădărniciei lucrurilor omene ti, însă nu acea con tiin ă e uată
nihilist într-un elogiu al inconvenientului de a ne fi născut. Sub
inspira ia lui Dumnezeu, con tientizarea nimicniciei se
metamorfozează în emo ie mistică i tresărire supremă a
sim irii noastre metafizice având ca scop ultim prefacerea
omului în ve nicie con tientă i implicit primenirea întregii
crea ii: ‖ i acum zac singur în acest mic mormânt, a teptând
glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbi ă, învierea a
toată lumea i a stihiilor primenire‖383. Scopul descălecatului
nu este prin urmare o ac iune opacă ci o furtună a con tiin ei
menită să readucă, prin zguduirea ei teribilă, lumina Soarelui
peste lucrarea ve nică a inimii credincioase.
În convorbirile pe care am avut onoarea să le port cu
Părintele Profesor Ilie Moldovan, Sfin ia Sa a utilizat de mai
multe ori proverbul: ”E atât de întunecat cerul încât numai o
furtună l-ar mai putea însenina”. Consider că în această
382
Ibidem.
383
Apud Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu...Op.cit., p.99.
180
expresie este inclus rostul descălecatului sau al de teptării

neamului nostru românesc.
 Pe baza acestei constatări se poate pătrunde în viziunea profund
mesianică a neamului nostru. Înţelepţii domni, ierarhii sfinţi și
luptătorii pentru neatârnare, dar mai ales ţăranii - sacerdoţii
pământului - s-au agăţat de această viziune. Din nefericire s-au
înregistrat și denaturări destule ale ei. Politicienii vechi și noi,
negustorii vicleni, funcţionarii imperiilor și nu în ultimul rând,
iezuiţii papei, au ”valorificat” din plin spiritul mesianic al
românilor. Ce poate fi altceva greco-catolicismul decât o
deghizare a împăratului vienez și a papei în ”mesii” pentru bieţii
asupriţi din Transilvania? Însă câte dintre promisiunile acestor
”idoli” s-au adeverit? A încetat iobăgia în ţinuturile supuse
coroanei străine? Au fost consideraţi românii trecuţi la greco-
catolicism în rândul celorlalte naţiuni? S-au oprit persecuţiile
anti-românești din provinciile ocupate? Care și câte dintre
diplomele și tratatele lor le-au respectat mai marii Apusului și ai
Răsăritului faţă de noi? Poate ne vor răspunde la această ultimă
întrebare, cândva, Mihai Vodă, Horea ori Tudor, ba chiar și
milioanele celor înghiţiţi de vii de către balaurul siberian. Sau
poate vom primi răspuns de la Sfinţii Mucenici și Mărturisitori
Năsăudeni, prăznuiţi în Biserica noastră la 12 noiembrie. Din
nefericire, subiectul acestei caracteristici românești, cu bunele și
cu relele sale, depășește cu mult graniţele formale ale tezei
noastre, motiv pentru care ne vom limita la această scurtă
explicaţie.
De cele mai multe ori, cu specificația că doar atunci
când s-au aflat sub conducerea unor fii vrednici ai Bisericii
și ai neamului lor, românii au folosit aceste zvâcniri uria e în
181
favoarea lor, pentru a lăsa în memoria istoriei o brazdă adâncă

pe care nimeni, oricâtă for ă ar depune, nu mai are cum să o
teargă. A a este cazul ac iunilor insuflate de Dumnezeu ale
domnilor i ierarhilor, ale duhovnicilor i ale ăranilor
dreptcredincio i ai acestor plaiuri. Duetul duhovnic/ierarh -
voievod a func ionat de fiecare dată în istorie în mod benefic
pentru neam. Putem realiza aceasta din pildele cele mai
cunoscute: Sfântul tefan cel Mare - Sfântul Cuvios Daniil
Sihastrul, mitropolitul Grigorie Ro ca – Petru Rare , Sfântul
Ierarh Varlaam - Vasile Lupu, Sfântul Constantin Brâncoveanu
– Sfântul Ierarh Antim. Exemplele pot continua din bel ug.
Din toate se în elege faptul că doar în măsura în care
dezideratele puterii seculare au fost convergente cu acelea ale
Sfintei Biserici384 neamul românesc i-a putut activa i duce la
bun sfâr it sim ământul kairotic: ‖Politica românismului nu se
poate face întrebând pe toată lumea i respectând interesele
tuturor. Ea presupune unitate de concepție și de acțiune‖385.
Această furtună dezlăn uită la timpul potrivit sub forma
de ”acum ori niciodată” – numită de noi ”descălecat” sau
”de teptare” – poate fi considerată ca o mare tensiune
sufletească lăsată de Dumnezeu periodic să părăsească
zăgazurile în care a fost inută cu toată puterea acumulată
pentru ca să se reverse în cascadă spre valea istoriei. ‖E curios
– sublinia Mircea Vulcănescu – că ideea aceasta a de teptării,
sentimentul acesta kairotic de ‖acum ori niciodată‖, este o
idee care tulbură periodic neamul românesc…Dar, să luăm
bine aminte, ce înseamnă la român acest moment dinamic,
această iminentă revărsare a fiin ei lui în ac iune! Ea se simte
numai în clipa în care unitatea fiin ei a ajuns imposibilă, adică
s-a sfâ iat între realitate i vis, în clipa în care con tiin a
384
În cazul acesta reciproca nu este valabilă.
385
Constantin Rădulescu-Motru, Românismul – catehismul unei noi
spiritualită i, Ed.Semne, Bucure ti, 2008, p.105.
182
omului s-a dezdoit, într-o trăire dureroasă a actualului,

despăr ită de vedenia posibilită ilor, alungate la cur ile
îndepărtate ale dorului i poate chiar dincolo de ele, în clipa
în care visul însingurat, izolat în gol i lipsit de împăcarea
fiin ei, a devenit tiran pentru cugetul omului; iar realitatea –
lipsită de sa ul pe care i-l dă prezen a bucuroasă a dorin ei i
nădejdea visului împlinit – i-a ajuns de nesuferit‖386.
Toate mi cările în elepte i viteje ti ale românilor stau
sub semnul kairotic al ”descălecatului”/ ”de teptării”: luptele
cu invadatorii, martiriile fără număr, eliberarea de sub apăsarea
limbilor de cancelarie i rea ezarea graiului nostru în lumina
de care a fost ascuns atâta vreme, impunerea continuă a
adevăratelor valori na ionale ca alternativă la acel ”na ionalism
de import” iluminist-occidental care î i face sim ită prezen a
de la 1848 încoace.
Impulsul dinamic al trezirii la realitate i revărsarea firii
noastre contemplativ-lirice în istorie, se impune atunci ca un
puternic aparat interior de conservare a chipului etern al fiin ei
(de tipul: ”a a nu se mai poate!”), printr-o ”schimbare la fa ă”,
în masă i dintr-o dată, a neamului, respectiv o nouă traducere
a sa, efectuată de nevoie, de fiecare dată sub imperiul unui
factor amenin ător i nu fără dureroase convulsii spirituale.
 Aceasta i-a determinat pe unii cercetători, în frunte cu savantul
Constantin Rădulescu-Motru, să susţină existenţa gregarismului
sufletesc al neamului nostru. Desigur că uneori solidaritatea s-a
confundat și cu imitaţia de turmă, însă etichetarea vieţuirii
românești drept un gregarism alimentat de Biserică și de Școală,
pare a fi cam nedreaptă. În fond, perspectiva etichetării depinde
în mare măsură de criticismul protestant, care a influenţat
386
p.99.
183
gândirea știinţifică a ultimelor două secole. Ea nu poate

pătrunde mai departe de minuţioasa însă mult prea exclusiva
auto-suficienţă a ”analizei de laborator”387. Era de așteptat ca
dilema clasică a paradoxului vieţuirii noastre să nu poată fi
explicată de această perspectivă decât printr-o ridicare
politicoasă din umeri și prin mustăcirea vreunui răspuns
evoluţionist care mai mult încurcă decât să facă lumină în
această problemă: ”Atât de multiple sunt defectele neamului
românesc, încât ele sfidează cele mai sigure prevederi știinţifice.
Se știe astăzi, după legile eredităţii, că un singur degenerat, dacă
ajunge să aibă copii, după câteva generaţii se vor număra în
descendenţa lui mii de degeneraţi. Cum de n-a pierit atunci
acest neam românesc mâncat fiind de atâta racilă? Cum de se
menţine el atât de dârz în viaţă? Ceva mai curios! Pe lângă
atâtea defecte ce i se atribuie, și care ar fi trebuit să-l distrugă,
neamul românesc a suferit în decursul veacurilor mai multe
năvăliri și dominaţii străine. A fost împilat, despuiat și silit în
mai multe rânduri să se îmbrace în hainele unor culturi
nepotrivite firii sale. Și cu toate acestea, el trăiește, având o
limbă unitară și un suflet unitar. Care este secretul mântuirii
lui?”388 Cu toate că premisele deducţiei sale sunt corecte - nu
neapărat și complete, păcatul prin omisiune fiind printre
favoritele intelectualilor din toate timpurile, concluzia lui
Constantin Rădulescu-Motru se dovedește a fi o gravă eroare. El
pune - nu fără oarecare ezitare, ce-i drept - mântuirea neamului
pe seama selecţiei biologice și pe supravieţuirea celor mai apţi
387
Constantin Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Ed.Paideia,
Bucure ti, 1999, pp.33-48.
388
Idem, Românismul…Op.cit., pp.201-202.
184
indivizi389. Construcţia acestei argumentaţii nu se susţine, pe

motivul că românii nu sunt o specie diferită de germani, indieni
sau unguri, ci doar un popor diferit din cadrul aceleiași specii
umane. Dacă leul mănâncă antilopa aceasta este deoarece sunt
specii diferite. Leul nu mănâncă lei, nici antilopa nu fuge atunci
când vede o antilopă. În cazul nostru, înghesuiţi de forţe
militare de zeci de ori mai puternice, aflaţi la răspântia unor
civilizaţii tehnice mult mai avansate, formate de către indivizi ai
aceleiași specii ca și noi, însă aparţinând altor popoare, așa-zisa
selecţie biologică efectiv nu s-a produs, pentru că dacă s-ar fi
aplicat, cu certitudine supravieţuitorii ”cei mai apţi” nu am fi
fost noi. Se pare că lucrurile nu au stat deloc așa. Aceasta ne
îndreptăţește să afirmăm că taina mântuirii neamului românesc
se găsește pe tărâmul spiritual din care își trage viaţa și chipul
văzut neamul românesc.
Ceea ce merită remarcat este că sentimentul kairotic al
neamului nu func ionează separat de planul ve niciei ci mai
degrabă ca un fel de poartă de evacuare a acestui plan.
Românul nu pătrunde în istorie pentru că poate ci mai degrabă
atunci când nu mai poate390. Pecetea ve niciei este a ezată în
puterea extraordinară de a îndura a neamului nostru însă atunci
când trâmbi a durerii începe să sune, alarma ei pune în mi care
mecanisme uitate demult i interven ia în istorie nu mai poate
să fie oprită decât de Bunul Dumnezeu. Trecerea la faptă nu se
face ca la omul faustian prin etalarea puterii ci tocmai prin
opusul ei: maxima umilin ă. Poporul nume te starea aceasta
apelând la sim ul gustativ. Este ”amarul” sufletului acela care
determină părăsirea ideaticului pentru a cădea în fulger asupra
389
Ibidem, pp. 202-204.
390
p.96.
185
tuturor celor care au îndrăznit să tulbure apele binecuvântate

ale înăl imii de gândire i ale fericitei nevinovă ii391.
Saltul eroic în groapa vremii, după cum am afirmat mai
sus, se manifestă ca o nevoie acută de prezen ă ve nică, motiv
pentru care invocarea ajutorului din partea lui Dumnezeu
devine un imperativ al ac iunii. Deloc întâmplător, Revolu ia
lui Tudor Vladimirescu s-a desfă urat sub auspiciile
rugăciunii-deviză adresată către Sfânta Treime, care era
brodată pe tricolorul de luptă al viteazului:
‖Tot norodul românesc,
Pe Tine Te proslăvesc,
Troi ă de-o-fiin ă,
Trimite-mi ajutorin ă!
Cu puterea Ta cea mare
i în bra ul Tău cel tare,
Nădejde de dreptate
Acum să am i eu parte‖392.
Alteori, cum a fost momentul ispitei din 1940, despre
care am amintit mai sus, nedeclan area acestei for e de trezire
a neamului – datorată ”sedativelor” administrate de către
conducerea politică a vremii393 – a fost aproape să ducă la
dispari ia noastră394.
Este necesar, deci, să se cunoască modul în care
intervine în via a noastră descălecatul sau de teptarea, pentru
391
Ibidem.
392
P.V.Năsturel, Novo plantatio i regii României mo tenitori ai
împăra ilor Bizan ului, în Revista pentru istorie, arheologie i filologie,
vol.XV, 1914, p.45; Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, Descătu area
– 1821, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1981, pp.123-135; Gh.D.Iscru,
Steagul revolu iei din 1821, în Revista Arhivelor, nr.2, 1981, pp.205-209.
393
Titus Bărbulescu, Fiin a...Op.cit., p.262.
394
Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe. Conferin e la
Radio 1930-1940, Ed.Casa Radio, Bucure ti, 2004, pp.73-78.
186
ca atunci când înnodarea eternită ii cu istoria se va repeta 395 să

nu fim în ela i i să cădem iară i în ispita vrăjma ului. Aici,
rolul Sfintei Biserici se dovede te a fi, ca de fiecare dată, cel
mai important. Poten ialele energii laice investite în descifrarea
i tălmăcirea noului moment de trăire dureroasă a actualului
ontologic nu au cum să ajute prin sine la mobilizarea neamului
românesc în direc ia Luceafărului.
 Un citat aparent derutant din Sfânta Scriptură pomenește despre
darul stelei de dimineaţă oferit de Dumnezeu celui mântuit: ”Şi
celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi
voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu
toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu
am luat putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea de
dimineaţă. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice
Bisericilor” (Apoc.2, 26-29). Natura acestui dar se explică tot la
cartea Apocalipsei: ”Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să
mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt
rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa”.
(Apoc.22, 16). Iar Sfântul Apostol Petru Îl numește pe Domnul
Hristos Luceafărul care instaurează dimineaţa veșnică: ”Şi avem
cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte,
ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va
străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Ptr.1,
19).
Fără binecuvântarea i în eleapta călăuzire a Bisericii
lui Hristos, for ele puterii laice vor e ua în risipiri inutile,
ratând momentul a a cum au făcut mereu când au ignorat
sfin enia vie ii euharistice în care poporul, pe care îl conduce
395
Repetabilitatea sa este un fapt incontestabil i definitiv. O dovede te
fiecare etapă istorică prin care am trecut, cu mila i ajutorul Domnului.
187
sub cer i pentru o perioadă efemeră, se regăse te fiin ial.

‖De fapt, Sfânta Biserică este atât pentru persoană cât i
pentru neam un laborator dumnezeiesc în care se înnoie te, se
împrospătează i se întăre te neîncetat con tiin a cuprinderii
vie ii într-un plan providen ial i se câ tigă certitudinea
învierii. În planul divin, neamul se află în drum spre
Ierusalimul ceresc cu Hristos Domnul, iar cucerit de
certitudinea învierii î i descoperă sim irea propriei sale
nemuriri‖396.
Dar i Biserica, pe de altă parte, poate să intensifice
lupta împotriva obsesiilor prima iale care o sfâ ie i să
în eleagă faptul că trebuie să reunească la pieptul ei
dimensiunea eshatologic-martirică pe care a îmbrăcat-o cel mai
mult înainte de Edictul de la Milan. Sensul vie ii Bisericii este
pe de o parte acela de a fi biruitoare peste ispitele i
obstacolele lumii acesteia, ba chiar de a le condamna răspicat,
iar pe de alta de a păzi i împlini până la capăt faptele
Mântuitorului (Apoc.2, 26) în unire cu Trupul i Sângele Lui.
Fiind ‖plinirea Celui ce plineşte toate întru to i” (Ef.1,
23), extensie a Întrupării i loc în care Întruparea Domnului se
realizează continuu i pe vecie397, pentru noi i pentru
izbăvirea noastră, autorevelându-se fiecărei genera ii de
credincio i pe în elesul ei, mereu proaspătă, mereu nouă,
mereu vie, Biserica Ortodoxă este singura care poate da
sens pozitiv ”deșteptării” neamului nostru. Însă pentru a se
putea ajunge la o convergen ă a puterilor spre scopul propus,
se impun anumite acțiuni pregătitoare, de care clerul român
este în principal responsabil.
396
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în
lumea contemporană, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, p.21.
397
Kallistos Ware, The Orthodox Church, Ed.Penguin, London, 1993,
p.241.
188
Mai întâi de toate, din punctul nostru de vedere,

ac iunea cea mai importantă este revenirea la o formă de
echilibru între ascultare și comuniune în rândul clerului i în
rela ia dintre cler i comunitatea euharistică pe care o serve te.
Nu putem nega aici profunda influen ă exercitată de
universită ile apusene, mai ales cele catolice, asupra teologiei
noastre398. Pe lângă multitudinea de aspecte pozitive oferite
bursierilor ortodoc i români, centrele pedagogice amintite mai
sus au imprimat în gândirea unora dintre teologii no tri, la
rândul lor deveni i mai târziu membri ai clerului, i moda unui
soi de ascultare juridică, imperialistă care gravitează în jurul
no iunii de Necondi ionat.
Poate că o revizuire i o purificare a acestei viziuni
aristocratice - complet străină de duhul ortodox dar insinuată
sub diverse forme în Biserica noastră – s-ar putea instaura în
sensul că o ascultare adevărată i dezinteresată a credinciosului
fa ă de preot, a monahului fa ă de stare , a preotului fa ă de
episcopul său, etc., nu poate să existe fără comuniunea
dragostei fraterne a tuturor în Hristos i în Biserică.
Mai precis, nimeni nu poate asculte pe cineva dacă nu
dore te sincer aceasta. i nimeni nu poate să dorească sincer
aceasta decât dacă iube te și primește, la rândul său, iubirea
fraternă și dezinteresată poruncită de Domnul din partea
celui căruia îi datorează această ascultare: ”Poruncă nouă dau
vouă: Să vă iubi i unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,
aşa şi voi să vă iubi i unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte
to i că sunte i ucenicii Mei, dacă ve i avea dragoste unii fa ă
de al ii” (In.13, 34-35).
Adeseori, stările conflictuale din interiorul Bisericii
apar din necunoa terea, neîn elegerea sau pur i simplu din
ignorarea fă i ă a poruncii cât se poate de explicite a
398
Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian...Op.cit., pp. 344-345 i
urm.
189
Mântuitorului: ‖Şti i că cei ce se socotesc cârmuitori ai

neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le
stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea
să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să
fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a
venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea
sufletul răscumpărare pentru mul i‖ (Mc.10, 42-45; Mat.20,
25-28).
 La Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Luca este
descrisă și o comparaţie pe care o face Domnul între cel ce este
servit la masă și acela care servește. Cu toate că în mod logic,
mai mare este cel care stă la masă, totuși Hristos Se asemuiește
cu acela care servește și rânduiește porunca de a fi urmat
exemplul Său ceresc: ”Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc
peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel,
ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca
acela care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă,
sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în
mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte”. (Luc.22, 25-27).
În al doilea rând, clerul dreptcredincios, în frunte cu
episcopii săi, este obligat să recâ tige inima poporului român -
azi înstrăinată destul de mult de el - ticsită de oboseala
bombardamentului mediatic de prost gust dar i de dispre ul,
devenit proverbial, de func ionar ”de ghi eu” al celor care, cel
pu in teoretic, ar trebui să-l servească din toată puterea i cu
toată osteneala lor399. Vorbind despre rolul esen ial al
rugăciunii, Părintele Stăniloae sublinia faptul că în societatea
secularizată actuală rugăciunea este mai necesară decât
oricând, pentru că ea reprezintă alungarea alienării i a
singurătă ii de care suferă în principal omul contemporan: ‖O
399
Mă refer la demagogia generalizată a politicienilor.
190
trăsătură caracteristică a acestei societă i este aceea că omul

se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în
care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul
simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în
trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea
atât de greu de suportat. El găse te în rugăciune mijlocul de a
fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe
Dumnezeu Însu i în dialog cu el prin toate lucrurile i el însu i
Îl vede i Îl în elege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă
ia cuno tin ă de rădăcinile sale în realitatea personală,
infinită a lui Dumnezeu i nu se lasă pradă valurilor
superficiale ale vie ii, ale unei vie i închise doar în orizontul
pământesc. Î i poate umple via a cu un con inut infinit‖400.
Cred că această revigorare spirituală a neamului nostru
se poate realiza prin reaprinderea rugăciunii. Biserica însă i
este considerată: "eu-ul rugăciunii tuturor fiin elor conştiente:
pământeni, îngeri şi sfin i"401. Prin urmare, focul sacru al
rugăciunii este prioritar fa ă de orice demers administrativ-
social.
 Ce căutăm, până la urmă, cale de sute de kilometri, la un
bătrân călugăr sau preot de mir? Buna sa administraţie, talentul
său oratoric, faptul că miluiește pe săraci sau toate acestea
reunite și izvorâte din focul rugăciunii? Căutarea împărăţiei și a
dreptăţii lui Dumnezeu și descoperirea lor prin rugăciune sunt
cele care ne cheamă acolo. De celelalte am mai auzit și am mai
văzut destule, cu siguranţă. Chestiunea este că acela care rodește
în taina rugăciunii le are și pe toate celelalte, conform
promisiunii Domnului: ”Căutaţi mai întâi împărăţia lui
400
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus i experien a
Duhului Sfânt, Ed.Deisis, Sibiu, 1995, trad.Marilena Rusu, p.33.
401
vol.II, p.208.
191
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”

(Mat.6, 33).
‖Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie
acum aprins!” ne transmite Hristos (Luc.12, 49). Comentând
acest pasaj scripturistic, Sfântul Marcu Ascetul dă explica ia
rugăciunii-jertfă: ‖Căci precum la început, în vremea lui
Israel, focul mistuia jertfele, tot a a se întâmplă i acum.
Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus
amintită402, Arhiereul ceresc prime te gândurile întâi-născute
ale min ii noastre i le mistuie în focul cel sfânt despre care a
zis: ‖Foc sfânt am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să
fie încă de pe acum aprins!‖ Iar prin gânduri întâi născute a
numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt
aduse îndată, de la prima aruncare i răsărire în inimă, lui
Hristos”403.
i Părintele Stăniloae dă mărturie despre aceasta: ‖A
aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe
care o privim sau la care ne gândim, înseamnă a-I mul umi lui
Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L
preamări i a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea
cerută de la noi. Părin ii au numit acest act rugăciune sau
chiar liturghie”404 .
Focul rugăciunii este starea permanentă a omului în
Dumnezeu. Rugăciunea se aprinde i se men ine vie de la
Dumnezeu la om dar i de la om la om, ‖pentru că cel ce se
roagă aruncă i spre semenii săi pun i mai consistente decât
pun ile fragile i superficiale ce se găsesc într-o societate
secularizată. În fond, to i oamenii doresc astăzi mai mult ca
niciodată astfel de pun i. Dar ei nu au descoperit faptul că
402
Nădejdea ra ională.
403
Sf.Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol.I...Op.cit., pp.282-283.
404
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus i experien a
Duhului Sfânt, Op.cit., p.29.
192
aceste pun i nu se pot afla decât prin rugăciune. După

convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai să arunce,
să ofere astfel de pun i, dar pot i să deschidă inima celorlal i
pentru ca ace tia să le primească i să răspundă comunicării
de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor
iubiri”405. Clericii trebuie prin urmare ca mai înainte de orice
să fie oameni ai rugăciunii.
Dacă se poate vorbi vreodată despre o vină colectivă,
atunci aceasta constă în neputin a noastră de a arde în inimi
pentru Hristos. Păcatul împotriva neamului este, ce-i drept, o
responsabilitate individuală, dar i noi, ceilal i membri ai
Bisericii purtăm într-un fel o povară pe con tiin ă deoarece
tim sigur că dacă rugăciunea noastră ar fi fost îndeajuns de
fierbinte406, cu siguran ă Dumnezeu nu ar fi lăsat să se
întâmple acel păcat, fie că fărădelegea respectivă îmbracă
forma unei ac iuni sau pe aceea a unei non-ac iuni.
 Rugăciunea-stare primordială a omului în Paradis este și starea
noastră firească. ”Rugăciunea este…ipostasul celor nădăjduite,
dragostea lucrătoare, mișcarea îngerească, puterea celor
netrupești, fapta și veselia lor…încredinţarea inimii, nădejdea
mântuirii, semnul curăţeniei, chipul sfinţeniei, cunoașterea lui
Dumnezeu, arătarea Botezului, baia curăţiei, arvuna Duhului
Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu,
semn al împăcării, pecetea lui Hristos, raza Soarelui înţelegător,
luceafăr al inimilor, har al lui Dumnezeu, înţelepciunea lui
Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu..Și la ce să le mai spunem pe
toate? Rugăciunea este Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi,
405
Ibidem, p.33.
406
Sf.Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare, în Filocalia, vol.VII,
Ed.IBMBOR, Bucure ti, 1977, trad. Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, pp.135-
136.
193
deoarece una singură este lucrarea, a Tatălui, a Fiului și a

Sfântului Duh, care lucrează toate în Hristos Iisus…dacă n-ar fi
luat Moise toiagul puterii de la Dumnezeu, nu s-ar fi făcut el
însuși Dumnezeu lui faraon, ca să-l bată pe el și Egiptul. La fel,
dacă mintea n-ar fi primit puterea rugăciunii, i-ar fi cu
neputinţă să zdrobească păcatul și puterile vrăjmașe”407.
Este adevărat că de la Rena tere încoace ările nu se
mai in cu ‖Tatăl nostru‖ în mână408, astfel încât afirma ia
noastră ar putea părea ne tiutoare i hazardată. Suntem perfect
con tien i de gravitatea principiului politic florentin, unul
dintre primele anun uri despre ruptura definitivă dintre ”buna
guvernare” i credin a cre tină, pe care prima o împinge cu
obstina ie spre domeniul afacerilor private, dar tot la fel de
adevărat este i faptul că în primul rând prin rugăciune i jertfă
a supravie uit neamul românesc până astăzi, într-o perfectă
reunire a vie ii publice cu Ortodoxia astfel încât observa ia lui
Mircea Eliade mi se pare cât se poate de serioasă: ”România îşi
permite nebunia să arate Apusului că o perfectă via ă civilă nu
se poate împlini decât printr-o via ă autentic creştină, şi că cel
mai superb destin pe care şi-l poate găsi un neam este să facă
istorie prin valori supra-istorice‖409.
În al treilea rând, slujitorii Sfântului Altar, sub
călăuzirea ierarhiei, trebuie să recapete statutul de factori
autentici ai dezvoltării i transmiterii culturii române ti, pe
care l-au pierdut treptat până în ultima jumătate a secolului
trecut. Nu vorbim, desigur, de buchetul marilor vârfuri
cărturăre ti pe care a reu it să le dea mereu Sfânta Biserică,
407
Ibidem.
408
Formula apar ine politicianului florentin Cosimo de Medici (1389 -
1464). Cf. Ettore Allodoli, I Medici, Ed.Nem, Floren a, 1931, p.16 apud
Dan Zamfirescu, Locul i rolul culturii române...Op.cit., p.53.
409
Mircea Eliade, De unde începe misiunea României?, în revista Vremea,
an X, nr.477, 1937, p.3.
194
până i în întunecata orânduire bol evică. Însă nu putem trece

cu vederea nici faptul că în ochii comunită ii actuale, mai ales
sub imperiul desacralizării mediatice, clericul se apropie
încetul cu încetul de figura unui func ionar mărunt, fiind
asimilat în cel mai bun caz profesiei actorice ti, obi nuit să fie
pus în dificultate ori de câte ori un zâmbet sarcastic i se
adresează. Demonetizarea semnifica iei clerului în contextul
secularist în care se cufundă societatea actuală intervine nu
numai pe fondul unor atacuri externe cât mai ales pe fondul
absen ei unei culturi temeinic ancorate.
Cultura este o necesitate pentru cleric nu numai în
calitatea ei de continuă perfec ionare a sim urilor spre scopul
deosebirii absolutului de relativ, ori spre cel al cunoa terii
vie ii individuale i comunitare410 ci mai ales pentru că ea are
drept fundament etnicul, al cărui ”înveli ” spiritual este411.
‖Valorile culturii sunt toate legate de acest specific na ional,
pentru că, de fapt, ele apar in locului de unde provin i
familiei na ionale în sensul căreia s-au zămislit. Mai înainte de
orice, neamurile se tâlcuiesc, sub aspect religios, ca tot atâtea
logosuri ale lui Dumnezeu, ce se întrupează în istorie…A
propovădui unui neam înseamnă a-i folosi limba i, prin
urmare, cultura, după cum mai înseamnă a-i cunoa te fiin a,
a-i intui rostul în lume i finalitatea lui ultimă. Ca atare, ochii
preotului nu trebuie să fie aten i numai spre sufletele
păstori ilor săi, ca persoane singulare, ci tot atât de mult spre
neamul din care fac parte‖412. Însă a a precum cultura nu
reprezintă în sine un fenomen static, ci un flux dinamic de for ă
spirituală aflat în continuă auto-depă ire, nici reprezentan ilor
Bisericii nu le este permis de a se prezenta într-o formă
410
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară, stâlp de
lumină…Op.cit., p.271.
411
Ibidem.
412
Ibidem, p.272.
195
neadaptată ‖la dimensiunile i gravită ile considerabile ale

provocărilor actuale”413.
În mod concret, s-ar putea trece de la anumite tradi ii
specifice unui model sociologic revolut414 la adoptarea unei
figuri ecleziale de tip modern415, capabilă să tălmăcească
omului recent întreaga bogă ie spirituală a Cre tinismului de
expresie românească.
Evident, modul de a expune principiile vie ii
sacramentale ortodoxe în noul context istoric va trebui să evite
cu aten ie pericolul deformării sale de către scepticismul
mecanicist, pe de o parte, iar pe de alta, va trebui respinsă
dizolvarea vie uirii cre tine însă i într-un soi de tradiționalism
fariseic. Calea vrednică de urmat de către clerul nostru este
deci aceea a ac iunii creatoare de cultură:‖Preotul ortodox, din
Biserica noastră strămo ească, se află în slujba idealului
neamului, ca i în slujba culturii acestui neam, prin însu i
faptul său de a fi. Obliga ia lui misionară nu constă în aceea
de a- i însu i o cultură românească, în vederea eficien ei
maxime a lucrării lui pastorale, ci în obliga ia de a fi creator
de cultură românească, prin activitatea însă i pe care el o
desfă oară‖416.
Îmbinând cele trei dimensiuni: ascultarea în
comuniune, rugăciunea și, nu în ultimul rând, agerimea
creatoare de cultură națională, clerul român va putea
identifica ușor semnele premergătoare ale următoarei uniri
dintre veac și eternitate, pregătind neamul din punct de
413
Arhid.Prof.Dr.Ioan I.Ică Jr., Globalizarea – muta ii i provocări, în
Biserica în misiune...Op.cit., p.699.
414
Ibidem, p.700.
415
Ibidem.
416
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară, stâlp de
lumină…Op.cit., p.272.
196
vedere sufletesc pentru o nouă descindere în istorie417.

Fiecare descălecat este menit să devină o remodelare, o
primenire a neamului cu întreagă experien a sa, în forma cerută
de un anumit timp, însă nu mai mult decât îi este necesar
pentru a birui ispita i pentru a- i continua dialogul cu
ve nicia, întrerupt de ”tulburarea apelor”.
În fond, descinderea în istorie constituie o nouă
exegeză a neamului, o rena tere, care nu se poate împlini dacă
nu se realizează o coeziune a for elor na ionale în jurul
Bisericii Ortodoxe. Dacă statul laic, ori altă putere ”neutră” din
punct de vedere religios, va pretinde monopolul asupra noii
descinderi istorice a neamului, se va produce acela i
dezastruos ”accident de na tere” ca i în anii 1940. Este un
fapt limpede că pașii efectuați până acum de către Sfânta
Biserică pentru ruperea sa de sub moștenita influență a
conducerii de stat constituie în acest sens o direcție pozitivă
care trebuie continuată cu orice sacrificiu.
 Subordonarea Bisericii faţă de o organizaţie pământească nu
trebuie să depășească graniţele unei cetăţenii. Orice depășește
limita datoriilor cetăţenești înseamnă, din punctul nostru de
vedere, un compromis dureros pentru Biserica Ortodoxă, care
periclitează în mod covârșitor puterea ei de misiune.
Atașamentul Bisericii naţionale faţă de aspiraţiile neamului pe
care-l păstorește nu intră în categoria vreunei subordonări, deși
se cere un discernământ superior cu privire la selectarea
adevăratelor aspiraţii faţă de momelile politicianiste de moment.
417
O pătrundere adâncă în acest subiect de maximă importan ă poate fi
identificată la Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Clerici
ortodoc i, ctitori de limbă i cultură românească, în Biserica în
misiune...Op.cit., pp.571-665.
197
 Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al

cultelor, publicată în M. Of., Partea I, nr.11/ 8.01.2007, precum
și Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe
Române, publicat în 2008, sunt documente evidente care atestă
efortul Bisericii de a se delimita, sau mai bine zis de a se proteja
instituţional, faţă de eventualele presiuni politice nefaste.
Garantarea autonomiei bisericești faţă de toate instituţiile
statului laic este o temelie solidă pentru ”vindecarea” și
intensificarea relaţiei dintre Biserică și neam, afectată și
obstrucţionată de către politica de stat, nu numai dar mai ales în
timpul conducerii bolșevice. Trebuie să luăm aminte însă la
faptul că aceasta nu este decât prima treaptă. Urmează un drum
lung, plin de primejdii, pe care trebuie să-l străbatem fără a mai
privi înapoi. Nu trebuie să ne asemănăm israeliţilor
nemulţumitori, care erau dispuși să părăsească propria libertate,
ba chiar și pe Dumnezeul cerului și al pământului, pentru a se
întoarce la căldările cu carne ale Egiptului tiranic (Ieș.16, 3).
198
V. Satul ca mod de viaţă spirituală
a) Sub semnul ”obscurului”
A privi neamurile ortodoxe ca pe ni te date exotice,

apropiate i uneori confundate cu lumea musulmană418, însă
fără contribu ie la tezaurul european (redus drastic la o sumă
rezultată din adunarea elementelor unei fericiri de tip material
cu cele strict comportamentale de tip social-juridic), devine o
gre eală destul de des întâlnită. Nu vorbim despre Grecia decât
amintind trecutul ei filosofic i artistic păgân; nu vorbim
despre Rusia decât recunoscând puterea ei militară, resursele
sale materiale, par ial invidiate, par ial înfrico ătoare, precum
i civiliza ia ei actuală, covâr itor occidentală.
Despre Ortodoxia grecilor i a ru ilor se pomene te
doar în treacăt, pe o linie care tinde să minimalizeze
înrădăcinarea ei în sufletul neamului. Este văzută din afară,
prin prisma unor informa ii - destul de pertinente, de altfel,
însă a ezate în a a fel încât să reiasă o concluzie gre ită - mai
mult ca o formă sectară, de excludere a celor de alt neam –
chiar i în cazul în care acel neam este la rândul său ortodox –
deci, de respingere generală a celor patru caracteristici
esen iale ale Bisericii: Una, Sfântă, Sobornicească i
Apostolească.
 Este imposibil ca, în discuţiile cu occidentalii, să nu fi primit
replica destul de tăioasă, că grecii predică grecilor, rușii predică
rușilor, într-o manieră absolutistă, care nu exclude apariţia - cu
alternanţă de roluri, însă la toţi - a complexului dualist format
din aerul de superioritate al unora și indignarea celorlalţi. Sau în
418
Vezi Nicolae Iorga, Studii şi Documente, XX, p.78; doc. din 5 dec.1686,
Versailles, apud Victor Papacostea, Civiliza ie românească…Op.cit., p.51.
199
privinţa colegialităţii dintre urmașii celor doisprezece și urmașii

celor șaptezeci nu am fost întrebaţi, aproape ca un leitmotiv al
conversaţiilor cu non-ortodocșii, de ce noi, care condamnăm
ferm papismul apusean, acceptăm totuși ca fiecare episcop
ortodox să se comporte în eparhia sa la fel de autoritar,
inflexibil și de princiar ca un papă?419
Despre români, bulgari, sârbi precum i despre alte
neamuri ortodoxe nici măcar nu se aduce vorba. Ei sunt prea
pu in eviden ia i, ori ignora i de-a binelea. În contextul amplu
al strategiilor i al jocurilor diplomatice, politice i biserice ti,
Ortodoxia înseamnă Grecia i Rusia.
Dincolo de sensul u or peiorativ i de superficialitatea
observa iilor, nu putem exclude o oarecare doză de adevăr în
tot ceea ce afirmă străinii. Considerăm a adar că situa ia
actuală a Bisericii Ortodoxe, inclusiv a Ortodoxiei române ti,
ca expresie concretă, este descrisă foarte elocvent i cu
maximă acurate e de Părintele Ioan I. Ică Jr.: ‖În fa a unei
post-modernită i hipertehnicizate, funciar lipsite de orice
transcenden ă i înrădăcinare, Biserica Ortodoxă se prezintă
însă – trebuie recunoscut acest fapt – cu o figură socială i
intelectuală mo tenită din trecut i inadaptată la dimensiunile
i gravită ile considerabile ale provocărilor actuale: o figură
izolată de destinul social i cultural al omului modern,
bântuită de fantasmele trecutului, de nostalgii paseiste,
bizantino-rurale i reverii sentimentale lipsite de o reflec ie
autentică i un veritabil suflu social i intelectual
inspira ional. Riscul este acela de a juxtapune pur i simplu
nihilismului unei tehnocra ii tot mai dominatoare în spa iul
public i social un misticism magic i un pietism privat, axat pe
419
Anna Marie Aagaard i Peter Bouteneff, Beyound the East-West Divide.
The World Council of Churches and ‖the Orthodox Problem‖, Ed.WCC
Publications, Geneva, 2001, pp.21-22.
200
utopiile evazioniste ale interiorită ii i salvării măcar a

sufletului într-o lume tot mai anarhică, a cărei corporalitate va
deveni tot mai aplatizată de ravagiile globalismului”420.
Cu privire la Cre tinismul de expresie românească,
asupra căruia teza noastră i-a propus să poposească, toate
dovezile arheologice şi literare despre vechimea i originile
apostolice ale credin ei noastre sunt aduse la nivelul nulită ii de
către unii cercetători asiatici, balcanici i apuseni, care, pe
temeiul unor judecă i insuficient argumentate, consideră că
poporul român nu a avut o via ă religioasă autentică până la
venirea slavilor, respectiv a bulgarilor.
 ”Bizantiniștii ruși și sovietici au insistat printre altele asupra
originalită ii modului de prelucrare a modelului bizantin de
către slavi, ba chiar, în mod exagerat, asupra superiorităţii
slavilor în raport cu bizantinii. După cel de-al II-lea Război
Mondial, comuniștii au socotit că această idee trebuia vârâtă
neapărat și în capul românilor. Așa încât, s-a cultivat ideea că
noi ne-am datora civilizaţia medievală mai ales bulgarilor. S-a
mers până acolo încât să se pretindă că bulgarii i-au încreștinat
pe români prin secolul al IX-lea. A fost un punct de încercare a
bunelor relaţii încropite între unii istorici și regimul comunist.
P.P. Panaitescu, de exemplu, care de voie, de nevoie, se
încadrase în disciplina de gândire istorică marxist-leninistă, a
refuzat să susţină ideea că românii ar fi fost încreștinaţi de
bulgari și i-a rezistat deschis, pe această temă, lui Mihail
Roller421 în ședinţă publică. Acest fapt a provocat o adevărată
420
Biserica în misiune...Op.cit., pp.699-700.
421
Pentru influen a demonică a acestui personaj-cheie al comunismului din
România se poate urmări: Comisia Preziden ială petru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, Raportul Final, Op.cit., p.662.
201
criză atunci, Panaitescu a dispărut pentru o vreme de acasă,

fiind arestat…A fost o luptă cumplită ca să se impună aceste
idei. Și în Occident apare ideea despre încreștinarea noastră de
către bulgari”422.
Privitor la această falsă sus inere despre condi iile
apari iei şi încreştinării românilor, putem lua ca exemplu una
din lucrările istorice occidentale de referin ă, "Un
commonwealth medieval: Bizan ul", redactată de către savantul
britanic, de origine rusă, Dimitri Obolensky423.
Însuşindu-şi o anumită părere despre români, concep ie
larg întâlnită în mediile universitare occidentale, cercetătorul
sus amintit afirmă: " Via a culturală şi religioasă din sud-estul
Boemiei, în regatul Ungariei, era încă puternic influen ată de
civiliza ia Bizan ului. Această influen ă se răspândise în estul
ării, între Tisa şi Carpa i. Era însă departe de a fi o cantitate
neglijabilă în cercurile de la curte şi se pare că cel pu in doi
dintre regii Ungariei din secolul al XI-lea au recunoscut
suprema ia împăratului bizantin. Cea mai mare parte din estul
Ungariei o constituia Transilvania. Începuturile istoriei
acestei provincii sunt în bună parte obscure. Între anii 106 şi
271, ea a alcătuit nucleul provinciei romane Dacia; fiind
ocupată de maghiari la vremea migra iei lor spre Europa
Centrală, a fost apoi anexată în secolul al XI-lea coroanei
ungare. În timpul celor o mie de ani care au urmat după
evacuarea Daciei de către romani, s-a produs un proces în
Valahia, Moldova şi Transilvania, în împrejurări obscure şi
422
Nicolae erban Tana oca, Românii au uitat să facă propagandă
identită ii, istoriei i culturii lor, interviu de Larisa i Constantin Iftime, în
Lumina, nr.67, 23 martie 2009, p.9.
423
Dimitri Obolensky (decedat în 2001) a fost profesor de istorie rusă şi
balcanică la Universitatea Oxford, vice-preşedinte al Academiei Britanice,
membru al American Philosophical Society şi al altor academii şi
organiza ii ştiin ifice de renume mondial.
202
controversate, care a dus la apari ia poporului român. Nu este

aici locul de a rezuma această cunoscută controversă, marcată
de puternice implica ii politice şi na ionaliste în care istoricii
români şi unguri au fost protagoniştii principali. Nu putem să
ne îndoim de faptul că românii, care - ca şi vlahii din Balcani -
vorbesc o limbă romanică, îşi datorează în parte originea
coloniştilor romani care au venit în ara lor în secolele al II-
lea şi al III-lea, iar în parte primei popula ii dacice. Aceşti
daci romaniza i s-au refugiat, după retragerea legiunilor
romane la sud de Dunăre, în zonele îndepărtate din Carpa i, şi
acolo, la adăpostul lor din mun i, şi-au păstrat limba şi - în
pofida unui adaos târziu de sânge slav - identitatea lor etnică.
Se pare că o parte din poporul român a fost convertită la
creştinism de către bulgari, probabil la sfârşitul secolului al
IX-lea sau la începutul celui de al X-lea, şi a împrumutat de la
ei liturghia în slavonă şi tradi ia literară chirilo-metodiană.
Această convertire pare însă a fi fost superficială şi abia în
secolul al XIV-lea este atestată cu certitudine o via ă politică,
organizată în cele două principate române, Valahia şi
Moldova. În această vreme a devenit predominantă în cele
două ări Biserica şi cultura Constantinopolului, iar românii
şi-au făcut târzie intrarea în Commonwealth-ul Bizantin al
na iunilor"424.
Extragem punctele cele mai importante ale acestei
concep ii: 1. Poporul român a apărut în condiţii obscure şi
controversate, printr-un proces ce a durat 1000 de ani
începând cu anul retragerii aureliene: 271 d.Hr. 2. Începuturile
istoriei Transilvaniei sunt în mare parte obscure.
3. Motivul păstrării limbii şi a identită ii proprii a constat în
enclavizarea popula iei române din cele trei provincii mari, în
424
Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizan ul, Ed.Corint,
Bucureşti, 2002, trad.Claudia Dumitriu, postfa ă Nicolae Şerban Tanaşoca,
p.230.
203
adăposturile ei din munţi. 4. O convertire superficială a

poporului român a putut avea loc abia în final de secol IX
datorită bulgarilor. 5. Adevărata convertire ar fi avut loc în
secolul al XIV-lea odată cu întemeierea voievodatelor, când
Biserica Ortodoxă a devenit predominantă.
Deşi, pentru noi, aceste concep ii par cel pu in
neobişnuite, fie că vrem, fie că nu vrem, va trebui să acceptăm
faptul că există astfel de opinii, destul de bine promovate prin
personalită i cu autoritate ştiin ifică425. Dând la o parte orice
atitudine revanşardă, cade în sarcina noastră să demontăm
ştiin ific, piesă cu piesă, toate construc iile teoretice puse în
slujba neadevărului.
O convertire, fie ea şi incipientă, a poporului român,
poate fi concepută odată cu transmiterea Sfintei Evanghelii
vlăstarelor acestui neam, prin Sfin ii Apostoli Andrei şi Pavel,
iar după ultimele cercetări, i prin Sfântul Apostol Filip426,
precum şi prin ucenicii acestora, episcopi, preo i şi diaconi, în
timp, pe parcursul mai multor secole.
 Recunoașterea activităţii de propovăduire a Sfântului Apostol
Andrei pe meleagurile noastre, o face și Papa Ioan Paul II, într-
425
Nicolae erban Tana oca, Op.cit., p.9.
426
Nicolae Dănilă, Passio Sancti Philippi Apostoli BHL 6814 şi
începuturile creştinismului în Schythia Minor, în Studia univ.Babeş-Bolyai
Theologia graeco-catholica varadiensis, XLVII (2001), 1, p.105-106.
Idem, în C.S VII (1996), nr.9 (126), p.4-5; nr.10 (127), p.3; nr.11 (128),
p.2-5; nr.12(129), p.4; VIII (1997), nr.1 (130), p.7. Emilian Popescu,
Apostolicitatea creştinismului românesc: Sfin ii Apostoli Andrei şi Filip în
Dobrogea, în vol. Creştinismul-sufletul neamului românesc, editura
Agaton, Făgăraş, 2002, p.19. Idem, Sfântul Apostol Filip misionar pe
pământ românesc, în vol. Logos-Înalt Prea Sfin itului Arhiepiscop
Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura
Renaşterea, Cluj Napoca, 2001, 386-398. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române. Compediu, edi ia a II-a, revăzută şi întregită, Editura
Andreiana, Sibiu, 2007, pp.21-22.
204
o frază deosebit de frumoasă:”Misterul unităţii marchează în

mod particular poporul român. Noi cunoaștem, și reamintesc
aici cu profundă reverenţă, că Hristos Cel înviat, prin
propovăduirea apostolică, S-a alăturat deja progresului istoric al
poporului vostru în timpurile Creștinismului antic și i-a
încredinţat un legământ special faţă de preţiosul serviciu al
unităţii. Numele Apostolului Andrei, fratele lui Petru, numele
lui Niceta de Remesiana, Ioan Casian și Dionisie Exiguul, sunt
emblematice în această privinţă. Într-un timp când Sfânta
Biserică nu experimentase în interiorul ei marea schismă,
Providenţa divină a hotărât ca voi să primiţi moștenirea
Bizanţului, împreună cu cea a Romei”427.
Motivul inexisten ei unor documente care să ateste
prezen a unei vie i religioase organizate în episcopii şi
mitropolii la nordul Dunării, în acelaşi timp motivul pentru
care Obolensky şi al ii sus in că cei mai mul i români nu au
fost creştini până în secolul al XIV-lea, când s-au format
principatele române şi mitropoliile lor, poate fi pus pe seama
unui mod specific de a gândi al conducerii bisericeşti şi
imperiale de la Constantinopol.
 Conform logicii lor simpliste, dacă nu am avut ierarhie
bisericească ”cu acte” subordonată vreunui mare centru eclesial,
înseamnă că nu am fost creștini. Cu alte cuvinte dacă nu am
fost notaţi în ”registrele” cuiva drept creștini, înseamnă că nu
eram. Nu contează probele arheologice, etnologice și lingvistice,
427
Papa Ioan Paul II, Scrisoare apostolică la cel de-al treilea centenar al
unirii Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Romei, publicată în engleză i
preluată de pe site-ul oficial al Vaticanului:
http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf
_jpii_apl_20000720_unione-romania- roma_en.html, (accesat: 13
octombrie 2010).
205
ba chiar și unele menţiuni literare îndeajuns de lămuritoare în

această privinţă. Același lucru se aruncă pe piaţa ideilor
moderne și despre identitatea noastră, învelit cu grijă în
staniolul obscurului (origini obscure, împrejurări obscure, etc.),
de care se folosesc, cu aer misterios, toţi interesaţii, în funcţie de
contextul istoric, însă mereu în propria favoare. Chiar
presupunând că am fi atât de ”obscuri” pe cât suntem descriși în
ceea ce privește dovezile scrise, mă întreb de ce nu se poate
identifica o metodă similară cercetărilor știinţifice efectuate
asupra triburilor africane, care nu dispun de documente scrise
pentru a-și proba originea, ori credinţele. Cu toate acestea,
nimeni nu se îndoiește astăzi că boșimanii, de exemplu, locuiesc
dintotdeauna în deșertul Kalahari, având o limbă și o cultură
proprie foarte veche. Dacă în privinţa semenilor noștri africani
se descoperă un consens știinţific, bazat doar pe izvoare nescrise
de tipul antropologiei, arheologiei, etnologiei, filologiei, etc.
lipsa acestui consens cu privire la noi probează o atitudine
oarecum ostilă din partea cercetătorilor ruși, bulgari și maghiari,
ca să-i enumerăm doar pe cei mai aproape de noi.
Neinstalarea unui ierarh chiar în mijlocul comunită ii
respective, din motive bine întemeiate, cum este acela al
invaziilor de 1000 de ani de la noi, nu însemna că acea
comunitate nu era creştină sau măcar că în ea nu se aflau
creştini care să aibă nevoie de păstorire, ci doar că hirotonia
preo ilor şi a diaconilor se făcea de către episcopul din
cetatea/regiunea ortodoxă cea mai apropiată, sau de către
206
episcopii misionari (horepiscopi) afla i sub autoritatea

acestuia428.
Astfel, ca exemplu paralel, dispunem de mai multe
documente oficiale bizantine referitoare la dificultatea de a
instala episcopi în această regiune aflată în calea invadatorilor.
Una dintre aceste dovezi constă în legea din 480, a
împăratului Zenon429, care motivează că nu pot fi aşeza i
ierarhi în fiecare oraş din Scythia, "din cauza neîncetatelor
năvăliri ale barbarilor, care vatămă sfintele biserici şi aduc
sărăcia. Ele (oraşele, n.n.) rămân în continuare sub autoritatea
de Dumnezeu iubitului episcop de Tomis, care este şi
metropola neamului"430.
Pe de altă parte, la istoricul Sozomen se regăse te
men iunea despre obiceiul strămo ilor no tri de a avea un fel
de episcop-primat pentru întregul neam: ‖ i până în ziua de
astăzi stăpâne te acolo vechiul obicei ca bisericile întregului
neam să aibă un singur episcop‖431.
Se poate presupune, pe temeiul celei mai elementare
logici politice, că un arhiereu cu demnitate superioară fa ă de
ceilal i clerici s-ar fi putut adăposti la o curte cnezială sau
voievodală cu atribu ie de centru de greutate pentru români,
428
Prof.Dr.Emilian Popescu, Câteva considera ii cu privire la rolul
episcopilor din Dobrogea (Scythia Minor) în via a creştină a Moldovei în
sec.IV-XIV, în ST, nr.5-6, Bucureşti, 1990, pp.105-110.
429
Codex Justinianus, I, 3, 35 - 36; apud Emilian Popescu, Începuturile
îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în Izvoarele
Creştinismului Românesc, Arhiepiscopia Tomisului, Constan a, 2003, p.
197.
430
Ibidem.
431
Sozomenos, Istoria bisericească, VI, 21,25. Apud A.Rădulescu,
Stăpânirea romano-bizantină în Dobrogea, în Istoria Românilor, vol.II,
Ed.Enciclopedică, Bucure ti, 2001, pp.475-476. Vezi i Dr.Nicolae V.Dură,
Scythia Minor (Dobrogea) i Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal
i mitropolitan al Tomisului ( sec.IV-XIV), Ed.Pedagogică, Bucure ti, 2006,
p.23.
207
după ce mai înainte scaunul ierarhic autocefal al Tomisului i

Arhiepiscopia Justiniana Prima au fost distruse de năvălitori432.
 Există documente aparţinând secolului al XIII-lea care atestă
prezenţa unor episcopi în centrele cneziale și voievodale
românești mai înainte de întemeierea oficială a mitropoliilor din
principatele române433.
Întunericul nu a ocolit cultura românească. De fiecare
dată când ceva bun se producea, parcă la o comandă, for ele
distructive se declan au, încercând să înăbu e orice tentativă
de a se ajunge la înflorire. Înstrăinarea atâtor valori produse de
sufletul românesc a fost piaza rea a culturii noastre, aceasta
aflându-se în lista primelor victime ale jafului, înstrăinării şi
distrugerii. "Istoria românilor, atât de zbuciumată, a cunoscut
însă şi reversul medaliei; manuscrisele psaltice muzicale, ce
erau cu atâta trudă scrise de psal i români sau elini la
mănăstirile din Moldova şi Valahia, sau prin multă osteneală,
cumpărate de domnitorii şi sfetnicii lor pentru îngrijirea
sufletului credin ei noastre, manuscrise austere sau încrustate
cu pietre pre ioase şi ferecate în aur şi argint, au fost jefuite şi
înstrăinate de la români"434.
 Poate că este cazul aici să facem o foarte scurtă dar cuvenită
menţiune. Printre ctitorii cei mai de seamă ai culturii române se
numără miile de fii de ţărani: preoţii anonimi, care, la vremuri
de cumplită restrişte, cum sunt cele arătate mai sus, găseau
totuşi curajul de a înstrăina bunuri de valoare materială, care le-
ar fi asigurat existenţa și așa pusă în pericol, în favoarea
432
Emilian Popescu, Începuturile îndepărtate ale autocefaliei…, Op.cit.,
pp.195-200.
433
A. A. Bol acov-Ghimpu, Episcopi ortodoc i…Op.cit., pp.118-129.
434
Prof.Marcel Spinei, Cântări româneşti la Athos, în BOR, nr.7-12,
Bucureşti, 2001, pp. 358-359.
208
colecţionării de cărţi, prin acest gest contribuind poate cel mai

mult la dezvoltarea germenului unei culturi naţionale proprii.
Există mai multe izvoare documentare ce atestă acest interes al
preoţilor și monahilor de rând pentru cultură, cum ar fi actele
juridice încheiate în scopul achiziţionării sau a recuperării unor
bunuri culturale. De exemplu, un contract, datat la 1583,
încheiat între egumenul mănăstirii Tismana şi preotul Stoica din
Groşani, prin care cel din urmă oferea o moşie în schimbul a
"două cărţi psaltice". Interesant este că, în lumina documentului
respectiv, cele două cărţi psaltice erau evaluate la preţul de 850
de aspri de aur, un cal bun şi 12 oi435.
Câteva exemple de tragică amintire pentru cultura
noastră rămân şi astăzi ca semnal de alarmă. La 1687, tătarii
pradă Moldova, incendiază Mitropolia şi şcoala domnească de
pe lângă Sfin ii Trei Ierarhi, jefuiesc biblioteca mitropolitană
de ceea ce era mai de pre din punct de vedere material, iar
restul căr ilor şi manuscriselor îl supun focului436. Nu mult
după aceea, turcii invadează Muntenia şi - potrivit
informa iilor cronicarului Kaisariu Daponte - "în septembrie
1737, turcii au prădat Mitropolia de la Târgovişte, i-au dat
foc, iar dintr-o taini ă subterană, au încărcat mai multe căru e
cu căr ile din biblioteci, pe care le-au dus peste Dunăre..."437.
Continuăm, spunând că este de prisos să mai vorbim
acum despre bogă iile istorice i artistice încredin ate la vreme
de necaz în custodia unei na iuni asiatice, care astăzi nu mai
recunoa te dreptul nostru de a le revendica.
435
Mircea Tomescu, Istoria căr ii româneşti de la începuturi până la 1918,
Ed.Ştiin ifică, Bucureşti,1968, p.27.
436
Ibidem, p.21.
437
Ibidem.
209
Iar în Transilvania, străvechea ară a lui Decebal,

românimea a avut o soartă mai grea decât în celelalte două ări
Române, datorită ocupa iei maghiare. Legile promulgate de
regii catolici, mai apoi de către principii calvini şi, nu în
ultimul rând, de împăra ii austrieci defavorizau popula ia
majoritară, obligând-o la umilin e greu de imaginat. În mod
deliberat, conducerea ungurească a căutat să impună obstacole
în calea unei afirmări directe a religiei, culturii şi identită ii
na ionale a românilor. Dovada acestui fapt rezidă în legile lor.
Constitu iile Aprobate ale Transilvaniei (1653), cunoscute
după denumirea scurtă drept Aprobatele, codifică întreaga
legisla ie maghiară, anterioară anului publicării lor, cu privire
la români.
Se poate observa limpede că, în lumina acestor norme,
românii, denumi i şi "secta valahă"438 erau considera i "pentru
un timp tolera i, până când îi va conveni principelui şi
locuitorilor ării"439. Abandona i la discre ia voin ei unui tiran
sau a altuia, românii constituiau o dilemă chiar şi pentru
legiuitorii maghiari, aceştia din urmă neştiind în ce categorie
să-i încadreze pe valahi - cea a stărilor sau cea a religiilor440 -
preferând în cele din urmă să nu îi mai încadreze. De aici se
deduce unitatea clară - sesizată chiar de duşmani - pe care
neamul românesc a realizat-o între propria sa fiin ă şi
Ortodoxie.
Credin a nezdruncinată a românilor ardeleni, şi teama
pe care o provoca aceasta în rândul grofilor, reiese şi din aceea
că iobagii valahi refuzau, cu orice risc, să lucreze pământurile
în zilele de sărbătoare ortodoxă, ceea ce i-a făcut pe magna i să
438
Constitu iile Aprobate ale Transilvaniei (1653), partea I, titlul I, art.III,
Edi ie îngrijită şi prefa ă de Liviu Marcu; traducere, studiu introductiv şi
note de Alexandru Herlea, Valeriu Şotropa, Romul Pop, Iuliu Nasta, Ioan
N.Floca, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p.48.
439
Ibidem.
440
Ibidem, partea I, titlul VIII, art.I, p.58.
210
se plângă Dietei transilvane şi să se elibereze, ca atare, o lege

în acest sens: "Cu toate că na iunea valahă a fost admisă în
această ară pentru binele public, ne inând seama de starea
lor inferioară, au împiedicat pe unii nobili fii ai ării ca în
zilele lor de sărbătoare să nu fie permis să lucreze. De aceea
s-a hotărât în contra acestora să nu prescrie reguli pentru
na iunea maghiară, iar în viitor să nu tulbure pe nimeni din
motivele mai sus scrise"441.
O problemă deosebită o reprezenta pentru unguri
pericolul misiunii de catehizare şi de întărire a conştiin ei
na ionale pe care călugării ortodocşi români o săvârşeau cu
vrednicie printre semenii lor, ceea ce le crea autorită ilor
transilvănene dorin a de a reac iona violent, nu de pu ine ori
soldată cu vărsare de sânge nevinovat."Având în vedere că
religia na iunii valahe nu este dintre cele patru religii recepte,
astfel acea tagmă ai cărei apar inători se numesc călugări, nu
s-a acceptat, din contră, s-a interzis. De aceea şi acum se lasă
la libera dispozi ie a ării şi a principilor, ca atunci când
apreciază că este de cuviin ă sau necesar, să se elimine
complet"442.
Cu acest context, ostil din toate punctele de vedere, s-
au confruntat românii ardeleni. Lipsa mijloacelor necesare,
legisla ia nefavorabilă, pe de o parte, şi distrugerea sistematică
a clerului bisericesc i a cinului monahal ortodox - promotor
al ”legii strămo e ti” prin excelen ă - pe de alta, au determinat
o "intrare în catacombe" a Bisericii Transilvaniei. Dar, precum
creştinii secolelor I-IV, a a i românii transilvăneni, clerici şi
mireni, nu au abandonat lupta duhovnicească nici în condi iile
vitrege ale istoriei, ale persecu iilor catolice şi protestante, ci
441
Ibidem, partea I, titlul IX, art.I, pp.59 - 60.
442
Ibidem, partea III, titlul LIII, art.I, p.155.
211
au men inut continuitatea dezvoltării vie ii religioase ortodoxe,

realizând cu vivacitate tot ceea ce şi-au propus443.
Judecând după lupta feroce a invadatorilor mai vechi i
mai noi pentru ca asupra sufletului românesc să se a tearnă
bezna, se pare că vie uirea noastră nu prea le-a fost pe plac.
Mai mâr avă însă decât toate prădăciunile de bunuri materiale
a fost cu siguran ă încercarea de a constrânge, prin for a
antajului i a sabiei, sufletul românesc spre o altă direc ie de
vie uire spirituală decât cea înspre care se îndrepta firesc.
Bineîn eles, limbajul diplomatic papal lasă să se în eleagă
faptul că unirea cu Roma a fost o spontană reac ie românească
spre refacerea unită ii latine i cre tine pierdute la Marea
Schismă de la 1054, nicidecum un antaj politic regizat de
iezui i împreună cu puterea ocupantă austriacă: ‖Împotriva
acestui fundal (provocat de Marea Schismă, n.n.), eforturile
celor care au cedat în fa a rănii provocate de schismă, dar au
căutat să o vindece, strălucesc asemenea razelor luminoase
ale speran ei. În Transilvania, o dorin ă a încol it în inimile
românilor cre tini i ale păstorilor lor, în special în secolele al
XVI-lea i al XVII-lea, ca să restabilească comuniunea
completă cu Scaunul Apostolic al Succesorului lui Petru.
Ace ti discipoli ai lui Hristos, stimula i de un dor arzător
pentru reforma i unitatea Bisericii, sim ind în adâncul
inimilor o legătură antică cu Biserica i ora ul în care ferici ii
Apostoli Petru i Pavel au fost martiriza i i înmormânta i, au
pornit o mi care care a condus, pas cu pas, la deplina unire cu
Roma. Demne de men ionat printre etapele decisive sunt
sinoadele inute la Alba Iulia în 1697 i 1698, care au fost
443
A se vedea studiul Pr.Prof.Dr.Vasile Stanciu, Învă ământul muzical
românesc din Transilvania în sec. XVIII, în vol.Toleran ă şi convie uire în
Transilvania în sec. XVI-XIX, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000,
pp. 163-172.
212
favorabile Unirii: decizia oficială a fost luată pe 7 octombrie

1698 i ratificată solemn pe 7 mai 1700‖ 444.
Misterul existen ei române ti este a ezat, prin urmare,
în categoria ”obscurului”, a întunericului neguros în care se
sim eau ca la sânul mamei, cel pu in în viziunea unora,
”ignoran ii” păstori valahi. Un ”obscur” care solicită
interven ia de urgen ă a unei puteri cuceritoare. Numai prin
atingerea de for a civilizatoare a ”nobilului” i
”dezinteresatului” cuceritor germanic, ungur, bulgar, rus, etc.
se pare că am putut să ne contaminăm i noi de ceva ”lumină
spirituală”, că altfel – potrivit gândirii aceluia i cuceritor –
dulcea a ”brizei” siberiene, ”mângâierea de catifea” a biciului
budapestan ori ”răcoarea revigorantă” de la Kufstein ne-ar fi
rămas cu totul străine. Ba chiar i ”binecuvântarea” de a ne
vedea străvechile mănăstiri i biserici rase de pe fa a
pământului, iar fra ii de credin ă i de sânge unii tra i pe roată
iar al ii înstrăina i pentru totdeauna în hibridizare spirituală,
sub zâmbetul inocent-conspirator al papalită ii, poate că nu am
fi experimentat-o atât de intens.
Este bine de remarcat frecven a cuvântului ”obscur” în
textele despre români ale diver ilor autori străini, inclusiv al
celui din lucrarea lui Obolensky, supus analizei noastre de mai
sus. De fiecare dată când descoperim o frecven ă neobi nuită
într-un text, asta ne creează impresia că cineva se străduie te
ca, prin repeti ia respectivă, să nu uite ceva, sau, în paralel, să
deschidă mintea cititorului spre o sugestie anume.
444
Papa Ioan Paul II, Scrisoare apostolică la cel de-al treilea centenar al
unirii Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Romei, publicată în engleză i
preluată de pe site-ul oficial al Vaticanului:
http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_letters/documents/hf
_jpii_apl_20000720_unione-romania- roma_en.html, (accesat: 13
octombrie 2010).
213
 De exemplu, nu putem pune sub nici o formă pe seama

”bâlbâielii” lui Moise cunoscuta formulă repetitivă din cartea
Facerii: ”Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după
chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” ( Fac.1,
27). Proorocul sugerează limpede prin succesiunea noţiunii ceva
legat de Chipul lui Dumnezeu. Investigaţia teologică revelează –
fapt demonstrat magistral de către Panayotis Nellas445 - originea
în Hristos a omului, constituţia hristologică a omului, destinul
hristologic al omului, deoarece, în lumina scrierilor sfinte,
Hristos este Chipul lui Dumnezeu ( Cf. Colos.1, 15-18).
Dar ”obscuritatea” aceasta în care suntem înfă ura i de
către unii cercetători nu este neapărat rea pentru noi. A
considera taina care ne înconjoară drept dezavantaj ar însemna
să ne declarăm de-a dreptul orbi fa ă de al ii care tiu a o
exploata foarte bine. În fond, ea nu ne este străină. ‖Toate
formele noastre de manifestare na ională se resimt de prezen a
credin ei cre tine în ele, de simțul ei de taină i, în unire cu ea,
de o moralitate curată i de un spirit de vie i delicată
comuniune”446.
Oricum, nu ar fi pentru prima dată când, în numele unei
”poezii” politice, reu im să dăm totul pe nimic. ‖Românismul
nu este o poezie la comandă, având ca scop preamărirea
Românului. Românismul-poezie este o veche racilă a culturii
române ti. Odinioară, inimi generoase, fii de boieri, adeseori
crescu i prin ări străine, fără să aibă legături cu poporul i
fără să tie măcar cum să ajute poporul, se duceau în mijlocul
acestuia, se înduio au de soarta lui i prin scrieri i discursuri
îl ridicau în slăvi. A luat astfel na tere un gen de poezie
445
Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Ed.Deisis, Sibiu, 1994, trad.
Diac. Ioan I. Ică Jr., pp.7-23.
446
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii...Op.cit., p.131.
214
politică închinată poporului. Poezie nobilă, cât timp printre ei

se prenumărau bărba ii dezinteresa i i doritori de bine. Au
venit însă în urma acestor bărba i dezinteresa i i doritori de
bine, al ii care au făcut din această poezie un fel de
profesie”447.
Dacă de misterul dăinuirii noastre etnice i religioase
profită unii pentru a- i pune în lumină oarece drepturi
imaginare, lucrând cu atâta subtilitate i totu i cu atâta precizie
în îndeplinirea planurilor lor, poate că i noi am putea scoate la
iveală o metodă prin care să putem valorifica această resursă
fenomenală pe care ne-o pune la dispozi ie Dumnezeu.
A adar, ”obscurul” îți dă posibilitatea incontestabilă
de a fi cine spui că ești. Cine poate demonstra opusul a ceea
ce afirmi tu în imensitatea oceanului ”obscurită ii” proprii, fără
doar dacă nu cumva afi ează vreo probă ”inedită” că acest
obscur nu a existat niciodată? Iar în condi iile în care
”obscurul” ar fi dovedit ca nefondat, problema este cine i de
ce s-a străduit atât de mult să-l men ină?
b) Taina pierdută a satului românesc
‖Noi, to i românii, avem acelea i iubiri i ne încântă

acelea i văi i aceia i mun i, ne bucură acelea i păduri i
acelea i izvoare, acelea i cântece i legende. E a a pentru că
facem parte din ele. Pentru că un sânge nevăzut, asemenea
celui văzut care circulă prin venele noastre, circulă i prin ele
i prin noi, venind din acela i centru, din aceea i matrice care
ne-a născut pe noi”448. Experimentarea acestor cuvinte -
447
Constantin Rădulescu-Motru, Românismul…Op.cit., pp.127-128.
448
Dr.Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Calendar de inimă
românească, Sibiu, 1988, p.12.
215
adeseori puse, nu întotdeauna pe nedrept, pe seama unui lirism

exagerat, devalorizant, de veritabilă vi ă revolu ionară
franceză, cam depă ită astăzi, în zorii instaurării unui nou
medievalism - în sensul lor cel mai profund, eliberat de
adaosuri nejustificate, con ine în sine i poate indica, pentru un
nou val de cre tini români, direc ia unei revigorări spirituale i
a unei primeniri absolut necesare după cumplitele încercări în
care încă ne mai aflăm.
 De la noi, savantul economist Mircea Vulcănescu și istoricul
Lucian Boia anticipează eșecul iminent al democraţiei capitaliste
și resurecţia unui nou ev întunecat, economic, social, cultural și
militar. Evident, eminenţii cercetători nu fac referire la o
întoarcere liniară spre un mod de viaţă rudimentar. Ei
subliniază doar că forma de viaţă compatibilă cu globalizarea
este medievalismul renăscut și o re-barbarizare a lumii449.
Regăsirea puterilor de refacere pentru neamul românesc
poate să fie pentru cei care au mai rămas con tien i de
pericolele care ne înconjoară, dezideratul obligatoriu al celui
de-al XXI-lea veac.
 Scăderea natalităţii, migraţia externă a tinerilor, educaţia și
sistemul de sănătate în regres, reprezintă factori dintre cei mai
îngrijorători. În anul 2006 a fost publicată sub egida Comisiei
Naţionale pentru Populaţie și Dezvoltare și sub aceea a
Fondului ONU pentru Populaţie, Cartea verde a populaţiei
României, document care atestă grava situaţie în care se află
neamul românesc. De exemplu, doar în perioada 1992-2002
populaţia a scăzut cu un milion, iar în mai puţin de 50 de ani
449
Vezi: Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri
economice, Ed.Compania, Bucure ti, 2009, 407 p. ; Lucian Boia, Mitul
democra iei, Ed.Humanitas, 2003, 160 p.
216
vârstnicii/pensionarii vor alcătui jumătate din populaţia

României. Conform datelor ultimului recensământ, efectuat în
2011, populaţia a scăzut faţă de 2002 cu 2,6 milioane de
cetăţeni, ajungând la un total de 19, 04 milioane450.
i poate că nu ar strica să ne a intim privirea asupra
unei realită i, adeseori trecută cu vederea, care ar putea oferi un
răspuns dezorientării generale ce guvernează în societatea
contemporană românească. Este vorba despre acel organism
aflat permanent în istoria noastră sub stare de asediu, care
dovede te o vitalitate i o for ă de regenerare mai mare decât
orice altă componentă a ării i care, după Sfânta Biserică –
maica neamului451, este cel mai vechi, atrăgând prin fire
nevăzute inimile noastre obosite de ”bombardamentul” zilnic
al marii aglomera ii: satul românesc. Despre un asemenea fapt
al vie ii noastre ne-am propus să vorbim acum, temători ca
lumini a din ce în ce mai aproape de stingere a unei lumi
agonice să nu ne orbească totu i atât de mult încât să nu mai
putem ine obiectivitatea.
Mai poate însemna ceva satul românesc în zilele
noastre? Mai are el, după cumplita distrugere bol evică,
posibilitatea de a- i reveni i de a- i relua rolul de pepinieră
spirituală, morală i intelectuală a oropsitului nostru neam?
Acestor întrebări trebuie să căutăm pe cât ne stă în putin ă să le
descoperim motivarea. Unii cercetători par a se îndoi de
450
Se poate consulta, pentru mai multe date, documentul în cauză,
disponibil pe site-ul bibliotecii online a Catedrei de Teologie Socială a
Facultă ii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca: http://www.teologia-
sociala.ro/images/fisiere/biblioteca_digitala/Cartea-Verde-a-populatiei-
Romaniei-2006.pdf sau pe acela al Fondului ONU pentru Popula ie:
ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Cartea_Verde_Ro.pdf . (accesat: 13 decembrie
2009).
451
Vom explica mai jos de ce satul românesc nu este mai vechi în ară
decât Sfânta Biserică.
217
capacitatea satului de a mai reveni la trăirea ini iatică proprie

comunită ii ob te ti, argumentând cu lovitura pe care ei o
consideră fatală: califatul comunist. ‖Cu metode totalitare i
violente, comunismul i-a propus i a realizat o modernizare i
urbanizare for ată a societă ii române ti, cu pre ul sacrificării
religiei, tradi iei i a indivizilor i elitelor, destructurând-o i
reducând-o la rangul unei popula ii terorizate i împinse la
limita supravie uirii. După decembrie’89, această popula ie
(care n-a ajuns să asimileze modernitatea decât în forma ei
degradată, comunistă, nu liberală clasică) i Biserica ei
majoritară, cel pu in static, în proces accelerat de globalizare,
cu toate implica iile lui economice, sociale, culturale i
spirituale care se fac deja aievea sim ite. Atât credin a, cât i
cetă enia lor riscă să fie vidate treptat de orice con inut i
transformate în simboluri lipsite de consisten ă reală dacă nu
vor ti să asume rapid o etică a muncii i răspunderii
individuale i comunitare, care să le permită să beneficieze
real de pe urmele avantajelor participării la civiliza ia
globală, la schimburile ei economice i culturale, evitând
riscurile replierilor apatice, dar i ale seduc iilor nihiliste ale
globalismului‖452.
Al i cărturari se dovedesc încrezători în posibilitatea
satului românesc de a supravie ui i de a- i recăpăta treptat
valorile furate de către acei noi ciocoi-diavoli453, supu i ai
balaurului ro u, care îi căzneau pe bie ii oameni mai abitir
decât fanario ii i turcii la un loc. Argumenta ia simplă se
bazează pe biruin a miraculoasă a satului asupra tuturor
invadatorilor din istorie, fără excep ie454.
452
Biserica în misiune...Op.cit., p.699.
453
Omul din popor îl numea ”diavol” pe activistul de partid i pe ceilal i
zbiri ro ii.
454
Într-un interviu acordat unei publica ii române ti, în luna mai, anul 2009,
Prof. Dr.Gabriel Popescu, titularul disciplinelor „Economia i Politica
218
i unii i al ii prezintă probe în favoarea propriei teze,

însă nu îndeajuns de convingător din punctul nostru de vedere.
Ne propunem deci să exprimăm un punct de vedere diferit,
pornit de la un eveniment personal concret.
Autorul prezentei lucrări poate reda o experien ă relativ
recentă455 care l-a făcut să ia contact cu o ipostază a satului
românesc autentic, pe care demult nu o mai credea posibilă.
Trecând prin satul Cucui 456, în drumul nostru spre mănăstirea
cu acela i nume i admirând frumuse ea specială a mun ilor
Oră tiei, fa ă de care sim eam, în ciuda afi ării unei complet
nesincere indiferen e, o legătură sufletească nezdruncinată, am
întâlnit un om care era la coasă.
Înalt, îmbrăcat cu ve mintele strămo e ti, să fi avut
vreo aptezeci de ani, s-a oprit din cosit i ne privea mirat că
oprisem ma ina în dreptul lui. Poate că se a tepta să-l întrebăm
de vreo direc ie însă noi, cei trei ocupan i ai vehiculului, de i
fiind la origine i noi de la sat, rămăsesem încremeni i. Eram
obi nui i să vedem portul na ional pe la paradele ori
festivalurile folclorice i atunci oarecum fără implica ie
sufletească. Dar să vezi dinamica acestui port în împlinirea
Agrară”, ”Tehnici de luare a deciziilor în agricultură”, „Cooperare în

economia rurală”, „Politici Agricole Comune”, „Economia Agricolă
Europeană”, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucure ti, lansa un
mesaj sintetic: "După aproape 150 de ani de reforme agrare, România a
fost nevoită să declare câștigătoare gospodăria țărănească!” asupra căruia
vom reveni în cele ce urmează. Vezi: Prof.Dr.Gabriel Popescu, După
aproape 150 de ani de reforme agrare, România a fost nevoită să declare
câ tigătoare gospodăria ărănească, interviu în Formula AS, nr.867, 8-15
mai 2009, sursa: http://www.formula-as.ro/2009/867/spectator-38/prof-dr-
gabriel-popescu-dupa-aproape-150-de-ani-de-reforme-agrare-romania-a-
fost-nevoita-sa-declare-castigatoare-gospodaria-taraneasca-
11057.(accesat: 21 septembrie 2010).
455
Evenimentul a avut loc în iulie, 2009.
456
Situat la vreo zece kilometri de Oră tie.
219
scopului pentru care a fost investit, mai ales în planul

actualită ii, într-adevăr poate fi o surpriză.
După un oarecare moment de ezitare, unul dintre noi l-a
rugat pe ăran să ne lase să-l fotografiem iar el i-a dat acceptul
după ce mai întâi a formulat, vizibil jenat, un protest, cerându-
i iertare că nu e îmbrăcat curat. Mi-am imaginat atunci cum
ar arăta scena privită de altcineva: bietul ăran zâmbind
prietenos i u or intrigat de ace ti cona ionali care se reped la
el cu apucături de turi ti japonezi.
Ru inat de impresia înstrăinării proprii am realizat că în
ciuda unei comunicări formale, între noi i omul românesc,
întruchipat magistral de cosa ul nostru, se afla un zid invizibil.
Totu i era ceva ciudat. Peretele ne despăr ea cu toate că
imaginea ăranului respectiv reu ise să determine ceva în noi
care să ne facă să poposim acolo, aproape de el. Am mers mai
departe la ideea că de fapt zidul nu era între noi i el, cum
crezusem de prima dată. Era o dovadă a dedublării noastre
spirituale. Zidul se afla în noi în ine, inând la mare distan ă
firea – întruparea legendei, de caracterul - crustă, adăugat prin
experien a zbuciumată de zi cu zi i devenit altera natura.
ăranul nu avea decât un singur mod de a fi, adică acela
pomenit din mo i-strămo i, iradiind unitatea organică dintre
fire i ac iune. Fără zid. Gesturile sale nu erau fandoselile de
care astăzi suntem suprasatura i. Rezonan a firii lui a trecut
peste obstacolul mă tii sociale purtate de noi i a reu it să
activeze partea noastră de ”legendă”, aflată îndărătul zidului de
insensibilitate care s-a prăbu it pe loc. Cu ce putere a făcut
aceasta? De la această întrebare vom încerca să înjghebăm un
punct de plecare în căutarea de a formula ideea noastră
referitoare la taina pierdută a satului românesc.
Nu pretindem exhaustivul. Dar putem afirma că am
ob inut certitudinea existen ei ”traiului în legendă” la care face
220
referire distinsul autor din care am citat mai sus457, a vie ii

acelui ”a a cum am pomenit”. Asta nu înseamnă că de atunci
încolo am realizat convertirea la o specie de românism liric,
bonjurist, nici nu ne-am îmbrăcat na ional în locul hainelor de
zi cu zi, nu că aceasta ar fi fost un lucru atât de rău, însă nu
aceasta este menirea legendei, respectiv de a rămâne fixată pe
un anumit tip de epocă, de societate, de auditoriu. Ea trebuie să
se tălmăcească pe potriva fiecărei epoci i genera ii. Aten ie,
însă! Auto-dezvăluirea luminoasă a adevărurilor existen iale
române ti nu se poate face decât în dreapta credin ă i prin
Biserica strămo ească. ‖Biserica Ortodoxă a existat
permanent, a durat prin secoli, nu s-a desfiin at niciodată, nici
în timpul a a-zisului mileniu întunecat. De unde tim? tim din
aceea că ea, credin a ortodoxă, ni s-a păstrat. Ea dă mărturie
despre sine însă i: există i azi, a existat mereu, s-a transmis, a
răzbătut prin cea ă, s-a refugiat cu fugarii i s-a reîntors cu ei.
Ea nu se cere probată cu argumente. Există. Ea a trecut prin
acest mileniu întunecat i a ajuns până la noi, i, odată cu ea,
a străbătut istoria i limba română i, tot odată cu ea a rămas
trează i con tiin a na ională, con tiin a românească. Am avut
în aceasta i prin aceasta, în men inerea credin ei ortodoxe,
mijlocul sigur i puternic de transmitere a virtu ilor
strămo e ti, a continuită ii, a dăinuirii neamului românesc
prin istorie‖458.
Este vorba despre legenda unei vie i cre tine, nu
păgâne. În timpurile moderne, acest adevăr se caută a fi ocultat
prin toate mijloacele. A a cum demonstrează Părintele
Profesor Ilie Moldovan, lovitura fatală care se dă necontenit la
rădăcina comună a Bisericii i a neamului românesc este
dizolvarea celei mai mici unită i spirituale, familia cre tină,
457
Dr.Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Calendar...Op.cit.,
p.12.
458
Ibidem, p.139.
221
prin ”taina fărădelegii” ( II Tes.2, 7), respectiv prin restaurarea

în lume a devierilor magico-erotice păgâne.
Muta ia survenită de la familia dreptcredincioasă la
libertinajul absolut, satanic i elucubrant al neo-păgânismului
(a cărui realitate nu mai poate fi considerată îngăduitor doar ca
o simplă produc ie a fanteziei renascenti tilor ci mai degrabă
ca un pântece flămând, pregătit să digere absolut orice
structură solidă a vie ii), reprezintă dărâmarea mult visată de
păgâni a sensului sacru i sacramental-cre tin al crea iei lui
Dumnezeu459.‖A considera că avem de a face cu un sincretism
păgâno-cre tin în acest proces de plăsmuire a unui popor nou
pe pământ, e mai mult decât o eroare de interpretare a
fondului nostru ancestral, este o adevărată orbire…Adevărul
adevărat este că noua cultură etnică, ce se na te, apare o
răsturnare de valori profund semnificativă, în măsură să
transfigureze fondul antecre tin autohton i să creeze o cultură
nouă, menită să sus ină din interior existen a i afirmarea în
istorie a neamului românesc, înzestrat astfel cu un destin”460.
De păgânismul inventat de unii i pus în cârca noastră
sub forma ”obscurului” nu avem de ce să ne temem, pentru că
noi nu recunoa tem ca fiindu-ne propriu acest păgânism de
birou. i, după cum am sus inut mai sus, Dumnezeu cel
Atotmilostiv a făcut ca arma cea mai puternică a contestatarilor
existen ei noastre pe aceste plaiuri, respectiv ”obscurul” în care
suntem înfă ura i, să devină de fapt argumentul cel mai bun
pentru ca noi să fim cine spunem noi că suntem. Orice
izbucnire na ionalistă se pierde în fa a acestei realită i cât se
poate de reci i de evidente. ‖Popoarele din jurul nostru au
fost încre tinate mult mai târziu. Noi suntem singurul popor
459
Pr.Prof. Ilie Moldovan, Teologia iubirii, vol.I, Tipografia Episcopiei
Ortodoxe, Alba Iulia, 1996, pp.107-120.
460
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Prof.Vasile Bebeşelea Sterp, Ecouri liturgice
din etnogeneza românilor…Op.cit., p.47.
222
din lume care putem spune: ne-am născut în acela i timp

români i cre tini ortodoc i. Suntem români de când suntem
cre tini ortodoc i, i suntem cre tini ortodoc i de când suntem
cre tini”461.
S-ar putea invoca faptul că propovăduirea Sfintei
Ortodoxii a avut de la început un caracter urban, ea
efectuându-se cu precădere în mediile puternic populate.
Cre tinismul - este adevărat - nu a fost nicidecum unul sătesc,
la sate religia păgână fiind men inută mai mult timp, însu i
termenul de păgân provenind de la latinescul paganus, care
desemnează pe locuitorul satului (pagus), motiv pentru care
îngrijorarea fa ă de primejdia în care se află via a satului
românesc nu trebuie să includă neapărat i un motiv de teamă
pentru continuitatea vie ii ortodoxe - ‖Eu sunt cu voi până la
sfâr itul veacurilor‖(Mat.28, 20) - urbanizarea acestei vie i
fiind un proces cu care Biserica s-a mai întâlnit i care îi este
familiar.
Se poate însă invoca la fel de bine o excep ie de la
această cuno tin ă generală privind caracterul traiului cre tin.
Această excep ie se na te dintr-o particularitate matricială a
Ortodoxiei române ti. Momentul etnogenezei noastre a coincis
cu o puternică dizolvare a modului de via ă oră enesc,
survenită pe fondul marilor invazii barbare.‖O schimbare
importantă în rela iile cu lumea romană au provocat hunii,
care au distrus fortifica iile romane i au întrerupt contactul
între Nordul i Sudul Dunării. El a fost reluat în timpul lui
Iustinian, când au fost refăcute fortifica iile”462. Cu alte
cuvinte, via a cre tină de la noi nu a apucat să se înrădăcineze
în urbanism, pentru că, rând pe rând, marile cetă i daco-romane
461
Dr.Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Calendar...Op.cit.,
pp.137-138.
462
Emil Cernea, Emil Molcu , Istoria statului i dreptului românesc,
Op.cit., pp.34-35.
223
vor cădea în fa a o tilor străine i, în ciuda persisten ei lor până

mai târziu, cu reveniri de scurtă durată, mai ales în Dobrogea,
ele nu vor mai avea cum să se impună ca i trăsătură a
Cre tinismului de expresie românească.
 Cum este cazul refacerii cetăţii Ulmetum (azi Pantelimonul de
Jos, jud.Constanţa), în cadrul politicii defensive întreprinse de
Justinian cel Mare (527-565). Cetatea Ulmetum fusese complet
ruinată de către hoardele slavilor. În ciuda reconstruirii orașului,
raidurile războinicilor migratori s-au dovedit a fi în cele din
urmă fatale. Astăzi se păstrează, ca amintire a acelor vremuri de
cumplite și totuși inutile sforţări pentru revenirea vieţii
orășenești, un bloc de calcar purtând inscripţia ”Porţiunea de
zid făcută de ostașii lăncieri tineri”463.
Cum tim că etnogeneza coincide cu încre tinarea
noastră, este firesc să tragem concluzia că în ceea ce prive te
propovăduirea, ea s-a acomodat cu realitatea descoperită la fa a
locului: ruralizarea ării464. Desigur că, între retragerea
aureliană (271-274) i invazia hunilor (376), ora ele au
continuat să existe. ‖Se remarcă totu i o decădere treptată a
lor, o ruralizare, până la invazia devastatoare a hunilor. Pe
ruinele lor se va întinde lumea satelor, numele lor originare se
pierd, în timp ce noile a ezări de pe teritoriul lor vor primi noi
denumiri”465.
463
Adrian Rădulescu, Bazilici i monumente cre tine în contextul
etnogenezei române ti din secolele III-VI din Dobrogea, în vol. Monumente
istorice i izvoare cre tine, Ed.Arhiepiscopiei Tomisului i Dunării de Jos,
Gala i, 1987, p.51.
464
Op.cit., pp.34-35; Maria Com a, Considera ii cu privire la ob tea sătească
locală pe teritoriul României, în sec.III-V, în Muzeul Na ional, nr.3, 1976,
p.219.
465
Ibidem.
224
Vom suspenda, pentr-un scurt timp, continuitatea

expunerii, pentru a face o incursiune importantă asupra
sensului etimologic al cuvântului ”sat”. Cercetătorii îl definesc
pornind de la acel latinesc fossatum, care desemnează o
a ezare rurală împrejmuită cu an de apărare i pari ascu i i.
Acest mod de apărare, atestat în toate regiunile ării466, este
dovada măsurilor luate de popula ia străromână încă din timpul
administra iei romane467 - care nu mai avea for a de a mai
răspunde cererilor de ajutor - în vederea organizării unei
rezisten e prin for e proprii împotriva raidurilor migratorilor.
Apari ia satelor împrejmuite coincide la rândul ei cu
trecerea geto-carpo-dacilor de la ob tea gentilică la ob tea
teritorială, datorită descompunerii gintei sau a marii familii în
mai multe familii-pereche468, proces care se consideră încheiat
la începutul secolului al III-lea d. Hr.469. Cum satele
împrejmuite au fost întemeiate de la început de către grupurile
de familii înrudite - a a numitele ”cete de neam”, menite să
lupte i să muncească împreună470 - împrejmuirea are a adar
un rol cât se poate de concret în definirea apărării familiei i a
neamului.
Observăm din cele afirmate mai sus că în însă i esen a
satului românesc, în func ionalitatea cuprinsă chiar în
denumirea sa, au fost sădite două calită i majore aflate în
interdependen ă, una determinată de factorul extern – invaziile
466
Alexandru I.Gon a, Satul în Moldova medievală, Ed. tiin ifică i
Enciclopedică, Bucure ti, 1986, pp.38, 39.
467
Op.cit., p.38.
468
Acest proces deosebit de interesant, noi îl punem pe seama influen ei
cre tine, care începuse să facă adep i deja printre carpii i geto-dacii
nesupu i Romei.
469
Géza Bakó, Despre organizarea ob tilor săte ti ale epocii feudale
timpurii din sud-estul României, în SCIV, nr.3, 1975, p.371.
470
Ibidem.
225
barbare, iar cealaltă de factorul intern, anume Cre tinismul.

Vorbim în primul caz despre apărarea neamului prin unitatea i
solidaritatea membrilor săi, iar în cel de-al doilea, despre
mutarea centrului de greutate al societă ii de pe gintă pe
familia-pereche, primitoare a Sfintelor Taine ale Bisericii471.
Putem presupune pe temei solid că aceste două mari
transformări sociale care au contribuit în mare măsură la
formarea calită ilor pozitive ale poporului român, au devenit
convergente tocmai prin lucrarea viguroasă a preo ilor cre tini
în a ezările omene ti ale cumplitului mileniu al invaziilor.
Aceasta se poate argumenta i prin faptul că ‖na terea
i durata etniei, în Cre tinism, nu mai atârnă de un instinct
întunecat, de un suport rasial (ginta s.n.), ci de modelarea ‖în
Hristos‖ a elementului uman natural (familia s.n.), care îi
conferă etnicului o vedere spirituală de armonizare cu
Providen a divină”472.
Satul este deopotrivă o stare socială, o stare spirituală i
un mediu.
1) În calitate de stare socială, satul reprezintă acea
organiza ie autonomă, în mijlocul căreia ărănimea î i
producea sau î i găsea singură hrana, îmbrăcămintea, ordinea
politică i satisfacerea nevoilor ei suflete ti473.
Din nefericire, favorizarea exodului popula iei de la
ară spre lucrul în fabricile din mediul urban, proces care a fost
ini iat în perioada interbelică i accentuat până la absurd în
timpul dictaturii comuniste, s-a soldat exact cu acelea i efecte
pe care experien a britanică a secolului al XIX-lea le-a
înregistrat. Teoria utopică după care popula ia rurală trebuie să
abandoneze preocupările agricole i să se îndrepte spre marile
aglomera ii pentru a câ tiga mai mult din procesul de produc ie
471
Pr.Prof.Ilie Moldovan, Teologia iubirii, vol.II, Op.cit., pp. 9-48.
472
Ibidem, vol.I, p.41.
473
Constantin Rădulescu-Motru, Românismul…Op.cit., p.176.
226
s-a dovedit a fi o eroare tocmai din cauza faptului că s-a

considerat în mod liniar că satul este o treaptă de dezvoltare
către ora , nicidecum o unitate de sine stătătoare, care se
dezvoltă ca i ora ul, însă în paralel cu urbanul i în raport de
reciprocitate cu acesta.
Acest fapt este analizat cu acrivie de către
academicianul român Constantin Rădulescu-Motru: ‖Criza
economică din timpul nostru474a convins definitiv pe unii
bărba i politici englezi că între sat i ora nu este un raport de
succesiune, ci un raport de func iune; adică: satul nu este un
ce provizoriu menit să dispară din momentul ce s-a înfiin at
ora ul, ci este principala condi ie de existen ă a ora ului.
Dacă ora ele din Anglia s-au putut câtva timp dezvolta în
paguba satelor, cauza nu era alta decât posibilitatea pe care
au avut-o ora ele engleze de a profita, în aceea i perioadă de
timp, de un liber-schimb comercial cu celelalte ări ale lumii
bogate în sate. Odată ce această posibilitate a fost înlăturată
i liberului schimb i s-au pus în cale dificultă i, ora ele Angliei
au căzut din nou în dependen a satelor engleze. Ora bogat
este numai ora ul legat de sate bogate‖475.
Unitatea de bază a satului este gospodăria ărănească,
adică acea comunitate de familie i muncă, definită ca unitate
economică i de via ă, care produce nu pentru câ tig ci doar
pentru consumul necesar traiului, practicând a adar o
476
economie naturală . Ne putem da seama că în ciuda pustiirii
contemporane la care este supusă această coală de realitate
românească reprezentând gospodăria ărănească, din care au
plecat în propor ie covâr itoare, fie că vrem fie că nu să o
474
Autorul scria în 1936.
475
Constantin Rădulescu-Motru, Românismul…Op.cit., p.179
476
Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic...Op.cit.,
pp.144, 154.
227
recunoa tem, culmile tiin ei i ale culturii noastre477, ea

continuă să- i men ină rolul ancestral. ‖Trebuie să ne
pătrundem de ideea că poporul românesc de la ară, spre
deosebire de cel de la ora e, e un popor cult. Adică, are o
tradi ie i o scară de valori colectivă, trăie te o via ă de ob te
perfect ancorată în orizontul ei material, care poate da criterii
i principii de valorificare a existen ei oricui se apropie de ea
cu în elegere”478.
Cel pu in a a ne asigură o autoritate universitară
competentă în domeniul economiei i al politicilor agrare:
‖Istoria e de partea ăranului român. Au fost de partea lui
mari scriitori i filosofi, dar i istoria. Din 1859, de la prima
Unire i până astăzi, în cinci din ase reforme agrare (cea de-
a asea a fost colectivizarea comunistă, când a pierdut),
gospodăria ărănească a ie it învingătoare. A distrus tot ce-a
fost mare exploata ie... În consecin ă, i în secolul al XXI-lea,
peste 75 la sută din proprietatea funciară a ării apar ine
ăranilor, micilor gospodari. După aproape 150 de ani de
reforme agrare, România i-a epuizat toate resursele i a fost
nevoită să declare câ tigătoare gospodăria ărănească! Nu
este un fapt minor, este un fapt fantastic produs în istoria
României. Marele secret al acestei gospodării sfidează în
aparen ă legile economice: ăranul este agent economic, n-are
profit, dar nu dă faliment. Este peren. Dăinuie. Pentru că
răspunde la prima mare cerin ă a eficien ei economice:
autosuficien a familiei, hrana familiei, securitatea alimentară.
Deci, nu vă teme i, ăranii români nu vor pieri‖479.
477
Idem, Tânăra genera ie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt i ce vor
tinerii români?, Ed.Compania, Bucure ti, 2004, p.209.
478
Ibidem.
479
Prof.Dr.Gabriel Popescu, După aproape 150 de ani de reforme agrare,
România a fost nevoită să declare câ tigătoare gospodăria ărănească,
interviu citat.
228
2) Este un fapt demonstrat că vie uirea românească a fost

influen ată, pe lângă aptitudinile spirituale i fizice ale
poporului i de mediul în care s-a desfă urat de-a lungul
secolelor. ‖Puterile unui popor sunt hotărâte, nu numai de
aptitudinile suflete ti i biologice, cât i de mediul de via ă al
poporului: teritoriul i vecinătă ile acestuia”480. Gospodăria
ărănească, prin concep ia sa autonomă, eficientă i cosmic-
ortodoxă, despre sensul ac iunii i al experien ei sacerdotale a
omului în rela ie cu natura înconjurătoare, exclude, poate sub
influen a siha trilor atât de venera i în neamul nostru, orice
ac iune nejustificată în contra crea iei lui Dumnezeu.
În popor există i astăzi această vorbă, întâlnită de către
noi prin satele de pe valea Trotu ului, unde am petrecut
copilărie binecuvântată, că: ‖Dacă în via a ta n-ai săpat o
fântână, n-ai a ezat o Troi ă i n-ai sădit un copac, ai trăit
degeaba pe pământ, că n-ai cine să te pomenească”.
 Înstrăinarea faţă de firea românească se vede astăzi tocmai în
distrugerea sălbatică a mediului natural, chiar în zona unde
circulă această vorbă din bătrâni. Munţii și dealurile, pleșuvite
de mândrii arbori care odinioară le împodobeau, plâng la modul
propriu, în torente care iau cu furie case și acareturi. Valea
Trotușului și cea a Asăului sunt zone cu risc maxim de
inundaţie. Învăţămintele acestei pedepse divine pentru păcatul
desfigurării paradisului etnic românesc urmează a fi trase și
aplicate, spre binele tuturor, cât de curând481.
480
Constantin Rădulescu-Motru, Românismul…Op.cit., p.26. Vezi i p.204.
481
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Dimensiunea Euharistică a Ecologiei
spirituale formative. Redescoperirea Paradisului etic Românesc: ―Biserică
carpatică pe ape‖, în vol. Cosmosul, între frumos şi apocaliptic – un recurs
etic asupra ecologiei, simpozion la Alba Iulia în luna mai 2007, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 291.
229
ăranul nu se comportă ca un cartezian stăpân i

posesor al naturii ci cu în elegere fa ă de crea ia încredin ată de
Dumnezeu sub patronajul său482. El nu caută să ob ină decât
atâta cât îi este necesar pentru a trăi. De aici i nepriceperea sa
la nego . El nu mănâncă până când nu este sigur că animalele
din bătătura sa sunt îngrijite, adăpate i hrănite. El se roagă
pentru pământ, plante i animale. Părintele Stăniloae
înregistrează în acest sens o rugă străveche a ăranului din zona
Făgăra ului: ‖Doamne, ine pe taica i pe maica! Doamne, ine
vitele! Doamne ajută-mă să nu mă fac de râs în sat!‖483. Oricât
de ciudat ar suna această rugăciune pentru animale în urechile
”sub iri”, trebuie să se tie că ea are ancorare în Sfânta
Tradi ie. De exemplu, Sfântul Chiril al Ierusalimului, aminte te
despre pomenirea, imediat după consumarea actului euharistic,
a cerului, pământului, mării, soarelui i lunii, a stelelor i a
oricărei făpturi văzute i nevăzute484.
Satul, încă din etnogeneză, pregăte te, ca mediu, în
mod sublim mintea omului pentru accep iunea ideii de paradis
etnic românesc, pentru că, prin structura lui, satul însu i este
un paradis etnic în miniatură485.‖Pământul face parte i el din
componen a fiin ei unei etnii sau a unui neam. Dar nici el nu
mai este doar o determinantă fizică exterioară pentru familie
i etnie, ci o realitate de profunde înrâuriri spirituale; el este
un paradis, o fereastră deschisă spre Dumnezeu i
descoperirea unei noi ordini divine în lume”486.
482
Ibidem.
483
484
Sf.Chiril al Ierusalimului, PG 33, 1089. Apud Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan,
Dimensiunea Euharistică a Ecologiei spirituale…Op.cit., p.303.
485
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Valen ele spirituale ale agriculturii în
etnogeneza poporului român, în vol. Grai maramure an i mărturia
ortodoxă, Baia Mare, 2001, pp.286-301.
486
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Teologia iubirii, vol.I…Op.cit., p.41.
230
3) Atât dăinuirea gospodăriei ărăne ti, adică a satului ca

stare socială cât i dimensiunea ecoteologică a satului ca mediu
de propagare a icoanei paradisului etnic românesc, în care se
manifestă plinătatea identită ii etnice487 nu aveau cum să
asigure vie uirea noastră decât dacă erau reunite cu cel de-al
treilea i cel mai important factor, care stă la temelia tuturor:
familia ortodoxă. Când vorbim a adar despre sat ca i stare
spirituală, a treia trăsătură, ne îndreptăm pios gândirea spre
toate familiile ortodoxe pe fundamentul cărora s-a întemeiat
satul românesc însu i, după cum am văzut mai sus. Atunci
când Constantin Rădulescu-Motru postulează dependen a
existen ei na iunii române fa ă de autonomia aproape suverană
a satului, considerăm că nu merge până la sursa reală a acestei
autonomii de-a dreptul miraculoase, ci se opre te la ea, e uând
în ra ionalismul, pe alocuri evolu ionist, de care s-a lăsat destul
de puternic influen at în lucrările sale488.
Adevărul este că satul s-a men inut prin familie, trăită
ca act sfânt. Geneza i temelia gospodăriei ărăne ti cu tot cu
autonomia sa este, prin urmare, Sfânta Taină a Căsătoriei489.
Aici se dezvăluie adevărata noastră rezisten ă. În
planul istoriei vom rezista atât cât vom ține poruncile
Sfintei Cununii, dintre care prima este iubirea născătoare
de prunci. ‖Această iubire are două func ii de seamă. Ea
poten ează via a personală a celor doi so i prin sinteza
elementelor pe care le împreună, dar tot ea multiplică această
sinteză, făcând să apară o nouă icoană a lui Dumnezeu pe
487
Alături de paradisul etnic, mai există încă trei elemente constitutive ale
identită ii etnice: sufletul neamului, sângele harismatic i graiul străbun.
Am dezbătut despre fiecare în cadrul capitolelor acestei teze. Pentru o mai
adâncă lămurire privind subiectul se poate consulta: Pr.Prof.Dr.Ilie
Moldovan, Credin a strămo ească în fa a ofensivei antihristice sectare, Ed.
Provita, Valea Plopului,1998, p.40 .c.
488
489
Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic...Op.cit., p.144.
231
pământ: copilul. Prin procreare, iubirea ce i-a redobândit

sfin enia în Hristos, se integrează în ritmul divin al
Providen ei, constituind ea însă i crea ia în necontenită
dezvoltare, în elanul spre biruin ă a vie ii”490.
Mutarea centrului de greutate al ob tii săte ti, în timpul
etnogenezei, de pe ginta păgână pe familia cre tină a fost, din
punctul nostru de vedere, momentul cel mai inspirat al
istoriei neamului nostru românesc i această inspira ie
misterioasă, cu siguran ă cre tină, de a a eza micul diamant
duhovnicesc în calea topoarelor barbare a func ionat de
minune. Asta constituie o dovadă foarte serioasă a faptului ‖că
poporul nostru s-a născut deodată ca neam românesc i
cre tin. El nu are tradi ie de via ă precre tină, cum au alte
neamuri, care, datorită acestui fapt, î i pot arăta o fiin ă a lor
chiar când slăbesc în credin a cre tină. În ce ne putem noi însă
arăta ceea ce ne este propriu, când slăbim în credin a
cre tină?”491
A ezând satul pe temelia cea sfântă a căsătoriei s-a
ob inut ceea ce poe ii au imprimat cu atâta gingă ie în versul
lor: geneza ve niciei492. Familia ărănească era, uneori fără să
tie - i e mai bine a a – lucrătoarea tainei în lumea vizibilă,
transformând satul într-un peristil al grădinii dumnezeie ti
lăsată, prin grija Maicii Domnului, spre mântuirea neamului
românesc. Prin acea grădină împrejmuită îi plăcea lui
Dumnezeu să se plimbe împreună cu Sfântul Petru, ca în
minunatele noastre basme i colinde, care nu sunt altceva decât
redări geniale ale adevărurilor evanghelice despre Întruparea i
490
491
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii...Op.cit., pp.131.
492
Mă refer la poezia lui Lucian Blaga, Sufletul satului, în care marele poet
i filosof român codifică taina satului românesc în sintagma: ‖Ve nicia s-a
născut la sat”.
232
activitatea Mântuitorului în lume, sub formă de aplica ii în

împrejurările concrete ale vie ii poporului493.
La rândul lor, bătăile inimii pruncului - icoană
euharistică - au fost cele care au determinat ritmul acestei
ve nicii. ‖În copil, iubirea so ilor se întâlne te cu un miracol
de puritate i candoare din altă lume. Raiul nu este numai
forma de perfec iune lăuntrică a celor două inimi, ci i
regăsirea modului ei de a dăinui în timp i ve nicie, iar copilul
este i el o expresie a acestei dăinuiri nesfâr ite a iubirii
conjugale”494.
Reunirea ob tii săte ti i formarea cetelor de neam,
luptând i muncind pentru acela i scop, pe temeiul Tainei
Căsătoriei, au asigurat înve nicirea neamului. ”Căsătoria se
dovede te a fi purtătoarea unor puteri ale începutului, puteri
ve nice, plăsmuitoarele etnicului, iar etnicul, la rândul său,
este natură dar i spirit, este o unitate a naturii i a spiritului,
după modul unirii teandrice‖495.
 Este foarte interesantă perspectiva geniului-martir Mircea
Vulcănescu despre continuitatea vieţii românești. Iată ce
consemnează bunul său prieten, Mircea Eliade, despre aceasta:
”Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de
mai multe ori, între 1936 și 1940: că el nu crede în dispariţia
neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; că
nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor
din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, ”pentru
că (și acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dacă ar
năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole
493
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Reflec ii...Op.cit., pp.135-142.
494
495
Ibidem.
233
ar deveni și ei români”496. Din nefericire pentru noi, cei privaţi

de ascuţimea gândirii sale, Mircea Vulcănescu s-a referit doar la
un atac extern, caz în care, probabil că istoria i-ar fi dat
dreptate. Nu s-a referit și la autodistrugerea fiinţei neamului
prin cumplita părăsire a satelor de către tinerii care au împânzit
toată Europa, nici la programele pro-avorţioniste ale statului
român de după Revoluţie, nici de lupta din ce în ce mai făţișă a
intelectualităţii ”reformiste” și a mijloacelor media împotriva
Bisericii străbune. Despre sursa acestor ispite demonice,
cuvântează cu îngrijorare nedisimulată Pr. Prof. Dr. Ilie
Moldovan: ”Când dispare simţirea tainică a lui Dumnezeu din
lume, dispare cunoașterea omului de sine, după cum dispare și
răspunderea faţă de semeni și de lucrurile
înconjurătoare...Sacralitatea vieţii, astfel, e pusă sub semnul
întrebării, din care decurg consecinţe imprevizibile, în mod
sigur dezumanizarea. Pierzându-și caracterul sacru, viaţa umană
ajunge sub ameninţarea dispariţiei sale...Viaţa umană nu mai
este un minunat dar al lui Dumnezeu, un depozit de valori
sfinte, încredinţat ca atare unui paznic sacerdotal, grijii lui
iubitoare și chiar veneraţiei lui. Ea devine, ca și omul luat în
întregul lui, un simplu lucru...”497.
Taina satului este ob inerea ve niciei neamului prin
păzirea sfin eniei familiei i a tradi iei sale cre tine. Din
nefericire, această putere devine din ce în ce mai străină celor
ce ar trebui să o cunoască i să o împlinească. Din acest motiv,
496
Mircea Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu, în Ethos, caiet 4,
1983, p.108.
497
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Darul sfânt al vie ii i combaterea păcatelor
împotriva acestuia. Aspecte ale na terii de prunci în lumina moralei
cre tine ortodoxe, Ed.IBMBOR, Bucure ti, 1997, pp.29-30.
234
via a neamului slăbe te în intensitate i se îndreaptă spre un

dezastru pe care toate prigonirile i invaziile nu l-au putut
ob ine: pierderea orientării neamului românesc spre Hristos.
‖Fără a cădea într-o nostalgie a repeti iei trecutului, suntem
obliga i a constata existen a unei crize a satului românesc, atât
din punct de vedere practic-cotidian, cât i spiritual…Iată
ultimul adevăr: prin părăsirea tradi iei satului românesc, care
avea drept sprijin de suprem prestigiu colinda strămo ească,
ne pierdem steaua polară a neamului însu i. Ce e drept însă,
nu am ajuns încă până la consumarea tragediei”498. În aceste
cuvinte de durere pentru neamul său, ale Părintelui Moldovan,
descoperim totu i o foarte fină aluzie optimistă, bazată pe
nădejdea în purtarea de grijă cea iubitoare de oameni a
Mântuitorului, în acel ”încă”, destinat înnoirii vie ii neamului
prin revenirea la matca sacramental-euharistică a satului
românesc.
Mai înainte de a continua, considerăm potrivit să
acceptăm o judecată-previziune a lui Constantin Rădulescu-
Motru pe care o considerăm cât se poate de pertinentă:
‖Continuitatea nu înseamnă uniformitate. Satul a fost, în
trecutul istoric al ării, adevărată cetate a românismului. A a
trebuie să rămână i în viitor. Dar cum cetă ile î i schimbă
armătura după timp, a a i satul. În forme noi institu ionale,
satul î i va continua vechiul rol istoric, dacă spiritul său de
autonomie va rămâne același. Satul va fi o cetate a
românismului, deodată cu rena terea spirituală a locuitorilor
săi. Sub semne vechi sau noi, este de-ajuns să bată în el
sufletul tradițional țărănesc‖499. Nu se poate ”înghe a”
dezvoltarea firească a satului spre o mai bună a ezare materială
a sa. Însă condi ia sine qua non pentru a nu deveni formă fără
498
Pr.Prof.Dr.Ilie Moldovan, Prof.Vasile Bebeşelea Sterp, Ecouri liturgice
din etnogeneza românilor…Op.cit., p.71.
499
235
fond este păstrarea integrită ii suflete ti ortodoxe a satului

românesc.
În această privin ă Sfânta Biserică Ortodoxă Română
este direct răspunzătoare față de Hristos500 pentru soarta
neamului care îi este încredințat spre păstorire. Misiunea ei
va revela, prin milostivirea Celui Atotbun, o revigorare
duhovnicească a vie ii neamului, a a cum am pomenit-o din
veacurile strămo e ti, împrospătând bogă ia de interpretări ce
o fac mereu contemporană genera iilor de credincio i care se
succed i mai ales pentru a o pregăti să reziste influen elor
străine de duhul Evangheliei ‖care amenin ă să ne desfiin eze
ca neam cu propria noastră fiin ă‖501. Numai în aceste condi ii
de luminoasă i sfântă călăuzire, poporul nostru se va putea
îndrepta spre împlinirea dezideratelor spirituale care îi stau în
fa ă, recăpătându- i strălucirea unică oferită lui de către
Însu i Hristos Domnul la etnogeneză.
Este adevărat că noi românii trebuie să fim permanent
con tien i ‖că nici Ortodoxia, nici Iisus Hristos nu s-au născut
în Carpa i”502 sau cum atrăgea aten ia un trufa ierarh grec
Sfântului mitropolit Antim Ivireanul: că ‖Dogmele i legile nu
s-au stabilit pe mun ii Valahiei, nici de domnii Valahiei, ci în
Constantinopol i de împăra i i de sinoade‖503.
Este complet adevărat i faptul că Hristos nu S-a
născut în Carpa i, dar tot la fel de adevărat este că El Se naște
i Se jertfește real în Carpa i – la fel de real ca i în Betleem
sau Ierusalim – de sute de ani, pe fiecare piatră de altar. Să nu
cumva să uităm nici aceasta, îndepărtând de taina inimii
noastre, spre o rupere istoricistă, provocatoare de moarte,
500
Cf.Tomosul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, nr.5,
1885, pp.346-347.
501
502
Diac.Ioan I.Ică Jr., Canonul Ortodoxiei, vol.I., Ed.Deisis/Stavropoleos,
Sibiu, 2008, p.10.
503
Ibidem.
236
evenimentul divin-mântuitor perpetuu al Euharistiei i

dragostea Mântuitorului de a ni se da pe graiul nostru i în
unire cu sângele nostru. Ba chiar să păstrăm, să dezvoltăm i
să transmitem mai departe acest model de via ă euharistică
tuturor celor ce au nevoie de el.
Mi se pare potrivit să a ez în această cheie următorul
citat din Mircea Eliade, în care autorul pune via a cre tină a
românului pe direc ia unei contribu ii spirituale la o posibilă
comuniune de valori ale civiliza iei europene.
Dacă s-a în elat sau nu, depinde de noi să o arătăm: "În
România de astăzi nu se întâmplă o nouă Reformă.
Dimpotrivă, o adâncire a celei mai vechi forme de via ă
creştinească: Ortodoxia. Dar Ortodoxia noastră ar putea să
strălucească într-o zi apropiată şi să domine întreaga Europă.
Nu prin puterea ei de prozelitism - pe care nu o are şi pe care,
structural, nu o poate avea, deoarece se deosebeşte de
universalismul catolicismului şi de atomismul
protestantismelor. Ci prin miracolul unui neam care creşte, se
fortifică şi îşi justifică misiunea lui istorică numai cu ajutorul
valorilor creştine. Când întreaga Europă recunoaşte că
oamenii nu pot fi conduşi creştineşte - şi că numai un primat
politic dă semnifica ie unui neam - România îşi permite
nebunia să arate Apusului că o perfectă via ă civilă nu se
poate împlini decât printr-o via ă autentic creştină, şi că cel
mai superb destin pe care şi-l poate găsi un neam este să facă
istorie prin valori supra-istorice. Dacă ne învrednicim să
arătăm lumii acest lucru, misiunea României se alătură, în
istoria Europei, misiunii pe care şi-au recunoscut-o Grecii,
Romanii, Germanii şi Slavii."504
504
Mircea Eliade, De unde începe misiunea României?, în revista Vremea,
an X, nr.477, 1937, p.3.
237
Concluzii
Moştenire incontestabilă a spiritualită ii cre tine

primordiale, vie uirea românească reprezintă realitatea
existen ei transistorice a omului în Dumnezeu, nostalgie a
vie ii fericite a lui Adam de dinainte de păcatul primordial, dar
şi cărare spre restabilirea chipului lui Dumnezeu în omul cel
căzut. Ortodoxia de expresie românească însumează de altfel
întreaga istorie a omului, nu acea istorie a faptelor măre e pe
care un conducător victorios le comandă venal scribilor săi, ci
o istorie mistică a căderii, a neputin ei dar şi a speran ei
îndreptate spre mila atotcuprinzătoare a Dumnezeului celui
Unic. Cum poate cineva să nu recunoască în tânguirea
străpungerii din Psalmul 21, stadiul limitei extreme a
umanită ii sale, a maximei dureri i umilin e, de care nici
neamul i nici Biserica românilor nu au fost scutite în
zbuciumul istoriei: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia
aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit" (Ps.21, 1)? Citat de
către Însuşi Domnul Hristos pe Cruce (Mat.27, 46), în sensul
săvârşirii integrale a misiunii de restaurare a firii umane în
Ipostasul Fiului lui Dumnezeu Întrupat, a comuniunii ipostatice
dintre om şi Dumnezeu, sau mai precis a deplinei smerenii şi
ascultări fa ă de planul de îndumnezeire a omului, pe care
Pantocratorul nu l-a abandonat niciodată i căruia, după
căderea lui Adam, i-a mai adăugat sensul de mântuire, psalmul
acesta devine strigătul de biruință, puterea salvatoare care
izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu, arzând pe diavol şi
distrugând toată puterea răului.
Sub semnul său i al celorlal i psalmi, semn care
depă e te măiestru i istoria, i timpul, am putea a eza fără
gre eală modul românesc de a fi. Acest adevăr l-a determinat
pe Constantin Noica să constate: ‖Nu tiu dacă i în alte păr i
238
Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi.

În orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este
de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe
care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască -
dau garan ia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan
fa ă de care toată frământarea istorică este irosire i pierdere.
Dar - i aici e aspectul nou fa ă de tânguirea biblică – neamul
românesc e i el, într-un fel, solidar cu acel plan
neschimbător. I se întâmplă i lui multe, se frământă ce-i în
marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el
rămâne neschimbat. ‖Trece i asta‖ este una dintre cele mai
curente vorbe române ti. Neamul nostru rămâne pentru că i
el participă, în felul lui, la eternitatea fiin ei”505.
Văzută ca un factor de întârziere civiliza ională de către
adep ii modernismului – care nu s-au dovedit întotdeauna cei
mai bine inten iona i - Ortodoxia românească a fost deseori
criticată, începând din secolul anterior nouă, trecându-se chiar
la o campanie furibundă, menită fie ”reformării” Bisericii după
chipul i asemănarea societă ii, în viziunea celor mai modera i,
fie desfiin ării sale sistematice, după cum î i propuseseră
comuni tii. Aruncată imediat după eliberarea de teroarea
comunistă în vârtejul nihilismului i al barbariei izvorâte din
descompunerea lumii actuale, Sfânta Biserică a fost supusă
bombardamentului venit de la adep ii celor două tenta ii
extreme: pe de o parte căderea într-un soi de exclusivism
tradi ionalist-formalist de tip paseist i pe de alta renegarea
totală a identită ii i a experien ei duhovnice ti care ne-a făcut
proprie Ortodoxia. Ambele tendin e constituie ispite pe care, în
ansamblul ei, Biserica noastră a reu it să le depă ească, însă nu
fără mari sacrificii.
505
Bucure ti, 2008, p.11.
239
Prin urmare, nici idolatrizarea trecutului, nici

respingerea Tradi iei nu pot fi solu ii viabile în fa a abisului în
care a intrat omul postmodern i odată cu el tot ceea ce îl
înconjoară. Cuvintele Părintelui Profesor Ioan I. Ică Jr. expun
foarte curajos atât ineficien a pietrificării Tradi iei cât i
stupiditatea celor care propun construirea utopică a unui
model nou prin distrugerea din temelie a principiilor fixate de
Însu i Hristos: ‖Falsificarea metafizică tradi ionalistă, a
Tradi iei (= Via a) e la fel de păgubitoare ca i respingerea ei
prometeică sau proteică”506. Recurgerea la modelul plin de
via ă al cre tinilor din perioada pre-constantiniană poate fi
solu ia reală pentru înfrângerea tenta iei propuse de societatea
noului imperiu, sau mai bine zis de societatea califatului
modern507.
Dar cele trei imperative ale mileniului al treilea cre tin
nu pot fi atinse în alt fel decât prin redescoperirea vie uirii
euharistice: ‖Acestea sunt de fapt imperativele celui de-al
treilea mileniu cre tin, pentru ca el să nu fie colapsul nihilist
al ‖ultimului om‖, ci mileniul unei catolicită i i ecumenicită i
panumane autentice – alternativă la globalizarea nihilistă - :
1) asimilarea i depă irea din interior sau transfigurarea
modernită ii; 2) asumarea teologică i spirituală a unită ii
planetei i a umanită ii; i 3) elaborarea unui nou stil de via ă
spirituală i umană în lume, care să scoată în eviden ă
Ortodoxia resurec ională ca fire adevărată a omului (Rafail
Noica)”508.
În afara Euharistiei totul este fum i cenu ă bătută de
vânt. Sensul prins în cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog
răsună în con tiin a noastră din vechimi cu neputin ă de
sondat: ‖ tiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a gre it ie,
506
Diac.Dr.Ioan I.Ică Jr., Globalizarea-muta ii i provocări…Op.cit., p.700.
507
Ibidem, p.698.
508
Ibidem, p.700.
240
nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar i aceasta tiu,
că mărimea gre elilor mele i mul imea păcatelor mele nu
covâr esc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici
iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se
pocăiesc, cu mila indurării îi cură esti i îi luminezi i cu
lumina îi une ti, părta i Dumnezeiririi Tale făcându-i fără
pizmuire, i lucru străin de gândurile îngere ti i omene ti
vorbe ti cu ei, de multe ori, ca i cu ni te prieteni ai Tăi
adevăra i. Acestea mă fac îndrăzne , acestea îmi dau aripi,
Hristoase al meu, i punându-mi nădejdea în multele Tale
binefaceri fa ă de noi, bucurându-mă i cutremurându-mă, cu
focul mă împărtă esc, iarbă uscată fiind eu, i - străină minune
- mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu
se mistuia‖509.
La acest adevăr esen ial s-a rezumat - fie că vor sau
nu să accepte criticii Ortodoxiei române ti - traiul nostru
dintotdeauna. Aceasta este misiunea Bisericii noastre în
contextul european i planetar contemporan: de a transmite
acest mod de viață tuturor celor care au nevoie de el. Nu
prin stratageme bine ticluite, precum func ionează
misionarismul apusean, ci prin expunerea smerită a propriei
sale vieți în și pentru Hristos.
 Duplicitatea Vaticanului, exprimată mai ales în privinţa
uniatismului, este un exemplu de strategie papală cunoscut
tuturor. Pe de o parte, la întâlnirile mixte de dialog ortodox-
catolic, cum ar fi Comisiile de la Friesing din 6-15 iunie 1990
sau de la Balamand din 17-24 iunie 1993, Biserica Romano-
Catolică recunoștea că uniatismul, ca și formă de misionarism
sau ca metodă propagandistică, nu mai poate fi acceptat, iar pe
de alta, aceasta nu a împiedicat ca să fie încurajat prin tot felul
509
Sf.Simeon Noul Teolog, Rugăciunea a aptea, în Ceaslov...Op.cit.,
pp.643-644.
241
de mijloace prozelitismul catolic în spaţiul ortodox. De pildă, în

ciuda protestelor Bisericii Ortodoxe Române, acţiunile cu
evident scop prozelitist au continuat: numirile de episcopi fără
acoperire pastorală și hirotoniile de preoţi fără parohii sau
manifestările abuzive de tip triumfalist care sugerează că în
timpul prigoanei comuniste greco-catolicii ar fi fost ”mai
martiri” decât ortodocșii510.
Pentru apuseni‖mijloacele misionare sunt, aproape
inevitabil mijloace de presiune exterioară, mai blândă sau mai
pu in blândă, în func ie de exigen ele împrejurărilor istorice
respective. Aceste mijloace misionare de presiune sunt
instrumentate de către o institu ie ecleziastică foarte puternică,
bine organizată, care se constituie într-un partener de temut
pentru oricare putere lumească. Elementul puterii lume ti, pe
care o exercită Biserica Romano-Catolică, este determinant
pentru spiritul său misionar”511.
510
A se vedea: Biroul de Presă al Patriarhiei Române, Dialogul între
Biserici presupune dragoste fră ească sinceră, în Vestitorul Ortodoxiei
Române ti, nr.37-38, 1991, pp.1-2; Mesajul Întâistătătorilor Sfintelor
Biserici Ortodoxe, în BOR, nr.1-3, 1992, pp.26-29; Dr.Antonie Plămădeală,
Uniatismul, metodă de unire din trecut i căutarea actuală a deplinei
comuniuni. Documentul de la Balamand – text i comentariu,
Ed.Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1993, p.21; Diac.Prof.Dr.Ioan I.Ică Jr.,
Reuniunea Comisiei interortodoxe pentru dialogul teologic cu Biserica
Romano-Catolică, Fanar 5-8 decembrie 1997, în Altarul Banatului, nr.1-3,
1998, p.171; Pr.Drd. tefan Negreanu, Evolu ii noi în Biserica ortodoxă
după 1989, în vol.Ortodoxie i Globalizare.Relevan a rela iei local-
universal în Europa de astăzi, Centrul de Studii Teologice-Istorice i de
Prognoză Pastoral-Misionară al Facultă ii de Teologie Ortodoxă din Arad,
Arad, 2006, pp.193-211.
511
Pr.Prof.Dr.Constantin Coman, Duhul misionar al Bisericii Ortodoxe, în
vol. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, P.S. Ciprian
Câmpineanul (coord.), Ed.IBMBOR, Bucure ti, 2005, p.329.
242
Vrând-nevrând, trebuie să constatăm secularizarea ca

pe un proces deja încheiat i trebuie să luăm ca atare în
considera ie toate efectele nocive pe care le-a adus lumii,
valabile astăzi. Simpla constatare nu poate fi totu i de-ajuns
pentru Ortodoxia românească a secolului al XXI-lea. Ea
trebuie să pună în mi care capacitatea cu care a fost dăruită,
pentru ca, pe de o parte, să facă bine în elese oamenilor de tot
felul frumuse ile intrinseci, iar pe de alta, să în eleagă ea însă i
lumea, timpul i locul în care activează:‖Sunt sigur că Sfin ilor
Părin i nu le-ar plăcea ca noi să repetăm ceea ce au spus ei,
a a cum fac unii colari. Ei doresc ca noi să creăm. i aceasta
au făcut ei în i i cu privire la genera iile de dinaintea lor‖512.
Dacă astăzi ne sunt făcute cunoscute unele dintre
metodele ofensivei misionare a Catolicismului în spa iul est-
european, cu toată pregătirea ”speciali tilor” pe care urma să-i
introducă în ările ortodoxe cu mul i ani înainte de a se
prefigura căderea comunismului513, ele nu ne împiedică să
acceptăm faptul că misiunea actuală a Bisericii noastre este
complet diferită, constând tocmai în traducere sau
tălmăcire pe limba omului modern a Ortodoxiei cosmice,
anistorice și esențial țărănești a românilor514. Complet
ie ită din tiparul în elegerii apusene, în ea este comprimată
întreaga noastră existen ă i vigurozitatea dovedită în situa ii în
care multora dintre marile na iuni le-ar fi fost dificil să
supravie uiască.
512
Ioan Zizioulas,Teologia patristică în lumea modernă, în ST, nr.3-4,
1996, p.58.
513
Mitropolitul Hrisostomos de Peristerion, Ortodoxie i Catolicism, la
Pr.Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed.Bizantină,
Bucure ti, 1995, p.131.
514
Prin ” ărănească” desemnez modul de a fi, simplitatea luminoasă a unirii
cu Hristos i transmiterea acestei uniri în întregul cosmos, nu neapărat satul
ca i organizare administrativă.
243
Ortodoxia noastră a păstrat cu sfin enie cele două puteri

harice izvorâte din Dumnezeu cel Viu, puterea chipului şi
puterea cuvântului, acordându-le încă de la început pre uirea
celor nepre uite, valoarea autentică a incomensurabilită ii celor
pe care Hristos, Logosul i Chipul lui Dumnezeu, le-a dăruit
omului, pentru ca omul să fie restaurat i îndumnezeit prin
unirea cu El515. Cuvântul văzut (icoana) i auzit (scris i citit,
rostit i cântat) face posibilă legătura - cu neputin ă de realizat
altfel – dintre NECUPRINS, adică Dumnezeu i chipul Lui în
om, pe de o parte, i CUPRINS, adică tot ceea ce i s-a revelat
omului, atât cât îi este necesar spre mântuire i pe măsura
posibilită ii sale de a în elege. Liantul dintre infinitatea i
adâncimea Tainei i precizia i rigoarea Descoperirii nu se
poate realiza altfel decât prin manifestarea sacră, mistică i
simbolică, a sentimentului religios în cult, implicând
comuniunea divino-umană.
Euharistia este viața lumii. Modul de via ă euharistic
este cel menit omului în vederea ob inerii îndumnezeirii sale.
Sfântul Duh este "cauza sfin eniei, lumină duhovnicească ce
dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminare pentru aflarea
adevărului...Pe toate le umple cu puterea Sa, dar Se comunică
doar celor vrednici şi acestora nu în aceeaşi măsură, ci
împarte harul după credin a (fiecăruia). Este simplu după
esen ă dar variat după lucrări; Se află în întregime în fiecare
şi se comunică în întregime asemenea razei de soare"516. În El
şi prin El are loc transformarea min ii (metanoia) creştinului şi
deschiderea privirii duhovniceşti spre Hristos.
Transformarea min ii decăzute a omului are loc
515
Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri I, Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB,
vol.15, Ed.IBMBOR, Bucure ti, 1987, trad.Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,
p.205.
516
Sf.Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh,
Coresponden ă (Epistole), col. PSB 12, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin
Corni escu, Pr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p.39.
244
exclusiv în Biserica Apostolică, în Trupul tainic al lui Hristos,

prin credin a dreaptă, împlinirea faptelor bune şi ferirea de
patimi, toate acestea fiind mişcate numai de harul divin
pogorât prin Biserică şi impropriat în chip teandric, prin
rugăciune i cult. „Dar în Iisus-Omul, aflat la capătul final al
umanului, universul însuşi şi-a descoperit întregul lui sens şi
destin, ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e <<lumina
lumii>>, lumină care luminează lumea, lumina în care se
luminează lumea. Fiecare din noi e într-un fel o lumină a
lumii. Dar calitatea aceasta e şi o misiune, pe care nu o putem
împlini prin noi înşine în mod deplin. Noi o vedem împlinită în
Hristos şi prin Hristos, participând şi noi la această împlinire;
Hristos e împlinirea fiin ei reale a omului-coroană a crea iunii
pentru că în El, omul e deplin unit cu Dumnezeu”517.
Aceste măre ii cereşti, odinioară necunoscute îngerilor,
le-a dăruit Fiul credincioşilor Săi prin actele mântuitoare:
Întrupare, Patimi, Moartea pe Cruce, Înviere, Înăl are şi
Pogorârea Duhului Sfânt, ba chiar i Judecata de Apoi, toate
fiind reactualizate în chip tainic în preasfântul Trup i în
dumnezeiescul Sânge de care se fac părta i cei chema i la
Cină.
În concluzie, contribu ia românească ortodoxă la
”valorile comune” europene constă în faptul că această
identitate primordială, martirică i sacramentală, manifestată
vizibil în sufletul românesc, poate să ofere Europei actuale
două daruri inestimabile: un Nume pentru Dumnezeul
Necunoscut, fără de Care este sortită pieirii518 i o cale spre
recăpătarea sufletului pierdut: vie uirea cosmic-euharistică. În
517
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II,
Op.cit., p.31.
518
Martin Heidegger, Responses et questions sur l’histoire et la politique.
Martin Heidegger interrogé par ‖Der Spiegel‖, traduit de l’allemand par
Jean Launay, Ed.Mercure du France, Paris, 1977, p.49.
245
Ortodoxia românească Europa î i va putea regăsi sănătatea

spirituală pierdută de secole, cu două condi ii: a) europenii de
azi să dovedească mai multă receptivitate decât atenienii din
timpul lui Pavel: ‖Şi auzind despre învierea mor ilor, unii l-au
luat în râs, iar al ii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi
altădată” (F.Ap.17, 32) i b) Biserica Ortodoxă Română să î i
îndeplinească menirea: 1) de a tălmăci pe limba omului
modern chemarea împără iei lui Dumnezeu, 2) de a da sens
vie ii contemporane prin armonia ascultării în comuniune,
prin puterea rugăciunii i prin agerimea creatoare de
cultură națională i 3) de a conecta sacramental întreaga
existen ă la via a lui Hristos cel Înviat, realizând în acest fel
mesianismul intrinsec al identită ii europene.
Mesajul Părintelui Stăniloae poate fi considerat, prin
urmare, ideea-for ă a misiunii Bisericii Ortodoxe Române i a
neamului nostru în Europa i în lume: ‖…Nu avem numai de
luat de la Europa, ci trebuie să aducem i noi ceva
Europei…Sigur că putem câ tiga foarte mult de la Europa. Pe
planul organizării societă ii, pe planul disciplinei muncii. Pe
plan spiritual trebuie însă să avem con tiin a că putem i noi
da mult Europei. Ce anume? Răsăritul a dat odinioară
Cre tinismul. Să i-l aducem astăzi iară i, a a cum a fost:
serios, ca o legătură reală între Dumnezeu i om”519.
519
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Interviu, în Vestitorul Ortodoxiei, nr.21-
22, 1990, pp.2-4.
246
Bibliografie :
I. Izvoare :
A. Sfânta Scriptură:
1. *** Biblia sau Sfânta Scripturã, tipãritã cu aprobarea

Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
Ed.IBMBOR, 1988.
2. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipãritã cu aprobarea
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Ed. IBMBOR.,
Bucureşti,1994.
3. ***Sfânta Scriptură, Edi ie Jubiliară a Sf. Sinod, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2001, trad. Bartolomeu Valeriu Anania.
4. *** Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului
i a Noului Testament, Funda ia pentru Literatură i Artă
”Regele Carol II”, Bucure ti, 1938, trad. Pr.Prof.Vasile Radu i
Gala Galaction.
5. *** Noul Testament, versiune revizuitã şi comentatã de
IPS Bartolomeu Anania, Bucureşti, Ed.IBMBOR, 1995.
6. *** Noul Testament cu Psalmii, tipãrit cu aprobarea Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ed.IBMBOR, Bucure ti,
2002
7. *** Noul Testament i Psalmii,edi ie a Sf. Sinod,
Societatea Biblică, Bucure ti, 1943.
8. *** Septuaginta, Prof. D. Dr. Alfred Rahls, Deutsche
Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935.
9. ***Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ, British and Foreign Bible
Society, London, 1924.
10. *** The Holy Bible, New International Version,
containing the Old Testament and the New Testament,
Interntional Bible Society, Colorado, 1984.
247
11. *** La Sainte Bible, traduite des textes originaux et

grec par Louis Segond, docteur en théologie, Société biblique
de Genève, 2002.
12. *** The New Testament of our Lord and Savior Jesus
Christ, translated out of the original greek, and with the former
translation diligently compared and revised, the Gideons
Internationl, Nashville, Tennessee, U.S.A., s.a.
13. Sfintele Evanghelii, introducere şi fişe cu comentarii Pr.
Prof. Dr. Bruno Maggioni, Funda ia „Fiicele Sf. Paul”,
Bucureşti,1999, trad. Pr. Alois Bulai.
B. Cărți de cult:
1. *** Ceaslov, edi ie tipãritã cu aprobarea Sf. Sinod,

Bucureşti, Ed.IBMBOR, 1973.
2. *** Liturghier, edi ie tipãritã cu aprobarea Sf. Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Ed.IBMBOR, 2000.
3. ***Liturghier, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
4. *** Psaltirea, edi ie tipãritã cu aprobarea Sf. Sinod,
Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2000.
C. Opere patristice:
1. Actele martirice, col. PSB 11, studiu introductiv, trad., note

şi comentarii Pr. Ioan Rămureanu, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1982.
2. Apologe i de limbă greacă, col. PSB 2, trad., introd., note

şi indice de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr.
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
3. Apologe i de limbă latină, col. PSB 3, trad. Nicolae

Chi escu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David
248
Popescu, introducere, note şi indici Nicolae Chi escu, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1981.
4. Boethius, Salvianus, Scrieri, Articole teologice şi

mângâierile filosofiei, Despre guvernarea lui Dumnezeu,
col. PSB 72, trad. David Popescu, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1992.
5. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea I, Istoria bisericească,

Martirii din Palestina, col. PSB 13, trad. Pr. Teodor
Bodogae, Ed. IBMBOR , Bucureşti, 1987.
6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, Via a lui

Constantin cel Mare, col. PSB 14, trad. Radu
Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.
7. Lactantius, Institu iile Divine, Ed."Învierea", Timişoara,

2004, trad. Petru Pistol.
8. *** Filocalia, vol. I (Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul,

Casian, Marcu Ascetul, Isaia), traducere din greacã de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1946.
9. *** Filocalia, vol. II (Sf. Maxim Mãrturisitorul), traducere

din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti,
Ed. Harisma, 1993.
10. *** Filocalia, vol. III (Sf. Maxim Mãrturisitorul), traducere

Ed.Humanitas 1999.
11. *** Filocalia, vol. IV (Talasie, Isihie, Ioan Damaschin, ...),

traducere din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Bucureşti, Ed.Humanitas, 2000.
249
12. *** Filocalia, vol. V (Petru Damaschinul, Simeon

Metafrastul), traducere din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1976.
13. *** Filocalia, vol. VI (Sf. Simeon Noul Teolog, Nichita

Stihiatul), traducere din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Ed.IBMBOR, 1977.
14. *** Filocalia, vol. VII (Nichifor, Teolipt, Grigorie Sinaitul,

Sf. Grigorie Palama), traducere din greacã de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed.IBMBOR, 1977.
15. *** Filocalia, vol. VIII (Calist şi Ignatie Xantopol, Calist

Patriarhul), traducere din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, Ed.Humanitas, 2002.
16. *** Filocalia, vol. IX (Sf. Ioan Scãrarul, Avva Dorotei),

traducere din greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002.
17. *** Filocalia, vol. X (Sf. Isaac Sirul), traducere din greacã
de. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti,
Ed.IBMBOR, 1981.
18. *** Filocalia, vol.XI (Sf. Varsanufie şi Ioan), traducere din

greacã de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Roman, Ed.
Episcopiei Romanului i Hu ilor, 1990.
19. *** Filocalia, vol.XII (Cuviosul Isaia Pustnicul), traducere

Ed.Harisma, 1991.
250
20. ***Sbornicul, culegere despre rugăciunea min ii, Ed.

Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia,1993, trad. Pr. Gheorghe
Ro ca.
21. Scrierile Părin ilor Apostolici, col. PSB 1, trad. Pr.

Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
22. Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troi ki Noul Mărturisitor,

Cre tinismul sau Biserica? În fa a ‖cre tinismului‖
antihristic, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeni a, Gala i,
2005, trad. Constantin Făge an.
23. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt

împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului,
Trei cuvinte împotriva arienilor, col. PSB 15, trad. Pr.
Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
24. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a II-a, Epistole,

Via a cuviosului părintelui nostru Antonie, col. PSB 16,
trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1988.
25. Sfântul Dionisie cel Mic, Praefatio Dionisii Exigvi

interpretis in Sancti Cyrilli Alexandrini episcopi duarum
epistularum ad Succesum episcopum translatione latina ad
Ioannem et Leontium, editor Fr. Glorie, în CCSL 85,
Turhout, 1972, Scriptores Illirici Minores.
26. Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului,

Tâlcuirea Sfintei Liturghii, în MO, nr.9-10, 1974.
27. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre constitu ia omului, 11,

PG 44, 153 D-156 B.
251
28. Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, Aşezămintele

mânăstireşti, Convorbiri duhovniceşti, col. PSB 57, trad.
Vasile Cojocaru, David Popescu, Nicolae Chi escu, Ed.
29. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , IV, 16; Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1943, trad. Pr. D. Fecioru.
30. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate împotriva

iconoclaştilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998 trad. Pr. D.
Fecioru.
31. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti

şi cuvântări de laudă la Sfin i, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2002, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru.
32. Sfântul Irineu de Lugdunum, Împotriva ereziilor, III, 24,1;

PG 7, 966.
33. Sfântul Irineu de Lugdunum, Despre Întruparea

Cuvântului, PG 52, 790.
34. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă i

Ecumenismul, Ed. Mănăstirii Sfin ii Arhangheli – Petru
Vodă, 2002, trad. Adrian Tănăsescu.
35. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Tâlcuiri ale unor

locuri cu multe şi adânci în elesuri din Sfin ii Dionisie
Areopagitul şi Grigorie Teologul, col. PSB 80, trad.,
introd. şi note Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1983.
252
36. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi

sufletul, chipuri ale Bisericii, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2000, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.
37. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, Cosmosul şi

sufletul, chipuri ale Bisericii, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2000, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.
38. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scolii la Numele Divine, 4,

33; PG. 4, 305 D.
39. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a II-a, Scrieri

şi epistole hristologice şi duhovniceşti, col. PSB 81, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1990, trad. Pr. Dumitru Stăniloae.
40. Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed.

Sophia, Bucure ti, 2010, trad. Laura Mărcean.
41. Sfântul Nicolae Velimirovici, Mai presus de Răsărit i

Apus, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucure ti,
Alexandria, 2008, trad. Gheorghi ă Ciocioi.
42. Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Sfânta Biserică,

în Tratat asupra tuturor dogmelor credin ei noastre
ortodoxe, Bucureşti, 1865, trad. Toma Teodorescu.
43. Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre sfintele rânduieli,

225-226; PG 155, col.440.
44. Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, IX, 37; PG 114, 505

BC.
45. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la

Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi cuvântări, col.
253
PSB 17, trad., introd., note şi indici de Pr. Dumitru

Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986.
46. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre

Sfântul Duh, Coresponden ă (Epistole), col. PSB 12, trad.
Pr. Prof. Dr. Constantin Corni escu, Pr. Teodor Bodogae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.
47. Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi,

Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, trad. Pr. Prof. Dumitru
Fecioru.
48. Teodor, episcop de Andida, Comentariu Liturgic, Ed.

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006.
II. Opere colective:
1. Baconsky, Teodor, Ioan I. Ică jr., Bogdan Tătaru-Cazaban,

Elena tefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, Pentru un
Cre tinism al noii Europe, Ed. Humanitas, Bucure ti, 2007.
2. ***Biserica în era globalizării, referatele Simpozionului

Interna ional ‖Interferen e spirituale în societatea
globalizată. Ortodoxia deschisă spre lume‖, organizat de
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universită ii ‖1
Decembrie 1918‖, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
3. Câmpineanul, P.S. Ciprian (coord.), Biserica în misiune.

Patriarhia Română la ceas aniversar, ED.IBMBOR,
Bucure ti, 2005.
4. Ci mileanu, Ioan (ed.), Creştinismul-sufletul neamului

românesc. Lucrările Simpozionului Na ional ‖Sfântul
254
Andrei – Apostolul Românilor‖, Mănăstirea Brâncoveanu

2002, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002.
5. Codrescu, Răzvan (ed.), "Fiecare în rândul cetei sale"-

pentru o Teologie a neamului, Ed. Christiana, Bucureşti,
2003.
6. Dumitrescu, Sorin (ed.), Radu Carp (coord.), Un suflet

pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect
politic, Ed. Funda iei Anastasia, Bucure ti, 2005.
7. ***Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sf.

Nectarie, Bucureşti.2003.
8. I.P.S. Daniel (pre ed.), Autocefalie, Patriarhie, Slujire

Sfântă, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1995.
9. I.P.S. Nestor (coord.), Sfin i Români şi Apărători ai Legii

Strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
10. Naclad, Liliana (ed.), Izvoarele Cre tinismului Românesc,

Ed.Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a, 2003.
11. Nica, Arhiepiscop Dr. Antim (pre ed.), Monumente istorice

i izvoare cre tine, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului i Dunări
de Jos, Gala i, 1987.
12. *** Omul de cultură în fa a descre tinării, referatele

Simpozionului Interna ional ‖Omul de cultură în fa a
descre tinării‖, organizat de Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universită ii ‖1 Decembrie 1918‖ ( 13-15 mai
2005), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
255
13. Popi teanu, Dr. Cristian (coord.), Lumea Bizan ului,

Institutul de Studii Istorice i Social-Politice, Bucure ti,
1972.
14. Tulcan, Pr. Prof. Dr. Ioan, Pr. Prof. Dr. Constantin Rus,
Lect. Drd. Cristinel Ioja (coord.), Ortodoxie i Globalizare.
Relevan a rela iei local-universal în Europa de astăzi,
Universitatea ”Aurel Vlaicu”, Centrul de Studii Teologice-
Istorice i de Prognoză Pastoral-Misionară al Facultă ii de
Teologie Ortodoxă, Arad, 2006.
15. ***Reject Aeneas, Accept Pius – Selected Letters of

Aeneas Sylvius Piccolomini (Pope Pius II), The Catholic
University of America Press, Washington D.C., introduced
and translated by Thomas M.Izbicki, Gerald Christianson
and Philip Krey.
16. Rossi, J.B. de - L. Duchesne (ed.), Martyrologium

Hieronimianum, t.II, 1, pp .36, 59, în Acta Sanctorum, t.II,
pars prior, Bruxelles, 1894.
17. Toroczkai, Dr. Ciprian Iulian (coord.), Teologie ortodoxă

în destin românesc - Părintele Profesor Ilie Moldovan la
80 de ani, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008.
256
III. Dicționare, lexicoane și enciclopedii:
1. Bauer, J.B. (ed.), Enciclopedy of the Bible, 3 vol, London,

1978.
2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dic ionar de Teologie Ortodoxă,

Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1994.
3. Cabrol, Dom Fernand, Dom Henri Leclercq, Dictionnaire

d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, Paris, 1907.
4. Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant, Dic ionar de simboluri,

vol.I-III, Ed.Artemis, Bucure ti, 1993, trad. Micaela
Slăvescu, Lauren iu Zoica (coord.).
5. Coteanu, Acad. Ion, Dr. Luiza Seche, Dr. Mircea Seche

(conducători), DEX, edi ia a II-a revăzută i adăugită, Ed.
Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.
6. Jones, Sir Henry Stuart (ed.), A Greek-English Lexicon,

Clarendon Press, Oxford, 1843-1996.
7. Kernbach, Victor, Dic ionar de mitologie generală, Ed.

Albatros, Bucureşti, 1995.
8. Lampe, G.W.H. (ed.), A Patristic Greek Lexicon,

Clarendon Press, Oxford, 1961.
9. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dic ionar al Noului Testament, Ed.

IBMBOR, Bucure ti, 1995.
10. Popescu, Mircea (coord.), Dic ionar de artă, Ed.

Meridiane, Bucure ti, 1995.
257
11. Schmoller, Alfred, Handkonkordanz zum Griechischen

Neuen Testament, Deutsche Bibelgesellschaft,
Stuttgart,1994.
12. Shepherd, William R., Historical Atlas, Ed. Henry Holt

and Company, New York, 1923.
13. Vacant, Alfred (ed.), Dictionnaire de Théologie

Catholique, Paris, 1903.
14. Vigouroux, F.G. (ed.), Dictionnaire de la Bible, vol. I-V,

Paris, 1926.
IV. Resurse juridice :
1. ***Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 75/1882, ff.384-409.
2. ***Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr.537/1942, ff. 294-295;

299-300; 340 .c.
3. ***Constitu iile Aprobate ale Transilvaniei (1653), Edi ie

îngrijită şi prefa ă de Liviu Marcu; traducere, studiu
introductiv şi note de Alexandru Herlea, Valeriu Şotropa,
Romul Pop, Iuliu Nasta, Ioan N.Floca, Ed.Dacia, Cluj-
Napoca, 1997.
4. ***Constitu ia României 2003, RegiaAutonomă

Monitorul Oficial.
5. ***Conven ia Europeană, Proiect de tratat de instituire a

unei Constitu ii pentru Europa, Roma, 18 iulie 2003,
trad.rom.
258
6. ***Hotărârea Sf.Sinod nr.4768/2007.
7. ***H.G.53/16 ian.2008, publicată în M.Of., Partea I,

nr.50/22 ian.2008.
8. ***Legea 489/2006 privind libertatea religioasă şi

regimul general al cultelor, publicată în M.Of., Partea I,
nr.11/ 8.01.2007.
9. ***Statutul BOR, 2008.
10. ***Tratatul de la Lisabona în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene (RO), C 306/11, 17.12.2007
V. Cărți, tratate, monografii:

1. Aagaard, Anna Marie i Peter Bouteneff, Beyound the
East-West Divide. The World Council of Churches and
‖the Orthodox Problem‖, Ed.WCC Publications, Geneva,
2001.
2. Afary Janet and Kevin B.Anderson, Foucault and the

Iranian Revolution. Gender and the Seductions of
Islamism, The University of Chicago Press, Chicago,
2005.
3. Alexe, Pr.Prof.Dr.Ştefan, Sfântul Niceta Remesianul, în

Sfin i Români şi apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed.
259
4. Amante, Bruto, La Romania ilustrata. Ricordi di viagio,

Roma, 1888.
5. Anania, Bartolomeu Valeriu, Arhiepiscopul Clujului, Apa

cea vie a Ortodoxiei, Ed.Renaşterea, Cluj Napoca, 2002.
6. Andru os, Hr., Simbolica, Ed.Anastasia, 2003,

trad.Patriarhul Iustin.
7. Anghelescu, Gheorghe, Cristian Untea, Părintele

Dumitru Stăniloae, un urmaş vrednic al patristicii clasice
(bio-bibliografie), Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,
2008.
8. Arginteanu, Ion, Istoria românilor macedoneni din

timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, vol.II,
Ed.L’indépendance roumaine, Bucure ti, 1904.
9. Arvinte, Vasile, Român, Românesc, România,

Ed.Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
10. Barnea, Ion, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare,

11. Băbuş, Pr.Emanoil , Bizan ul – istorie şi spiritualite, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2003.
12. Bălan, Arhim. Ioanichie, Convorbiri duhovnice ti cu

teologi ortodoc i din străinătate, vol.III, Ed. Mitropoliei
Moldovei i Bucovinei, Ia i, 1994.
13. Bănescu, N., Bizan ul şi Romanitatea de la Dunărea de

Jos - discurs rostit la 25 mai 1938 în cadrul şedin ei
260
solemne a Academiei Române, Ed.Monitorul Oficial şi

Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1938.
14. Bărbulescu, Titus, Fiin a Neamului Românesc,

Ed.Vestala, Bucure ti, 2005, trad.Mihai Popescu.
15. Bârlea, Gheorghe, Introducere în studiul latinei creştine,

Ed."Grai şi Suflet- Cultura Na ională", Bucureşti, 2000.
16. Berciu-Drăghicescu, Adina, Maria Petre, coli i biserici

române ti din Peninsula Balcanică. Documente (1864-
1948), vol. I, Editura Universită ii din Bucure ti,
Bucure ti, 2004,
17. Besançon, Alain, Confuzia limbilor. Criza ideologicã a

bisericii, Ed. Humanitas, Bucure ti, 1992,trad. Mona i
Sorin Antohi.
18. Bisaha, Nancy, Creating East and West: Renaissance

humanists and the Ottoman Turks, University of
Pensylvania Press, Philadelphia, 2004.
19. Boia, Lucian, Mitul democra iei, Ed. Humanitas,

Bucure ti, 2003.
20. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiin a românească, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1997.
21. Brague, Rémi, Europa, calea romană, Ed.Idea, Cluj

Napoca, 2002, trad. Gabriel Chindea.
22. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Ed.

Episcopiei Dunării de Jos, Gala i, 2002.
261
23. Brătianu, Gheorghe I., O enigmă şi un miracol istoric:

Poporul Român, Ed.Corint, Bucureşti, 2000.
24. Breazul, M., Istoria muzicii româneşti,

Ed.Muzicală,Bucureşti, 1956.
25. Brehier, Louis, Civiliza ia bizantină , Ed. Ştiin ifică,

Bucureşti 1994, traducere N. Spincescu.
26. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa - Locul

spiritualită ii româneşti, Ed. Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1995
27. Brown, Peter, Întemeierea Cre tinismului

occidental.Triumf i diversitate.200-1000 d.Chr.,
Ed.Polirom, Ia i, 2002trad.Hans Neumann.
28. Bury, J.B., History of the Later Roman Empire, vol.1,

Courier Dover Publications, New York, 1958.
29. Calnev, M.A., Combaterea sectelor ra ionaliste, Tip.

„Cartea Românească”, Chişinău, 1930.
30. Cardini, Franco, Europa i islamul.Istoria unei

neîn elegeri, Ed.Polirom, Ia i, 2002, trad.Drago
Cojocaru.
31. Carp, Radu, Dumnezeu la Bruxelles.Religia în spa iul

public european, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
32. Căprăroiu, Denis, Eugen Denize, Na terea Europei

Medievale, Ed.Cetatea de Scaun, Târgovi te, 2008.
262
33. Cernea, Emil, Emil Molcu , Istoria statului şi a dreptului

românesc, Casa de Editură şi Presă "Şansa", Bucureşti,
1992.
34. Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dic ionar de

simboluri,vol.I-III, Ed. Artemis, Bucureşti,1995.
35. Chifăr, Pr.Nicolae, Istoria Cre tinismului, vol. I-IV,

Ed.Trinitas, Ia i, 1999-2005.
36. Clément, Olivier, Sillon de lumiére, Editions Fates,

CERF, Paris, 2002.
37. Clément, Olivier, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I,

Adevăr i libertate. Ortodoxia în contemporaneitate,
Ed.Deisis, Sibiu, 1997, traducere de Mihai Maci.
38. Coman, Pr.Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea

istoriei, Ed.Bizantină, Bucure ti, 1995.
39. Coniaris, Anthony M., Introducere în credin a şi via a

Bisericii Ortodoxe, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, trad.
Constantin Făge an.
40. Constantin, Pavel C., Tragedia omului în cultura

modernă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1997.
41. Cordescu, Mihai Virgil, Istoria coalelor române din

Turcia, Sofia i Turtucaia din Bulgaria i al seminariilor
de limbă româna din Lipsca, Viena, Berlin,
Bucure ti,1906.
263
42. Cotan, Pr.Dr. Claudiu, Ortodoxia i mi cările de

emancipare na ională din sud-estul Europei în secolul al
XIX-lea, Ed.Bizantină, Bucure ti, 2004.
43. Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi Etnocra ie, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1997.
44. Crainic, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Ed.

45. Cremona, Liutprand of, Report of his Mission to

Constantinople, în Ernest F. Henderson, Select Historical
Documents of the Middle Ages , Ed. George Bell,
London, 1910.
46. Cusanus, Nicolaus, Pacea între religii. Dumnezeul

ascuns, Ed. Humanitas, Bucure ti, 2008, trad.Wilhelm
Tauwinkl i Bogdan Tătaru-Cazaban.
47. Cyzikus, Anonymus von, Historia Ecclesiastica,

übersetzt und eingeleitet von Günther Christian Hansens,
Fontes Christiani, 49/1, Ed.Brepols & Publishers,
Turnhout, 2008.
48. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Loc iitor

de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Comori ale
Ortodoxiei - Explorări teologice în spiritualitatea
liturgică şi filocalică, Ed.Trinitas, Iaşi, 2007 .
49. Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi

Dăinuire - raze şi chipuri de lumină din istoria şi
spiritualitatea românilor, Ed.Trinitas, Iaşi, 2005.
264
50. Danov, Hristo M., Tracia antică, Ed.Ştiin ifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
51. Da kov, S.B., Împăra i bizantini, Ed.Enciclopedică,

Bucure ti, 1999, trad. Viorica i Dorin Onofrei.
52. Del Chiaro, Anton Maria, Revolu iile Valahiei, Ed.Via a

Românească, Iaşi, 1929, trad.S. Cristian, introducere de
Nicolae Iorga.
53. Diehl, Charles, Byzance- grandeur et décadence, Ed.

Ernest Flamarion, Paris, 1930.
54. Drãgan, Josif Constantin, Mileniul imperial al Daciei,

Ed. Ştiin ificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1986.
55. Dură, Dr. Nicolae V., Scythia Minor (Dobrogea) i

Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal i
mitropolitan al Tomisului ( sec.IV-XIV), Ed.Pedagogică,
Bucure ti, 2006.
56. Dură, Nicolae V.,Le Régime de la synodalité selon la

législation canonique, conciliaire, oecuménique, du Ier
millénaire, Ed. Ametist 92, Bucureşti, 1999.
57. Du ă, Florian, Precizări privind biografia lui Dionisie cel

Mic, Izvoarele Creştinismului Românesc, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a, 2003.
58. Eco,Umberto, Cum se face o teză de licen ă pentru

disciplinele umaniste,Ed. Pontica, Constan a, 2000,
trad.George Popescu.
265
59. Eliade, Mircea, Istoria credin elor i ideilor religioase,

vol.I-III, Ed. tiin ifică i Enciclopedică, Bucure ti, 1988,
trad.Cezar Baltag.
60. Enăchiuc, Viorica, Rohonczi Codex, descifrare

transcriere şi traducere, Ed. Alcor Edimpex S.R.L,
Bucureşti, 2002.
61. Erasmus, Despre război şi pace, Ed.Ştiin ifică,

Bucureşti,1960, trad.Iorgu Stoian.
62. Flavius Josephus, Antichită i Iudaice, vol.II, căr ile XI-XX

( De la refacerea templului până la răscoala împotriva
lui Nero), Ed.Hasefer, Bucureşti, 2001.
63. Floca, Arhid. Pr. Dr. Ioan N. Canoanele Bisericii

Ortodoxe. Note si comentarii, Sibiu, 1993.
64. Floca, Arhid. Pr. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox.
Legislatie si administra ie bisericească, vol. I - II,
Bucure ti, 1990.
65. Florovsky, Pr.Georges, Biblie, Biserică, Tradi ie,

Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, trad. Radu Teodorescu.
66. Florovsky, Pr.George, Creation and Redemption, The

Collected Works of Georges Florovsky vol. 3, Richard S.
Haugh (ed.), translated from German by Richard S.
Haugh, Nordland Publishing Company, Belmont-
Massachusetts, 1976.
67. Gal, Dacian Gra ian, Sorin Mure an, Radu Preda, În
căutarea binelui comun. Pentru o viziune cre tină a
democra iei române ti, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
266
68. Gibbon, Edward, Istoria declinului i a prăbu irii

Imperiului Roman, vol.III, Ed.Minerva,Bucure ti, 1976,
trad.Dan Hurmuzescu.
69. Giurescu, Constantin C., Dinu C.Giurescu, Istoria

Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed.
70. Godet, P., Jean Casian, în D.T.C. tome II, 2, Paris, 1923,
col.1824 – 1825.
71. Gon a, Alexandru I., Satul în Moldova medievală,

Ed. tiin ifică i Enciclopedică, Bucure ti, 1986.
72. Gorce, Pierre de la, Histoire religieuse de la revolution

française, vol.I, Paris, 1922.
73. Guitton, Jean, Dumnezeu i tiin a, Ed.Harisma,

Bucure ti, 1992, trad.Pr.Ion Buga.
74. Guy, Jean Claude, Jean Casian, vie et doctrine

spirituelle, Ed.P.Lethielleux, Paris, 1961.
75. Habermas, Jürgen, Joseph Ratzinger, Dialectica

secularizării. Despre ra iune i religie, Biblioteca
Apostrof, Cluj, 2005, trad. Delia Marga.
76. Halpern, Manfred, Politics of Social Change in the

Middle East and North Africa, Princeton University
Press, Princeton, 1963.
77. Hefele Charles Joseph, Histoire de Conciles d’apres les

documentes originaux, tome I-IV, Paris, 1907.
267
78. Henkel, Jürgen, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera

părintelui Dumitru Stăniloae, Ed.Deisis, Sibiu, 2006,
trad. Diac.Ioan I. Ică jr.
79. Herodot, Istorii, vol.I, Ed.Ştiin ifică, Bucureşti, 1961,

trad.Adelina Piatkowski şi Felicia Van -Ştef.
80. Hitchins, Keith, Conştiin ă na ională şi ac iune politică la

românii din Transilvania - 1868-1918, vol.2, Ed.Dacia,
Cluj Napoca, 1992.
81. Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii, trad.

Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti,
Editura Politică, 1988.
82. Heidegger, Martin, Responses et questions sur l’histoire

et la politique. Martin Heidegger interrogé par ‖Der
Spiegel‖, traduit de l’allemand par Jean Launay,
Ed.Mercure du France, Paris, 1977.
83. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civiliza iilor i

refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti 1997,
trad.Radu Carp.
84. Ică Jr., Diac.Ioan I., Canonul Ortodoxiei, vol.I.,

Ed.Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008.
85. Ignatie, Monahul, Cuvinte spre zidire. Din spiritualitatea

filocalică a Părintelui Stăniloae, Ed.Sfânta Mănăstire
Frăsinei, 1995.
268
86. Ingelhart, Ronald, Pippa Norris, Sacred and Secular.

Religion and Politics Worldwide, Cambridge University
Press, New York, 2004.
87. Ioni ă, Pr.Conf.Dr.Alexandru, Din trecutul Bisericii şi

patriei noastre, Ed.Ex.Ponto, Constan a, 2001.
88. Iorga, Nicolae, Stări suflete ti i războaie, Ed.Nemira,

Bucure ti, 1994.
89. Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriologie umană,

Ed.Academiei RSR, Bucure ti, 1968.
90. Jung, Carl Gustav, The Collected Works, vol. 18: The
Symbolic Life, Princeton University Press, Princeton,
1939.
91. Kapsanis, Arhim.Gheorghe, Ortodoxia: nădejdea

popoarelor Europei, Ed.Evanghelismos, Bucureşti, 2006,
trad.Ieroschim.Ştefan Nu escu.
92. Kasun, Dr.Jacqueline, Războiul împotriva popula iei-

Economia şi ideologia controlului mondial al popula iei,
Ed.Provita Media, Bucureşti, 2008 trad.Larisa Iftime.
93. Kiminas, Demetrius, The Ecumenical Patriarchate, A

History of Its Metropolitanates with Annotated Hierarch
Catalogs, vol.I, Ed. Wildside Press LLC, Rockville
(Maryland), 2009.
94. Le Goff, Jacques, Civiliza ia Occidentului Medieval,

Ed. tiin ifică, Bucure ti, 1970, trad.Maria Holban.
269
95. Leb, Ioan Vasile, Biserica în ac iune, Ed.Limes, Cluj,

2001.
96. Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit,

Ed. Anastasia, 1992, trad.Pr.Vasile Răducă.
97. Mantzaridis, Georgios, Globalizare i Universalitate –

himeră i adevăr, Ed.Bizantină, Bucure ti, 2002,
trad.Pr.Prof.Dr.Vasile Răducă.
98. Mantzaridis, Georgios, Morala Cre tină, vol.II,

Ed.Bizantină, Bucure ti, 2006, trad. Diac.drd. Cornel
Constantin Coman.
99. Marga, Andrei, Religia în era globalizării, Ed.Funda iei

pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2006.
100. Marrou, Henri Irenée, Sfântul Augustin şi sfârşitul

culturii antice, trad. D. Stoianovici, L.Wald, Ed.
Humanitas, Bucureşti 1997.
101. Mărturisitorul, Sf.Maxim, Capete despre cunoştin a de

Dumnezeu i iconomia Fiului lui Dumnezeu, I, 66, în
Filocalia, vol.II, Ed.Harisma, Bucureşti, 1993,
trad.Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae.
102. Mehedin i, Simion, Cre tinismul românesc,

Ed.Anastasia, Bucure ti, 1995.
103. Meyendorf, John, Catholicity and the Church,

St.Vladimir’s Seminary Press, Crestwood (NewYork),
1983.
270
104. Meyendorf, John, Teologia Bizantină, Ed. IBMBOR,

Bucure ti, 1996, trad.Pr.Conf.Dr.Alexandru I.Stan.
105. Micu, Pr.Prof.Radu Dorin, Cuvintele Părintelui.Un

ghid al frumuse ii lăuntrice, Ed.Mega, Cluj-Napoca,
2009.
106. Miquel, André, Islamul şi civiliza ia sa, vol. I,

traducere de Gloria Dorothea Caecalopol si Radu
Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti 1994.
107. Mladin, Mitropolit Dr.Nicolae şi colectiv, Teologia

Morală Ortodoxă, vol.II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
108. Molcu , Emil, Dan Oancea, Drept Roman, Casa de

Editură i Presă ” ansa”, Bucure ti, 1993.
109. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Adevăr i preamărire în

Ortodoxie, Ed.Pro-Vita, Valea Plopului, 1999.
110. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Calendarul Viu,

Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
111. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Credin a strămo ească în

fa a ofensivei antihristice sectare, Ed. Provita, Valea
Plopului,1998.
112. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Darul sfânt al vie ii i

combaterea păcatelor împotriva acestuia. Aspecte ale
na terii de prunci în lumina moralei cre tine ortodoxe,
113. Moldovan,Pr.Prof.Dr.Ilie, Prof.Vasile Bebeşelea Sterp,

Ecouri liturgice din etnogeneza românilor - colinda
271
creştină din sudul Transilvaniei, Ed.Universită ii "Lucian

Blaga", Sibiu, 2006.
114. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Teologia iubirii, vol.I-II,

Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1996.
115. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Valen ele spirituale ale

agriculturii în etnogeneza poporului român, în vol. Grai
maramure an i mărturia ortodoxă, Baia Mare, 2001.
116. Moldovan, Pr.Prof.Dr.Ilie, Ortodoxia misionară, stâlp

de lumină în lumea contemporană, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2009.
117. Moldoveanu, Ioan, Contribu ia Sfin ilor Părin i la

conturarea dogmei creştine până în secolul al V lea , Ed.
Agapis, Bucureşti, 2002.
118. Moltmann, Jürgen, Dumnezeu în crea ie, Ed.

Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, editori Emil Jurcan şi Jan
Nicolae.
119. Monfasani, John, George of Trebizonde - a Biography

and a Study of His Rhetoric and Logic, the Trustees of
Columbia University, New York, 1976.
120. Monnerot, Jules, Sociologie du Communisme,

Ed.Gallimard, Paris, 1949.
121. Monnerot, Jules, Sociology and Psychology of

Communism, translation by Jane Degras and Richard
Rees, Beacon Press, Boston, 1953.
272
122. Movilă, Petru, Mărturisirea Ortodoxă a credin ei

universale şi apostolice a Bisericii Orientale, Institutul
European, Iaşi, 2001, introducere, text bilingv,traducere şi
note de Traian Diaconescu.
123. Muntean, Pr.Prof.Dr.Vasile, Istoria cre tină generală,

vol.I, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 2008.
124. Mure an, Liviu, Intrarea Europei în România,

Ed.Funda ia EURISC, Bucure ti, 2001.
125. Naville, Edouard, Enea Silvio Piccolomini. L'uomo,

l'umanista, il pontefice (1405-1464), Ed. Analisi,
Locarno, 1984.
126. Nechita, Pr.Dr.Vasile, Misiunea Bisericii de la

Ecumenicitate la Ecumenism, Ed.Garuda Art i Vasiliana
98, Chi inău, Ia i, 2005.
127. Nellas, Panayotis, Omul- animal îndumnezeit,

Ed.Deisis, Sibiu, 1994, trad. Diac. Ioan I. Ică Jr.
128. Nemoianu, Virgil, Jocurile divinită ii, Ed.Polirom, Iaşi,

2000.
129. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie

Morală, Ed. Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.
130. Niebuhr, Barthold Georg, The History of Rome,

translated by Julius Charles Hare and Connop Thirlwall,
Cambridge, 1831.
131. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Ed.

Humanitas, Bucure ti, 1993.
273
132. Noica, Constantin, Jurnal de idei, Ed. Humanitas,

Bucure ti, 1990.
133. Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc,

Ed. Humanitas, Bucure ti, 2008.
134. Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval:

Bizan ul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002, trad.Claudia
Dumitriu.
135. Paleologu, Alexandru, Moştenirea creştină a Europei,

Ed.Eikon, Cluj Napoca, 2003.
136. Panaitescu, Petre P., Contribu ii la istoria culturii
româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti 1971.
137. Papacostea, Victor, Civiliza ie românească şi civiliza ie

balcanică, Ed.Eminescu, Bucureşti, 1983.
138. Papandreou, Dr. Damaskinos, mitropolitul Elve iei,

Sfântul i Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică i lucrări
pregătitoare, Ed. Trinitas, Ia i, 1998, trad. Pr.Nicolae
Dascălu.
139. Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Ed.

Humanitas, Bucure ti, 2001.
140. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Compediu, edi ia a II-a, revăzută şi întregită, Editura
Andreiana, Sibiu, 2007.
141. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,

Ed. IBMBOR, Bucureşti,1991, vol.I-II.
274
142. Pârvan, Vasile, Contribu ii epigrafice la istoria

Creştinismului Daco-Roman, Ed.Libra, Bucureşti, 2000.
143. Pârvan, Vasile, Dacia, Editura Ştiin ifică, Bucureşti,

1967, trad.Radu Vulpe.
144. Peters, Francis E., Termenii filozofiei greceşti, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2007, trad.Dragan Stoianovici.
145. Piccolomini, Enea Silvio, Papst Pius II. Ausgewahlte

Texte aus seinen Schriften, Ed.B. Widmer, Benno
Schwabe & Co., Basel/Stuttgart, 1960.
146. Piccolomini, Enea Silvio, Epistula ad Mahometem:

Pius II., Epistula ad Mahumetem. Einleitung, kritische
Edition, Übersetzung, hg. von Reinhold F. Glei und
Markus Köhler (Bochumer Altertumswissenschaftliches
Colloquium 50), Trier, 2001, Nr. 148 mit wichtiger
Einleitung, S. 12-115.
147. Pirenne, Henri, Mahomed i Carol cel Mare, Ed.

Meridiane, Bucure ti, 1996.
148. Pippidi, Andrei, Tradi ia politică bizantină în ările

Române în secolele XVI-XVIII, Ed.Academiei, Bucure ti,
1983.
149. Pleşu, Andrei, Despre Îngeri, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2003.
150. Plămădeală, Dr.Antonie, mitropolitul Ardealului,

Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.
275
151. Plămădeală, Dr.Antonie, Uniatismul, metodă de unire

din trecut i căutarea actuală a deplinei comuniuni.
Documentul de la Balamand – text i comentariu, Ed.
Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1993.
152. Plămădeală, P.S.Antonie, Ca to i să fie una, Ed.
IBMBOR, Bucure ti, 1979.
153. Plinius cel Tânăr, Opere complete, Ed Univers,

Bucureşti 1977, traducere note şi prefa ă de Liliana
Manolache.
154. Ploeşteanu, Arhiereu Nifon, Carte de muzică

bisericească, Tip.Carl Göbl, Bucure ti, 1902.
155. Poledna, Rudolf, François Ruegg, Călin Rus,

Interculturalitatea. Cercetări si perspective româneşti,
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2002.
156. Ponticul, Evagrie, Cuvânt despre rugăciune împăr it în

153 de capete, în Filocalia, vol. 1, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992.
157. Pop, Doru, Obsesii sociale, Ed.Institutul European, Ia i,

1998.
158. Popescu, Teodor M., Teodor Bogodaie, George Gh.

Stănescu Istoria Bisericii Universale, vol. I, Ed.
IBMBOR, Bucureşti,1956.
159. Popescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae M., Preo i de mir

adormi i în Domnul, Bucureşti, 1942.
276
160. Pricop, Pr. Dr. Mircea Cristian, Ortodoxie, etnicitate,

identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,
Constan a, 2012.
161. Pulpea, Pr.Ioan, Curs compilat de Istoria Bisericii

Universale vol. 1, Bucureşti 1946.
162. Pu ca , Vasile, România i iar România. Note pentru o

istorie a prezentului, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
163. Răduleanu, Pr.Boris, Semnifica ia marilor sărbători

cre tine, vol.I, Ed.Bonifaciu, Bucure ti, 2003.
164. Rădulescu-Motru, Constantin, Românismul –

catehismul unei noi spiritualită i, Ed.Semne, Bucure ti,
2008.
165. Rădulescu-Motru, Constantin, Psihologia poporului

român, Ed.Paideia, Bucure ti, 1999.
166. Rădulescu-Motru, Constantin, Etnicul românesc.

Na ionalismul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.
167. Rosetti, Al. Istoria limbii române de la origini până în

sec.al XVII-lea, Ed.Ştiin ifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
168. Rostovtzeff, Mikhail Ivanovich, The Social and

Economic History of The Roman Empire, Ed. Biblo &
Tannen Publishers, New York, 1963.
169. Runcan, Nechita, Două milenii de via ă neîntreruptă în

Dobrogea, Ed.Ex Ponto, Constan a, 2003.
277
170. Russell, Bertrand, The Practice and Theory of

Bolshevism, Ed.George Allen and Unwin, London, 1920.
171. Rusu, I.I.,Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1986.
172. Schönborn, Cardinal Christoph von, Oamenii, Biserica,

ara. Creştinismul ca provocare socială, Ed.Anastasia,
Bucureşti, 2000, trad.Tatiana Petrache,Rodica Ne oiu.
173. Schmemann, Pr.Alexander, Biserică, lume, misiune,

Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, trad.Maria Vin eler.
174. Schuman, Robert, Pentru Europa, Regia Autonomă

"Monitorul Oficial", Bucureşti, 2003, trad. Pompilius
Celan.
175. Sendrail, Marcel, În elepciunea formelor, Ed.

Meridiane, Bucure ti, 1983, trad. Alexandru Călinescu.
176. Setton, Kenneth M., The Papacy and the Levant, vol.II,
American Philosophical Society, Philadelphia,1978.
177. Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni,

în PSB 1, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1979.
178. Sfântul Iustin Martirul i Filosoful, Apologia II, PSB 2,

Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1980,
trad.Pr.Prof.T.Bodogae,Pr.Prof.Olimp Căciulă,
Pr.Prof.D.Fecioru.
179. Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare, în

Filocalia, vol.VII, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1977, trad.
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae.
278
180. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt către elini, PSB,

vol.15, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1987.
181. Sfântul Neagoe Basarab, Învă ăturile lui Neagoe

Basarab către fiul său Teodosie, trad.Prof.Dr.G.Mihăilă,
Ed.Roza Vânturilor, Bucure ti, 1996.
182. Soloviov, Vladimir, Rusia i Biserica Universală,

Ed.Institutul European, Ia i, 1994, trad. Mioara Adina
Avram.
183. Speer, Albert, Inside the Third Reich, Ed.The

Macmillan Company, New York, 1970.
184. Špidlík, Cardinal Tomáš, Cateheză despre Biserică,

trad.Andrei Mărcu , Ed.Galaxia Guttenberg.
185. Špidlik, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului Creştin,

I.Manual Sistematic, Ed.Deisis, Sibiu, 2005,
trad.Diac.Ioan I. Ică jr.
186. St.Constantine’s Prologue to the Gospel, în

St.Vladimir’s Seminary Quarterly, 7, 1963, nr.1, trad.
Roman Jakobson.
187. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Chipul nemuritor al lui

Dumnezeu, Ed.Cristal, Bucureşti, 1995.
188. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Din istoria isihasmului

în Ortodoxia Română, Ed.Scripta, Bucure ti, 1992.
189. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Ortodoxie i Românism,

Ed.Consiliului Arhiepiscopesc, Sibiu, 1939.
279
190. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Marc-Antoine Costa

de Beauregard, Mică Dogmatică vorbită – dialoguri la
Cernica, Ed.Deisis, Sibiu, 2007, trad. Maria-Cornelia Ică
Jr.
191. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Reflec ii despre

spiritualitatea poporului român, Ed.Elion, Bucureşti,
2001.
192. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Na iune i Cre tinism,

Ed.Elion, Bucureşti, 2004.
193. Stăniloae, Pr.prof.Dr.Dumitru, Rugăciunea lui Iisus i

experien a Duhului Sfânt, Ed.Deisis, Sibiu, 1995,
trad.Marilena Rusu.
194. Stăniloae, Pr.Prof.Dumitru, Sfânta Treime sau la

început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
195. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Spiritualitate şi

comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986.
196. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Teologia Dogmatică

Ortodoxă, vol.I-III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.
197. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în

Ortodoxie, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 2000.
198. Stithatul, Cuv.Nichita, Cele 300 de capete despre

făptuire, despre fire i despre cuno tin ă, Filocalia,
vol.VI, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1977, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae.
280
199. Strabon, Geografia, cartea VII, cap.III, par.2, 13; în The

Geography of Strabo, Loeb Classical Library Edition,
trad.Horace Leonard Jones, vol.III, Harvard University
Press, 1924.
200. Suttner, Ernst Christoph, Das religiöse Moment in

seiner Bedeutung für Gesellschaft, Nationsbildung und
Kultur Sudöesteuropas, în vol.Religion und Gesellschaft
in Sudöesteuropas, Ed.Hans-Dieter Döpmann, München,
1997.
201. Syméon le Nouveau Théologien, Hymnes I, în Sources

Chrétiennes, nr.156, Paris, 1969.
202. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe

treptele slujirii creştine, vol.III, Ed. IBMBOR, Bucure ti,
1995.
203. Telea, Lect.Univ.Dr.Marius, Orient, Occident i lumea

islamică. Conflicte i încercări de refacere a vechii
unită i romane, în vol.Biserica în era globalizării,
Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
204. Theodorescu, Acad.Răzvan, Cultură şi civiliza ie

europeană, Ed.Funda iei România de Mâine, Bucureşti,
2003.
205. Thual, François, Géopolitique de l'Orthodoxie,

Ed.Dunot, Paris, 1993.
206. Tia, Arhim.Teofil, Reîncre tinarea Europei? Teologia

religiei ăn pastorala i misiologia occidentală
contemporană, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
281
207. Tomescu, Mircea, Istoria căr ii româneşti de la

începuturi până la 1918, Ed.Ştiin ifică, Bucureşti,1968.
208. Vasilescu, Virgil, Simboluri Patrimoniale, Ed.Europa

Nova, Bucure ti, 1998.
209. Vintilescu,Pr.Prof.Dr.Petre, Liturghierul explicat, Ed.

210. Vlachos, Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2000, trad. Constantin Făge an.
211. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, de Nafpaktos,

Secularismul – un cal troian în Biserică, Ed.Egumeni a,
traducere de Tatiana Petrache, Gala i, 2004.
212. Vornicescu, Dr. Nestor, mitropolitul Olteniei, Aethicus

Histricus, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
213. Vulcănescu, Mircea, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii

despre religie, Ed. Humanitas, Bucure ti, 2004.
214. Vulcănescu, Mircea, Cuvinte pentru fratele rămas

departe. Conferin e la Radio 1930-1940, Ed.Casa Radio,
Bucure ti, 2004.
215. Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la Criterion,

Ed. Humanitas, Bucure ti, 2003.
216. Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a

existen ei, Ed.Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
217. Vulcănescu, Mircea, Logos i eros, Ed.Paideia,
Bucure ti, 1991.
282
218. Vulcănescu, Mircea, Spre un nou medievalism

economic. Scrieri economice, Ed.Compania, Bucure ti,
2009.
219. Vulcănescu, Mircea, Tânăra genera ie. Crize vechi în

haine noi. Cine sunt i ce vor tinerii români?,
Ed.Compania, Bucure ti, 2004.
220. Waldstein, W., Il compito del diritto romano

nell'Europa d'oggi, în Scienza e cultura in Europa oggi,
Bozen, 1985.
221. Ware, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, Ed. Aldo

Press, Bucureşti, 1993, trad. Alexandra Petrea.
222. Ware, Kallistos, The Orthodox Church, Ed.Penguin,

London, 1993.
223. Wilson Bryan, Religia din perspectiva sociologica,

Ed.Trei, Bucuresti, 2000, trad. Dara Maria Străinu.
224. Yannaras, Christos, Adevărul i unitatea Bisericii, Ed.

Sophia, Bucure ti, 2008, trad.Ierom.Ignatie (Ilie) Trif i
Uliniuc Ionu Dumitru.
225. Yannaras, Christos, Libertatea Moralei, Ed.Anastasia,

Bucure ti, 2004, trad. Mihail Cantuniari.
226. Zamfirescu, Dan, Cultura română, o mare cultură cu

destin universal, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti 1996.
283
227. Zamfirescu, Dan, Spre o nouă contraofensivă

spirituală, Ed.Roza Vânturilor, Bucure ti, 2006.
228. Zamfirescu, Dan, Locul i rolul culturii române în

Europa i în lume, Ed.Roza Vânturilor, Bucure ti, 2006.
229. Zamfirescu, Dan, Cultura romană, o mare cultură cu

destin universal, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti 1996.
230. Zăgrean, Arhid.Prof.Dr.Ioan, Morala Creştină,

Ed.Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002.
231. Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din

Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), Ed.Biblioteca
Bucure tilor, Bucure ti, 1999.
232. Zizioulas, Ioannis, mitropolit de Pergam, Fiin a

eclesială, Ed.Bizantină, Bucure ti, 1996, trad.Aurel Nae.
233. Zizioulas, Ioannis, Crea ia ca Euharistie, Ed.Bizantină,

Bucure ti, 1999, trad.Caliopie Papacioc.
VI. Articole din volume și reviste de specialitate:
1. Bakó, Géza, Despre organizarea ob tilor săte ti ale

epocii feudale timpurii din sud-estul României, în SCIV,
nr.3, 1975.
2. Barnea, Ion, Date despre mitropolia Tomisului, în

Izvoarele Creştinismului Românesc, Ed. Arhiepiscopiei
Tomisului, Constan a, 2003.
284
3. Barnea, Ion, Creştinismul în Scythia Minor după

inscrip ii în ST, nr. 1-2, Bucureşti, 1954.
4. Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, Ortodoxia constituie

speran a dătătoare de via ă, interviu în Lumina, nr.248
(1750), 26 octombrie 2010.
5. Bartolomeu I, Patriarh Ecumenic, Ora Ortodoxiei, la

Pr.Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea
6. Bartolomeu I, Mesajul nr.1117/24.nov.2004, în vol.

Biserica în misiune, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 2005.
7. Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, Discursul

inut la sosirea în Bucure ti, 15 oct.2004, în BOR, nr.9-
12, 2004.
8. Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, Cuvântarea

din catedrala patriarhală, în BOR, nr.9-12, 2004.
9. Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului,

Personalitatea Sfântului Voievod tefan cel Mare,
conferin ă sus inută la Facultatea de Drept a Universită ii
din Bucure ti, 16.oct.2004, în BOR, nr.9-12, 2004.
10. Basarab, Pr. Dr. Mircea, Evanghelie i cultură la români,

în BOR, nr. 1-3, Bucure ti, 1992.
11. Bauman, V.H., Mărturii ale persecu iilor religioase din

zona Dunării de Jos în Primele secole ale erei creştine,în
volumul Izvoarele creştinismului românesc,
Ed.Arhiepiscopia Tomisului, Constan a, 2003.
285
12. Bălan, Arhim.Ioanichie, Via a i învă ăturile Sfântului

Paisie de la Neam , în Iluminism i Isihasm, Ed.Trinitas,
Ia i, 2006.
13. Bărbulescu, Titus, Dacă, la 26 iunie 1940, România ar fi

respins ultimatumul sovietic..., în Cahiers Roumains,
Paris, 1968.
14. Beauregard, Marc Antoine Costa de, interviu în volumul

coordonat de arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri
duhovnice ti cu teoogi ortodoc i din străinătate, vol.III,
Ed.Trinitas, Ia i, 1995.
15. Benga, Pr. Conf. Dr. Daniel, Un simbol scris cu sângele

martirilor, în Lumina, nr.271, an.VI, miercuri 17nov.
2010.
16. ***Biroul de Presă al Patriarhiei Române, Dialogul între

Biserici presupune dragoste fră ească sinceră, în
Vestitorul Ortodoxiei Române ti, nr.37-38, 1991.
17. Bizera, Marius, Tricolorul românesc peste veacuri, în

Magazin Istoric, nr.9, 1970.
18. Bogdan, Ion, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI,

publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucure ti,
1959.
19. Bol acov-Ghimpu, A. A., Episcopi ortodoc i din ările

Române în secolul al XIII-lea, în GB, nr. 1-2, Bucure ti,
1971.
20. Bol acov-Ghimpu, A. A., O tire bizantină din Dobrogea

despre un voievodat cre tin de la nordul Dunării, la
286
sfâr itul secolului al X-lea, în GB, nr. 1-2, Bucure ti,

1972.
21. Bourdieu, Pierre, Genèse et structure du champ religieux,

în Revue Française de Sociologie, 12, nr.3 (1971).
22. Branişte, Pr.Prof.Dr.Ene, Biserica şi Liturghia în opera

Mystagogia a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
Ortodoxia, nr.1, 1981.
23. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Teologia şi puntea metafizicii, în

Ortodoxia, nr.2, 1990.
24. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, The Creative Vision of D.

Stăniloae, în The Ecumenical Review, vol.33, nr.1, 1981.
25. Caraza, Ioan, Sfânta Scriptură şi sfintele icoane în

tradi ia patristică răsăriteană, în Glasul Bisericii, nr. 1-4,
ianuarie-aprilie, Bucureşti 2003.
26. Căciulă, Olimp N., În slujba ortodoxiei ecumenice, în

BOR, 1958, nr. 5-6.
27. Cândea, Spiridon, Pictura creştinã, în MA, nr.5-6,1960.
28. Cârjan, C., Un mormânt creştin descoperit la Tomis, în

Pontica, III, 1970.
29. Ciobanu, Gheorghe, Melodia din Rohonczi Codex, , în

rev. Muzica, nr. 2/1990, Editura Muzicală, Bucureşti.
30. Ciobanu, Gheorghe, Muzica bisericească la români, în

BOR, nr.1-2, Bucureşti, 1972.
287
31. Chi escu, N., Rela iile interortodoxe ale Bisericii

Ortodoxe Române, în Ortodoxia,1968, nr. 2, pp. 195-209;
32. Coman, Ioan G., Sinoadele ecumenice şi importan a lor

pentru via a Bisericii, în Ortodoxia, 1962, nr. 3.
33. Coman, Pr.Prof.Dr.Constantin Duhul misionar al

Bisericii Ortodoxe, în Biserica în misiune, Ed. IBMBOR,
Bucure ti, 2005.
34. Codrescu, Răzvan, Neamul în Biserică, în vol. "Fiecare

în rândul cetei sale"- pentru o Teologie a neamului, Ed.
Christiana, Bucureşti, 2003.
35. Codrescu, Răzvan, Ipostaze ale na ionalismului

românesc, în vol. "Fiecare în rândul cetei sale"- pentru o
Teologie a neamului, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
36. Com a, Maria, Considera ii cu privire la ob tea sătească

locală pe teritoriul României, în sec.III-V, în Muzeul
Na ional, nr.3, 1976.
37. Daniel, Preafericitul, Să păstrăm unitatea de credin ă i

disciplina canonică ortodoxă, dar i pacea dintre culte –
cuvânt la deschiderea sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române din 8—9 iulie 2008, în Vestitorul
Ortodoxiei, serie nouă, nr.5-7 (419-421), mai-iulie 2008.
38. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Teologia -

ştiin a mântuitoare şi a vie ii veşnice în gândirea
Părintelui Stăniloae, în vol.Teologie şi educa ie la
Dunărea de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Gala i,
2003.
288

Părintelui Stăniloae, în Candela Moldovei, nr.11-12,
2003.

Părintelui Stăniloae, în Teologie şi Via ă, nr.7-12, 2003.
41. Dănilă, Nicolae , Passio Sancti Philippi Apostoli BHL

6814 şi începuturile creştinismului în Schythia Minor, în
Studia Univ.Babeş-Bolyai Theologia graeco-catholica
varadiensis, XLVII (2001), 1.
42. d'Halleux, André, La théologie orthodoxe, în rev. Istina,

nr.14, Paris, 1969.
43. Dumitrescu, Dan, Bisericile creştine şi Sinodul Ecumenic,

în Ortodoxia, 1974, nr. 3.
44. Dură, Nicolae V., Un daco-roman, Dionisie Exiguul,

părintele dreptului bisericesc apusean; în ST, nr. 5-6,
1991.
45. Dură, Nicolae V., Colec ii canonice, apusene, din primul

mileniu; în Analele Universită ii Ovidius. Seria: Drept şi
Ştiin e Administrative, nr. 1, 2003.
46. Dură, Nicolae V., Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic.

Considera ii ecleziologice privind textele redactate de
Comisia pregătitoare a celei de-a III-a Conferin e
Panortodoxe Presinodale; în MMS, 1988, nr. 5.
289
47. Dură, Nicolae V., Valorile religios-creştine şi

„moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a
Europei‖. „Laicitate‖ şi „libertate religioasă‖; în vol.
Simpozionul „Modernitate, postmodernitate şi religie‖,
Constan a, mai 2005, Ed. Vasiliana '98, Iaşi, 2005.
48. Dură, Nicolae V., Bisericile Europei şi Uniunea

Europeană. Ecumenism, reconciliere creştină şi unitate
europeană (partea I), în Lumina lumii, Râmnicu-Vâlcea,
2006, nr. 12.
49. Dură, Nicolae V., Regimul constitu ional al Bisericilor

din Europa (partea a II-a), în Lumina lumii, Râmnicu-
Vâlcea, 2006, nr. 13-14.
50. Dură, Pr. Prof. Dr. N. V., Patriarh i Patriarhie.

Patriarhia – una din vechile Institu ii Europene, în BOR,
nr.1-3, 2005.
51. Dură, Ioan, Unele reflec ii cu privire la ordinea de zi a

celei de a IV-a Conferin e pan-ortodoxe presinodale şi
contribu ia Bisericii Ortodoxe Române, în Ortodoxia,
1990, nr. 2.
52. Eliade, Mircea, De unde începe misiunea României?, în

revista Vremea, an X, nr.477, 1937.
53. Erdoğan, Recep Tayyip, Turkey – The Missing Link in the

European Puzzle, în European View, vol.2, Bruxelles,
2005.
54. ***Editoriale, Quale‖nuova evangelizzazione per

l’Europa”, în La Civilta Cattolica, nr.4, 1991.
290
55. Fecioru, Pr. D., Teologia icoanelor la Sfântul Ioan

Damaschin, în Ortodoxia, an XXXIV, nr.1, ian.-mart.,
1982.
56. Friedrich, Ingo, Quo Vadis? Europe's role in a

Globalised World, în European View, vol.2, Bruxelles,
2005.
57. Florea, Lucian, Participarea şi contribu ia Bisericii

Ortodoxe Române la conferin ele interortodoxe, în prima
jumătate a secolului XX, în Ortodoxia, nr. 1-2, 1962.
58. Gelzer, H., H.Hilgenfeld, O.Cunz, Patrum Nicaenorum

nomina latinae, graecae, copticae, syriacae, arabicae,
armenicae, Lipsiae, 1898.
59. Ghi , Florin-Cătălin, O nouă Conferin ă Panortodoxă

Presinodală, în Rena terea, nr. 6, anul 2009.
60. Gonzi, Lawrence, Mediterranean Security and Regional

Management, în European View, vol.2, Bruxelles, 2005.
61. Honigmann, E., The Original lists of the members of the

Council of Nicaea, the robber synod and the Council of
Chalcedon, în Byzantion, t.XVI (1942-1943), 1.
62. Hrisostomos, Mitropolitul de Peristerion, Ortodoxie i

Catolicism, la Pr.Constantin Coman, Ortodoxia sub
presiunea istoriei, Ed.Bizantină, Bucure ti, 1995.
63. Ică, Pr. Lect. Ioan, Sensul şi specificul Ortodoxiei

româneşti, în Ortodoxia, nr.4, 1971.
291
64. Ică, Pr. Ioan, Contribu ia Bisericii Ortodoxe Române la

unitatea Ortodoxiei ecumenice, în Ortodoxia, 1973, nr. 2.
65. Ică Jr., Diac. Prof. Dr. Ioan I., Europa politicului, Europa
spiritului, în vol. Un suflet pentru Europa. Dimensiunea
religioasă a unui proiect politic, Ed.Anastasia, 2005.
66. Ică Jr., Diac. Prof. Dr. Ioan I., Synodikonul Ortodoxiei şi
valoarea lui dogmatică, în MA,1988, nr. 7-8.
67. Ică Jr., Diac. Prof. Dr. Ioan I., Persoană sau/şi ontologie
în gândirea ortodoxă contemporană, în vol. Persoană şi
comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor
Academician D. Stăniloae la 90 de ani, Ed. Diecezană,
Sibiu, 1993.
68. Ică Jr., Diac. Prof. Dr. Ioan I., Reuniunea Comisiei
interortodoxe pentru dialogul teologic cu Biserica
Romano-Catolică, Fanar 5-8 decembrie 1997, în Altarul
Banatului, nr.1-3, 1998.
69. Ică Jr., Arhid. Prof. Dr. Ioan I., Globalizarea – muta ii i
provocări, în Biserica în misiune, Ed. IBMBOR,
Bucure ti, 2005.
70. Ionescu, Pr. Prof. Ioan, Problema organizării cultului

creştin ortodox şi a ierarhiei bisericeşti pe teritoriul
României până în sec.IX-X, în ST, nr.3, mai-iunie,
Bucureşti, 1991.
71. Ioni ă, Viorel , Participarea profesorilor români la

congrese, consfătuiri şi întruniri interortodoxe, în
Ortodoxia, 1981, nr. 4.
292
72. Iorga, Nicolae, Romania dunăreană şi barbarii în secolul

al VI-lea, în Studii asupra evului mediu românesc,
73. Iosif, Arhim., stare ul mănăstirii Xiropotamu, Sfântul

Munte i lumea de astăzi, în volumul coordonat de
Pr.Prof.Dr.Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea
74. Iscru, Gh. D., Steagul revolu iei din 1821, în Revista
Arhivelor, nr.2, 1981.
75. Kapsanis, Arhim. Gheorghe, stare ul mănăstirii Grigoriu,

interviu în volumul coordonat de arhim.Ioanichie Bălan,
Convorbiri duhovnice ti cu teologi ortodoc i din
străinătate, vol.III, Ed.Trinitas, Ia i, 1995.
76. Lilienfeld, Fairy von, Einfürung in den Gottesdienst der

orthodoxen Kirche mit besonderer Berücksichtigung des
eucharistischen Gottesdienstes (Göttliche Liturgie), în
Oikonomia, Bd.2 - Heft C, Erlangen, 1979.
77. Lungu, Virgil, Organizarea Vie ii bisericeşti în Scythia

Minor (se.III-IV d.Hr.)în Izvoarele Creştinismului
Românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a,
2003.
78. Lungu, Virgil, Începuturile Creştinismului în Scythia

Minor, în vol. Izvoarele Creştinismului Românesc, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constan a, 2003.
79. Lustig, Dr.Oliver, Denaturări i falsificări care jignesc i

profanează memoria victimelor terorii horthyste, în
Magazin istoric, nr.5, mai, 1987.
293
80. Manolache, Teodor N., Fapte pu in cunoscute din

activitatea IPS Patriarh Nicodim în timpul războiului, în
BOR, nr.11-12, 1945.
81. McCain, John, Transatlantic Relations – An American

View, în European View, vol.2, Bruxelles, 2005.
82. ***Mesajul Întâistătătorilor Sfintelor Biserici Ortodoxe,

în BOR, nr.1-3, 1992.
83. Mircu, Marius, Părintele Chiricu ă de la Zlătari, în

Revista Cultului Mozaic, nr.277, 1972.
84. Mladin, Nicolae, mitropolitul Ardealului, Despre unele

caracteristici ale moralei catolice, în MB, nr.5-6, 1954.
85. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Etnicitate i autonomie

bisericească. Considera ii de ordin teologic-moral, în
vol.Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
1885-1985, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 1987.
86. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Raportul dintre lisus Hristos
şi Sfântul Duh după Epistola a II-a către Corinteni, III, 1
- IV. 6, în ST, 1967, nr. 3-4.
87. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie,Teologia Sfântului Duh după

Catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, în ST, 1967,
nr. 7 - 8.
88. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Teologia Învierii în opera

Sfântului Maxim Mărturisitorul, în ST, nr. 7-8, 1968.
294
89. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Învă ătura paulină cu privire
la Taina lui Hristos şi implica iile ei ecumenice, în
90. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Pregătirea morală pentru

primirea Sfintelor Taine, în GB, 1978, nr. 3-4.
91. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Semnifica ia şi

responsabilitatea slujirii preo eşti după Sf. Apostol
Pavel, în Ortodoxia, 1979, nr. 2.
92. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Cunoaşterea Sfintei

Scripturi după învă ătura ortodoxă, în Ortodoxia, 1980,
nr. 2.
93. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Rolul Mărturisirii de

credin ă în transmiterea şi actualizarea revela iei divine,
în MMS, 1980, nr. 6-8.
94. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Rolul preotului în

promovarea şi cultivarea vie ii religios – morale în
parohie, în BOR, 1980, nr. 11 - 12.
95. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Aspecte ale revela iei divine
în perspectiva dialogului ecumenic, în MMS, 1981, nr.4-
6.
96. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Sfânta Liturghie ca icoană, a

împără iei lui Dumnezeu şi însemnătatea ei în via a
religios-morală a creştinului ortodox, în Ortodoxia, 1982,
nr. 1.
97. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Preotul duhovnic şi darul

iertării păcatelor, în Ortodoxia, 1982, nr. 4.
295
98. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, lisus Hristos – principiul

absolut al unită ii creştine, în Ortodoxia, 1983, nr. 1.
99. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Căr ile de slujbă

transilvănene. factor de unitate na ională, în vol.
Contribu ii transilvănene la teologia ortodoxă, Sibiu,
1988.
100. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Actualitatea gândirii

Părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la etnic şi
etnicitate, în Caietele Universită ii "Sextil
Puşcariu"Braşov, an II, nr.2, vol.3, Ed.Tipona, Braşov,
2002,
101. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Dimensiunea Euharistică

a Ecologiei spirituale formative. Redescoperirea
Paradisului etnic Românesc: ―Biserică carpatică pe
ape‖, în vol. Cosmosul, între frumos şi apocaliptic – un
recurs etic asupra ecologiei, simpozion la Alba Iulia în
luna mai 2007, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
102. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, Învă ătura despre Duhul
Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste
contemporane, teză de doctorat, extras din MA, XVIII, nr.
7-8, 1973.
103. Moldoveanu, Diac. Asist. univ. Nicu, Izvoare ale

cântǎrii psaltice în Biserica Ortodoxǎ Românǎ, în BOR,
nr.1-2, 1974.
104. Năsturel, P.V., Novo plantatio i regii României

mo tenitori ai împăra ilor Bizan ului, în Revista pentru
istorie, arheologie i filologie, vol.XV, 1914.
296
105. Negreanu, tefan, Evolu ii noi în Biserica Ortodoxă

după 1989, în vol. Ortodoxie i globalizare. Relevan a
rela iei local-universal în Europa de astăzi, Universitatea
”Aurel Vlaicu”din Arad, Centrul de Studii Teologice-
Teologie Ortodoxă din Arad, 2006.
106. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Atitudini teologice

contradictorii în problema colonialismului, în MMS, nr.3-
4, 1962.
107. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Biserica i lumea în

rapidă transformare, în MB, nr.7-9, 1967.
108. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Problema omului, în

MMS, nr.1-2, 1961.
109. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Morala cre tină i

patriotismul, în MB, nr.7-8, 1964.
110. Nicolae, mitropolitul Ardealului, Biserica i lumea în

rapidă transformare, în MB, nr.7-9, 1967.
111. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Preotul Profesor şi

Academician Dumitru Stăniloae. Câteva coordonate
biografice, în vol.Persoană şi comuniune.Prinos de
cinstire Pr.Prof.Acad. Dumitru Stăniloae (1903-1993),
Sibiu, 1993.
112. Piccolomini, Aeneas Silvio, Scrisoare către papa

Nicolae V din 12 iulie 1453, în Eine neue Edition durch
den Verfasser in Deutsche Reichstagsakten (RTA), XIX,1,
Nr. 2,6 S. 22 Z. 36f.
297
113. Plămădeală, Antonie, mitropolitul Ardealului,

Catolicitate i etnicitate, în rev. Ortodoxia românească,
114. Plămădeală, Antonie, mitropolitul Ardealului, Clerici

ortodoc i, ctitori de limbă i cultură românească, în
Biserica în misiune, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 2005.
115. Plămădeală, P.S. Antonie, Opinii asupra pregătirii

„Sfântului şi Marelui Sinod‖ al Bisericii Ortodoxe, în
Ortodoxia, 1977, nr.2.
116. Plămădeală-Ploie teanul, Dr. Antonie, Zece teze despre

catolicitate i etnicitate, în ST, nr.1-4, 1979.
117. Popescu, Pr. Acad. Dumitru, Cultură globală i culturi

particulare, în vol. Ortodoxie i globalizare. Relevan a
118. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Coordonatele

spiritualită ii ortodoxe române ti, în vol.Biserica în
misiune, Ed. IBMBOR, Bucure ti, 2005, p.253.
119. Popescu, Emilian, Apostolicitatea creştinismului

românesc: Sfin ii Apostoli Andrei şi Filip în Dobrogea, în
vol. Creştinismul-sufletul neamului românesc, editura
Agaton, Făgăraş, 2002.
120. Popescu, Emilian, Sfântul Apostol Filip misionar pe

pământ românesc, în vol. Logos - Înalt Prea Sfin itului
298
Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei

de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2001.
121. Popescu, Prof. Dr. Emilian, Câteva considera ii cu

privire la rolul episcopilor din Dobrogea (Scythia Minor)
în via a creştină a Moldovei în sec.IV-XIV, în ST, nr.5-6,
Bucureşti, 1990.
122. Popescu, Emilian, Începuturile îndepărtate ale

autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în Izvoarele
Creştinismului Românesc, Arhiepiscopia Tomisului,
Constan a, 2003.
123. Popescu, Pr.Teodor M., Îndrumări metodice de lucru

pentru studen ii în Teologie, în ST, nr.7-8, 1956.
124. Preda, Radu, Bisericile Ortodoxe în Europa "celor 27",

provocări şi perspective, în vol.Biserica în era
globalizării, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
125. Preda, Radu, Actualitatea şi limitele unui ideal.O

lectură a Crăinicismului, în , în vol. "Fiecare în rândul
cetei sale"- pentru o Teologie a neamului, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2003.
126. Pricop, Pr. Drd. Mircea Cristian, Românii i Europa –

scurt eseu despre na iune i concept, în Lumină Lină,
nr.1, decembrie 2010
127. Pricop, Pr. Drd. Mircea Cristian, Familia ca taină a

dăinuirii neamului, în Lumină Lină, nr. 2, mai 2011.
299
128. Pricop, Pr. Dr. Mircea Cristian, Etnicul sau Ortodoxia?

O dureroasă dilemă a Bisericii, în Dreapta Credin ă, nr.
2, iulie-august 2011.
129. Pricop, Pr. Dr. Mircea Cristian, Scurtă interpretare

teologică a rela iei dintre Ortodoxie i culturile
particulare, în Dreapta Credin ă, nr. 4, noiembrie-
decembrie 2011.
130. Rădulescu, Adrian, Bazilici şi monumente creştine în

contextul etnogenezei româneşti din secolele III-IV în
Dobrogea, în volumul Monumente istorice şi izvoare
creştine, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos,
Gala i, 1987.
131. Rădulescu, A., Stăpânirea romano-bizantină în

Dobrogea, în Istoria Românilor, vol.II, Ed.Enciclopedică,
Bucure ti, 2001.
132. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Slujirea ca func ie esen ială a

Bisericii, în Ortodoxia, nr.4, 1966.
133. Rotaru, Prof. Univ. Dr. Ion, Locul scrierilor patristice

în istoria limbii i literaturii române, în BOR, nr. 10-12,
1993.
134. Rus, Constantin, Caracterul na ional în Biserica

Ortodoxă, în vol. Ortodoxie i globalizare. Relevan a
300
135. Săsăujan, Mihai, Gândirea na ională i Bisericile

Ortodoxe în contemporaneitate, în vol. Ortodoxie i
globalizare. Relevan a rela iei local-universal în Europa
de astăzi, Universitatea ”Aurel Vlaicu”din Arad, Centrul
de Studii Teologice-Istorice i de Prognoză Pastoral-
Misionară al Facultă ii de Teologie Ortodoxă din Arad,
2006.
136. Schifirne , Constantin , Dumitru Stăniloae despre

fundamentul creştin al na iunii, studiu introductiv la vol.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Na iune şi Creştinism,
Ed.Elion, Bucureşti, 2004.
137. Schifirne , Constantin, O concep ie antropologică

creştin-ortodoxă despre na iune, studiu introductiv la vol.
Ortodoxie şi Românism, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998.
138. Serafim, Î.P.S., mitropolit pentru Germania i Europa

Centrală, Ortodoxia misionară, în Ortodoxia sub
presiunea istoriei, Ed.Bizantină, Bucure ti, 1995.
139. Sibiescu, Pr. Prof. Vasile, Activitatea misionară a

Sfântului Ioan Hrisostom printre go i, în GB, nr. 3-4,
1973.
140. Simedrea, Mitropolit Tit , Unde şi când a luat fiin ă

legenda despre atârnarea canonică a scaunelor
mitropolitane din ara Românească şi Moldova de
arhiepiscopia de Ohrida. Note pe marginea unei
interpolări, în BOR, nr.9-10, 1967.
141. Soare, Dumitru, Precizările comisiei Interortodoxe cu

privire la temele Sfântului şi Marelui Sinod, în Ortodoxia,
1972, nr. 1.
301
142. Spinei, Prof.Marcel, Cântări româneşti la Athos, în

BOR, nr.7-12, 2001.
143. Stan, Liviu, A patra conferin ă panortodoxă, în

BOR,1968, nr.7-8.
144. Stan, Liviu, Cu privire la un viitor sinod ecumenic, în

Ortodoxia, 1952, nr. 3-4.
145. Stan, Liviu, Despre „recep ia‖ de către Biserică a

hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, în ST, 1965, nr.7-8.
146. Stan, Liviu, Iconomie şi intercomuniune, în Ortodoxia,

1970, nr. 1.
147. Stan, Liviu, Pentru serbarea Sfintelor Paşti la aceeaşi

dată de întreaga creştinătate, în ST, 1970, nr. 5-6.
148. Stan, Liviu, Problema unui viitor Sinod Ecumenic şi

pozi ia Bisericii Ortodoxe Române fa ă de el, în
149. Stanciu, Pr. Prof. Dr. Vasile, Învă ământul muzical

românesc din Transilvania în sec. XVIII, în vol.Toleran ă
şi convie uire în Transilvania în sec. XVI-XIX, Ed. Presa
Universitară, Cluj-Napoca, 2000.
150. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în sensul de

locaş şi de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia,
nr.3, 1982.
302
151. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Locaşul bisericesc

propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al
crea iei, în MB, nr.4-6, 1981.
152. Stăniloae, Pr. Dumitru, Opinii în legătură cu viitorul

Sfânt şi Mare Sinod Ortodox, în Ortodoxia, 1973, nr. 3.
153. Stăniloae, Pr. Dumitru, Organizarea sinodală a

Bisericii ortodoxe, în paralelă cu chesaro-papismul
catolic, ST, 1950, nr. 9-10.
154. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, De ce suntem

ortodocşi, în rev. Teologie şi Via ă, Iaşi, nr.4-8, 1991.
155. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Bessi în Mănăstirile

din Orient, în BOR , nr. 5-6, 1976.
156. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Universalitatea şi

etnicitatea Bisericii în concep ia ortodoxă, în Ortodoxia,
nr.2, 1977.
157. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în sensul de

locaş şi de largă comuniune în Hristos, în Ortodoxia,
nr.3, 1982.
158. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxia şi via a

socială, în Telegraful Român, nr.10, 1940.
159. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Necesitatea ierarhiei

în via a socială, în Telegraful Român, nr.39, 1936.
160. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în noul

orizont social, în Telegraful Român, nr.97, 1944, p.1;
303
161. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Creştinismul şi via a

socială, în Telegraful Român, nr.102, 1944.
162. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie şi

etnocra ie, în Telegraful Român, nr.24, 1938.
163. Stăniloae, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Ortodoxia, lumina lumii

şi inima neamului nostru, în Telegraful Român, nr.11,
1940.
164. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rolul Ortodoxiei în

formarea şi păstrarea fiin ei poporului român şi a unită ii
na ionale, în Ortodoxia, nr.4, 1978.
165. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Între Ortodoxie şi

Catolicism, în Telegraful Român, nr.88, 1930, pp.1-2;
166. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Între Românism şi

Catolicism, în Telegraful Român, nr.86, 1930.
167. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Reîntregirea Bisericii

strămoşeşti, în GB, nr.6, 1950.
168. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Uniatismul din

Transilvania, opera unei întreite silnicii, extras, în GB,
nr.5-8, 1996.
169. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Liturghia şi unitatea

religioasă a poporului român, în BOR, nr.5-8, 1970.
170. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Prigonirea Bisericii

ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în Vestitorul
Ortodoxiei Româneşti, 1990, nr.1-2.
304
171. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Prigonirea Bisericii

ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în Ortodoxia, nr.1,
1990.
172. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Unitatea spirituală a

neamului nostru şi libertatea, în BOR, nr.1-2, 1990.
173. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Unitatea spirituală a

neamului nostru şi libertatea, în Vestitorul Ortodoxiei
Româneşti, 1990, nr.3.
174. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Neamul românesc şi-a

luminat istoria pentru el însuşi şi pentru lumea întreagă,
prin jertfele tineretului său, pentru Hristos! , în România
Liberă, nr.43, 1990.
175. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Rusia şi problema

religioasă, în Telegraful Român, nr.9, 1944.
176. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dreptul neamurilor

mici, în Telegraful Român, nr.5, 1944.
177. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Partidele politice şi

Biserica, în Telegraful Român, nr.80, 1944.
178. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica în Uniunea

Sovietică. După mărturiile din Biserica rusească, în
Telegraful Român, nr.24-25, 1945.
179. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pentru învă ământul

religios în şcoli, în Lumină din Lumină, nr.4, 1990.
305
180. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pentru introducerea

învă ământul religios în şcoli, în Vestitorul Ortodoxiei
Româneşti, nr.7-8, 1990.
181. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Republica contra

Bisericii, în Cotidianul, supliment Alfa şi Omega, nr.5,
1994.
182. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Întrebare

tulburătoare: Biserica Ortodoxă Română - încotro?..., în
Curierul Na ional, nr.681, 1993.
183. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Scurtă interpretare

teologică a na iunii, în vol. "Fiecare în rândul cetei
sale"- pentru o Teologie a neamului, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2003.
184. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Între Românism şi

Catolicism, în vol. "Fiecare în rândul cetei sale"- pentru
o Teologie a neamului, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
185. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Idealul na ional

permanent, în Telegraful Român, nr.6, 1940.
186. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Creştinism şi tradi ie

în via a na ională, în Luceafărul, nr.2, 1941.
187. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Legea Neamului, în

Luceafărul, nr.2, febr.,1942.
188. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru,Statele Unite ale

Europei, în Telegraful Român, nr.40, 1939.
306
189. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Solidaritate na ională,

în Telegraful Român, nr.40, 1939.
190. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Idealul na ional

permanent, în Na iune şi Creştinism, Ed.Elion, Bucureşti,
2004.
191. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Prin ce se promovează

conştiin a na ională, în Telegraful Român, nr.6,1940.
192. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Aristocra ie

sufletească, în Telegraful Român, nr.85-86, 1931.
193. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Na ionalismul în

cadrul spiritualită ii creştine, în Telegraful Român, nr.36,
1936.
194. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spre statul român

creştin, în Telegraful Român , nr.18, 1936.
195. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Interviu, în Vestitorul

Ortodoxiei, nr.21-22, 1990.
196. Şerbu D., Cu patru secole înaintea scrisorii lui Neacşu.

O scrisoare în limba română la anul 1100, în
Contemporanul, nr.XIV, (1847), 2, 04, Bucureşti, 1982.
197. tefăneanu, Prof. Univ. Dr. Viorel, Istoria lui Faust, un

mit fondator al lumii moderne, în vol.Biserica în era
globalizării, Ed.Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
198. Tana oca, Nicolae erban, Românii au uitat să facă

propagandă identită ii, istoriei i culturii lor, interviu de
307
Larisa i Constantin Iftime, în Lumina, nr.67, 23 martie

2009.
199. Tat, Alin, Idei despre Europa, Creştinism şi

Romanitate, în vol.Un suflet pentru Europa. Dimensiunea
religioasă aunui proiect politic., Ed.Anastasia, Bucureşti,
2005.
200. ***Tomosul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe

Române în: Ministerul cultelor i instruc iunii publice,
Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a
României, Bucure ti, 1885, i în BOR, nr.5, 1885.
201. Van Kley, Dale K.,The Religios Origins of the French

Revolution from Calvin to the Civil Constitution 1560-
1791, Yale University Press, 1996, X+390 p., recenzie de
Timothy Tackett, în The Journal of Modern History,
vol.70, nr.3, 1998, The University of Chicago Press.
202. ***Vita Constantini 16, 7-8, în Constantinus et

Methodius Thessalonicenses. Fontes, Radovi
Staroslovenskog Instituta 4, 1960.
203. Vlădu escu, Acad.Gheorghe, vicepreşedinte al

Academiei Române, Dumitru Stăniloae, orizont
personalist, în Caietele Universită ii "Sextil
Puşcariu"Braşov, an II, nr.2, vol.3, Ed.Tipona, Braşov,
2002.
204. Vornicescu, Nestor, mitropolitul Olteniei,

Descătu area – 1821, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,
1981.
308
205. Vulcănescu, Mircea,‖Idolul‖ Lenin, în Manuscriptum,

nr.1-2, 1996
206. Vulcănescu, Mircea, Există o Românie..., în

Manuscriptum, an XXVII, nr.1-2 (102-103), 1996.
207. Vulcănescu, Mircea, Gânduri pentru durerea i

nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas
departe, conferin ă radio sus inută în 18 octombrie 1940,
publicată ulterior în Dacia, nr.3, 15 mai 1941.
208. Vulcănescu, Mircea, Gânduri despre starea Bisericii

Române ti în statul laic, în Lumea nouă, nr.2, 1932.
209. Yannaras, Christos, Ortodoxie i Occident, în vol.

Pr.Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea
210. Yannaras, Christos, Con tiin a eclesială, în vol. Pr.Dr.

Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei,
Ed.Bizantină, Bucure ti, 1995.
211. Zizioulas, J.D., La continuité avec les origines

apostoliques dans la conscience théologique des Eglises
orthodoxes, în rev.Istina, nr.1, 1974.
212. Zizioulas, Ioan, Teologia patristică în lumea modernă,

în ST, nr.3-4, 1996.
309
VII. Surse digitale:
1. Andreescu, Gabriel, Biserica Ortodoxă Română ca actor

al integrării europene, 2004 (studiu publicat integral pe
site-ul oficial al funda iei de orientare umanist-seculară
Centrul pentru Coştiin ă Critică: http://www.constiinta-
critica.ro/upload/documente/doc78.pdf).
2. Bartolomeu I, patriarh ecumenic, Alocu iune în cadrul

şedin ei solemne a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române dedicată Anului Crezului Ortodox şi al
Autocefaliei Româneşti, 28.octombrie.2010, preluată de
pe sursa online a Centrului de Presă Basilica, al
Patriarhiei
Române:http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_ecume
nic_a_rostit_o_alocutiune_la_sedinta_solemna_a_sfantul
ui_sinod_al_b_o_r__5478.html. ( accesat: 14 noiembrie
2010).
3. Bădescu, Prof.Univ.Dr.Ilie, Globalizare, comunicare

interculturală, identitate şi integrare europeană.
Perspectiva sociologiei (curs), Universitatea Bucureşti,
Departament-Catedra Unesco, Bucureşti, 2005:
http://www.interculturel.org/files/Suporturi%20de%20cu
rs/Badescu%20Ilie%20%20Globalizare%20si%20identit
ate.pdf. (accesat: 15 ianuarie 2010).
4. ***Cartea verde a popula iei României 2006, surse online:

http://www.teologia-
sociala.ro/images/fisiere/biblioteca_digitala/Cartea-
Verde-a-populatiei-Romaniei-2006.pdf sau:
310
ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Cartea_Verde_Ro.pdf . (accesat:
13 decembrie 2009).
5. ***Comisia Preziden ială pentru analiza dictaturii

comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006,
(666 p.), document preluat integral de pe site-ul oficial al
Preşedin iei(http://www.presidency.ro/static/ordine/RAP
ORT_FINAL_CPADCR.pdf) accesat: 15 noiembrie 2009.
6. Djuvara, Neagu, România a rămas în urmă fiindcă e

ortodoxă , interviu pentru România Liberă, consemnat de
Sabina Fati, pe site-ul oficial al publica iei:
http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/djuvara-
romania-a-ramas-in-urma-si-fiindca-e-ortodoxa-
206469.html (accesat: 20 noiembrie 2010).
7. Efrem, Părintele, egumenul mănăstirii Vatoped, Noi, în

Sfântul Munte, ne rugăm pentru fra ii no tri români,
interviu în Lumea Credintei, anul V, nr. 7 (48) iulie 2007,
sursa: http://www.lumeacredintei.com. (accesat: 19
ianuarie 2010).
8. Encyclopaedia Britannica, sursa on-line:

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/202580/Fati
mid-dynasty.
9. Eparhiile Patriarhiei Ecumenice, pe site-ul oficial al

Patriarhiei Ecumenice:
http://www.patriarchate.org/patriarchate/jurisdiction/ad
ministration. (accesat: 11 noiembrie 2010).
10. Fudulu, Dr.Cătălin Petru , Dosare declasificate/aromânii

balcanici i bandele grece ti, publicat în 5 episoade în
Ziarul Financiar, din 1 iulie, 12 iulie, 28 iulie, 12 august
311
i 19 august 2010. Sursa online:

http://www.zf.ro/autori/catalin-fudulu-2813934/.(accesat:
21 ianuarie 2010).
11. Helmrath, Johannes, Enea Silvio Piccolomini (Pius II.) -

Ein Humanist als Vater des Europagedankens?. în:
Themenportal Europäische Geschichte
(2007), http://www.europa.clio-
online.de/2007/Article=118 (accesat:8 ianuarie 2010).
12. Ică Jr., Arhid. Prof. Dr. Ioan I., Conciliul Vatican II,
reforma Bisericii şi dilemele epocii post-conciliare.
Reflec iile unui teolog ortodox, în Studia Theologica,
revistă electronică a Departamentului Cluj al Facultă ii de
Teologie Greco-Catolică din cadrul Universită ii Babeş-
Bolyai, Cluj-Napoca, an II, nr.4/2004, sursa:
http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200404.asp?id
=1#_ednref1. (accesat: 19 ianuarie 2010).
13. Ică Jr., Arhid. Prof. Dr. Ioan I., Stare ul-cardinal de la
Roma s-a mutat la Domnul, în Lumina, 2 mai 2010,
sursa:http://www.ziarullumina.ro/articole;1237;0;37762;
0;Staretul-cardinal-de-la-Roma-s-a-mutat-la-
Domnul.html. (accesat: 2 septembrie 2010).
14. Luther, Martin, Tischreden, Weimer ed., 3, No. 3130,

Luther’s Works, Weimer ed., 28, 365f; 30 II, 195; 47,
175. Apud Rev. Prof. Dr. Francis Nigel Lee, Luther on
Islam and the Papacy, Brisbane, 2000, sursă electronică
on line:
http://www.historicism.net/readingmaterials/loiatp.pdf.
312
15. Mastnak, Tomaz, Islam and the Creation of European

Identity, în CSD Perspectives, nr. 4, Published by
University of Westminster Press, 1994, articol publicat
integral pe https://www.ciaonet.org/wps/sites/west.html.
16. Mediafax: Memorialul Holocaustului din România,

inaugurat joi, în Capitală, 8.oct.2008, sursa on-
line:http://www.mediafax.ro/cultura-media/memorialul-
holocaustului-din-romania-inaugurat-joi-in-capitala-
4972070. (accesat: 19 ianuarie 2010).
17. Oxford Islamic Studies Online-

http://www.oxfordislamicstudies.com) (accesat: 14
ianuarie 2010).
18. Papa Benedict XVI, Enciclica Spe salvi, 4, Vatican, 2007,

versiunea engleză publicată pe site-ul oficial al
Vaticanului:
http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/encyclica
ls/documents/hf_ben-xvi_enc_20071130_spe-
salvi_en.html. (accesat: 20 ianuarie 2010).
19. Papa Benedict XVI, Epistola Ubicumque et Semper, motu

proprio, Castel Gandolfo, 21 sept.2010 ( preambul). Sursa
online este reprezentată de versiunea engleză publicată pe
site-ul oficial al Bisericii Romano-Catolice:
http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/apost_lett
ers/documents/hf_ben-xvi_apl_20100921_ubicumque-et-
semper_en.html. (accesat: 4 octombrie 2010).
20. Papa Ioan Paul II, Epistola Orientale Lumen I, 8, Vatican,

1995, sursa: versiunea engleză publicată pe site-ul oficial
al Bisericii Romano-Catolice:
313
http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_let
ters/documents/hf_jp-ii_apl_02051995_orientale-
lumen_en.html. (accesat: 21 ianuarie 2010).
21. Papa Ioan Paul II, Enciclica Slavorum Apostoli V, 17,

Vatican, 1985; versiunea engleză publicată pe site-ul
oficial al Vaticanului:
http://www.vatican.va/edocs/ENG0220/__P5.HTM.
22. Papa Ioan Paul II, Scrisoare apostolică la cel de-al treilea
centenar al unirii Bisericii Greco-Catolice cu Biserica
Romei, publicată în engleză i preluată de pe site-ul
oficial al Vaticanului:
http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/apost_let
ters/documents/hf_jpii_apl_20000720_unione-romania-
roma_en.html, (accesat: 13 octombrie 2010).
23. Patapievici, Horia-Roman, Biserica Ortodoxă Română i

modernitatea (I), în Dilema veche, nr.331, 11-17 iunie
1999; sursa:
http://arhiva.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/fw.htm?c
urrent=numant1.htm.
24. Piccolomini, Aeneas Silvio, Constantinopolitana clades,

discurs politic inut la Frankfurt pe 15 octombrie,1454; în
col. Pii II orationes politicae et ecclesiasticae, hg. von
Johannes Dominicus Mansi, 3 Bde., Lucca 1755-1757-
1759, hier Bd. 1, pp. 263-285. Eine neue Edition durch
den Verfasser in Deutsche Reichstagsakten (RTA), Bd.
19,2 steht vor dem Abschluss. Discursul
Constantinopolitana clades Themenportal Europäische
Geschichte (2006): http://www.europa.clio-
online.de/2006/Article=96 (accesat:8 ianuarie 2010)
314
25. Popescu, Prof. Dr. Gabriel, După aproape 150 de ani de

reforme agrare, România a fost nevoită să declare
câ tigătoare gospodăria ărănească, interviu în Formula
AS, nr.867, 8-15 mai 2009, sursa: http://www.formula-
as.ro/2009/867/spectator-38/prof-dr-gabriel-popescu-
dupa-aproape-150-de-ani-de-reforme-agrare-romania-a-
fost-nevoita-sa-declare-castigatoare-gospodaria-
taraneasca-11057.(accesat: 21 septembrie 2010).
26. Scrima, André, Un ‖test de la capăt‖ al faptului religios -

André Scrima în dialog cu Andrei Ple u, consemnat de
Anca Manolescu, în Dilema veche, nr.331, 11-17 iulie
1999, sursa online:
http://arhiva.dilemaveche.ro/old/arhiva_dilema/fw.htm?c
urrent=numant1.htm. (accesat: 20 ianuarie 2010).
27. Taubman, Nicholas F., Trăi i-vă propriul vis!, interviu în

Jurnalul Na ional, 10 decembrie 2006, autor: Costin
Anghel, sursa online:
http://www.jurnalul.ro/special/special/traiti-va-propriul-
vis-6176.html (accesat: 12 ianuarie 2010).
28. Vainer, Aurel, Interven ie la edin a Camerei

Deputa ilor din 11 octombrie 2010, în stenograma
completă publicată pe site-ul Camerei Deputa ilor:
http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6901
&idl=1#S2. (accesat: 19 ianuarie 2010).
29. Warraq, Ibn, Islam as Totalitarianism, în varianta online

a publica iei New English Review:
http://www.newenglishreview.org/custpage.cfm/frm/3077
8/sec_id/30778#_ftnref14. (accesat: 19 ianuarie 2010).
315
30. Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: consumism/consumerism,

în România Literară, nr.35, 2002, articol preluat din
arhiva pe anul 2002 aflată pe pagina electronică oficială a
publica iei:
http://www.romlit.ro/consumism_/_consumerism.
316
ANEXA I
ANEXA II
Listă sumară cuprinzând citate biblice
privitoare La rolul Şi menirea neamului în
planul veŞnic al lui dumnezeu
1. "Iar voi sunte i <<semin ie aleasă, preo ie împărătească, neam

sfânt>>, popor agonisit de Dumnezeu ca să vesti i în lume bunătă ile
Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată; Voi,
care odinioară nu era i popor, iar acum sunte i poporul lui
Dumnezeu; voi, care odinioară n-avea i parte de milă, iar acum
sunte i milui i" (I Petru 2, 9-10).
2. "...Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl

prigoneşti...Alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la care te
trimit, Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină
şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea
păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfin it prin credin a în Mine" (F. Ap.
26, 15, 17-18).
3. "Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască

peste toată fa a pământului, aşezând vremile cele de mai înainte
rânduite şi hotarele locuirii lor. Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar
de L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi.
Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre
poe ii voştri: căci al Lui neam şi suntem. Fiind deci neamul lui
Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea
aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de
iscusin a omului" (F. Ap.17, 26-29).
4. "Popor nechibzuit şi fără de minte, au nu este El Tatăl tău, Cel

ce te-a zidit, te-a făcut şi te-a întemeiat? Adu- i aminte de zilele cele
de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi-
i va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi- i vor spune: Când Cel
Preaînalt a împăr it moştenire popoarelor, când a împăr it pe fiii lui
Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul
îngerilor lui Dumnezeu" (Deut.32, 6-8).
5. "Iată, to i sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să

facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.
Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu
se mai în eleagă unul cu altul" (Fac.11, 6-7).
6. "Lumină spre descoperirea neamurilor" (Luc.2, 32).
7. "Nu vă min i i unul pe altul, fiindcă v-a i dezbrăcat de omul cel

vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-a i îmbrăcat cu cel nou, care se
înnoieşte, spre deplină cunoştin ă, după chipul Celui ce l-a zidit,
Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur,
barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru to i Hristos" (Col.3, 10-
11).
8. "Şi cetatea nu are trebuin ă de soare, nici de lună, ca să o

lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este
Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăra ii
pământului vor aduce la ea mărirea lor...Şi vor aduce în ea slava şi
cinstea neamurilor" (Apoc.21, 23-24, 26).
9. "...din tot neamul şi semin iile şi popoarele şi limbile stând

înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăca i în veşminte albe şi
având în mână ramuri de finic. Şi mul imea striga cu glas mare
zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi
de la Mielul" (Apoc.7, 9-10).
10. "Că prin descoperire mi s-a dat la cunoştin ă această taină,

precum v-am scris înainte pe scurt. De unde, citind, pute i să
cunoaşte i în elegerea mea în taina lui Hristos, Care, în alte veacuri,
nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum
sfin ilor Săi apostoli şi prooroci prin Duhul: Anume că neamurile
sunt împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi
împreună părtaşi ai făgăduin ei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie"
(Efes.3, 3-6).
11. "Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului

nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi
pe pământ" (Efes.3, 14-15).
12. "Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut?
Par i şi mezi şi elami i şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea
şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt
şi în păr ile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt (din
afară, n.n.), iudei şi prozeli i, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind
în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!" (F.Ap.
2, 8-11).
13. ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi to i, ca să fim un

singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi to i la un Duh ne-
am adăpat”(I Cor.12,13).
14. ”Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi

mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, Aşa şi noi, cei mul i, un trup
suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom.12,
4-5).
15. ”…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care

pedepsesc pe copii pentru vina părin ilor ce Mă urăsc pe Mine, până
la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea
neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”(Ieș.20, 5-6).
16. ”După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel
căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi
îndrepta, Ca să-L caute pe Domnul ceilal i oameni şi toate
neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice
Domnul, Cel ce a făcut acestea”(F.Ap.15, 16-17).
17. ”În vremea aceea, va fi un drum din Egipt în Asiria şi Asiria va
merge în Egipt şi Egiptul în Asiria şi Egiptenii şi Asirienii vor sluji
pe Domnul. În ziua aceea, Israel va fi al treilea în legământul cu
Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul
pământului, Binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice:
"Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor
Mele şi Israel, moştenirea Mea!" (Is.19, 23-25).
18. ”Căci v-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt eu, deci, apostol
al neamurilor, slăvesc slujirea mea, Doar voi izbuti să a â râvna
celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei” (Rom.11, 13-
14).
19. ”Pentru că nu voiesc, fra ilor, ca voi să nu şti i taina aceasta, ca

să nu vă socoti i pe voi înşivă în elep i; că împietrirea s-a făcut lui
Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel
întregul Israel se va mântui, precum este scris: "Din Sion va veni
Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov; Şi acesta este
legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor" (Rom.11, 25-
27).
20. ”Şi v-am scris, fra ilor, mai cu îndrăzneală, în parte, ca să vă

amintesc despre harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, Ca să fiu
slujitor al lui Iisus Hristos la neamuri, slujind Evanghelia lui
Dumnezeu, pentru ca prinosul neamurilor, fiind sfin it în Duhul
Sfânt, să fie bine primit. Aşadar, în Hristos Iisus am laudă, în cele
către Dumnezeu”(Rom.15, 15-17).
21. ”Aceasta va fi jertfă necontenită în neamul vostru, la uşile

cortului mărturiei, unde Mă voi arăta pe Mine Însumi vouă ca să
grăiesc cu tine” (Ieș.29, 42)
22. ”Aşa este poporul acesta şi aşa este neamul acesta înaintea Mea,
zice Domnul şi tot aşa este şi cu lucrul mâinilor lor: tot ceea ce ei
aduc jertfă este spurcat” (Agheu 2, 14).
23. ”Căci, Stăpâne, ne-am împu inat mai mult decât toate neamurile
şi suntem umili i astăzi, în tot pământul, pentru păcatele noastre”
(Cântarea celor trei tineri 1, 13).
24. ”Cărora a voit Dumnezeu să le arate care este bogă ia slavei

acestei taine între neamuri, adică Hristos cel dintru voi, nădejdea
slavei”(Colos.1, 27).
25. ”Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu

rugăciune şi cu post” (Mc.9, 29).
26. ”Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci

împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răută ii, care sunt în văzduh” (Ef.6,12).
27. ”Drept aceea, mergând, învă a i toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învă ându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28, 19-20).
28. ”Dacă voi zice cândva despre un popor, sau despre un rege, că-l
voi dezrădăcina, îl voi sfărâma şi-l voi pierde; Şi dacă poporul
acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui
cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să-i fac. Sau dacă
voi zice despre un popor sau despre un rege că-l voi întocmi şi-l voi
întări, Şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va
asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l
fericesc” (Ier.18, 6-9).
29. ”Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fiii tăi M-au
părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiin ă. Eu i-am săturat, iar ei
au făcut desfrânare, umblând în grup prin casele desfrânatelor. Ei
sunt cai îngrăşa i şi fiecare din ei nechează după femeia aproapelui
său. E cu putin ă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul
Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta?”(Ier.5, 7-9).
30. ”Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umbla i
după legile Mele şi să păzi i şi să urma i rânduielile Mele” (Iez.36,
27).
31. ”Împără ia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor

zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împără ia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru” (Luc.17, 20-21).
32. ”Lăuda i pe Domnul toate neamurile; lăuda i-L pe El toate

popoarele; Că s-a întărit mila Lui peste noi şi adevărul Domnului
rămâne în veac” (Ps.116, 1-2).
33. ”Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-vor pe

Tine popoarele toate! Veselească-se şi să se bucure neamurile, că vei
judeca popoarele cu dreptate şi neamurile pe pământ le vei povățui”
(Ps.66, 3- 4).
34. ”Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos,

întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip.2, 11).
35. ”Iar voi sunte i semin ie aleasă, preo ie împărătească, neam

sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vesti i în lume bunătă ile
Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I
Ptr.2, 9).
36. ”Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce

sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Gal.2, 14).
37. ”Ce este deci, fra ilor? Când vă aduna i împreună, fiecare din
voi are psalm, are învă ătură, are descoperire, are limbă, are
tălmăcire: toate spre zidire să se facă” (I Cor.14, 26).
38. ”Înalt este peste toate neamurile Domnul, peste ceruri este slava
Lui” (Ps.112, 4).
39. ” i se vor teme neamurile de numele Domnului şi to i împăra ii
pământului de slava Ta” (Ps.101, 16).
40. ”Să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină şi poporul ce se

zideşte va lăuda pe Domnul ” (Ps.101, 19).
41. "Căci, când păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii,
aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea ce arată fapta Legii
scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiin ei lor şi prin judecă ile
lor, care îi învinovă esc sau îi şi apără în ziua în care Dumnezeu va
judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale
oamenilor"(Rom.2, 14-16).
42. "Căci precum în Adam to i mor, aşa şi în Hristos to i vor învia,

dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui
Hristos, la venirea Lui" (I Cor.15, 22-23).
43. "Pentru aceasta, aştepta i-Mă, zice Domnul, până în ziua când
Mă voi scula ca mărturie! Căci gândul Meu este să strâng laolaltă
toate neamurile şi să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea
Mea şi iu imea urgiei Mele. Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia
mâniei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toate să se
roage Domnului şi cu râvnă să-I slujească Lui"( Sof.3, 9-10).
44. ”Căutat-am printre ei, să găsesc un om care să se poarte cu

dreptate înainte feței Mele pentru țara aceasta, ca să nu o pierd, i n-
am găsit” (Iezechiel 22,30).
ANEXA III
Câteva citate patristice privitoare La rolul
Şi menirea neamului în planul veŞnic al lui
dumnezeu
1. "...Că judecata Mea este spre adunarea oamenilor, ca să primesc

pe împăra i şi să vărs peste ei mânia Mea. Că de focul mâniei Mele
se va topi tot pământul; că atunci voi întoarce la multe popoare
limba la neamul ei, ca să cheme to i Numele Domnului, ca să
slujească Lui sub un jug"1.
2. ”Popoare infinite de puteri netrupe ti, ale căror mii nu le poate

număra nimeni”2.
3. ”Există Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Puteri.

Totu i, mulțimile cere ti nu sunt numai acelea, ci i popoare infinite,
rase negrăite, pe care nici un cuvânt nu le poate înfăți a, cum rezultă
din cuvintele lui Pavel (Efes.1, 21), pentru care există între ele
numiri care vor fi cunoscute în viitor i care nu sunt cunoscute în
prezent”3.
4. "Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea

lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care
pătimesc pentru numele Tău. Creşte Doamne şi apără turma cea
credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile
Dunării. Cu ochii min ii văd, Doamne, cum în această latură de
pământ se ridică un popor nou care - in lingua romana clamat
1
Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Ed.IBMBOR, Bucureşti,
2000, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, p.197.
2
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia VI, la Evrei, par.4, în PG 63, col.60. Apud Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ed.IBMBOR,
Bucureşti, 1978, p.424.
3
Ibidem, Despre Dumnezeu cel necuprins, 4, par.2, în PG 48, 729. Apud Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Op.cit., p.425.
nomen Tuum sanctum per basilicas - cheamă numele Tău cel sfânt
prin biserici, în limba romană"4.
5. ”…Ca la un singur semn a lui Dumnezeu, au mijit în lumea

noastră, a oamenilor, două mlădi e ale binelui: statul roman şi
învă ătura dreptei credin e” 5 .
6. ”Îndată ce popoarele înțeleg învățătura lui Hristos se

îndeletnicesc cu munca ogoarelor în loc să se lupte, î i împreună
mâinile în loc să pună mâna pe arme”6.
7. ”Cunoa teți i cunoa teți bine, fraților, Sfintele Scripturi i v-ați

aplecat mereu asupra cuvintelor lui Dumnezeu. Spre aducere aminte
vă scriu acestea. Că Moise, după ce s-a suit în munte i a petrecut
patruzeci de zile i patruzeci de nopți în post i umilință, Dumnezeu
i-a spus: ”Pogoară-te degrabă de aici, că fărădelege a făcut poporul
tău, pe care l-ai scos din pământul Egiptului. S-a abătut repede din
calea pe care le-ai poruncit-o i i-au făcut chipuri turnate”. i a
spus Domnul către el: ” i-am spus ie o dată i de două ori zicând:
Am văzut poporul acesta i iată este tare la cerbicie. Lasă - Mă să-i
nimicesc i să terg numele lor de sub cer i te voi face pe tine neam
mare i minunat i mult mai mare decât acesta”. i a spus Moise:
”Nicidecum, Doamne! Iartă poporului acestuia păcatul sau terge-
mă i pe mine din cartea celor vii”. Ce dragoste mare! Ce
desăvâr ire neîntrecută! Slujitorul vorbe te cu îndrăznire către
Domnul său, cere pentru mulțime iertare sau cere să piară i el
împreună cu ei”7.
4
Actele martirice, PSB, vol.11, Ed. IBMBOR, Bucureşti,1982, trad. Pr. Prof. Dr.
Ioan Rămureanu, pp.188-189.
5
Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Via a lui Constantin cel Mare, PSB,
vol.14, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 240.
6
Sf. Irineu de Lugdunum, Despre Întruparea Cuvântului, P.G.52, 790.
7
Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, LIII, 1-5, în Scrierile Părinților
Apostolici, PSB, vol. 1, Ed.IBMBOR, București, 1979, trad. Pr. Dumitru Fecioru,
p. 73.
8. ”Dar să aducem i pilde de la păgâni. Mulți împărați i
conducători, în vreme de ciumă, în urma hotărârii unui oracol, s-au
dat pe ei la moarte, ca să- i izbăvească cetățenii cu sângele lor,
mulți au plecat din cetățile lor, ca să nu se facă mai mare tulburare.
Cunoa tem pe mulți de-ai no tri, că s-au lăsat pu i în lanțuri, ca să
scape pe alții; mulți s-au lăsat vânduți ca robi, pentru ca, cu prețul
primit să hrănească pe alții. Multe femei întărite de harul lui
Dumnezeu, au săvâr it multe fapte de bărbăție. Fericita Iudita, pe
când cetatea era asediată, a cerut voie de la bătrâni s-o lase să se
ducă în tabăra celor de alt neam. Punându-se pe sine în primejdie,
pentru dragostea de patrie i de poporul asediat, s-a dus; i Domnul
a dat pe Olofern în mâinile femeii. Nu într-o mai mică primejdie s-a
pus i Estera, cea desăvâr ită în credință, ca să scape pe cele
douăsprezece seminții ale lui Israel de pieirea ce le amenința. Prin
postul i smerenia ei, a rugat pe Stăpânul Cel atoatevăzător, pe
Dumnezeul veacurilor, Care, văzând smerenia sufletului ei, a izbăvit
poporul, pentru care Estera î i primejduise viața”8.
9. ”Cei ce fac toate numai pentru ei, î i însu esc iubirea de sine ca
cel mai mare dintre rele. Aceasta este neunirea cu nimeni,
necomunicarea, lipsa de iubire, nedreptatea, lipsa de evlavie. Firea
îl face pe om nu ca animalele singulare, ci ca grup, împreună cu
alții, în comuniune, ca să nu trăiască numai sie i, ci i tatălui i
mamei i fraților i soției i copiilor i altor rudenii i prieteni i
celor dintr-o localitate i seminției i patriei i celor de un neam i
tuturor oamenilor. Ba încă i părților lumii i lumii întregi. i, cu
mult înainte, lui Dumnezeu, Făcătorul. Căci dacă este întreg
rațional, trebuie să fie i social, iubitor al universului, iubitor al lui
Dumnezeu”9.
10. ”Unde sunt învățăturile lui Platon, ale lui Pitagora i ale
filosofilor de la Atena? S-au stins…! Dar cele ale pescarilor i
făcătorilor de corturi? Acestea luminează mai puternic decât
8
Ibidem, p.74.
9
Isaia Pustnicul, Douăzeci i nouă de cuvinte, în Filocalia, vol.XII, Ed. Harisma,
București, 1991, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 34.
soarele, nu numai în Iudeea, ci i în inuturile barbarilor. Sciții,
tracii, sarmații, maurii, inzii i chiar cei ce sunt a ezați la marginile
pământului, traducându-le fiecare în limba lui, mărturisesc
învățăturile noastre, pe care nici prin vis nu i le-au închipuit acei
filosofi ai elinilor, ce- i târau bărbile i care alungau dinaintea lor
cu bastonul pe toți care veneau în Agora, i- i vânturau buclele de pe
cap, având mai degrabă înfăți are de lei decât de oameni”10.
11. ”De aceea Apostolii au atras ca într-un năvod nu numai lumea

cunoscută, ci i pe cea necunoscută, nu numai pământul ci i marea,
nu numai cetățile, ci i munții, dealurile i văile împădurite, nu
numai Elada ci i pământul barbar, nu numai pe cei din mari
demnități, ci i pe cei ce erau în mare lipsă, nu numai pe bărbați, ci
i pe femei, nu numai pe bătrâni, ci i pe tineri. Dar nu numai la
ace tia, ci au mers i mai departe i neajungându-le lumea
cunoscută nouă, au ie it chiar spre ocean i au prins în plasa lor
ările barbare i Insulele Britanice”11.
12. ”Mare era puterea răului! Norii erau de i i noaptea adâncă; în

deplină libertate se manifesta răul, iar virtutea dispăruse. Furtuna se
ridica în sus, iar valurile dădeau unele peste altele. Naufragiile erau
dese i se ineau lanț; toți erau amenințați de scufundare i nu se mai
auzea glasul vreunui corăbier priceput; chiar priceperea marinarilor
nu putea să facă nimic; duhurile rele stăpâneau; nu mai era nici o
nădejde de mântuire i nimeni nu mai îndrăznea să cheme în ajutor
pe Dumnezeu. Cum ar fi îndrăznit, când profeții amenințau, când
îngerii protectori ai fiecărui popor î i ascundeau fețele? Vremea
cerea de acum pe Creatorul tuturor, pe Însu ii Orânduitorul, pe Cel
ce dintru început a făcut neamul nostru”12.
13. ”Uite câte fapte se întâmplă, ca să se prelungească de-a lungul

veacurilor pomenirea împărțirii limbilor! Mai întâi, împărțirea
10
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia VIII, P.G. LXIII, 499-510 (trad. Pr. Prof. Vasile
Sibiescu în GB, nr. 3-4, 1973, pp. 379-380).
11
Ibidem, p. 380.
12
Ibidem, p. 382.
limbilor; dar mai bine spus, chiar înainte de asta, numele copilului
Falec, nume pe care Ever l-a pus copilului său, care înseamnă
împărțire (Fac. 10, 24). Apoi numele locului; locul a fost numit
Amestecare, adică Babilon. În sfâr it, Ever a continuat să vorbească
aceea i limbă, pe care o vorbea i mai înainte, pentru ca limba lui să
fie semn vădit al împărțirii limbilor”13.
14. ”Cu toate acestea, inimile noastre au revenit la fericirea de

altădată, din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ară
îndepărtată, înflorită de frumusețea dragostei, ba ne-a sosit i
martirul însu i din inuturile barbarilor care locuiesc la nordul
Dunării, vestind el însu i cât de curată este credința care domne te
acolo”14.
15. ”Deoarece ne-ai adus aminte i de acel fericit bărbat, care a fost
Eutihie, i pentru că ai pomenit i de Patria noastră, care dă i
altora semințe pentru viața cre tină, ne-ai făcut o mare bucurie,
amintindu-ne de trecut, dar totodată ne-ai i întristat când ne gândim
la ceea ce vedem azi”15.
16. ”Patria care te-a născut tu ai cinstit-o cu un martir care a luptat

recent în ara barbară vecină, trimițând, ca un agricultor
recunoscător, pârgă din roada celor care dăruiseră semințele”16.
17. ”Cât despre mine, recunosc slăbiciunea mea i caut să fiu de

acelea i păreri. tiu, într-adevăr, că, chiar dacă nu sunteți prezenți
trupe te, îmi veți fi de mare folos în împrejurările cele mai grele prin
ajutorul pe care ni-l vor da rugăciunile voastre. Dar pentru voi nu-i
un lucru potrivit nici cu judecata oamenilor i nu-i plăcut nici lui
13
Idem, Scrieri, partea I, Omilii la facere (I), Omilia XXX, 4, PSB, vol. 21, Ed.
IBMBOR, București, 1987, trad. Pr. Dumitru Fecioru, p. 388.
14
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondență
(Epistole), PSB, vol.12, Ed. IBMBOR, București, 1988, trad. Pr. Prof. Dr.
Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, p.356.
15
Ibidem.
16
Ibidem, p. 358.
Dumnezeu să folosiți astfel de cuvinte pe care nu le folosesc nici
popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci popoarele, se spune,
chiar dacă locuiesc într-o ară aparte, totu i, din pricina
nesiguranței viitorului, încheie între ele bucuros alianțe i urmăresc
relații reciproce, tiind că acestea sunt folositoare tuturor. Noi, fiii
celor care au stabilit de la o margine la alta a lumii doar prin câteva
norme de lege intercomuniunea dintre oameni, convingându-i că toți
cetățenii sunt frați i rude între ei, iată ne rupem acum de restul
lumii i nu ne ru inăm nici de izolarea noastră i nici nu ne mai
gândim ce mare pagubă aducem provocând dezbinarea,
necutremurându-ne nici pentru că ne-am vedea amenințați de
proorocia Domnului Hristos, Care a zis: ”din pricina înmulțirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci”17.
18. ”Nu mă siliți să destăinui ceea ce stă ascuns momentan în inima

mea, acum când gem i plâng în mine însumi pentru răutatea
ceasului de față, la gândul că, fără motiv, cele mai mari Biserici care
trăiau între ele ca adevărate surori, din cele mai vechi începuturi, se
află acum în neînțelegere. Nu mă puneți în situația să denunț acest
lucru înaintea tuturor Bisericilor, eu care le ineam până acum
ascunse în inima mea prin frâna rațiunii mele. Ar fi mai bine să
dispărem noi toți i să trăiască Bisericile noastre în înțelegere
reciprocă, decât să vedem copilăre tile i măruntele noastre certuri
provocând un atât de mare rău popoarelor lui Dumnezeu! Întrebați
pe părinții vo tri i ei vă vor informa că, chiar dacă mai mult
comunitățile păreau separate geografic, erau una prin acelea i
simțăminte, fiind conduse de un singur cuget. Neîntrerupte erau
legăturile popoarelor între ele, dese erau vizitele pe care clericii i le
făceau unii altora. Păstorii în i i erau însuflețiți unii pentru alții de
atâta dragoste încât fiecare îl socotea pe colegul său dascăl i
îndrumător în slujirea lui Hristos”18.
19. ”Îmi vine să ro esc când vă scriu aceste lucruri, pentru că cei
amestecați în această afacere sunt din neamul meu i din sângele
17
Ibidem, p. 414.
18
Ibidem, p. 422.
meu i plâng în inima mea, pentru că sunt nevoit (ca i cei care se
luptă cu doi in i deodată) să resping i să nimicesc cu argumente
potrivite două încercări deodată, care se fac atât dintr-o parte, cât i
din cealaltă pentru schimonosirea învățăturii cre tine i să redau
astfel puterea probatoare ce i se cuvine”19.
20. ”Pe cei care vin din patria noastră i-i dă în seamă însu i dreptul
patriei, de altfel prin bunătatea firii tale îi pui sub paza purtării tale
de grijă pe toți cei care pentru un motiv oarecare au nevoie de vreun
ajutor. Drept aceea i pe cel care va preda această scrisoare în
mâinile tale i care e un fel de fiu duhovnicesc al meu, prime te-l ca
pe un compatriot care are nevoie de ajutor, ca pe un om pe care i-l
recomand i eu. Pentru toate acestea fă-l să aibă parte de câ tig,
adică să dobândească de la tine tot ceea ce-i cu putință în problema
care-l interesează. E limpede că pentru astfel de fapte bune sunt
pregătite răsplătiri, dar nu din partea unor oameni mici ca mine, ci
din partea lui Dumnezeu, Care răsplăte te orice gânduri bune”20.
19
Ibidem, p. 432.
20
Ibidem, p. 506.

Tezaurul Identitar Romanesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tezaurul Identitar Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

tezaurul identitar românesc

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

A spune despre acest proiect doctoral că este doar o lucrare de o

EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PARTEA I: Contribuţia Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae şi a Pr.

 Cap. I. Explorarea concepţiei teologice Stăniloae-

 Cap. II. Analiza studiilor, respectiv a criticilor aduse de către

PARTEA A II-A: Ortodoxia de expresie românească și

 Cap. III. Rezistența în fața timpului ……...……….…....…p.127

 Cap. IV. Descinderea în istorie. O încercare de interpretare a

 Cap. V. Satul ca mod de viață spirituală.............................p.199

BOR – Biserica Ortodoxă Română

acestei vie i, ale fascismului i mai ales ale comunismului din

de Dumnezeu cu un idol na ional sau multina ional făcut după

spiritualitatea poporului român, în care s-a păstrat autentica

o bărbă ie suprafirească însu ită în etnogeneză. Ea s-a datorat

definitivă a gravită ii existen ei. Atât impregnările fericite cât

următoarei împreunări între veac i eternitate, pregătind

”valorilor comune” europene, preocuparea acestei teze. În

E vorba i de un mod de via ă în traducere sau

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Profesor Universitar, am reuşit - sper - să redau în scris,

înţelepciunii, dovedea cea mai adâncă smerenie, cu adevărat

Nu este numai unul al memoriei; e o intrare în însu i prezentul

mediul academic, sau au fost considerate "utopie politică" şi

Partea I: Contribuţia Pr. Prof. Dr. Dumitru

I. Explorarea concepţiei teologice

autentică a unei uniri nesfâşiate dintre creştinii luptători şi cei

de explorare teologică a sensului şi a menirii spre care au fost

închis al semenilor săi (în egoismul perechii căsătorite care a

Părintele Moldovan se pronun ă sistematic şi

elementul latin şi creştinismul ortodox. (Lasă că elementul

gândirii transfiguratoare a Părintelui Stăniloae, statuând acelaşi

momentul pogorârii Duhului Sfânt în Ierusalim când strămoşii

Tot legat de acest aspect, istoricul român caută să

înainte provincialii de aici: căci provincia Dacia era acum în

numele de retoromani, denumire care nu vine direct de la

Papirius Carbo. Aceste legi acordau cetăţenia romană doar

care interzicea emigrarea cetăţenilor romani din Peninsula

Expresia "lingua romana"45 utilizată de Sfântul

iertarea păcatelor, ne-a dat alt chip, să avem suflet de copil,

altoit pe limba greacă sau pe latina populară din pars orientis,

vulgare survine odată cu sfârşitul unităţii latine ( sf. sec. VI

Montanus, limbă ce s-a dezvoltat încetul cu încetul, pe

ne lipsesc însă termeni ca: Deus (Dumnezeu), creator mundi

foarte utilă cu popula ia de la nord de Dunăre, care era

Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate

romanilor şi resentimentele violente ale dacilor din vechiul

Iordanului71, fraza exactă fiind:"alta în care neamul bessilor

prezentate numele de Bitius, Bitii, care nu pot fi decât o altă

că românii din acele vremuri aveau un cult bisericesc în limba

a putut înlătura caracterul roman şi creştin al populaţiei

fiind, până la distrugerea sa de către slavo-avari, unul dintre

împăraţii dunăreni. Faptul că Justinian I stabileşte pentru

Idei ale sale, cu care suntem de acord, sunt acelea că

latinizat, ba chiar au luptat continuu, până au reuşit să

"romani" neîntrerupt, nume care a servit drept mijloc de

legăturile comerciale, ca de altfel nici un alt fel de legături, nu

Dunărea de Jos: bessii. Expedi ia lui Lucullus Varro din 72

aminteşte pe traci, myssi (moesi), pe frigieni, medobitinieni,

Creştinismului, vorbind, dacă nu aceeaşi limbă, cum sus ine

Nimic nu ne interzice să bănuim că această limbă unică