UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ
DUPĂ EPISTOLELE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PR. ASIST. UNIV. DR. NICOLAE POPESCU

STUDENT:
DRAGU FLORIN-LAURENŢIU

CONSTANŢA
 2023
Introducere

Idealul fiecărui creştin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice.
Mântuirea, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de
Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în decalogul Legii Vechi, cât şi în Noul Testament, numit şi
legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii:
să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte
Sfinte Taine ale Bisericii şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără o naştere
duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina
unei vieţi noi în Hristos.
Lumea traieşte astăzi, probabil, cele mai grele timpuri, dar nu numai din perspectiva
materială. Criza prelungită la nesfârşit se referă la despiritualizarea şi desacralizarea umanităţii. Am
devenit niste fiinţe pur biologice, care se îngrijesc doar de trup, de această viaţă imanentă. Nu ne
mai intereseaza viaţa duhovnicească, moralitatea, veşnicia. Azi trăim criza sensurilor, a cuvintelor, a
existenţei fireşti. În această epocă nouă, a post-modernismului, ne dezbisericim, ne învitregim de
Dumnezeu şi de firea noastră, intrăm într-un divort cu noi înşine. Noi trăim eretic; Cuvântul
dumnezeiesc este acelaşi, dar noi îl înţelegem altfel, ne raportăm altfel faţă de Hristos, Dătătorul
vieţii şi a nemuririi. Am ajuns să caricaturizam Biserica, viaţa noastră şi chiar educaţia tinerei
generaţii.
Hristos - Lumina lumii - l-a aşezat pe om cu totul în alte dimensiuni şi făptuiri: ca fii ai lui
Dumnezeu. Noi trebuie să ţintim desăvârşirea şi sfinţenia, adică „morţi păcatului, dar vii pentru
Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 6,11). Astfel, se cuvine să arătăm, în mod cât
mai clar şi convingător, că valorile creştine sunt perene, supra-civilizaţionale pentru toate epocile şi
societăţile, şi pot conduce la desăvârşire personală, naţională şi mondială. Pentru aceasta nu trebuie
să uităm că unica posibilitate a civilizaţiei umane de supravieţuire şi înflorire este întoarcerea la
izvoare, la adevărul dumnezeiesc revelat, adică la Hristos - apa cea vie, curgătoare spre viaţa veşnică
(Ioan 4,10-14). El este pururea actual şi anticipează continuu actualitatea. În Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu cel întrupat, se cuprind toate puterile de refacere ale omului din orice timp şi, implicit,
toate comorile de înţelepciune (Col. 2,3). În El avem răspunsul la toate problemele.
Deci lumea de azi se confruntă cu grave probleme spirituale: se înaintează nu atât pe un
traseu al ateismului, ci pe unul al descreştinării. Secularismul a pătruns în toate sferele de activitate;
aproape că nu se mai face referire la Dumnezeu şi la scopul pentru care am fost noi creaţi, cu atât

2
mai puţin, se iau în calcul normele morale creştine. Întregul glob s-a transformat într-o uriaşă piaţă
de bunuri materiale (globalizare), în care omul valorează atât cât are în buzunare sau în conturile din
bancă. Nu se mai iau în calcul valorile culturale, tradiţionale, naţionale care au format şi au
desăvârşit nenumărate generaţii de până acum. Maladia secularizării a modificat mentalităţile şi
tradiţiile popoarelor europene, legislaţia, modul de a înţelege persoana umană, familia, iubirea,
sexualitatea, dar, mai ales, raportarea la moarte şi la eternitate. Roadele secularismului s-au simţit
mai ales pe parcursul sec. XX prin marile tragedii care au marcat istoria şi conştiinţa lumii.
Zei şi idoli pot fi întâlniţi mai ales în lumea antică păgână. Dar şi azi lumea poate fi idolatră,
adică se poate închina la feluriţi idoli cum sunt banii, mâncarea, hainele, băuturile alcoolice,
drogurile, plăcerile trupeşti, egoismul, trufia deşartă, vanitatea, setea de putere şi alte dorinţe
dezordonate şi lucruri care ne înrobesc şi care pot fi considerate pe bună dreptate drept idoli ai noştri.
Fericitul Ieronim spunea: „Dacă cineva se robeşte dorinţelor sale, acela devine dumnezeul lui. Un
păcat în inimă este un idol pe altar”.
Este necesară cu adevarat morala şi trăirea ortodoxă pe plan mondial, naţional şi la nivelul
fiecărei persoane. Cunoscutul filozof român Petre Ţuţea spunea: „Fără Dumnezeu, omul este un biet
animal raţional, cuvântător care vine din nimic şi merge în nimic”.1 De ce? Fiindcă omul este o
fiinţă dihotomică: trup şi suflet. Dacă-i lipseşte factorul spiritual, el rămâne la nivelul
necuvântătoarelor şi chiar mai jos. Cu atât mai mult cu cât, fiecare dintre noi, am simţit pe pielea
noastră ce înseamnă să trăieşti într-o societate în care Dumnezeu este izgonit, în egoism, imoralitate,
corupţie, grosolănie, indiferenţă etc.
De aceea este mai presus de orice morala creştină. Iisus Hristos vine cu un principiu moral
de bază: să te lepezi de tine însuţi, de egoismul tău, de egolatria ta, pentru a le înlocui cu iubirea de
Dumnezeu, şi în Dumnezeu să-ţi iubeşti semenii. Pentru că omul izolat nu este sursă de iubire, ci de
egoism. Numai cu şi în Dumnezeu poţi iubi cu adevărat. Referitor la raportul dintre oameni, Iisus
stabileşte: „ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Matei 7,12). Adică se
cuvine să învăţăm cum să fim fraţi între noi. Dacă vom reuşi să ne apropriem aceste principii de
bază, viaţa terestră pentru noi va deveni o imitaţie a paradisului ceresc.
Vom putea merge mai departe doar dacă vom păstra vie credinţa cea dreaptă ortodoxă,
moştenită din moşi-strămoşi, şi o vom transmite mai departe întreagă, nealterată şi înălţătoare. „Căci
ce-i foloseşte omului să câstige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea
omul, în schimb, pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 36-37).

1
Petre Ţuţea, Omul: Tratat de antropologie creştină, Edit. Timpul, Bucureşti, 1992, p. 37.

3
 De aceea am ales această temă de seminar „Desăvârşirea creştină după Epistolele
Sfântului Apostol Pavel”, sub îndrumarea Pr. Asist. Univ. Dr. Nicolae Popescu. Desăvărşirea
creştină trebuie să devină un ideal spre care să tindă fiecare om iar Epistolele Sf. Ap. Pavel sunt un
real îndrumar pe calea înălţării noastre, care-şi păstrează valabilitatea şi prospeţimea peste veacuri.
Important este ca noi, creştinii, într-o lume tot mai secularizată, să ştim ce trebuie făcut.
Soluţia nu este o atitudine de indiferenţă, ci aplecarea spre nevoile spirituale, intelectuale, sociale ale
oamenilor; selectarea celor favorabile şi înălţătoare pentru persoana umană, adică, în ultimă instanţă,
să privim toate şi pe toţi prin prisma valorilor perene dumnezeieşti.

Sfântul Apostol Pavel – misionar al desăvârşirii creştine

Cel care a interpretat, a sistematizat şi a aplicat învăţătura Domnului Hristos la realităţile

sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel. El a fost cel mai strălucit Apostol al
Domnului Hristos, doctrinarul creştinismului şi răspânditorul îndrăzneţ al credinţei noastre la
neamuri, fiind socotit după Mântuitorul Hristos, cel mai mare geniu al creştinismului.2
O etapă importantă a vieţii sale o reprezintă „epoca misiunii sale printre neamuri”. Este
etapa marilor sale realizări unde se vădeşte geniul său organizatoric şi misionar, înalta sa cultură
teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară
se concretizează în trei mari călătorii misionare mai cunoscute unde a fost însoţit de unii ucenici ai
săi sau chiar singur. Era nevoie de timp, pentru a împrăştia obiceiurile unei societăţi cu moravuri
decăzute, să înfrângă rezistenţa atâtor curente de gândire filosofică dizolvantă şi a atâtor concepţii de
viaţă care preamăreau viciul şi îl motivau religios.3 Uneori, nefiind disponibil pentru a se deplasa în
persoană, ca să plinească lipsurile din anumite comunităţi, semnalate de oamenii săi de credinţă, Sf.
Apostol Pavel aşterne în scris ceea ce intenţiona să adauge predicilor sale orale, rostite acolo.4
Operând acomodările de vigoare la situaţia şi la felurile stării de lucruri pe care le întâlnea
în drumeţiile sale misionare, călăuzite de Duhul Sfânt, preocuparea de bază a Sf. Ap. Pavel era
mereu aceeaşi: toate detaliile vieţii comunităţilor să le aşeze în făgaşul voii lui Dumnezeu, în Hristos
(Efeseni 1,10). Este o preocupare superioară, specific apostolească. A nutrit-o permanent faţă de

2
Pr. Dr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile teologice, Edit. Credinţa noastră,
Bucureşti, 1992, p.144.
3
Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sf. Apostol Pavel despre modelul de vieţuire creştină, în „Studii Teologice”, An. IX
(1957), Nr. 1-2, p. 3-4.
4
Pr. Prof. Vlad Sofron, Sfântul Andrei Pavel – păstor de suflete, în „Studii Teologice”, An. III (1951), nr. 7-8, p.
441.

4
propria sa persoană şi a reuşit s-o întruchipeze în gradul cel mai înalt, pildă făcându-se
credincioşilor.
În scopul arătat, era necesar mai presus de orice ca Hristos să fie cunoscut deplin şi
îmbrăţişat fără scăzământ de toţi ascultătorii şi credincioşii Săi. Predicile Sfântului Apostol Pavel
vădesc constant această îndoită preocupare: cunoaşterea desăvârşită a lui Hristos şi urmarea Lui. Cu
alte cuvinte, cititorii epistolelor pauline trebuiau să se pătrundă de convingerea fermă că Domnul
nostru Iisus Hristos este Mântuitorul şi modelul lor de vieţuire în lume, între oameni.5
Ca om, Sfântul Ap. Pavel a avut de înfruntat multe împotriviri de la natură 6, de la societate,
de la duşmanii săi recrutaţi dintre păgâni, dar mai ales dintre fraţii săi (II Corinteni 11,23-24). Însă
le-a biruit pe toate, căci era înarmat cu o credinţă puternică, cu nădejdea în răsplata divină, cu o
iubire dogorâtoare de Hristos, entuziast în Evanghelia pe care o predica şi convins de triumful ei.
Sfântul Apostol Pavel a biruit pentru că era un mare geniu misionar. Şi-a început activitatea
în partea de răsărit a Imperiului, nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele
culturale cele mai importante. Şi-a ales localităţi ca: Galaţia, Frigia, Efesul deoarece erau localităţi
cu preocupări religioase, deschise problemelor spirituale şi unde putea prinde uşor propaganda şi
predica creştină.
În misiunea sa Sf. Ap. Pavel a înfiinţat comunităţi şi a aşezat conducători oameni corecţi şi
zeloşi cu care a ţinut legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, sau prin
epistolele frăţeşti pline de sfaturi şi învăţături şi prin care rezolva mari probleme doctrinare, morale
şi sociale.7
Principiul fundamental care l-a călăuzit şi l-a însufleţit a fost dragostea lui pentru oameni,
pe care a văzut-o el întruchipată în Persoana Mântuitorului. Această dragoste reiese din cuvintele
sale către Tesaloniceni cărora le spune că aşa îi erau de dragi încât era în stare să le ofere nu doar
Evanghelia, ci chiar şi sufletul său (I Tesaloniceni 2,8). Această dragoste i-a dictat acea atitudine
blândă şi plină de gingăşie faţă de ucenicii săi încât el îşi asemăna comportarea sa faţă de ei cu cea a
unei mame care-şi îngrijeşte copiii, sau cea a unui părinte care povăţuieşte şi mângâie pe fiii săi (I
Tesaloniceni 2,7-11).
În predica sa misionară pe care o adresa păgânilor, el nu era agresiv şi nu critica cu asprime
credinţele vechi fiindcă îşi aducea aminte că şi el a rătăcit persecutând creştinismul, dar aceasta a
făcut-o din neştiinţă (I Timotei 1,3). Misiunea lui la păgâni era durere şi bucurie; în acelaşi timp era
5
Astfel apare aşa-numitul creştinism paulin, Cf. Pr. Prof. Petru Rezuş, Originalitatea creştinismului, în „Ortodoxia”,
An XI (1959), nr. 4, p. 521.
6
Era mic de statură, cu trupul slab, pleşuv, suferind de o boală fizică pe care el o socotea ca un bold înfipt în carnea
sa, ca un înger al lui Satan, ce-l bătea peste obraz, Cf. II Corinteni 12,7.
7
Prof. Popescu Teodor M., Sfântul Pavel Apostolul neamurilor, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr. 7-8, p. 379.

5
osândă şi privilegiu din partea lui Hristos, care l-a chemat şi trimis anume la neamuri: ca pe un „vas
ales”.8
Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt excepţionale ca şi chemarea şi personalitatea sa. El a
dat cel dintâi creştinismului un cadru teologic în care avea să se exprime credinţa creştină. Prim
teolog, mare gânditor creştin şi filosof al istoriei, Pavel punea la temelia edificiului doctrinal al
creştinismului o piatră unghiulară şi acesta era Hristos, cel tălmăcit de el în graiul credinţei cele
înalte. Apostolul Neamurilor este un hristofor, un om care poartă în sine pe Hristos; mai mult: un om
care trăieşte pe Hristos în care trăieşte anume nu el, ci Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Aceasta nu este nebunie, prezumţie de mistic exaltat,
închipuire de visător: aceasta este o realitate spirituală, este adevărul şi tâlcul convertirii şi vieţii
creştine a lui Pavel, este chemarea vieţii şi fericirea durerilor lui de Apostol.
Cu aceste însuşiri şi puteri, cu darurile sale naturale şi cu mandatul dumnezeiesc ce a
primit, Sfântul Apostol Pavel a fost un organ desăvârşit al lucrului lui Hristos în lume.9

Izvoarele desăvârşirii creştine în concepţia paulină

Specificul vieţii creştine stă în faptul că în ea este permanent prezentă corelaţia om-Dumnezeu.
Astfel, pentru împlinirea scopului său creştinul nu se poate lipsi de harul sau ajutorul dumnezeiesc
dobândit prin jertfa Mântuitorului. Omul răscumpărat prin această jertfă a dobândit calitatea de fiu al lui
Dumnezeu şi în această calitate el se învredniceşte în mod necesar de harul divin, har care dispune puterile
sale spre împlinirea faptelor bune şi care face posibilă orice desăvârşire. În acest înţeles, harul divin este
absolut necesar pentru viaţa desăvârşită a creştinului: „Precum este cu dreptate să gândesc astfel despre
noi toţi… fiindcă voi toţi sunteţi părtaşi la acelaşi har cu mine” (Filipeni 1, 7); „al cărei slujitor m-am
făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale” (Efeseni 3, 7).
„Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă, şi aceasta nu este de la noi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni
2, 8), aici „Dumnezeu este cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a lui bunăvoinţă”
(Filipeni 2,13).
Aşadar concepţia paulină accentuează în mod deosebit acest fapt, precizând că nimeni nu poate
aduce de la sine puterea necesară pentru a ajunge la desăvârşire, ci că această putere îi este dată prin har.
De aceea, în stadiul decăderii din starea harică prin păcatele de moarte, desăvârşirea nu mai este posibilă:
„…nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici

8
Prof. Teodor M. Popescu, Sfântul Pavel, Apostolul neamului, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr.7-8, p. 382.
9
Ibidem, p. 384.

6
închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sodomiţii…” (I Corinteni 6,9-10 şi Romani 1,32). Prin urmare
desăvârşirea este posibilă datorită harului divin (Efeseni 2,8-10, Galateni 2,16). În acest înţeles originea
desăvârşirii creştine trebuie căutată în primul rând în harul divin, faţă de care orice început de desăvârşire
nu este cu putinţă.10
Dar originea desăvârşirii creştine trebuie căutată deopotrivă şi în strădania omului credincios,
harul fără străduinţe neputând ajunge la desăvârşire: „Nu că prin noi înşine suntem vrednici să socotim
ceva ce venind de la noi, ci vrednicia noastră este de la Dumnezeu” (II Corinteni 3,5) sau „Mulţumim
Tatălui. Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor întru lumină” (Coloseni
2,12) „Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă”
(Filipeni 2,13). Din aceste locuri reiese că desăvârşirea trebuie considerată ca provenind din harul divin,
har pentru dobândirea căruia noi nu avem nici o vrednicie şi care este primul ei izvor.11
Dar Sfânta Scriptură conţine numeroase locuri din care putem vedea şi al doilea izvor al
desăvârşirii creştine. Din ele rezultă lămurit că noi nu putem ajunge la desăvârşire decât printr-o străduinţă
şi lucrare personală, că desăvârşirea depinde de noi, deci de străduinţa noastră. Apostolul Pavel arată în
mod lămurit acest lucru când spune: „Vedeţi să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci urmaţi
întotdeauna binele şi unul faţă de altul şi faţă de toţi” (I Tesaloniceni 5, 15), „Dar tu, omul lui Dumnezeu,
fugi de aceasta şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea” (I Timotei 6, 11).
De asemenea Sfântul Apostol Pavel ne arată că desăvârşirea creştină presupune o puternică
reînnoire a vieţii. „Ca să vă dea după bogăţia măririi Sale, a vă întări cu putere prin Duhul Lui în omul cel
dinăuntru” (Efeseni 3, 16).12
Modul în care creştinul poate umbla pe drumul desăvârşirii îl arată lămurit Sfântul Apostol
Pavel: „Căci sunteţi mântuiţi din har prin credinţă şi aceasta nu de la noi - al lui Dumnezeu este darul -
nu din fapte ca să nu se laude cineva. Căci suntem făptura Lui: zidiţi spre fapte bune întru Hristos pe care
Dumnezeu le-a găsit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2, 8-10).
În viaţa creştină desăvârşirea apare ca rodul harului divin şi al străduinţei şi lucrării personale a
creştinului. Rezultă deci că harul dumnezeiesc conferă o viaţă de comuniune cu Hristos care se poate
păstra numai în măsura în care cel ce primeşte harul conlucrează cu el intens şi statornic. El se poate
pierde în măsura în care cel ce-l primeşte nu conlucrează cu el, ci săvârşeşte fapte rele.
Desăvârşirea în înţeles propriu presupune o atitudine şi o activitate continuă, nu sporadică, ce nu
poate fi susţinută decât prin ajutorul harului divin. Săvârşirea faptelor bune şi a virtuţii ne apare, deci, ca o

10
Pr. prof. Grigorie Marcu, Op. cit., p.17.
11
Pietreanu Victoria, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An IX (1957), nr.
9-10. p. 171.
12
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Op. cit., p. 354.

7
consecinţă imediată a trăirii noastre întru Hristos sau a vieţii în Hristos, viaţă în care Hristos locuieşte în
noi. Astfel se poate spune cu certitudine, pe baza scrierilor pauline, că desăvârşirea nu se poate naşte sau
desfăşura în afara harului divin. Aşadar creştinismul aduce o înnoire totală a vieţii, omul devenind prin har
o creatură nouă: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă: cele vechi au trecut, iată toate s-au
făcut noi” (II Corinteni 5,17); „Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea
împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6,15).
Desăvârşirea spre care tindem presupune o năzuinţă puternică şi continuă din partea noastră,
îndreptată mereu spre acelaşi scop. Cum însă puterile noastre nu sunt în stare să păşească singure pe acest
drum, însuşi Dumnezeu ne întinde mâna Sa, ajutându-ne prin harul Său revărsat asupra noastră. În acest
sens trebuie privite cele 3 virtuţi teologice credinţa, nădejdea şi iubirea sau dragostea, pe de o parte ca
mijloace divine date creştinului spre a putea cunoaşte pe Dumnezeu şi a putea sta în legătură cu El. Ca
haruri, ele ne sunt date cu harul sfinţitor prin botez. De asemenea virtuţile teologice sunt forţe interioare
care fac posibilă manifestarea continuă şi integrală a vieţii cu adevărat creştine.13

Desăvârşirea creştină după Epistolele Sfântului Apostol Pavel

Spre deosebire de ordinea sensibilă care este supusă mişcării şi legilor fizice, ordinea
spirituală depinde de om şi se bazează pe libertatea acestuia de a coopera cu harul dumnezeiesc. Pe
scara vieţii spirituale, dobândirea virtuţilor este prima treaptă şi este condiţionată de eliberarea de
patimi. Energia virtuţii este puterea de înnoire ascunsă în taina botezului. Ea se mai numeşte şi taina
nevoinţei deoarece se concentrează asupra lucrării poruncilor, asupra ascezei, ca exerciţiu de
eliminare a patimilor. Stabilitatea în virtute formează doar o mică porţiune din calea care duce la
desăvârşire, dar fixarea în lume este decisivă pentru procesul îndumnezeirii (I Corinteni 15,58):
„Fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind în lucrul Domnului”. Progresul în virtute este analogic
şi concomitent cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu Care de la botez stă ascuns în suflet, îşi
dezvăluie prezenţa şi puterea Sa pe măsura creşterii în simţirea harului.14 În concepţia Sfântului
Apostol Pavel, virtutea reprezintă menţinerea creştinismului în relaţie cu Dumnezeu, este
dezvoltarea puterilor sale naturale prin mijlocirea harului dumnezeiesc spre asemănare cu
Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu este desăvârşire. Ea începe în această viaţă cu biruirea
păcatelor şi urmarea binelui din momentul naşterii spirituale a omului.

13
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Op. cit., p. 372-373.
14
Vasilescu, C., Raportul dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în “Studii Teologice”, An XIV
(1962), nr. 1-2, p. 81.

8
 Desăvârşirea creştină, ascensiunea duhovnicească are ca ţintă îndumnezeirea omului şi
unirea lui, deplina lui comuniune cu Dumnezeu, prin har. Baza acestei afirmaţii este convingerea în
existenţa unui Dumnezeu, izvor desăvârşit de iubire ce iradiază şi care ridică şi menţine pe om într-
un veşnic dialog al iubirii. Omul duhovnicesc se poate bucura de infinitatea iubirii şi vieţii
dumnezeieşti, de unica şi suprema sursă a vieţii şi iubirii, într-un progres infinit în dumnezeire, ce
are loc treptat, ţinând seama de libertatea persoanei, deci, implicit, de efortul propriu în creşterea lui
duhovnicească.
Concret, nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu păşind pe altă cale decât
Hristos, iar legătura cu Hristos se întăreşte prin Duhul Sfânt. Hristos este singurul mijlocitor pe care
l-a dat Dumnezeu pentru ca, „printrînsul să împace toate cu Sine, cele de pe pământ şi cele din
ceruri” (Col. 1,20). Hristos se află într-o apropiere maximă de noi, într-o legătură ontologică, astfel
că, în drumul spre Dumnezeu, credinciosul nu este singur. Urcuşul spre Dumnezeu nu-l facem numai
cu puterile proprii, ci ne aflăm necontenit în legătură cu Hristos Dumnezeu. Hristos este prezent
chiar din prima etapă a urcuşului duhovnicesc, a nevoinţelor ascetice şi a dobândirii virtuţilor, cu
putere personală lucrând în ele. Fiinţa virtuţilor este însuşi Hristos şi, în poruncile ce le dă, vorbeşte
personal conştiinţei noastre. Hristos sălăşluieşte în adâncul fiinţei noastre, ca putere personală,
activă, în strădania ce o depunem în împlinirea poruncilor prin virtuţi. „El pătrunde în noi prin
Sfintele Taine şi prin mijlocirea lor îşi face sălaş în sufletul nostru, nimicind păcatul din noi”.15 Dacă
nu conlucrăm cu Hristos prezent în Sfintele Taine, nu ne mântuim. Baza conlucrării noastre este
harul lui Hristos. Lucrarea porneşte de la Dumnezeu, iar de la noi este de trebuinţă bunăvoinţa.
„Baia Botezului este începutul şi temelia vieţii noastre în Hristos”.16 Hristos, sălăşluit în noi la
Botez, conduce lucrarea pozitivă de fortificarea omului nou în Hristos, deci strădania de împodobire
cu virtuţi, dar şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului şi dezbrăcarea de omul cel vechi.
Deşi mai presus de puterile noastre, îndumnezeirea este ţinta vieţii creştinului. Procesul
îndumnezeirii poate fi socotit asemănare cu Dumnezeu după har. În îndumnezeirea în sens restrâns
puterile spirituale naturale, atributele şi lucrările firii umane sunt covârşite de slava dumnezeiască,
de lucrarea harului - „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, spune Sf. Apostol Pavel. Omul
îndumnezeit nu devine insensibil. El trăieşte noua sa stare de Dumnezeu după har, de Dumnezeu
prin participarea conştient de creaturalul său. El este ca Dumnezeu, dar nu Dumnezeu şi se
împărtăşeşte de energiile necreate, contemplând faţa lui Hristos nu însă fiinţa Sa (Apoc. 22,4).
Energiile dumnezeieşti necreate strălucesc în Hristos, dar sunt contemplate nemijlocit atât cât

15
Nicolae Cabasila, Viaţa în Hristos, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, An. 2001, p. 48.
16
Ibidem, p. 61.

9
permite înţelegerea noastră. Prin energiile dumnezeieşti necreate vor fi toţi în Dumnezeu şi
Dumnezeu va fi în toate, făpturile adunate în El nefiind contopite cu El.
Sfinţenia în Hristos, statura de bărbat desăvârşit, desăvârşirea în iubire este o „veşnicie
vie”, odihna în veşnicia de nezdruncinat a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.17

Modul de vieţuire creştină – cale spre desăvârşire

„Să râvniţi a trăi în pace şi a face fiecare cele ale sale şi a lucra cu mâinile voastre,
precum v-am poruncit (prin viu grai, când osteneam între voi), ca să umblaţi cu buna cuviinţă faţă
de cei din afară (de Biserică) şi să nu aveţi trebuinţă de nimic” (I Tesaloniceni 4,11–12); „vă
poruncim, fraţilor, întru numele Dumnezeului nostru Iisus Hristos să vă feriţi de tot fratele care
umblă fără rânduială şi nu după predania pe care au primit-o de la noi. Căci ştiţi voi înşivă cum
trebuie să ne urmaţi: că noi n-am umblat fără rânduială între voi căci n-am mâncat de la cineva
pâine de dar, ci lucrând cu osteneala şi truda noaptea şi ziua, ca să nu fim povara cuiva dintre voi,
nu doar că nu avem dreptul, ci ca să ne dăm pe noi pildă vouă, spre a ne urma: căci şi când eram la
voi vă porunceam aceasta; că dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Pentru că auzim
că unii umblă la voi fără rânduială, nimic lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi îi
rugăm în Domnul nostru Iisus Hristos, ca lucrând în linişte să-şi mănânce pâinea de ei agonisită”
(II Tesaloniceni 3,6 -12). Nu este întâmplător faptul că aceste dispoziţii cu caracter interactiv
figurează în textele epistolelor pauline, componente ale voluminoasei moşteniri scrise rămase Sfintei
noastre Biserici din partea incomparabilului „Apostol al neamurilor”.
Sfântul Apostol Pavel este un mare realist. Scopul său misionar este eminamente practic. În
actualitatea sa, „Apostolul neamurilor” este însufleţit de sentimentul şi dorinţa de a schimba
omenirea şi de a clarifica odată pentru totdeauna atitudinea şi comportarea atât a iudeilor cât şi a
păgânilor în faţa Evangheliei lui Hristos, în faţa certitudinii învierii Fiului lui Dumnezeu cel
adevărat.18 De aceea intenţia Apostolului este să arate cât mai lămurit strânsa legătură ce există între
învăţătura dogmatică şi morală a Evangheliei şi viaţă; să dovedească valabilitatea şi universalitatea
mântuirii aduse de Iisus Hristos şi urmările ce decurg din aceasta în viaţa individuală şi de obşte a
creştinilor; drepturile şi îndatoririle credincioşilor în viaţa de aici, pentru viaţa cerească.

17
Papuc Gheorghe, Viaţa creştină după Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An VII (1955), nr.
5-6, p. 59.
18
Pr. prof. Marcu Grigorie, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de vieţuire creştinească, în „Studii Teologice”, An
IX (1957), nr. 1-2, p. 9.

10
 În teologia Sfântului Apostol Pavel care are ca obiect principal universalitatea mântuirii,
păcatul constituie partea negativă a tematicii sale; partea pozitivă este reprezentată de modul şi
mijloacele pe care le rezumă virtutea. Sfântul Apostol Pavel nu înfăţişează păcatul ca stare definitivă
şi de condamnat o omului. În concepţia sa, mântuirea depinde şi de efortul liber şi conştient al
omului, de contribuţia lui personală la modul mântuirii subiective. Lupta pentru nimicirea păcatului,
rezistenţa împotriva lui şi împotriva uneltelor diavolului aparţin în mare măsură şi omului. De aceea
contribuţia acestuia în dobândirea mântuirii cât şi strădania neîncetată de a urma calea binelui, de a
se menţine în acea stare a sa de a propovădui sunt arătate de Apostolul Pavel în numeroase rânduri.
Păcatul a fost săvârşit de om; prin om a intrat moartea în lume. Tot printr-un om a venit şi sfârşitul
păcatului, începutul unei vieţi noi – viaţa creştină în Iisus Hristos. „A fi făcut viu” în Hristos este
lucrarea celui de al doilea Adam, este începutul vieţii noi, al vieţii în Hristos, în har. Harul lucrează
în cel care-l primeşte, îl îndrumează şi-l ajută pe calea firească de creştere şi înaintare în viaţă. Este
viaţa în comuniune cu Dumnezeu, viaţa creştină, viaţa virtuoasă.
Prin urmare, în lumina noii situaţii creştinul trebuie să-şi controleze şi să-şi îndrume toate
acţiunile sale. Adică aşa cum spune Apostolul Pavel „tot ceea ce veţi face cu cuvântul sau cu lucrul,
în numele Domnului Iisus să le faceţi; tot ceea ce aţi face, din suflet să le faceţi ca pentru Domnul…
căci Domnului Hristos îi slujiţi” (Coloseni 3,17; 3,24). În felul acesta creştinul nu va da niciodată
prilej de nemulţumire nici Bisericii lui Dumnezeu şi nici celor ce se află în afara comunităţii ei
religioase. „Nu fiţi piatra de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Hristos” (I
Corinteni 10,32) ci va servi de pildă tuturor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu
credinţa, cu curăţenia conform cu I Timotei 4, 12. În toate amănuntele vieţii sale publice şi
particulare, creştinul se va comporta prin urmare ca un veritabil „următor al lui Hristos”
recunoscând în El pe mântuitorul său, îndrăgindu-l şi îmbrăţişându-l fără rezerve ca model al său
petrecând necurmat în El. De aici îndatorirea creştinească pe care nu o putem ocoli „Cine zice că
petrece întru Hristos dator este precum Hristos a umblat, şi el aşa să umble” (I Tesaloniceni 2,6). Cu
alte cuvinte înainte de a face un pas oarecare, pune-ţi întrebarea: ce ar face Hristos în locul meu în
această împrejurare?
Peste tot în lume, creştinul contemplat de Sfântul Apostol Pavel se bizuie pe comunicarea
cu Hristos realizată în Biserică, năzuind pururi la dobândirea cetăţeniei cerului celui nou care îşi
dezvăluie frumuseţea neapusă în lumea de pe celălalt tărâm. Din Galatia şi Colos, peste Corintul
agitat de multe feluri de patimi; din mândra Atena şi până la gurile Dunării, lumea veche auzea.
Apostolul care umpluse lumea cu binevestirea vieţii celei bune că în Hristos, adică în Biserica lui se
topesc deosebirile de neam, de religie, de stare socială, de sex şi înzestrare culturală. Nu mai este

11
iudeu, nici elin nu mai este rob, nici slobod nu mai este parte bărbătească şi partea femeiască, nu mai
este tăiere împrejur şi netăiere-împrejur; nu mai este barbar, nici scit, voi toţi, una sunteţi întru
Hristos Iisus, Hristos fiind totul în toţi (Galateni 3,28).
Egalitatea şi frăţietatea şi cu ele adevărata libertate şi respectul integral pentru valoarea şi
demnitatea omului, căpătau ssens pentru prima dată în Biserica creştină. Creştinii devin astfel un
singur „trup” al lui Hristos. De-aici îndatorirea de-a păstra unitatea în diversitatea membrelor, de-aici
datoriile reciproce de dragoste, dreptate şi solidaritate, cu obligaţia pentru fiecare membru al
Bisericii de-a conlucra la făurirea binelui obştesc. De aici, mai ales suprema îndatorire, accentuată în
Epistolele către Efeseni şi Coloseni, de-a aspira fiecare membru al Bisericii la perfecţiunea morală a
Capului Sfintei Instituţii căci pentru a fi armonie în Biserică fiecare credincios este dator să se
nevoiască a creşte până la „statura” lui Hristos.19
Egalitatea oamenilor întreolaltă îşi are obârşia în Dumnezeu. Toţi suntem zidirea Lui şi fii
ai aceluiaşi Făcător a toate. Intervenţia păcatului în lume a compromis această egalitate, accentuând-
o în sens negativ. Toţi oamenii sunt păcătoşi „nu este drept nici unul” (Romani 3,10) şi ca atare toţi
au trebuinţă de mântuire.
Creştinul văzut de Sfântul Apostol Pavel este un ins social, iar obştea duhovnicească de
care ţine el este o realitate socială. Creştinul vieţuieşte lui Dumnezeu, dar vieţuieşte în lume.
Problemele pe care i le pune contactul firesc, inevitabil cu orânduirile de bază ale acestei lumi, cu
formele de organizare socială existente, creştinul contemplat de Apostolul Pavel şi le soluţionează în
lumina concepţiei de viaţă pe care a îmbrăţişat-o la botez, în conformitate cu exigenţele stării harice
pe care i-o conferă calitatea de „mădular” viu al „trupului lui Hristos”.
Desigur cea dintâi şi cea mai importantă datorie a creştinului constă în păstrarea intactă a
tuturor învăţăturilor descoperite de Dumnezeu în Sfânta Scriptură: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre nădejde, spre înţelegerea întru dreptate”
(II Timotei 3,16); „Pentru aceasta noi mulţumim neîncetat lui Dumnezeu, ca primind voi cuvântul lui
Dumnezeu auzit de la noi l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci cum este adevărat, ca pe
însuşi cuvântul lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2,13); „Şi cele auzite de la mine, cu mulţi martori,
acestea încredinţează-le la oameni credincioşi care vor fi destoinici să înveţe şi pe altul” (II Timotei
2,2); „Fiţi următori mie precum şi eu sunt lui Hristos! Vă laud, fraţilor, ca să vă aduceţi aminte de
toate ale mele şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat” (I Corinteni 11,1-2).

19
Pr. prof. Marcu Grigorie, Op. cit., p. 10.

12
 O a doua datorie care se cere împlinită de omul care tinde spre desăvârşire, de creştinul
adevărat, este păstrarea unităţii Trupului tainic al lui Hristos, păstrarea unităţii de credinţă: „Eu sunt
al lui Pavel, eu sunt a lui Apollo, eu sunt al lui Chife, iar eu sunt al lui Hristos”. Aceasta este ideea
combătută cu abnegaţie de Apostolul Neamurilor spunând în acelaşi timp „vă rog, fraţilor, pentru
numele Domnului născut Iisus Hristos, ca toate să vorbiţi la fel şi să nu fie între voi dezbinări ci să
fiţi strâns uniţi într-un gând şi într-o plăcere” (I Corinteni 1,10). „Pentru că într-un Duh ne-am
botezat noi toţi, fie iudei, fie orbi, fie liberi, şi toţi la un duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12,13).
Creştinul contemplat de Sfântul Apostol Pavel este sincer plinitor al legii care creează şi
reglementează relaţii ordonate, echitabile între membrii societăţii. De asemenea Sfântul Apostol
Pavel indică şi defineşte cele două căi pe care se desfăşoară îndeosebi petrecerea credinciosului în
lumea păcatului şi a virtuţii, a încălcării voii lui Dumnezeu şi a conformării exacte faţă de
prevederile ei. Când stăruieşte pe cea dintâi, actele personale ale creştinului sunt „fapte ale trupului”,
sunt încălcări ale voinţei divine şi ale legilor omeneşti. Altfel este când conduita credinciosului
vădeşte că prezenţa activă a Duhului Sfânt în el dă roade „roada Duhului” cum afirmă Apostolul. În
acest caz faptele creştinului sunt rând pe rând şi simultan flori animate în cununa virtuţilor care
dezvăluie maturitatea duhovnicească a fiecărui om plin de virtute, dragoste, bucurie, pace,
îndelungă-răbdare, facere de bine, credinţă, blândeţe, cumpătare (Galateni 5,22).
O altă îndatorire a creştinului o constituie supunerea faţă de stăpânirea lumească. Omul
care înaintează pe calea desăvârşirii şi ca urmare săvârşeşte binele nu are de ce să se teamă de
aceasta. Prin urmare „vrei să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea lauda de la ea”
(Romani 13,3). Ca şi la Tit 3,1 Pavel considera că supunerea faţă de stăpânirea lumească este
considerată obligatorie pentru toate vârstele. Ea nu îngăduie excepţii. Prin firea sa, înnoită de harul
dumnezeiesc şi prin menirea sa, el este factor de bine şi ca atare, colaborator fidel la orice lucrare
folositoare societăţii omeneşti. Sfântul Apostol Pavel spune „Dregătorii nu sunt frică pentru faptele
bune; ci pentru cele rele. Vrei să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Iar
de faci răul teme-te căci nu în zadar poartă sabie, pentru ca este slujitoare a lui Dumnezeu,
răzbunătoare spre mânie pentru cel ce face răul” (Romani 13,3-4). Prin aceasta Apostolul Pavel nu
face altceva decât tot un îndemn creştinilor spre virtute. Omul virtuos nu are de ce să se teamă de
stăpânire, văzută ca un exponent al puterii lui Dumnezeu care aplică pedeapsa lui Dumnezeu pentru
cele rele. Stăpânirea lumească este orânduită de Dumnezeu. Prin originea ei dumnezeiască şi prin
menirea de a săvârşi binele obştesc, ea are drept la ascultare din partea creştinului.20

20
Papuc Gheorghe, Viaţa creştină după Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An VII (1955), nr.
5-6. p. 61.

13
 Spre deosebire de cei ce se află în afara comunităţii lumeşti, creştinii sunt solicitaţi şi
obligaţi să se supună autorităţilor comune din convingere lăuntrică (Romani 13,5) bineştiind că este
„slujitoare a lui Dumnezeu spre bine” (Romani 13,4) spre binele societăţii, spre binele tuturor.
O altă poruncă dată de Apostolul Pavel cu caracter de datorie către cei ce vor să înainteze
pe calea desăvârşirii, este ca aceştia să nu se lase ademeniţi de învăţăturile, felurite şi străine, ci să
asculte de mai marii lor într-ale noii credinţe, căci ei priveghează pentru mântuirea sufletelor lor şi
răspund înaintea lui Dumnezeu de toată turma duhovnicească ce le-a fost încredinţată spre păstorire.
Aproape în fiecare pagină din epistolele sale Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cititori „să se
ferească de orice fel de rău”; „să îndure cele rele ca nişte ostaşi ai lui Hristos”; „să nu fie datori
nimănui cu nimic, decât numai cu iubirea unuia faţă de altul”; „să nu pregete a face bine”; „să nu
uite niciodată iubirea de străini, binefacerea şi dărnicia”; „să-şi poarte sarcinile unii altora”; „să
privegheze şi să stea neclintiţi în credinţă, îmbărbătându-se şi întărindu-se unii pe alţii”; „să fie
totdeauna în frunte la fapte bune”; „să păzească unirea Duhului în legătura păcii” şi să gândească
în orice împrejurare numai „câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt vrednice de laudă, câte
sunt curate, câte sunt iubite, orice virtute şi orice laudă”, săvârşind în orice vreme doar faptele
“învăţate, primite, auzite şi văzute” la el însuşi.
Viaţa creştină este, după învăţătura marelui Apostol Pavel o continuă luptă eroică pentru
împuţinarea răului şi pentru înmulţirea binelui şi a virtuţii. În această luptă sacră nu biruie oricine, ci
numai atleţii şi vitejii dreptei credinţe şi ai virtuţii. El ar voi ca toţi creştinii, fără excepţie, să se
numere între aceştia. De aceea scrie în epistolele către Efeseni „Pentru aceea luaţi toate armele lui
Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi (uneltirilor diavolului) în ziua cea rea şi să staţi tari, săvârşind
toate. Staţi deci neclintiţi încingându-vă mijlocul cu adevărul, îmbrăcându-vă cu paloşa dreptăţii,
încălţându-vă picioarele întru Evanghelia păcii şi luând peste toate pavăza credinţei, cu care veţi
putea stinge săgeţile vrăşmaşului cele aprinse; şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului care este
cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6,13- 17).
Felul în care Sfântul Apostol Pavel formulează aceste îndrumări arată că pe lângă
obligaţiile strict religioase, creştinii au şi datorii de ordin social. Din calitatea creştinului de fiu al lui
Dumnezeu, derivă datoria permanentă de a iubi şi a ajuta pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi. Iar aceste
obligaţii încadrate în principiul solidarităţii trebuie să unească armonic pe toţi membrii societăţii
umane, după modelul unităţii de viaţă din obştea bisericească „căci precum într-un trup avem multe
mădulare, iar mădularele nu au toate aceeaşi lucrare tot astfel cei mulţi suntem un trup şi Hristos şi
fiecare suntem mădular unul altuia” (Romani 12,4-5). Astfel transformat sufleteşte, prin virtute,
creştinul se poartă într-o formă cu totul nouă în viaţa socială. Cei convertiţi introduceau în familiile

14
lor relaţii noi, potrivite cu învăţătura pe care au primit-o. Apostolul neamurilor îndeamnă stăruitor pe
soţi să aibă faţă de soţiile lor o dragoste jertfelnică (Efeseni 5, 26). Această iubire a bărbatului către
soţie trebuie să se manifeste într-o continuă lucrare de îngrijire şi ocrotire a acestuia.
Formând o unitate, în comunitatea creştină nu trebuie să mai existe deosebire între neamuri,
stăpân sau supus, bărbat sau femeie ci toate şi întru toţi Iisus Hristos (Coloseni 3,11). Membrele
„trupului lui Hristos” fiind unite prin credinţă şi desăvârşite prin viaţa virtuoasă, nu trebuie să se
înşele între ele ci se servesc reciproc în vederea aceluiaşi scop: buna funcţionare a corpului. De
aceea creştinii trebuie să lepede minciuna şi să grăiască adevărul „fiecare cu aproapele său căci
suntem unul altuia mădulare” (Efeseni 4,25, Coloseni 3,9). Niciun cuvânt fără rost să nu iasă din
gura creştinului ci numai ce este spre folosul sau zidirea aproapelui (Efeseni 4,29; 5,4). Făcând parte
din acelaşi corp, creştinii să-şi împărtăşească unii altora bucuriile şi durerile „Dacă un mădular
pătimeşte, spune Apostolul, toate mădularele pătimesc împreună, iar dacă un mădular se cunoaşte,
toate mădularele se bucură împreună cu el). (I Corinteni 12,26).
Un spirit de respect şi sprijin reciproc trebuie să domnească între membrii comunităţii
creştine. Scrierile Sfântului Pavel sunt foarte bogate în asemenea sfaturi: „Nimic să nu faceţi în duh
de învrăjbire sau de mărire deşartă, scrie el filipenilor, ci cu smerenie fiecare pe celălalt să-l
socotească a fi mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).
Pe lângă aceste înalte idealuri, la înfăptuirea cărora îndeamnă Apostolul, încă o îndatorire
uriaşă revine adevăraţilor creştini în care virtutea creştină a dat roada cea bună, adică apărarea păcii
şi înmulţirea dragostei în lume. Aşa trebuie să trăiască un adevărat creştin,adică în pace şi dragoste
cu semenii săi.21 De aceea Apostolul Pavel spune că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi
băutură, ci dragoste şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt, iar cel ce slujeşte lui Hristos întru acestea
este bineplăcut lui Dumnezeu şi încercat pentru oamenii. Să urmăm aşadar cele ale păcii şi cele spre
zidirea unuia către altul” (Romani 14,17-19) sau „Umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care
sunteţi chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelunga răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii cu
dragoste, silindu-vă să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4,1-3) şi nu în ultimul
rând „Nu vă lăsaţi biruiţi de rău ci biruiţi răul cu binele” (Romani 12,21).
Toate aceste coordonate trasate de Sfântul Pavel în ceea ce priveşte modul de vieţuire
creştină nu se pot urma decât într-o viaţă înfrumuseţată şi îmbogăţită de virtute. În acelaşi timp din
virtute izvorăsc toate aceste calităţi care înnobilează pe adevăratul creştin şi îl fac vrednic următor al
lui Hristos.

21
Pr. prof. dr. Bria Ion, Sensul activ al iubirii creştine, în „Ortodoxia”, An. XXII (1970), nr. 1, p. 84.

15
 Concluzii

Prin tot ceea ce a transmis în scrierile Sale, Sfântul Apostol Pavel se face un adevărat îndrumător al
fiecărui creştin care se îndreaptă pe drumul ce duce la desăvârşire. Cel care urmează această cale trebuie să
fie pregătit pentru toate suferinţele ce vor urma, încredinţat că până la urmă va dobândi fericirea veşnică.
Ferm convins de acest lucru Pavel spune „Rămâneţi întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la
nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o. Acum mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc în trupul meu,
lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui adică Biserica” (Coloseni I:23-24).
Pentru împlinirea acestei sacre şi permanente misiuni sociale a creştinătăţii de pretutindeni,
îndrumările date de către Sf. Apostol Pavel cititorilor epistolelor sale sunt şi astăzi deosebit de preţioase.
Ele ne aduc necontenit aminte că toţi oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu, că toţi trebuie să-şi câştige
existenţa prin muncă cinstită, că exploatarea muncii altora este un păcat aducător de veşnică osândă, că
războiul este o monstruozitate, că pacea constitue cea dintâi condiţie pentru propăşirea vieţii creştine şi că
iubirea de aproapele este suprema poruncă socială a legii divine. Toate acestea vor putea fi duse la
îndeplinire de creştinii care cauta desăvârşirea, care tind necontenit în atingerea ei.
Oamenii nu mai sunt azi în posesia elementelor care au determinat cultura creştină. De unde şi
tendinţa de a redefini şi a reface coordonatele constitutive ale instituţiilor creştine din trecut. Statul
recunoaşte acum rolul religiei în sistemul naţional de educaţie, dar aceasta din raţiuni etice şi umaniste.
Într-adevăr, Biserica intervine acum în mod activ în domeniul educaţiei, carităţii şi asistenţei sociale iar
între obiectivele ei se numară şi desăvârşirea omului, înălţarea lui la un nivel de moralitate, astfel încat,
sprijinit de harul lui Dumnezeu, omul să poată atinge scopul său pe acest pământ – mântuirea.
Faptul că se vorbeşte azi atât de intens de “renaştere spirituală“, de “redresare morală”, de ”trezire
religiosă”, este un semn de sănătate a spiritului care nu poate să uite dimensiunea metafizică a existenţei.
Problema principală în acest proces de înnoire spirituală este însăşi secularizarea societăţii, care în trecut
lua forma ateismului militant. Secularizarea – teorie care susţine lipsa de semnificaţie a valorilor religioase
pentru societate – este prezentă şi în societatea de azi, ca şi în cea de ieri. Ea este o caracteristică a societăţii
moderne – chiar în societatea care se crede creştină – indiferent de sistemul social şi politic.
Adevăraţii creştini, mergând pe calea de virtute şi de lumină trasată de Iisus Hristos, Domnul Păcii,
se numără cu cinste între cei mai devotaţi partizani ai păcii, ai democraţiei şi ai progresului, spre care-i
îndeamnă cu stăruinţă şi învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre menirea Evangheliei în viaţa socială şi
în istoria lumii. Din studiul atent al scrierilor Apostolului Pavel, vedem că în acestea se cuprind probleme
care nu au dispărut nici azi odată cu trecerea vremii. Aproape toate problemele discutate în aceste epistole
sunt de actualitate şi privesc pe oricare credincios. Una dintre aceste probleme o constituie, aşadar cea a

16
desăvârşirii omului, care face tema lucrării de faţă. Mai mult decât atât, concepţia Sfântului Apostol Pavel
despre desăvârşirea creştină nu se desfăşoară doar ca un tratat de expunere şi explicare a acesteia, ci prin
cele dezbătute, Sfântul Pavel face chiar un îndemn adresat peste veacuri creştinilor de azi.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2008.
Arion, doctorand Leon Gh., Unitatea şi universalitatea bisericii după Epistolele pauline, în Studii
Teologice an XIX (1967), nr. 1-2, p. 137-151.
Bria, pr. prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Edit. Institutului biblic şi de Misiune al B. O. R.,
Bucureşti 1994.
Bria, diac. asist. Ion, Sensul activ al iubirii creştine, în Ortodoxia, An. XXII (1970), nr. 1, p. 114-131.
Marcu, pr. prof. Grigorie, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de vieţuire creştinească, în Studii
Teologice, an IX (1957), nr. 1-2, p. 3-14.
Idem, „Omul cel nou” în concepţia Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, An. III (1951), nr. 7-
8, p. 11-27.
Mladin, mitropolit, dr. Nicolae; Bucevschi, pr. prof. dr. Orest; Pavel, prof. dr. Constantin; Zăgrean, prof.
diac. dr. Ioan, Teologia Morală Ortodoxă – pt. institutele teologice- vol I – Morală Generală, cu
binecuvântarea P. F. Părinte Iustin, patriarhul B.O.R., Bucureşti, 1979.
Moisescu, prof. Iustin, Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine din epoca
apostolică, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr. 7-8, p. 67-78.
Nicolaescu, prof. diac. N. I., Sfântul Apostol Pavel şi creştinătatea actuală, în „Studii Teologice”, An III
(1951), nr. 7-8, p. 138-147.
Idem, Sensul vieţii sociale după Noul Testament, E.I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1946, p. 91-112.
Papuc, magistrand Gheorghe, Viaţa creştină după Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii
Teologice”, An VII (1955), nr. 5-6, p. 58-69.
Pavel, prof. Constantin, Paradoxul sublim al iubirii creştine, în „Glasul Bisericii”, An XXX (1971), nr.
9-10, p. 143-156.
Pietreanu, magistrand Victoria, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel, în „Studii
Teologice”, An IX (1957), nr. 9-10, p. 167-182.
Popescu, prof. Teodor M., Sfântul Pavel Apostolul neamurilor, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr.
7-8, p. 382-396.
Radu, pr. prof. Dr. Dumitru, Jertfa crucii şi învierea lui Hristos în viaţa creştinului, în „Ortodoxia”, An
XLVI (1994), nr. 4, p. 73-87.
Rezuş, pr. prof. Petru, Originalitatea creştinismului, în „Ortodoxia”, An XI (1959), nr. 4, p. 22-36.
Stăniloae, pr. prof. dr. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă, Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti,
1992.
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, E.I.B.M.B.O.R., ed. a II-a, Bucureşti, 1994.
Idem, Condiţiile mântuirii, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr 5-6, p. 141-159.
Verzan, magistrand Sabin, Credinţa şi faptele bune condiţii ale mântuirii, în „Studii Teologice”, An VI
(1954), nr. 9-10, p. 223-247.
Vlad, pr. prof. Sofron, Sfântul Andrei Pavel – păstor de suflete, în „Studii Teologice”, An III (1951), nr.
7-8, p. 84-97.

17