Dr.

IOAN LANCRĂNJAN
ASISTENT UNIVERSITAR
INSPECTOR GENERAL LA CULTE

PERSONALITATEA m o r a l ă
A

SF. IOAN CHRISOSTOM

EDIŢIA II*ă.

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Str. Principatele-Unite Nr. 60, Bucureşti

19 4 1
 De acelaş autor?
în c e r c ă r i de r e a b il it a r e a g â n d ir ii c r e ş t in e m e d ie v a l e ,
Bucureşti, 1936.

PROBLEME MORAL-RELIGIOASE, Bucureşti 1940.

Sub tipart
ORIENTĂRI SPRE RO M ÂN IA NO U Ă.
 PREFAŢA LA EDIŢIA Ii-a

La întâia apariţie a acestui studiu am făgăduit ci­

titorilor mei că voi publica o altă lucrare asupra marelui
ierarh din epoca de aur al Creştinismului, anum e: „ Con­
cepţia despre bunuri la sf. Ioan Chrisostom“, pentru a
combate cu textele acestui sfânt teza acelora care pretind
că creştinismul originar şi chiar marele capadocian însuşi
ar fi militat o concepţie comunistă asupra bunurilor.
Cercetările pe cari le-am întreprins în acest domeniu,
însă, m ’au dus la o lărgire a planului iniţial, urmând să
prezint, ceva mai târziu, întreaga concepţie despre lume
şi viaţă a sfântului Ioan Gură de Aur.
Până atunci, ţinând seama de buna apreciere pe
care l-a avut, de conţinutul mereu actual al acestui stu­
diu, de zelul propagandistic al sectarilor, cărora trebue
să le opunem lucrări de zidire sufletească, socotim util
a-l reedita, deocamdată, în forma lui iniţială.
Şi nu ne îndoim că el va avea aceeaşi bună primire.
I. L.
 P R E F A Ţ Ă

Biserica creştină ortodoxă, păstrătoarea fidelă a ade­

vărului revelat, s ’a orientat totdeauna în rosturile sale
după normele pe cari i le-a sugerat sf. Scriptură, sf. Tradi-
ţiune şi raţiunea sănătoasă. Tezaurul[spiritual divin a fost
scrutat în ortodoxism pe baza acestor trei temeiuri, fapt care
l-a şi ferit de a aluneca în greşeli sau devieri dela dreapta
credinţă, cum s ’a întâmplat cu celelalte confesiuni. Astfel
prin omiterea sf. Tradiţiuni, în care se complace protestan­
tismul, de pildă, s ’a adus creştinismului multe sdruncinări.
Prin neglijarea raţiunii de către unii mistici, în trăirea
lor cu divinitatea, s’a neglijăt rolul social al Bisericii lui
Hristos. Prin apelul exclusiv la raţiune, cum fac liber cu­
getătorii şi filosofii atei, s’a ajuns la perturbări mari
de conştiinţe şi chiar la convulsiuni sociale. Prin adap­
tarea creştinismului unui sistem filosofic, cum e cazul cu
tomismul catolic, s ’a trecut la un fel de intelectualism
religios, lăudabil de altfel, dar nu destul de comprehensiv.
Căci, doctrina pe care Iisus Hristos a dat-o om enirii este
mai presus de orice sistem filosofic şi de orice interpretare,
fie ea chiar genială, a unui singur ins.
Faţă de aceste manifestări, mai mult ori mai puţin
unilaterale, ortodoxismul a menţinut bunul obiceiu pe
care ni l-au lăsat cele opt veacuri ale creştinismului prim ar,
atât în ce priveşte criteriul adevărurilor de credinţă, cât
şi în ce priveşte normele de conduită pe cari trebue să le
avem în viaţa noastră individuală şi colectivă. Iar cei cari
au întrupat mai cu osebire această înaltă înţelegere a
principiilor creştine, putând să ne fie oricând model, fie
pentru reflexiunile noastre, fie pentru acţiunile noastre,
4

sunt, de sigur, marii cărturari şi sfinţi ai acestor apuse

şi măreţe timpuri.
Printre figurile reprezentative ale creştinismului ge­
nuin, unul care depăşeşte timpul şi locul în care a trăit,
devenind şi unul din marii oameni ai omenirii, este sf.
Ioan Chrisostom. Nobleţă sa sufletească, larga sa orientare
culturală şi religioasă, râvna sa neobosită pentru desă­
vârşirea sa şi a altora, eroismul p e care l-a dovedit in
lupta vieţii pentru afirmarea idealului creştin, într’un
cuvânt, personalitatea sa morală, face din sf. Ioan Gură
de Aur, un stâlp, nu numai al ortodoxismului, ci al creş­
tinismului integral. Prin el nu numai veacul al IV-lea al
erei noastre se înalţă, ci toate veacurile creştine. Şi nu
numai Antiochia care l-a dat se cinsteşte, ci toate metro­
polele de cultură şi civilizaţie creştină. El este şi rămâne
o făclie aprinsă pe culmile cele mai înalte ale vieţii spi­
rituale creştine, menită să lumineze de-a-pururea cărările
vieţii umane spre limanul mântuirii sale.
Iată o raţiune puternică care ne-a îndemnat la schi­
ţarea personalităţii morale a sf. Ioan Chrisostom. Dar
mai este şi o alta. Şi anum e: asistăm astăzi la o uriaşe
luptă contra Bisericii lui Hristos şi prin aceasta, la dărâ­
marea tuturor pedestalelor morale din societatea noastră
contimporană. E vorba de manifestările draconice ale co­
munismului din vremea noastră. El ameninţă însăşi fiinţa
creştinismului şi odată cu el, cultura şi civilizaţia actuală, a
căror prim apanaj este. Ei bine, în faţa acestei grozave
şi sumbre perspective, în care ne găsim, cine alţii ne-ar
putea servi de pildă în lupta ce nise impune pentru păstrarea
credinţei, pentru menţinerea orânduelilor creştine, pentru
salvarea operilor de artă, pentru afirmarea idealului moral
în viaţă, decât marile figuri din epoca de aur a creşti­
nismului ? Ei înşişi au avut de dus lupte, nu mai puţin
grele decât cele de astăzi, şi au ieşit învingători. Să ne
servească de călăuză şi vom avea acelaş rezultat, spre bi­
nele şi fericirea umanităţii însăşi.

AUTORUL.
 I N T R O D U C E R E

Conceptul de „personalitate“ îl întâlnim foarte des în­

trebuinţat astăzi, fie în vorbirea curentă, fie în ştiinţele cari
au de obiect studiul fiinţei umane şi rostul ei în viaţă.
Printre aceste ştiinţe se pot menţiona în deosebi: pedagogia,
psihologia, sociologia şi etica. In adevăr, nu există tratate
mai noi din aceste discipline, în cari problema aceasta să
nu angajeze eforturi stăruitoare şi pasionante. Căci, „cuvântul
personalitate are pentru timpul nostru — zice H. Richter —
un răsunet aproape fermecător şi exercită asupra sufle­
telor un efect aproape magic“ Dat fiind interesul mare
pe care îl prezintă această chestiune, atât din punct de ve­
dere teoretic, cât şi practic, ni se impune — atunci când
voim să schiţăm personalitatea morală a cuiva—, să stator­
nicim mai întâi însăşi accepţiunea acestei noţiuni.
Etimologiceşte termenul „personalitate“ vine dela cu­
vântul latin persona, având la origine înţelesul de mască
pe care o foloseau actorii pentru exerciţiile lor vocale. Mai
apoi a primit înţelesul de rol pe care îl îndeplinea un actor
în funcţia sa. „In acest rol, actorul punea ceva din sufletul,
din sentimentul şi voinţa sa pentru a crea personajul din
drama, pe care o juca. „Persoană“ înseamnă, prin urmare
chiar dela originea cuvântului, o creaţiune de natură spiri­
tuală, care se adăuga individualităţii fizice a actorului pen­
tru a impune şi a impresiona pe spectatori. Este semnifi­
caţia cea mai esenţială, pe care vom vedea că o are şi
cuvântul personalitate, derivat din persona, şi spre care va
năzui individualitatea tot cu scopul de a impune celor
din jurul lor“ 2).

1) A. Richter, D ie geistige Bewegung der Gegenwart an dem B e g r iff der

Persönlichkeit, Langensalza, 1909, p. 1.
2) J. Gabrea, Şcoala Creatoare, Bucureşti 1927, p. 248.
()

Astfel, intre noţiunea „persoană“ şi “personalitate“

există o deosebire fundamentală. Această deosebire însă,
nu este de esenţă, ci de grad. Prin cea dintâi se înţelege
orice om care face parte dintr’o clasă sau categorie socială,
în timp ce prin a doua se înţelege, în general, omul creator
de valori. E o specificare pe care o găsim, cu mici nuanţe
de deosebiri, aproape la toţi cugetătorii cari se îndeletnicesc
cu astfel de scrutări omeneşti. Iată cum face dinstincţia lor,
bunăoară F. Niebergall: „Personalitate — zice el — numim
noi un ideal de viaţă înalt, spre care sunt îndatorate să as­
pire toate persoanele“ . Şi ceva mai departe adaugă: „nu
se cuvine ca în aprecierea noastră să nu facem nici o deo­
sebire între omul despre care nu ştim nimic altceva, decât
că este un produs al naturii şi celălalt, care poartă în sine
semnul culturii, realizând o valoare înaltă. De aceea numim
pe primul persoană, iar pe al doilea personalitate“ 3).
Ideea de personalitate implică, deci, o caliiate a unui
individ: acea de activitate productivă, de crearea unor
bunuri spirituale, de îmbogăţire a patrimoniului individual
şi colectiv. Mobilul lăuntric a unei atare persoane creatoare,
însă, îl dă eul său, adică „simţirea cu care sufletul întovă­
răşeşte anticiparea globală a corpului“ 4) Eul are, din această
pricină, un rol covârşitor pentru individ, fiindcă însăşi per­
sonalitatea se cristalizează în jurul eului, rămânând cu toate
acestea distinct de personalitate. Căci, spune d. Rădulescu-
Motru, „eul e o licărire de fulger, care desvălue încotro
merge anticipaţia sufletului. Personalitatea este maşinăria
solidă, care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eul trăeşie
în clipa actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Lică­
rirea de fulger vine totdeauna din adâncurile individualităţii
psihice. Personalitatea dimpotrivă, depăşeşte cadrul indivi­
dualităţii. Ea se extinde în mediu, alipindu-şi elemente cos­
mice şi sociale“ 5).
Eul apoi se produce în centrul conştiinţei şi devine factor
important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu
conştiinţa întreagă. Conştiinţa în înţeles psihologic, este
„ştiinţa despre ceva în legătură cu eul. Am conştiinţă, adică
leg cu eul meu ştiinţa despre ceva. Fiecare dintre aceste

3) F. Niebergall. Person and Persönlichkeit. Leipzig, 1911, p. 19.

4 ) C. Rădulescu-Motru, Personalismul Energetic, Bucureşti 1927, p. 53.
5) G. Rădulescu-Motru, Op. cit. p. 68.
 7

eondiţiuni este susceptibilă de grade. Câteodată domină apa­

riţia obiectului în aşa grad că aproape nu se simte prezenţa
eului. Alteori dimpotrivă atitudinea eului domină... Cele două
cazuri extreme şi extra de rare ale conştiinţei sunt: unul,
In care înfăţişarea obiectivă este aşa de puternică, încât
absoarbe în ea atitudinea eului (intuiţiunea pură, sau obiec­
tivismul pur), şi altul, acela în care, dimpotrivă, eul domină,
robind cu desăvârşire înfăţişarea obiectivă (în cazul emo-
ţiunilor puternice, pasiunilor). Viaţa obişnuită însă a con­
ştiinţei se scurge între aceste două extreme“ 6). Sub acest
raport, folosindu-ne de o imagine, am putea spune că, euî
este o sămânţă în subsolul conştiinţei, trăind activ în sub­
solul acesta, până se va ajunge la arborele ideal eare este
personalitatea. Căci, spune psihologul român: „Personalita­
tea se susţine pe simţirea originară a eului, dar ea cuprinde
In sine cu mult mai mult decât eul. Eul este născut, adică
direct produs de condiţiile organice ale individului, pe când
personalitatea este eul aşezat în structura experienţei soci­
ale“ 1). Personalitatea implică, deci, o tensiune sufletească
care face pe individ să se depăşească pe sine, sau cum ar
spune poetul „poartă în suflet năzuinţa spre dincolo de zare“ .
De aceia susţine R. Eucken, „personalitatea nu este pentru
om un fapt isprăvit, pe care să şi-l poată asimila cu uşurinţă ;
ea reprezintă pentru el o mare şi grea m enire; ea cere o
răsturnare completă a situaţiei date. Ceeace este important
aci, nu e atât o desvoltare, sau o îmfrumuseţare a eului
natural, ci dobândirea unui nou eu“ . E vorba de o trans­
formare în viaţa sufletească, sau de o conversiune lăuntrică,
şi „această conversiune nu va avea severitatea şi forţa ne­
cesară, decât dacă eul reprezintă o negare a conservării
naturale, o tendinţă de a se ridica deasupra formei pur
umane a vieţii corpului. Această negare nu trebue să con-
stitue o tranziţie grabnică: trebue ca ea să rămână totdea­

6) C. Rădulescu-Motru, Curs de Psihologie, 1923, p. 87 —88.

In creştinism eul este înţeles ca scânteia divină în om, o entitate în afară
de contingenţă, dar prin care se face legătura între ceea ce este contingent şi
transcendent, între ceea ce este actual şi ceea ce este veşnic, între ceea ce este
pur individual- şi ceea ce transcede individul, ancorându-1 fie în lumea socială, fie
în lumea de dincolo prin experienţe mistice şi extaz. Sau cum îi spuneTischener.» eu)
este singular, nemuritor, fiind picătură de sine stătătoare din spiritul dum nezecsc*
(Citat după C. R. Motru Pers. Energ p 84.)
7. C. Rădulescu-Motru, op. cit. p. 214,
8

una prezentă, ca să fie energic menţinută, dacă vrem ca

sforţarea spre fiinţa nouă să nu recadă fără încetare la
forma vieţii naturale“ 8).
Nervul intim al personalităţii îl angajează, după cum
am văzut, fiorul creator din om, sau cum i-ar spune Bergson,
elanul creator. Ea se încadrează în marele proces de pri­
menire pe care o întâlnim în întreaga natură. Decât că, în
natură fenomenul transformării se săvârşeşte în mod incon­
ştient, la om din contră se face în chip conştient, liber şî
voluntar, Şi1de o parte şi de alta însă elanul vital manifestă
spune d. I. Petrovici, „o silinţă de nouă creaţiune. Ea e un
proces de ascensiune, ce calcă din treaptă în treaptă: mi­
neral, electricitate, magnetism, etc., om! Această formă ră-
rămâne creaţia cea mai desăvârşită. Aci parcă natura a
obosit. Elanul creiator, natura l-a trecut omului, şi omul e
mânat de patima ascensiunii creatoare. Dacă examinăm evo­
luţia vieţii sufletului şi a naturii, se vede acelaş elan, acelaş
avânt de a nu se opri, de a nu rămâne prizonier, ci de a
se înălţa spre perfect“ 9). Această tendinţă de desăvârşire,
care este rostul prin excelenţă al omului pe pământ, se face
prin mijlocirea a patru forme de idealuri mari: idealul
frumosului, al adevărului, al binelui şi al sfinţeniei, asupra
cărora vom reveni.
Deocamdată va trebui să aducem în analiza noastră
încă două noţiuni, strâns legate de aceea de personalitate,
pentru o şi mai justă şi mai adecvată precizare a ei, şi
anume: noţiunile de temperament şi caracter. Ce anume
se înţelege prin aceste cuvinte atât de intim legate de aceea
a persoanei umane ?
Iată înţelesul pe care li-1 dă d. Rădulescu-Motru. Prin
temperament — zice dânsul — înţelegem dispoziţiile orga­
nice. Prin caracter, dispoziţiile speciale voinţei. Primul stă
la baza eului fizic, iar al doilea la baza eului moral, adieă
la baza personalităţii. „La temperament eul ia atitudinea pe
care i-o imprima constituţia corpului fizic, iar la caracter eul
ia atitudinea pe care i-o imprimă... trecutul său conştient,
adică lungul şir de fapte motivate, pe cari le-a săvârşit el în
trecut“ . De aceea, la întâiul primează hereditatea, la al doi­

8) R Eucken, Les grands courants de la pensee contemporaine Paris,

1912, p. 4.
9) I. Petrovici, Ideal şi tradiţitt Datina, Martie, 1925.
 9

lea, însuşirile dobândite în ursul experienţei individul ui,

deci în strânsă legătură cu individualitatea psihică. De aci,
de un temperament rău nu poate fi învinovăţit cineva, ci cel
mult poate fi deplâns, fiindcă temperamentul resfrânge firea
corpului; de un caracter rău poate fi învinovăţit şi făcut res­
ponsabil ori şi cine, căci caracterul este în mare parte pro­
dusul experienţei conştiente a individului“ ,0).
De aici apoi şi greutăţile de studiere a caracterelor.
Fiindcă „ele sunt virtualităţi sufleteşti, adică înlănţuiri de
funcţiuni, în care intră şi unitatea conştiinţei, şi nu reacţiuni
tipice ale sistemului nervos, .cum sunt dispoziţiile tempera­
mentului“. Şi tot de aci, în sfârşit, caracterul prezintă un
interes unic pentru orice îndrumător de suflete, fiind o ati­
tudine a eului faţă de lumea valorilor, de care se leagă
normele moralei şi ale idealului. Şi cum morale nu pot să
existe mai multe, urmează că nici caractere să nu fie decât
unul. „Tradiţiunea culturii europene a rezolvit această ches­
tiune—zice d. Motru—, în sensul negării tipurilor de caractere.
Caracter, în înţelesul deplin al cuvântului, este, pentru euro­
peni, numai caracterul moral, desăvârşit.. Este bine înţeles,
că singurul caracter vizat, este acela care conduce voinţa;
iar voinţa nu poate fi condusă decât în direcţiunea realizării
idealului moral“ ")•
Omul despre care se poate spune că este un caracter
subsumează întrânsul mai multe însuşiri preţioase în
manifestările sale spirituale: tăria voinţei, claritatea judecăţii
delicateţea sentimentului şi flacăra entuziasmului. Ori per­
soana care doveşte aceste daruri nestemate, are toate d e ­
mentele pentru a deveni chiar personalitate morală '*). Astfel

10) C. Rădulescu-Motru, op. cit, p. 286 —288.

In psihologia mai nouă s’au stabilit vreo opt tipuri de temperamente şi
anume : nervoşii, sentimentalii, sanguinicii, colericii, flecmaticii, amorfii, apaticii, şi
pasionaţii.
Dintre toate aceste temperamente cea mai fericită notă o dau pasionaţii.
„S'int răbdători, tari şi hotărâţi. Au înţelegere uşoară şi l?rgă Au simţ practic şi
kună memorie. Sunt indiferenţi la plăcerile sexuale şi stomacale, la sport şi la
ariă. Sunt lipsiţi de vanitate şi susceptibilitate, Au patriotism şi milă faţă de cci
subordonaţi lor. N’ au simpatii pentru politica cu tendinţe radicale“ . (R -M otru,
ep. cit. p. 288).
11) C. Rădulescu-Motru, op. cit. p. 289.
1 2) In adevăr, „prin tăria voinţei — spune d. otru — se înţelege tăria
continuă în faptele morale. Prin claritatea judeeăţii caracterul îşi dă continuitate
10

pusă problema, se înţelege uşor că între caracter şi perso­

nalitate există foarte mare asemănare. Există, totuşi, între
ele şi unele deosebiri. Caracterul moral reflectează mai mult
partea intrinsecă a individului, în timp ce personalitatea pe
cea extrinsecă. La caracter se sesizează, în deosebi, ele­
mentul static, la personalitate mai mult atitudinea dinamică.
De aceea, caracterul moral e privit din punctul de vedere
al motivării unei acţiuni, câtă vreme personalitatea din punctul
de vedere al efectelor acţiunii. Ceeace constitue, prin ur­
mare, deosebirea fundamentală între aceste două entităţi,
este nota creatoare cu care e învestită personalitatea. In
acest sens „caracter poate avea şi acela, care nu e activ
în mod creiator (nicht schöpferisch tätig ist); dela perso­
nalitate cerem însă ca rezultatele acţiunii sale, orientată
unitar, să fie neapărat valori“ l3).
Prin orientarea unui individ spre crearea de valori cul­
turale, el devine deodată şi debitor şi creditor societăţii. De­
bitor, întrucât înainte de a putea creia noui valori, acel individ
trebue să se împărtăşească din cele existente în epoca şi mediul
său; creditor, întrucât odată împărtăşit de aceste bunuri spiri­
tuale, le ştie miri, complecta, reîmprospăta. Sub acest raport
între individ şi societate există o continuă şi fericită lucrare,
în care individul e factorul productiv, iar societatea cel con­
servator al valorilor culturale. Căci, „tot ce formează conţi­
nutul personalităţii este un product al societăţii; dar în
acelaş timp, tot ce formează conţinutul socialului este o
creaţie a personalităţii. Ea crează valori noi, care confirmă
expresiunoa socială a personalităţii“ l4). Cu alte cuvinte, între
omul cu aptitudini creatoare şi mediul social, există un
raport pe cât de indisolubil legat, pe atât de necesar pentru
însăji mărirea patrimoniului moral şi material al omenirii.
Când vorbim de valori, ne gândim de obiceiu la ceîe
trei: a adevărului, frumosului şi binelui, fără a se ţine tot­
deauna seama şi de valoarea supremă, aceia a sfinţeniei.

şi prevedere. Delicateţea sentimentului întreţine iubirea de oameni şi depărtarea

de rutină. Flacăra entuziasmului în sfârşit, răscoleşte sufletul, şi dă putere de
sacrifici!*. T.> > 'j acesta însuşiri se rezumă în’r’una singură : însuşirea de a tine
întreaga personalitate om enească sub continua tensiune a m ijloacelor de activitate
m orală". (Răduiescu-Motru, op. cit. p, 290).
13) G, Kerschensteiner, Characterbegyiff und Characterbildung, p. 39 ;
citat dypă I. Gabrea op. cit. 333.
14. D. Guşti, Realitate, Ştiinţă şi Reform ă socială, An. I.
 11

Aceasta e reclamată însă de însuşi spiritul uman, care

cere o valoare mai presus de celelalte, cărora să le dea
un temeiu de unitate. „Căci — zice Münsterberg — valorile
trebuesc unite între ele, dacă universul trebue cugetat ca
un tot şi nu fragmentar şi contradictoriu, ceeace ar desfiinţa
însuşi conceptul de valoare" 15). Cum din acele trei valori
„nici una nu poate fi subordonată, nici supraordonată uneia
din ele, deci nici deduse unele din altele. Aceasta implică
eu necesitate postularea unei noui valori, care să le supra-
ordoneze fără ca să le desfiinţeze şi aceasta e valoarea
religioasă, valoarea sfinţeniei, cerută şi de religie şi de
lilosofie. De religie prin noţiunea de Dumnezeu sau valoa­
rea sanctităţii, de filosofie, prin noţiunea d e .absolut sau
valoarea eternităţii“ 16)-
Fiecare din aceste valori corespunde unui ideal măreţ.
Valoarea frumosului răspunde idealului artistic, valoarea
adevărului celui ştiinţific, valoarea binelui celui moral şi
valoarea sfinţeniei idealului religios. Şi iarăşi fiecare din
aceste idealuri implică din partea celui ce-1 urmează anu­
mite calităţi. Astfel, idealul artistic se înfăptueşte prin etu-
ziasmul pe care-1 deşteaptă ; idealul ştienţific prin entuziasm,
şi convingere; idealul moral prin entuziasm, convingere şi
perseverare eroică ; idealul religios prin eutuziasm, con­
vingere, perseverare eroică şi sacrificiu. De unde, idealul
artistic are adepţi ; idealul ştienţific are apostoli ; idealul moral
are ero' ; iar idealul religios are sfinţi, ,17).
Din cele expuse până aci reiese destul de limpede că
personalitatea cea mai deplină este personalitatea moral-re-
ligioasâ. Despre astfel de personalităţi un pedagog de al
nostru spune că „sunt puternice, cu idealuri înalte, capabile
să-şi risce chiar viaţa pentru realizarea idealurilor lor, dar
fără să tulbure ordinea socială. Astfel de personalităţi nu

15 H. Münsterberg, Philosophie der Werte, p. 38; citat după I. G. Savin

Curs de Apologetică, 1935 p. 84.
16) I. G. Savin, op. cit. p. 84-85.
17) In această privinţă, ne confirmă şi Etienne Gilson, spunând: C ’est
ia personne, en tant que raison pratique, dont l’activité tisse la trame de la vie
humaine ; c ’ est elle qui, nue dans son essence, s ’enrichit sans cesse de sciences
nouvelles, d’habitudes morales qui sont des vertus, d’habitudes pratiques qui sont
de.s aris, et, sa construisant en quelque sorte elle-même, engendre ces chefs-d'oeu-
vre humains qui sont le savant, le héros, l’artiste ou le saint. (Gilson, L ’Esprit
de la philosophie Médiévale, I. Serie, p. 212\
12

renunţă la ideal, ci se sacrifică, pentru ca prin sacrificiu

lor să salveze şi ordinea socială şi idealul, care va rămâne,
în urma lor, ca un far luminos pe orizontul îndepărtat al
vieţii sociale. Aci e triumful altruist al personalităţii. Exem­
ple găsim destule. Cele tipice de astfel de personalităţi sunt:
lisus, Apostolii şi primii creştini din imperiul roman“ 18).
O atare personalitate a fost, fără îndoială, şi Sf. loan
Chrisostom. închinat idealului sublim creştin: al renaşterii şi
mântuirii sufletului uman, potrivit învăţăturii dumnezeescului
lisus, a pus în slujba acestui ideal moral creştin toate însuşi­
rile sale fizice si morale. înzestrat cu un nobil temperament şi
cu un caracter de bronz, cum nu mulţi a cunoscut însăşi istoria
creştinismului, Sf. loan Gură de Aur a dovedit cu prisosinţă
însuşirile unui erou şi sfânt, răsfrângând în acţiunile sale
entuziasm, convingere, perseverare eroică şi sacrificiu, mai
ales sacrificiu. Căci, ce este oare întreaga sa viaţă, dacă nu
o continuă jertfă a sa pentru îndeplinirea idealului pe care-1
servea? Dar iarăşi cât de bine a fost primită de Dumnezeu
jertfa sa, de vreme ce a izbutit să salveze prin ea — după
cum vom vedea—atât ordinea socială, cât şi idealul, şi să
rămână pentru posteritate un far, pe cât de luminos, pe
atât de ducător la limanul vieţii celei veşnice!
Pentru pilda vieţii lui, pentru virtuţile cu care şi-a
împodobit fiinţa sa, pentru comorile spirituale pe cari le-a
adus creştinismului şi pentru nouile orizonturi pe care le-a
deschis omenirii în vedereasalvării, Sf. loan Chrisostom prezintă
pentru toate timpurile un interes deosebit şi cu atât mai
vârtos pentru cele apocaliptice de astăzi.

18) G. G. Antonescu, Rolal şcoalei în societatea românească, Rev. G e n

1926, p. 308.
\

CAP. I.

CARACTERUL SFÂNTULUI IOAN CHRISOSTOM

ŞI ROSTUL ACTUAL. Lui
Disciplinele filosofice, despre cari am făcut menţiune
până aici, ne furnizează elemente din ce în ce mai adecvate
definirii şi înţelegerii conceptelor înalte, cum am văzut, de
pildă, acele de caracter şi personalitate. Ba, uneori, ele ne
indică cu multă obiectivitate modelele corespunzătoare unor
astfel de concepte. Tocmai de aceea, noi nu putem rămâne
străini faţă de aceste scrutări şi achiziţii spirituale, fiindcă
ele ne aduc reale servicii, dacă sunt utilizate cu prudenţă
şi discernământ critic, însăşi ştiinţei teologice.
Judecăţile, fie de constatare, fie de valorificare, ale
acestor oameni de ştiinţă ne lărgesc, fără doar şi poate, ori­
zontul cunoştinţelor, ele nu ne dau însă şi puterea trans­
formatoare a eului nostru într’o făptură nouă, sau îutr’un „vas
ales“ cum i-ar spune apostolul neamurilor. Aceşti savanţi
izbutesc, prin analiza fenomenelor sufleteşti, să ne prezinte
realizaţ i teoretice admirabile, nu izbutesc însă să descopere
secretele înoirilor lăuntrice ale fiinţei umane. Ei ajung, de
multe ori, chiar să prescrie anumite recete practice de perfec­
ţionare ale individului şi implicit ale socetăţii, dar nu ajung
să ne dea şi modele indiscutabile din mijlocul lor. Probă
că este aşa, avem însăşi concluziile la cari au ajuns aceşti
învăţaţi.stabilind, pe de o parte, că exemplarul cel mai desăvâr­
şit pe care făptura umană ni-1 procură este personalitatea
moral religioasă; iar pe de altă parte, că modelele clasice ale
acestor personalităţi îl oferă Mântuitorul nostru Iisus Hris-
tos, sfinţii apostoli şi marii ierarhi şi sfinţi dela începutul
erei creştine.
In adevăr, marile personalităţi creştine ale veacurilor
14

primare, şi, deci, şi aceia a Sf-lui loan Chrisostom, s’au impus

lumii în timp de atâtea secole şi se vor mai impune şi de
acum încolo, nu atât prin teoriile lor, mai mult sau mai puţin
savante, ci prin pilda vieţii lor. Nu prin construcţii arhitec­
tonice de idei au stârnit admiraţia unei bune părţi din omenire
—deşi nici acestea nu le-au lipsit—, ci prin sufletul lor închinat
exclusiv binelui obştesc. Nu prin lansarea de idei avansate
—dar nu rareori utopice — au electrizat conştiinţele indivi­
duale şi colective, ci prin eroismul şi jertfa pe care le-au do­
vedit în misiunea lor. „Sistemul de gândire al Sf. Chrisostom
ca şi al celorlalţi mari dascăli şi ierarhi — spune d. Ş. Iones-
cu — este înainte de toate viaţa lor trăită. învăţătura morală nu
o găsim atât în dialectica minţii lor, cât mai ales în viaţa pe
care au urmat-o Dacă sistemele morale ale unor filosofi au a-
tins în decursul timpului oarecare înălţime de cugetare, apoi ele
nu s’au impus tocmai din cauza dizarmoniei şi a inconsecvenţei
ce exista între principiile predicate de o parte şi viaţa trăită
de altă parte.... Intre credinţa şi viaţa marilor noştri Lumi­
nători nu există umbră de nepotrivire. Gândul nu s’a afirmat
pentru ca fapta să nu-i urmeze... Silogismul cel mai puternic
erau faptele creştineşti pe cari le săvârşeau. Ele porneau din
convingeri solide şi energic exprimate, de aceea au stârnit
uimire până şi în rândurile celor mai puternici adversari“ 19).
Obiectivul principal al strădaniilor sf-lui loan Chrisostom,-
n’a fost concentrat aşa dar, asupra descoperirii pietrei filosofale,
ca prin ea să poată realiza mari reforme sociale, îmbunătăţind
soarta nevoiaşilor, ci asupra răscolirii şi mobilării sufletelor,
condiţii sine qua non ale oricăror reforme sociale viabile-
El cerea mai întâi schimbare lăuntrică în bine a omului
adică o reformă morală, ştiind bine că de aceasta depinde
reuşita tuturor reformelor sociale — fie juridice, fie eco­
nomice, fie politice — şi fireşte chiar trăinicia lor. Mer­
gând pe urmele Domnului Nostru Iisus Hristos şi ale Apos­
tolilor săi, el a dat viaţă marilor Lor comandamente etice-
Viaţa lui întreagă n’a făcut decât să traducă în practică
învăţătura sfintei Scripturi, potrivit cuvintelor lui Iisus:
„N'am venit să stric legea, ci s’o împlinesc“ . Marele cărtu­
rar şi ierarh din veacul al IV-lea, nu s’a împotrivit nici

19) Şerban Ionescu, Atitudini Etico-Sociale scoase din viaţa s f, I. Chri­

sostom, 1920, p. 13 —14.
 15

când legilor şi aşezărilor sociale— deşi lăsau atât de mult

de dorit din punctul de vedere al dreptăţii, cinstei şi echi­
tăţii sociale — ci sbiciuia moravurile şi fără-de-legile celor
ce le săvârşiau, indiferent de rangul şi clasa socială cărora
aparţineau. Şi cum s’a întâmplat atunci — cum se întâmplă,
câteodată şi acum — ca acei ce contravin bunurilor mo­
ravuri să fie chiar cei din vârful piramizii sociale, filipicile
cele mai usturătoare ale sf-lui Chrisostom au fost îndrep­
tate asupra lor. Că acest curaj putea să-i cauzeze neplăceri
fizice şi morale, cum s’a şi întâmplat, fiind înlăturat din
scaunul episcopal din Constantinopol şi exilat, puţin importa
pentru dânsul. Ia rigorismul său moral, şi cu puterea pe
care i-o da, atât situaţia sa ierarhică şi cărturărească, cât
şi viaţa sa nepătată, n’a cruţat nici chiar pe împărăteasa
Eudoxia, ale cărei purtări erau de-a-dreptul scandaloase.
I-a iuîierat purtările în chip energic şi public, cu riscul de
a-şi pierde chiar viaţa.
Era conştient de primejdia care-1 păştea, sbiciuind fără-
de-legile împărătesei, şi totuşi a făcut-o. Ce dovedeşte, oare,
această*atitudine demnă şi neînfricată, dacă nu tocmai tem­
peramentul unui luptător pasionat şi caracterul moral al
unui om deplin virtuos, conform cu perceptele moralei e-
vanghelice! Sub acest raport, Sî. Chrisostom, a călcat ca
nimeni altul pe urmele marelui Apostol Pavel, imitându-1
până la identificare. El „a avut—subliniază Aime Peuch —
două eminente superiorităţi: a fost, fără nici o contestaţie,
cel mai mare orator al antichităţii creştine ; şi a fost apoi
nu numai un mare ierarh, ci un mare apostol; reformator
curagios al moravurilor secolului său, amic tandru al săra­
cilor şi celor umili, pătruns de cel mai curat spirit creştin,
pe cât de iubitor pe atât de energic, a îndrăsnit să încerce
ceeace poate să pară un vis, dar ceeace el socotea o da-
o r ie : să introducă în Biserica din veacul al IV-lea, adică
nu într'o elită restrânsă, într’o mică comunitate de sfinţi,
ci în întreaga societate, în lume, rigoarea strictă a moralei
evanghelice“ . Iar ceva mai departe adaugă.- „Renumele pe
care i l-a adus sf-lui Ioan elocinţa sa este atât de strălucit, încât
îi umbreşte câteodată ceeace constitue totuşi pentru dân­
sul primul său titlu de g lo rie : apostolatul său. Să nu uităm
că oricât de îndrăgostit era de cuvânt, el nu iubea cuvân­
tul pentru el însuşi. El fusese înainte de toate un mare di­
16

rector de conştiinţe şi un moralist practic incomparabil. Şi

cum elocinţa sa a fost rând pe rând familiară şi simplă, sau
majestoasă şi patetică, în apostolatul său el fu rând pe rând
insinuant şi tandru, sau autoritar şi îndrăsneţ. Sub primul
aspect el ne apare mai ales la Antiochia, sub al doilea la
Constantinopol“ *°).

întrebarea care se pune cu putere de neînvins, după

caracterizările de mai sus, este: cărui factor se datoreşte
secretul sfântului Chrisostom, de a fi fost nu numai cel
mai mare orator al Creştinismului timpurilor primare, ci,
mai ales, reformatorul îndrăsneţ al moravurilor secolului
său ? Răspunsul nu poate fi decât acela pe care-1 desprin­
dem din rostul vieţii lu i: el se datoreşte sufletului său de
aur, sau cum s’ar spune în termeni filosofici, caracterului
său moral, dublat de o aleasă cultură clasică şi creştină.
Istoria nu cunoaşte, în adevăr, multe exemplare cărora ex~
presiunea: le style c ’est l’homme să-şi găsească o mai de­
plină confirmare ca în cazul acestui sfânt. Nu există pagină
scrisă de marele cărturar creştin din veacul al IV-lea in
care stilul său sobru şi elegant să nu trădeze nobleţea su­
fletului său mare. Şi nu există gest sau faptă, din scurta
dar glorioasa sa viaţă, în care să desmintă cu ceva scrisul
său. Există o împletire atât de naturală şi de ideală între
fondul ancestral al fiinţei sale şi exteriorizarea lui în gân­
duri şi fapte, încât ar merita să fie făcut patronul tuturor
scrierilor şi acţiunilor de zidire sufletească. In orice caz,
el este şi rămâne o icoană dintre cele mai sugestive de
ceeace trebue să fie un adevărat îndrumător de suflete.
Accentuăm acest lucru, fiindcă asistăm astăzi, atât la
noi cât şi aiurea, la o răsturnare totală a valorilor morale
din societatea noastră contimporană şi ca atare la o pro­
pagandă desmăţată în scrisul cotidian. Tot felul de neche­
maţi se erijează în îndrumători ai opiniei publice. Oameni
certaţi, nu numai cu morala, dar chiar şi cu ceeace însem­
nează fior artistic, acaparează această nobilă meserie.
Vitrinile sunt ticsite de cărţi pornografice, otrăvi­
toare de suflete. Scrisul care trebue să fie apanajul oame­
nilor de vocaţie, a devenit un mijloc de câştig ieftin, sau

20) Aime Peuch,cS a /« i fea n Chrysostome, Paris, ed. Vl-a 1923, p. 189 şi 193»
 17

de crearea unei atmosfere îmbâcsite şi insuportabile. Cele

mai multe din produsele cerebrale actuale nu sunt puse în
serviciul idealului moral creştin, de înobilare şi desăvârşire
umană, ci în slujba instinctelor animalice şi josnice. Ata­
curile cari se duc împotriva instituţiilor mari — ca Bise­
rică, Stat, Armată, Şcoală — pe cari le vedem petrecându-
se sub ochii noştri, nu au alt scop decât anarhizarea indi­
vidului şi societăţii, pentru ca astfel, pescuitorii de apă
tulbure, să-şi poată îndeplini nestingheriţi opera lor satanică.
Hotărît lucru, că dela ivirea creştinismului, care a în­
semnat pentru societatea umană salvarea dela pieire sigură
şi săltarea ei pe linia marilór realizări ale imponderabilelor
sufleteşti nu s’a pomenit o mai grozavă organizaţie — ne
gândim, fireşte, la comunism şi toate forţele francmasonice—
iudaice din spatele lui — care să ţintească distrugerea lui.
Anti-Hristul din scriptură se pare că, prin această organi­
zaţie şi-a găsit aievea întrupare! Căci, ce poate să însem­
ne oare, distrugerile operilor de artă creştină, locaşurilor
sîinte, din Rusia şi Spania, precum şi atrocităţile săvârşite
împotriva călugărilor, preoţilor, elitei cărturăreşti, dacă nu
tocmai acţiunea fiarei apocaliptice ? Ce însemnează învră-
birea fraţilor de acelaş sânge, a claselor sociale între ele şl
chiar a popoarelor dacă nu opera satanei, a negaţiei ? Cum
se explică marile catastrofe morale şi materiale, marile
crize de astăzi, dacă nu ca urmare a devierii omenirii dela
comandamentele evanghelice, în urma unei meşteşugite
operaţiuni urzite din umbră ? Peste creştetele noastre, pe
dedesubtul nostru, şi chiar printre noi se urzeşte un plan
diabolic pe care dacă nu-1 vom şti dejuca, ne va arunca
într’un inevitabil haos.
De această gravă primejdie în care se găseşte creşti­
nismul şi prin el cultura şi civilizaţia însăşi, începe să-şi de
seama toată lumea de bine. Tineretul din aproape toate ţă­
rile îşi revendică cu multă pasiune epitetul de „creştin“ .
Se măresc numărul conducătorilor de State cari pun la
baza acţiunilor lor politice şi ideia creştină. Savanţi şi fi­
losofi încep să acorde doctrinei creştine tot mai multă în­
ţelegere. 21) Desbaterile ultimului congres filosofic, ţinut la

21) A se vedea lucrarea n oastră: încercări de reabilitare a gândirii

areştine medievale, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1936.
18

Praga în toamna anului 1934, sunt o dovadă peremtorie

despre aceste orientări noui din lumea gânditorilor.
E un semn îmbucurător acesta, pe care nu putem să-l
subliniem îndeajuns. Tocmai pentru acest fapt, nimic nu
ni se pare mai sugestiv, mai necesar, mai stringent, decât
actualizarea figurilor măreţe din trecutul de glorie a creş­
tinismului, cum e în cazul nostru, sf. Chrisostom. Fiindcă
suntem absolut convinşi că numai o figură de talia lui
ne-ar putea sgudui din această toropeală şi depresiune mo­
rală colectivă, şi să ne îmboldească, spre un adevărat ideal
de viaţă: cinstită şi curată. Expresiunea Mântuitoru­
lui : „Ce-ţi foloseşte ţie dacă vei câştiga Universul întreg,
şi-ţi vei pierde sufletul,“ sau cu propriile lui cuvinte; „ni­
mic nu-i mai preţios decât sufletul; universul nu i se a-
seamână în preţ“ , *’) care l-a călăuzit pe acest brav
creştin în viaţă, irebue să devină deviza, dacă nu a între-
gei generaţii noui, cel puţin a aceleia ce-şi zice „tineret
creştin“ . Ne trebue, într’un cuvânt, un reformator îndrăsneţ
al moravurilor acestui veac, care să se măsoare în calităţi
cu acela dela sfârşitul veacului al IV-lea. Şi ne trebue un
tineret — cu care se încep toate reformele sociale — care să
fie la înălţimea imperativului moral-creştin.
Nouile conjuncturi de ordin politic şi cultural cari se
profilează la orizontul vieţii sociale ne îndreptăţesc, deci,
să sperăm într’o renaştere morală a societăţii de mâine.
Ne trebue doar omul, care, adâncind înţelesul sfintei
Scripturi, să devină un adevărat Apostol. Pentru aceasta se
cer câteva însuşiri caracteristice. întâi, un om cu o voinţă
de fier, consecvent cu sine însuşi şi la care între motivele
sale bune şi faptele îndeplinite, să fie o perfectă concor­
danţă; după cum între intenţiile şi mijloacele întrebuinţate
în vederea unui scop superior să nu existe nici o diso­
nanţă. Pe scurt, un om iatransigent şi perseverent în fapte
morale, în aşa chip încât scrutându-şi conştiinţa să nu-şi
poată găsi nici o culpă, sau cel mult să nu-şi găsească de
reproşat decât „faptul de a îi frecventat teatru şi de a fi
pledat la tribunal“ . ") cum a î*ăcut-o sf. Chrisostom.
Al doilea, un om cu mintea luminată, capabilă să se­
sizeze ultimul sens al culturii şi să-i anticipe rostul în a-

22) Ep. I. ad. Cor., 3.

23) Da Sacsrdotio, I 4.
 19

cord cu principiile moralei creştine, cari n’au putut şi nu

pot îi, nici întrecute, nici egalate. Cât de sugestive ni se
par, în această privinţă, cuvintele sîântului Ioan Chrisostom
când îşi descrie aceste silinţi de care a îost animat el şi
prietenul său Vasile, spunând : „Noi ne-am dedat aceloraşi
studii, având aceiaşi profesori. Şi de o potrivă ne era şi
entuziasmul şi încântarea, ce ne-o inspirau aceste studii,
deopotrivă deasemenea purtarea şi principiile cârmuitoare“ ’*)•
Cultura laică, sî. Ioan Chrisostom şi-a făcut-o, se ştie, la
filosoful Libanius, care dorea să-l lase chiar conducătorul
Şcolii din Antiochia. Principiile cârmuitoare insă, le-a
scos din tezaurul Sfintelor Scripturi.
Ai treilea, se cere unui astfel de om o mare'doză de
delicateţă a sentimentului, care să-i intreţinâ în continuă
tensiune iubirea faţă de semenii săi Şi sub acest raport,
sf. Ioan, poate să ne fie un model. Despre aceasta ne vor­
besc toţi comentatorii lui. Iată ce zice, bună oară, Aimé
Peuch, autorul lucrării : St. Jean Chrysostome et les Moers
de son Temps, premiată de Academia de ştiinţe morale şi
politice: „Mai mult decât prin inteligenţa sa, el fu mare prin
inima sa. El va regăsi, în plin veacul al IV-lea, spiritul a-
postolic cel mai pur. Dacă, între toţi apostolii, el s’ataşase
de preferinţă sfântului Pavel, aceasta se datoreşte faptului
că sf. Pavel a fost apostolul iubirii prin excelenţă. El dea­
semenea, chiar în clipele în cari era mânat de mânii sfinte
nu fusese în fond niciodată decât iubire şi caritate. El iu­
bea cu pasiune credincioşii săi, fapt pentru care a făcut
atâtea eforturi pentru a-i corija“ ,6). Tot astfel se pronunţă
şi părintele Provian, zicând : „întreaga sa luptă de duhovni­
cească păstorire, de propoveduire şi tâlcuire a Scripturilor
sfinte, este un imn şi un prinos al dragostei sale pentru
Hristos, care amintesc cuvintele de o dumnezeească inspi­
raţie ale Apostolului Pavel din Ep. I. către Corinteni“ 26).

24) D e Sacerdotio I.
25 ) Aimé Peuch, op. cit. p. 196 - 97.
26) Pr. C-tin Provian, Activitatea pastorală şi omiletică a Sf. Ioan
Hhrisostom, Buzău, 1919. p. 17.
„T oa te limbile omeneşti şi îngereşti de le-aş vorbi, dacă nu am draogoste
m ’am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Şi dar proorocesc dacă aş avaa
şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea credinţă atât do
multă să mut munţii din lo c : dacă nu am dragoste — nimic nu sunt. Şi toată
averea mea de aş face-o milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars : dacă nu am
dragoste — nimic nu-mi foloseşte. Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină
de bunătate; dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă; nu so trufeşte. Dragostea
20

In al patrulea rând, omul de caracter întruneşte şi ca­

litatea de-a produce însufleţire în mediul unde activează.
Are, eu alte cuvinte, flacăra entuziasmului într'însul. Ori
din acest punct de vedere, sf. Chrisostom este iarăşi fără
egal. Prin cuvântările sale înaripate, care sunt expresiunea
acestui foc sacru, a deşteptat în auditoriu de atunci, ca şi
în cititorii lui de mai târziu, cel mai viu interes. încât, a în­
tors pe cei rătăciţi în credinţă la credinţa cea dreaptă, a
convertit pe mulţi dintre păgâni la creştinism, a deşteptat
mila în cei bogaţi pentru nevoiaşi, a schimbat viaţa trivială
dela mai marii zilei, a dat un nou ritm de viaţă bisericii
însăşi şi, într’un cuvânt, a creat un alt climat moral în so­
cietatea veacului său, cu repercusiuni dintre cele mai sa­
lutare pentru evoluţia creştinismului şi a culturii. In această
privinţă el însuşi spunea: „Nu caut a mă împodobi cu fru­
museţea cuvintelor, ci să fac frumoşi şi respectaţi pe cei
ce mă ascultă“ ").
Ţinând seama, prin urmare, de trăsăturile unui carac­
ter moral, aşa cum îl concep savanţii psihologi şi pedagogi
de astăzi, constatăm fără prea multă greutate o perfectă
întrupare a acestor trăsături fundamentale în persoana
eroului şi sfântului din veacul al IV-lea.
Ceva mai mult, aceste trăsături lăuntrice au fost atât
de pregnante, încât fac din Sf. Chrisostom tipul clasic al
caracterului moral creştin. Aşa că aureola cu care a fost şi
va îi împrejmuită persoana sa, se datoreşte acestui fond
ancestral, adică însuşirilor firii sale, însuşiri pe cari însă
le-a ştiut cultiva, recoltând maximum de roade. Talantul
care i-a fost încredinţat, nu l-a ţinut ascuns, ci a căutat
să-l fructifice în interesul obştesc.
Prin această fructificare a darurilor sale sufleteşti, în
sensul cel mai altruist posibil» începe să se contureze per­
sonalitatea sa morală însăşi. Omul nostru, din debitor al
societăţii, prin cele două moşteniri, una atavică şi alta din
mediul ambinant, se transformă în. creditor al societăţii. In
ce mod şi-a manifestat măsura capacităţii sale, Sf. Ioan Chriso­
stom, pentru societatea din care fâcea parte, vom arâta-o,
pe scurt, în cele ce urinează.

nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune

la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le
sufere, toate la crede, toate le nădăjdueşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere
n iciodată". (I. Corint 13 1— 8)
27) Hom. XXXVII — Ep. 1 către Corinteni.
 CAP. II.

PERSONALITATEA MORALĂ A SF. IOAN

CHRISOSTOM.

Elementul caracteristic al personalităţii îl formează,

după cum am văzut, acela de creator de valori, menite să
îmbogăţească patrimoniul moral şi material al omenirii. Iar
printre diferite forme pe cari le îmbracă personalitatea u-
mană, ca: personalitate artistică, personalitate ştiintificS,
personalitate morală şi personalitate religioasă, ultima este
cea mai desăvârşită. La aceasta imperativul creştin: „Fiţi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este“ ,
exprimat de însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îşi gă­
seşte cea mai înaltă expresiune. Şi îşi găseşte această ex-
presiune pentru două motive. întâi, pentru că este închinată
celei mai înalte valori, valorii sfinţeniei care, le subsumează
pe toate celelalte şi Ie dă unitate28). Principiul unităţii în di­
versitate, pe care-1 reclamă deopotrivă, arta, ştiinţa, filosofia

28) Vezi Ed. Spranger, Lebensfonnen, Halle, 1925 p. 336 şi următoarele

„E a rezultă din căutarea valorii supreme, căreia se subordonează toate c e ­
lelalte şi care, în accst chip, ajunge să dea şi un sens vieţii ca totalitate. Ştiinţa
singură zadarnic ss trudeşte să prindă teoretic sensul şi esenţa „totului“ . Sensul
lumii, adică al totului, poate fi trăit numai într’oadaptare religioasă. A cel „u ltim “
care constitue sensul lumii, vorbirea religioasă il denumeşte Dumnezeu. El e un
principiu obiectiv, care e gândit ca obiectul celei mai înalte valorificări personale.
Determinarea lui Dumnezeu e înrădăcinată în conţinutul valorilor trăite ca tota­
litate. Sensu! religios este prin urmare referirea la totalitatea valorilor. Iar per­
sonalitatea religioasă e omul, a cărui structură spirituală e dirijată în continuu asu­
pra trăirii acestei totalităţi de valori.
Prin faptul că tinde la prinderea sensului total al vieţii şi al lumii, şl pen-
trucă şi motivaţiunea se face sub influenţa acestei tendinţe, tipul personalităţi
religioase capătă o preponderenţă, faţă de toate calelalte tipuri de personalităţi".
(Citat după I. Gabrea, op. cit, p. 420— 422).
 22

şi religia, numai în forma din urmă primeşte o certitudine

indiscutabilă. Al doilea, pentrucă numai la personalitatea
religioasă se întâlneşte toate calităţile cari formează mă­
reţia unei acţiuni individuale : entuziasm, convingere, eroism
şi sacrificiu.
Pusă astfel chestiunea, urmează în chip firesc că, per­
sonalitatea religioasă implică personalitatea morală. Nu s’ar
putea spune şi invers, adică să se susţină cu egală îndrep­
tăţire şi în mod general că personalitatea morală presupune
numaidecât pe cea religioasă. Probă despre aceasta ne-o
dau filosofii moralişti. In schimb, moralistul creştin cu cât
este o personalitate religioasă mai mare, cu atât este mai
mare şi sub raportul m oral; după cum cu cât personalita­
tea sa morală este mai desăvârşită cu atât este mai desă­
vârşit afirmat şi idealul creştin. E tocmai cazul personali­
tăţii morale a sf-lui Ioan Chrisostom.
A fi moral, în înţelesul creştin, însemnează a acţiona
conform voinţei lui Dumnezeu. Criteriul obiectiv al mora­
lităţii nu este deci de ordin pur imanent ci şi transcedent.
Nu fac binele, fiindcă aşa îmi dictează raţiunea mea indi­
viduală sau chiar raţiunea aşa zisă Universală, ci fiindcă
îmi este cerut de Bunul suprem, de Dumnezeu, care ne-a
făcut cunoscut voia sa întreagă prin Fiul său. De aci şi de­
finiţia care se dă moralei creştine, este: „o expunere sis­
tematică şi ştiinţifică a învăţăturii bisericeşti despre cunoş-
tiinţa şi realizarea binelui moral pe baza revelaţiunii dum-
nezeeşti 29). Tot de aci şi indisolubila legătură între religie
şi morală, în creştinism. Şi tot de aci, în sfârşit, o persona­
litate morală creştină va acţiona totdeauna, atât după im­
perativele conştiinţei sale individuale, cât şi după poruncile
ce ni s’a > dat nouă de Mântuitorul.
A căuta să îndrumi pe semenii tăi pe căile spirituali­
zării şi ale sfinţeniei aşa cum cere morala creştină, însem­
nează să ai conştiinţa clară asupra raportului între tine ca
individ şi semenii tăi ca societate, problemă capitală pentru
morală. De oarece dela felul cum ste înţeles şi tradus în
practică acest raport, avem şi rezultatele mai mult sau mai
puţin îmbucurătoare din viaţa socială. Adăugăm că, în acest
punct, teza moralei creştină se deosebeşte radical de teza

2 9 ) Dr. Ernilian Voiutschi, Teologia Morală Ortodoxă, Cernăuţi ,1906. p. 3,

susţinută de etica filosofică. Deosebirea provine, nu numai
din faptul că, ştiinţa lor vrea să fie o sistematizare de cu­
noştinţe raţionale, excluzând cu desăvârşire pe cele de re­
velaţie, dar şi din unilateralitatea cu care este tratat, de
cele mai multe ori raportul dintre individ şi societate, dân-
du-se prioritate când individului, când societăţii. Accentua­
rea exclusivă a individului în detrimentul societăţii duce la
anarhism individual; şi din contra, accentuându-se prioritatea
societăţii faţă de individ, duce la sociologism utopic şi la
anarhism colectiv, direcţiuni combătute deopotrivă de mo­
rala creştină.
Tipul reprezentativ al primului curent este Fr. Nietz­
sche. Filosofía lui este cea mai îndrăsneaţă pledoarie în fa­
voarea individualităţilor puternice şi contra tiraniei sociale.
Teza lui, în sinteză, este aceasta: Toate vieţuitoarele au
creat ceva care le-au depăşit; omul fiind o vieţuitoare va
trebui, deci, să creeze şi el ceva care să-l depăşească. Cine
va fi, după acest gânditor, acel ceva nou pe care-1 va
crea făptura umană ? Va fi supraomul. Omul este mare
prin aceea că el este o punte nu un scop; omul trebue să
fie iubit — susţine el în — Also sprach Zaralustra, — pen-
trucă este un suiş şi nu un coborâş, tema centrală a lucră­
rii. „Individul — spune el în altă parte — va creşte, va cu­
ceri in jurul său... Va tinde spre dominare, din cauza că
întrînsul este viaţă şi viaţa este tocmai voinţa spre putere“ 30.
Supraomul, într'un anumit înţeles, îl admite şi creşti­
nismul. Decât că în creştinism supraomul este acela care,
desăvârşindu-se pe sine, tinde să desăvârşească şi pe se­
menii săi. Ceva mai mult, pentru ridicarea acestora el e
gata să-şi sacrifice chiar viaţa. Sf loan Chrisostom poate fi
considerat, sub acest raport, un supraom, ca toţi sfinţii, de
altfel. Atât doar că supraomenescul lor este perfecţiune în
duh şi adevăr, potrivit sfintelor Scripturi. La Nietzsche este
tocmai contrarul. Supraomul preconizat de el este omul
forţei fizice, al instinctelor, care se ridică prin distrugerea
semenilor mai puţin dotaţi cu energie şi voinţă spre putere.
Pentru depăşirea sa fiziologică el jertfeşta fără milă tot ce-i
slab şi debil în societate. Este triumful individualismului
anarhic. Deci nu perfecţiune morală vizează el prin supra­

30) Fr. Nietzsche, Jenseits von Gut und Bose, 1 8 9 ], p. 227.

24

om, ci o superioritate de ordin fizic, animalic. Concepţia

lui Nietzsche a fost reluată de unii moralişti filosofi în aşa
zisele morale fără obligaţiuni şi fără sancţiuni 3l).
In ce priveşte apoi a doua direcţiune, adică a prio­
rităţii societăţii faţă de individ avem concepţiile sociolo­
gilor, începând cu Aug. Comte, continuând cu Emile
Durkheim, Levy Bruhl, Karl Barth, W- Scbmidt, ete., cari
susţin, în esenţă, că societatea este, nu numai păstrătoarea
bunurilor morale şi materiale, ci că ei i se datoreşte, în
primul rând, creaţiunile de ordin spiritual. Conceptele de
divin, de drept, de legi, de bine, frumos, adevăr s. a. m„
sunt produsul exclusiv al societăţii în vederea conservării
şi propăşirii sale şi implicit al indivizilor cari o constitue.
Individul nu este, aşa dar, decât o simplă celulă din marele
mecanism al societăţii, căreia el este nevoit să i se subor­
doneze. Lăsând la o parte faptul că aceşti sociologi neagă
existenţa unei lumi transcendente şi toată economia divină
descoperită nouă prin revelaţiune, ei greşesc chiar şi din
punct de vedere obiectiv ştiinţific. Fiindcă cea mai sumară
observaţiune pe care o face cineva asupra realităţilor vieţii
sociale, constată că factorul creator este individul, nu socie­
tatea. Marile personalităţi, cari, de cele mai multe ori au
venit în conflict cu mediul ambiant, sunt acelea cari îmbol­
deşte pe scara evoluţiei, colectivitatea. Mediul social poate,
cel mult, să mijlocească manifestările creatoare ale oame­
nilor superiori. Căci, ne întrebăm: întrucât Alexandru cel
Mare, Cezar, Napoleon, Goethe, Shakespeare, Eminescu»
Straus, Bethoven, etc., pot fi consideraţi numai nişte debitori
ai societăţilor cărora aparţineau. In ei, din contră, se rezumă
toată experienţa socială a timpurilor lor, dar în acelaş timp,
ei au infuzat societăţii noui potenţialuri prin cari i-a mărit
patrimoniul şi i-a lărgit orizontul.
Unde aceste teorii sociologiste, mai mult sau mai puţin
utopice, devin de-a-dreptul catastrofale, pentru viaţa socială
însăşi, este acolo unde se încearcă aplicarea lor pe teren.
Ne gândim, fireşte, la anarhismul colectivist comunist.
Aci nici libertatea conştiinţei individuale, nici iniţiativa
particulară, nici proprietatea individuală, nici principiul ie­
rarhiei valorilor, nici criteriul de valorificăre a faptelor mo­

3 1) Vezi Guyau „ Equisse d'une Morale sans obligations, n i sanctions.

 25

rale — factori atât de primordiali într’o societate bine orân­

duită — nu mai au nici o noimă. Individul e redus la o
simplă funcţiune în cadrul unei mase colective. Voinţa şi
conştiinţa lui sunt anihilate. Drepturile şi datoriile sunt sim­
ple ficţiuni. El nu mai poate reacţiona contra abuzurilor şi
fără-de-legilor, nici faţă de conducătorii necinstiţi, nici faţă
de relele sociale. Fiindcă orice manifestare protestatară,
este imediat înăbuşită, prin cele mai drastice pedepse, alu­
necând astfel la un regim de teroare cum istoria încă n’a
cunoscut.
Totuşi, într’o anumită opinie publică s’a acreditat ideea că
concepţia comunistă ar deriva din concepţia creştină. In
special, concepţia asupra bunurilor, susţin aceştia, ar avea
de precursori unii sfinţi părinţi, printre cari se numără şi
sî. Ioan Chrisostom 3Z). Nimic mai inexact şi mai fals. Pentru
a face dovadă afirmaţiei noastre, vom însera atitudinile pe
eare le-a avut însuşi sf. Ioan Chrisostom faţă de societate şi
faţă de conducătorii din vremea sa, atitudini, care sunt şi
rămân elocvente pentru un adevărat creştin. Căci poziţia
pe care a luat-o acest mare părinte bisericesc în faţa mo­
ravurilor epocei sale, eroismul cu care a luptat pentru în-
dreptarea lor, face din el una din cele mai ilustre perso­
nalităţi morale creştine, din toate timpurile şi locurile.
In două centre ale imperiului roman de răsărit şi-a
desfăşurat activitatea militantă şi strategică sf. Chisostom:
în Antiochia şi Constantinopol. In Antiochia în calitate de
preot, între anii 386—398; iar în Constantinopol în calitate
de episcop, între anii 398—404. La data când îşi începe lu­
crarea în Antiochia, sfântul Ioan era în plină maturitate a
geniului şi a vârstei sale, având etatea de aproximativ 40
de ani. Calităţile lui literare caşi însuşirile de fin moralist,
dovedite prin scrierile sale de până acum, c a : Scrisori către
Theodoret, Apărarea vieţii călugăreşti, Tratatul asupra
Fecioarei şi chiar faimoasa lui carte Asupra Preoţiei, i-au
creat un real prestigiu. Cu acest prestigiu şi cu această ar­
mătură sufletească a descins sf. Ioan Gură de Aur în me­
tropola Siriei 33), unde în scurt timp a devenit, nu numai

32) Cât de falsă e această teorie o vom arăta tntr'un studiu : Concepţia,
despre bunuri la si. Ioan Chrisostom,
33) Oraşul avea o poziţie deosebit de însemnată în imperiu! roman. Număra
peste 200,000 locuitori. Era bogat, datorită comerţului întins ce-1 făceau, sirienii,
evreii şi romanii acestui ţinut. Avea clădiri impunătoare, străzi frumoase şi pavate.
 2(5

cel inul mare orator al bisericii creştine de răsărit, ci mai

uIch factorul prin excelenţă al regenerării societăţii antio-
ehene.
„S’a spus atât — zice Peuch — despre elocinţa Iui
Chrisostom; de sigur facilitatea sa este prodigioasă, chiar şi
pentru un oriental; el are vivacitate şi pasiune; are armo­
nie, nu rimă sonoră, nici ritm larg şi puternic al Romanului,
ci graţia siriană, câteodată cam molatică, totdeauna elegantă,
adeseori mişcătoare ; are mai ales imaginea comparaţiei juste
şi frapante, adică inepuizabila invenţie a metaforei originale.
Cu toate acestea, oricât de rare au fost calităţile sale, oricât
de naturale, şi oricât de perfecte pe care le poseda, nu
prin aceasta este mai cu osebire remarcabil. Ceeace are în
adevăr superior, ceeace îl face fără egal pentru timpul săur
şi poate pentru toate timpurile, e întorsătura practică a e-
locinţei sale“ 31). Cu astfel de însuşiri nu este de mirare
cum acest păstor a putut ajunge, în mai puţin de un an, în
centrul vieţii sufleteşti a întregului oraş. Şi tot aşa nu-i.de
mirare cum într’un moment de grozavă tragedie pentru lo­
cuitorii acelui oraş, întâmplat în 387, ca urmare a răscoalei
provenite din pricina unor noui biruri, puse asupra lor, să
devină reazemul sufletesc al tuturor.
Cu acest prilej sf. Ioan Chrisostom desfăşoară o acţi­
une dintre cele mai salutare pentru binele obştesc, realizând

plantaţii şl băi. Temple şi biserici impunătoare. Aci se încrucişau tot felul de in­
terese ale atâtor rase şi concepţi spirituale, şi concomitent, ca în toate oraşele
mari, alături de puţine elemente virtuoase şi o mulţime de specim ene viţioase.
Din punct de vedere religios, locuitorii acestui oraş în timpui acesta erau
în majoritate creştini, cu o tradiţie apostolică. Se ştie că aci, apostolul Pavel, în
propoveduirea cuvântului dumnezeesc, a întrebuinţat pentru întâia oară cuvântul
„creştin “ pentru adepţii religiei noui. Alături însă de creştini existau un număr
considerabil de păgâni, de iudei, de eretici şi chiar de indiferenţi religioşi.
In mijlocul acestei lumi împestriţate pe care o avea Antiochia, îşi începe
apostolatul său sf. Ioan Chrisostom, exercitând o înrâurire, pe cât de salutară, pe
atât de glorioasă pentru biserica lui Hristos.
Dealtminteri el însuşi e nsăcut în Antiochia între anii 344 şi 347, dtntr'o
familie de o înaltă situaţie socială. Tatăl său avea titlul de Magister militum
Orifiilis, însă muri de timpuriu, lâsându-1 orfan din mică copilărie Mama sa,.
Antu/.i, o femoe virtuoasă, rămânând văduvă Ia 20 de ani, refuză toate propu­
nerii« dn nou/t căsătorie, dedicându^se exclusiv creşterii fiului său înduh creştin.
(l<cilorln|n nnupra familiei sale ne dă însuşi Sf. Chrisostom în : D e Sacerdolt'o I-
a II tl).
;M) Almo Peuch, St. Jean Chrysostome et Ies m oeuts de son temps-
K'»il» IMMI, îs 23.
 27

o adevărată operă de apostolat creştin. In mijlocul tumultu­

lui, desnădejdii, spaimei ce cuprinsese populaţia oraşului
din pricina arestărilor, schingiuirilor, atrocităţilor săvârşite de
autorităţi, sf. Ioan urcă treptele amvonului şi ţine 21 de
cuvântări asupra monumentelor, care au avut darul să
schimbe atmosfera prea încărcată şi să dea altă întorsătură
evenimentelor. Procesul sufletesc prin care a trecut popu­
laţia antiocheană în acele momente critice este admirabil
înfăţişat de oratorul creştin însuşi. In primele cuvântări
scoate în evidenţă cauzele năpastei abătută asupra locuito­
rilor, explicată prin antecedentele vieţii lor pline de risipă,
de desfrâu, de necredinţă şi de desordine, greşeli cari nu
pot fi nesancţionate, şi apoi le arată drumul ispăşirii con­
form cu perceptele moralei creştine. De aceea, dacă legătu­
rile lor cu împăratul Romei vor să nu mai fie tulburate de
spaimă, o primă îndatorire a lor este să fie călăuziţi de po­
runcile împăratului celui vecinic. Şi, astfel, pe nesimţite su­
fletul Ântiochenilor e smuls din teroarea sufletească pe care
o încercară, e purificat şi îndrumat pe căile mântuitoare,
desemnate de păstorul lor duhovnicesc.
Trecând peste momentul critic, sf. Ioan le reîmprospă­
tează toată gama tragediei încercate pentru a le adânci în
conştiinţe noui îndatoriri morale. „Miercurea trecută — zice
el — un tribunal înălţat în mijlocul oraşului îngheţase inimile
tuturor de groază. In plin soare se vedea calmul unei nopţi
adânci, atât abătuse tristeţa şi spaima privirile noastre... Cea
mai mare parte dintre concetăţenii noştri luaseră fuga; frica
svonurile de ameninţare şi de răsbunare îi împingea în lo­
curi deşarte, în găurile munţilor, în ascunzătoarele cele mai
nepătrunse şi cele mai închise. Femeile părăsiseră locuinţele
lor, iar oamenii nu se mai vedeau atunci în piaţa publică.
Abia dacă mai îptâlniaî doi sau trei rătăcind la întâmplare
şi care aveau mai mult aerul de vedenii ambulante decât
de oameni vii şi însufleţiţi... Soldaţii înarmaţi cu săbii şi cio­
mege erau rânduiţi în sală pentru a întreţine tăcerea nece­
sară lucrărilor magistraţilor în funcţiune... Dar culmea du­
rerilor ! In timpul interogatorului unui arestat, mama şi sora
sa întinse la pământ la uşa aceluiaş tribuna], era pentru toţi
cei de faţă cea mai sfâşietoare scenă... Judecaţi despre chi­
nurile lor, când le veneau la ureche ştirile dela birouri, sgo-
motul bătăilor de vergi, gemetele nenorociţilor şi ameninţă­
28

rilor grozave ale comisarilor împărăteşti! Violenţele care

sdrobeau pe fiecare dintre acuzaţi, le tortura pe ele mai
mult decât pe cei nenorociţi“ s5).
Cine nu vede aci, pe lângă talentul de literar consumat,
şi forţa morală de care a fost animat? Căci, în faţa primej­
diilor atât de cumplite, cine ar fi avut curajul să se pună
de-a curmezişul lor şi, mai ales, cine ar îi îost în stare să
le schimbe în bine atât de vertiginos. Rezultatul intervenţiei
lui eficace el singur l-a semnalat, spunând: „Ce deosebire
intre Miercurea trecută şi ziua de astăzi! Ce mare posomo-
râre era atunci... Astăzi ce linişte desîătătoare şi plăcută“ 38).
„Asemeni marile personalităţi pe care împrejurările
extraordinare le ridică atât de repede deasupra nivelului
comun, reuşi Chrisostom — spune d. Şerban Ionescu— să
transîorme această massă de oameni turburată, neîncreză­
toare şi lipsită de voinţă într’o societate conştientă, plină de
încredere şi strâns unită împrejurul unui ideal moral, care
o [menţinea şi o întărea“ 37). In adevăr, prin intervenirea
eroică a sf. Ioan, o societate întreagă, dezorientată şi demo­
ralizată, este îascinată de un nou crez de viaţă, întărită în
conştiinţa marilor ei îndatoriri şi salvată dintr’un scepticism
morbid în care căzuse.
Iată un triumf al personalităţii, care nu este consecinţă
luptei individului contra tiraniei societăţii, nici rezultatul for­
ţei coercitive a societăţii îaţă de individ, ci este o urmare
a unei efort moral individual pus în slujba colectivităţii. Şi
iată o probă scoasă din exemplul vieţi, nu din teorii savante,
de îelul cum trebue înţelese rostul şi menirea cuiva în aceas­
tă viaţă. Pentru aceşti savanţi orbiţi de teoriile lor, dinco­
lo de cari nu mai admit nimic, Sî. Ioan Chrisostom, ca şi
Apostolul Pavel, are cuvinte îoarte aspre. „Celor bolnavi de
ochi —spune el— li se pare întunerecul a fi mai prielnic
decât lumina şi se reîugiază într’o cameră întunecoasă. Tot
aşa se întâmplă şi cu înţelepciunea sufletului. înţelepciunea
revelată li se pare aşa zişilor filozofi a îi nebunie, iar înţe­
lepciunea lor, care cu adevărat e nebunie, o socotesc a îi
înţelepciunea cea adevărată. Dar se petrece cu aceştia ce se

35) De Statuis, Hom, VIII 49.

36) Idem Hom. X X.
37) Şerban Ionescu, op. cit. p. 42 - 43.
 29

întâmpla cu cei ce se socotesc că au meşteşugul şi priceperea

de marinar, şi se hotărăsc a trece marea cea nemărginită
fără corabie şi fără pânze, încercându-se a dovedi prin silo­
gisme şi raţionamente că aceasta este cu putinţă, în vreme
ce alături un altul crezut a fi mai prost decât toţi oamenii,
se lasă în voia căpitanului, a marinarilor şi a corăbiei, că­
lătorind astfel în toată siguraţa. Dar iată că părută prostie
a acestuia se dovedeşte a fi mai presus de înţelepciunea
acelora. Bun este meşteşugul de a cârmui o corabie, însă
când căpitanul făgăduieşte mai mult decât poate, atunci este
o nebunie, şi orice meşteşug, care nu se opreşte în hotarele
sale proprii, nebunie se poate numi. Asemenea este şi cu
înţelepciunea. Dacă ea ar fi luminată de Duhul, ar fi înţe­
lepciune ; dar fiindcă socoteşte că poate să cunoască totul
şi fiindcă crede că de ajutorul celeilalte înţelepciuni nevoe
nu are, s’a făcut cu adevărat o nebunie, deşi se părea a fi
înţelepciune“ sS).
Personalitatea morală a sî. Ioan Chrisostom este cu atât
mai impunătoare, cu cât a ştiut să manifeste, prin chiar exem­
plul luptei sale, o adâncă şi reală înţelegere a celor trei
factori: divin, om şi societate. Intre aceşti trei factori, el, ca
individ, s’a postat — ca orice om religios — într’o strictă de­
pendenţă faţă de voia dumnezeiască, acţionând însă în cadrul
societăţii, cu scopul de a o înălţa, ca şi pe sine însuşi, spre
o cât mai înaltă perfecţiune. In acest sens, el n’a conceput
nici teoretic, şi n’a manifestat nici practic vreo posibilitate
de tiranie, fie a individului contra societăţii, fie a societăţii
contra individului. Un exemplu tipic în privinţa aceasta ni-1
oferă atitudinea sa faţă de consulul Eutropiu, omul cel mai
influent la curtea împăratului Arcadiu din Constantinopol.
Acesta, fiind un om fără scrupule şi arivist, se transfor­
mase într’un satrap al societăţii, exercitând o tiranie fără
seamăn îaţă de concetăţenii săi. Cu individualismul său anar­
hic până acolo mergea, încât urmărea pe cei ce cădeau în
disgraţiile lui până şi în refugiul lor din biserici. Şi cum pe
vremea aceea exista dreptul de azil în biserici, el interveni
pe lângă împărat ca să ridice acest drept, ceea ce i-a reuşit-
In îaţa atitudinilor sale mârşave, sî. Ioan Chrisostom s’a opus cu
toată energia, căutând să salveze mulţimea victimelor din
ghiarele sale.

38) Omilia VI asupra Ep. I. către Corinteni.

 ao
Interesant e că nu după mult timp lucrurile luară o
altă întorsătură. Acest individ, devenind odios în toate cercu­
rile sociale, a provocat chiar o răscoală din partea unui
ofiţer got, cu numele Tribigilde, care câştigase chiar o vic­
torie contra armatelor imperiale. Rezultatul acestei acţiuni
militare fu detronarea lui Eutropiu de pe soclul său arbitrar.
Disgraţiat de împărat, părăsit de acoliţii săi, huiduit de mul­
ţime se refugiase în biserică, recurgând deci Ia azilul ei
pe care-1 desfinţase nu mult timp înainte. In faţa acestei rea­
lităţi, sf. Ioan Chrisostom nu rămâne indiferent, ci se inter­
pune cu persoana sa morală între el şi mulţime, căutând
să-l salveze din furia e i 39).
In cazul întâi, eroul creştin, a luat apărarea făţişe a
mulţimii împotriva individului anarhic, în cazul al doilea a
luat apărarea chiar a individului păcătos, Eutropiu, împotriva
maselor anarhice. Ce rezultă de aci ? De sigur şi o traducere
în fapte a perceptului divin: „Nu vreau moartea păcătosului
ci să se întoarcă şi să fie viu“; dar şi o înaltă înţelegere a
raportului de armonie ce trebuie să existe între cele două
entităţi umane: individ şi societate. Mai multă compasiune
şi mai multă dragoste pentru oamenii săi nici nu se poate
imagina din partea unui om, fie el chiar sfânt. Pentru a salva
atât rosturile sociale, cât şi idealul creştin in slujba căruia
şi-a pus toată puterea sa fizică şi morală, a fost gata să-şi
sacrifice, în orice moment, însăşi viaţa sa.
Tributul jertei sale pentru marea cauză a perfecţiunii
morale în societate nici nu întârzie mult. Căci, în ardoarea
cu care lupta pentru triumful binelui în lume, a ajuns în
chip fatal în conflict şi cu împărăteasa Eudoxia, ale cărei
purtări lăsau de dorit din punct de vedere moral, conflict
care-i cauzase exilarea şi martirul. Era conştient de altmin­
teri, de deznodământul tragic pe care i-1 aducea dezacordul
dintre el şi împărăteasă şi totuşi nu-1 evită. Dovadă avem
în însăşi cuvintele sale. D eoarece: „Când am fost escortat
din oraş — aci sfântul se referea la primul exil — nu m’am
lăsat să fiu tulburat pentru aceasta, ci îmi ziceam : dacă îm­
părăteasa vrea să mă escorteze, fa c-o ; „pământul şi tot ce
conţine al Domnului este". Dacă ea vrea să mă tae cu fe-
restrăul în două, n’are decât, doar Isaia îmi este pildă întru

39) Vezi Pr. Cicerone Iordăchescu, Ist. Vechii literaturi creştine, Iaşi,
partea II. 1933 p. 119 şi următoarele.
 31

aceasta; dacă vrea să mă arunce în mare, n’am decât să

mă gândesc la Iona; dacă vrea să mă arunce în foc, îmi
voi aminti de cei trei tineri în cuptor; dacă vrea să mă dea
fiarelor, îmi amintesc de Daniil cel aruncat în groapa cu
^ei; dacă vrea să mă bată cu pietre, fac-o, am pe Ştefan cel
dintâi dintre martiri de m odel; dacă îmi cere capul, să-l ia.
de data aceasta modelul meu e sf. Ioan Botezătorul; vrea
să-mi ia averea, iei-o, fiindcă: „G olm ’am născut, gol voi in­
tra î d pământ“ 40).
Iată, documentul sau testamentul etic pe care sf. Ioan
Chrisostom ni-1 prezintă îa legătură cu rostul vieţii sale pe
pământ. In pasajul acesta se rezumă întreaga lui concepţie
de viaţă, isvorâtă din adevărurile sfintei Scripturi. Dacă soarele
idealului său a fost Hristos, modelele sale însă,au fost eroii
morali din Cartea Sfântă. Ştiind să le imită marea pildă a
vieţii lor, a devenit el însuşi o pildă de viaţă creştină şi
morală pentru toate timpurile.
Dacă atitudinile morale ale vieţii sale i-au adus cununa
martiriului, împrejmuindu-i fiinţa într’o aureolă de sfânt, apoi
mulţimea scrierilor sf-lui Ioan Chrisostom, cari constituesc
apoteoza muncii sale, sunt şi rămân nn isvor inepuizabil de
învăţături morale, a căror lectură desfată mintea şi încăl­
zeşte inima.

40. I. Ep. 125.

 BIBLIOGRAFIE:
Migne : P atrologiae Cursus Completus, voi. 47-64 (1863).
Oeuvres Complètes de St. Jea n Chrysostome, (trad. par
L ’Abbè J. Bareille, Paris 1865).
Dr. Alzog: P atrologie, Paris 1877.
Pr. Cicerone Iordăchescu: Ist. Vechii Literaturi creştine, Iaşi, Partea
II, 1935.
Aime Puech: Saint Jea n Chrisostome, Paris, Gabalda 1923.
Idem : St. J e a n Chrysostome et les M oers de son Temps, Paris,
Hachette, 1891.
Dr. A. Neandler: D er heilige Chrisostomus, Berlin, 1821.
Ph. E. Legrand : Saint Jea n Chrysostome, Paris, Gabalda, ed. Il-a
1924. -
Pr. C. Provian : Activitatea p astorală ş i om iletică a Sf. Ioan
Hrisostom, Buzău, 1919.
Şerban Ionescu : Atitudini E tico-sociale scoase din viaţa S f. Ioan
H risostom , Bucureşti, 1920.
 CUPRINSULt
Pag.

Prefaţa I l - a ............................................................................................ 1
Prefaţa I - a ............................................................................................ 3
In trod u cere......................................................... ................................... 5
Cap. I. Caracterul Sf. I.Chrisostomşi rostul luiactual . . 13
Cap. II. Personalitatea morală a Sf. I.Chrisostom . . . . 21
B ib lio g ra fie .................. ' . ................................................................... 31