Sunteți pe pagina 1din 105

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIA
SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Pr. Lect. Dr. Năstase Ion

Absolvent: Vişinoiu Bogdan


Ionuţ

1
PITEŞTI 2008

MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

2
INTRODUCERE

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este


chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum
Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea
creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul
să impună lumii ordinea lui exterioară.
Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să
o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres
ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori s-a întors împotriva
omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui.
Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la
Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele morale şi principiile de
acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină, civilizaţia
tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi
la existenţa actuală.
Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile
post-industriale a condus la separarea oamenilor unul de altul şi a
tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o consecinţă
inevitabilă a descreştinării lumii.
Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii
Creştine definesc răul ca fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar
Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al secolului XX
arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a
înjosi, de a minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi

3
se închine, toate acestea conducând la crime oribile în numele aşa
zisei libertăţi a individului.
Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi
modernitate, o realizare a valorilor creştine consacrate. Morala
creştină, ştearsă sau desfigurată de relaţia cu Evanghelia şi Tradiţia
Bisericii sau fără comuniunea cu persoana lui Hristos, duce la
conceptul profan de valori europene.
Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine
morală. Valorile morale cu bună ştiinţă sunt ignorate.
Nici diavolul prin natura sa nu este rău pentru că este creaţia
bună a lui Dumnezeu, dar voia liberă 1-a făcut rău. Diavolul nu
creează ci corupe, denaturează, distruge şi creează haosul moral.
Cauza decăderii morale este decadenţa morală.
De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat
împotriva sângelui şi trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului,
a duhurilor răutăţii din văzduhuri" (Efeseni 6).
Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei. Fiecare
membru al societăţii trebuie să se îndrepte întâi pe el însuşi.
Responsabilitatea morală implică şi pe cea socială.
Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. Omul
contemporan doreşte libertatea absolută, plăcerea fără limită.
Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica.
Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Sfântul
Pavel spune: „voi fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci,
tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi Hristos" (Galateni 5, 1-13),

4
„iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 13, 18).
Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt.
Plăcerea nu trebuie căutată la nivelul simţurilor care duc la suferinţă.
Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească.
Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul
creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care lucrează în
noi.1
Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care
omul o primeşte prin crediţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este
păcat" (Rom. 14, 23).
Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de
angajare morală. Ideologia dezvoltării economice având ca singur
scop banul, a dus la dezvoltarea unei morale axiologice care uneşte
oamenii numai la nivelul activităţii economice
interesate. 2
Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. Valorile
economice s-au suprapus valorilor moralei creştine.
Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza
procesului de secularizare se află trei elemente şi anume:izolarea
Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi
dominarea lumii de către om.

1
Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial Grai
maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei
Maramuresului, Baia-Mare 2001

2
Ibidem

5
Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul
de gravitate dat în Dumnezeu, a favoriuzat explozia unui pluralism
religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui încât produce
confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor.
Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filosofice care
asaltează neîncetat Biserica şi societatea. Asistăm la o reîntoarcere a
omului la panteismul precreştin, care închide omul înaintea lumii
create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură afirmă transcendenţa lui Dumnezeu dar tot atât de
bine pune în evidenţă şi imanenţa lui Dumnezeu în creaţie.
Prin Duhul său, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul
Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos şi Biserica. împotriva
oricăror încercări secularizate, Sfânta Scriptură afirmă clar şi precis
imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.3
Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi
voit Tu? Sau cum ar dăinui dacă n-ar fi fost chemat de Tine la
Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate"
(înţelepciunea lui Solomon 11, 25, şi 12, 1).
Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca
să nu se întoarcă în neant, şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei
Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103,31).
Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei
- aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a ştiinţei
a agravat ruptura dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost

3
Ibidem

6
concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu.
În zorii celui de-al treilea mileniu creştin, civilizaţia umană
şi creştinismul se confruntă cu o provocare de proporţii şi fără
precedent atât prin dimensiuni cât şi prin implicaţii (departe de a se
fi manifestat deplin) mondializarea, sau mai exact globalizarea în
curs de realizare a întregii existenţe.4
Fenomen social total, globalizarea nu are analogie cu nimic
din trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele
sociale şi mentale cunoscute până acum, o gigantică mutaţie
civilizaţională care traumatizează societăţile şi intimidează
inteligenţele, manifestându-se printr-o ruptură tot mai evidentă atât
cu ierarhiile de valori ale culturilor tradiţionale, cât şi cu valorile
modernităţii occidentale „clasice" faţă de care apare ca o
neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate.
Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici
speciale care trebuie evidenţiate şi reţinute. Prin forţa împrejurărilor
istorice, tradiţia ei a asumat figura imperial-ierarhică bizantină pe
care a grefat-o ulterior pe un fond rural, arhaic, generând un
creştinism „cosmic" şi o Ortodoxie populară.
In cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa numita
„lege românească" funcţionând vreme de secole atât ca identitate
religioasă, cât şi naţională a românilor.
Şansa de a rezista colapsului ontologic nihilism al
„ultimului om contaminat fiziologic, confiscat de hipnoza mediilor
4
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 56

7
precum şi al mutaţiilor sociale ale globalizării este acela de a
explicita şi articula reciproc benefic ontologia divino-umană,
transcendent-imanentă şi personalist comunitară implicită în figura
ideală a credinţei Bisericii cu figura sociologică şi instituţiile
modernităţii clasice: ştiinţă capitalism, democraţie liberală.5
Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură
eclezială de tip modern.
Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul,
lumina şi sarea pământului şi a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă
dobândeşte şi îşi pierde sufletul?".
Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu
pentru a stăpâni pământul nu poate fi interpretată în sensul
dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din creaţie ci
de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică: „Adam şi Hristos,
spune părintele Stăniloaie, sunt tipuri pentru alegerea celor două
alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către
fructul dulce oprit al părţii sensibile a naturii sau stăpânirea ei prin
spirit, desigur nici fără efortul renunţării la dulceţurile ei şi al
durerilor crucii.6
Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile
a naturii şi o transfigurează până la înviere". Taina creştinismului
este taina materiei transfigurate în Hristos, iar scopul ultim al
transfigurării este restaurarea de comuniune a omului cu Dumnezeu,
cu semenii şi natura în ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune
5
Ibidem
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. II, p. 209.

8
poate constitui remediul cel mai eficace împotriva poluării şi pentru
integritatea creaţiei.
Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund
eshatologic. Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa
că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel puţin fără acel
Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune
ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care
dispare partea integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de
până acum a societăţii împreună cu valorile creştine păstrate în şi
prin Biserică.
Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul
că „procesul de secularizare atrage după sine, într-adevăr, o
transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu
înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei.
Formele se schimbă dar problematica religioasă rămâne
„remarcă sociologul Gherhard Schmidtchen, pentru ca mai departe
să sublinieze această constatare cu următoarea teză: Religia
reprezintă o constantă umană şi totodată şi socială, deci o
dimensiune perenă.
Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa lor
religioasă „ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu
vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă
fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după
sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social
dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. Biserica are

9
datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării.7
Prea Fericitul Teoctist se exprima : „Biserica noastră are
astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a
societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al
Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,
oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7,40)
eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al
iubirii de semeni".8

Rolul familiei, al şcolii şi al Bisericii în păstrarea


credinţei

Familia modestă, neştiută, ascunsă în penumbra istoriei, a


fost stâlpul de rezistenţă al Bisericii, căminul sfânt în care s-au
plămădit suflete de mucenici, suflete de sfinţi. Ea a fost slujitoarea
smerită a lui Hristos, a atins hotarele împărăţiei Lui pe pământ şi a
dus la biruinţa Ortodoxiei.
De zidurile familiei s-au frânt toate vijeliile istorice şi din
sânul ei au lăstărit toate puterile luptătoare şi biruitoare ale dreptei
credinţe. Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuţilor
creştine. Sfântul Ioan Gură de Aur o si numeşte, spre deosebire de
7
Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, 1998, p. 87
8
Ibidem

10
„Biserica mare", „biserica mică".9
„Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie,
întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui
Hristos, care, ca mire ceresc al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viaţă
divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii şi o
întăreşte".
De aceea religiozitatea este în bună prietenie cu iubirea
dintre soţi. Cel ce iubeşte cu adevărat este şi credincios şi invers. El
simte că iubirea se revarsă din Dumnezeu, simte că Dumnezeu este
singurul reazem al iubirii, că El singur îi poate garanta autenticitatea
şi veşnicia". Precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul
ascuns, nevăzut de ochii cereşti, aşa şi iubirea omului îşi are izvorul
ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu"10
Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, atunci n-ar exista nici
iubirea omului.
Dacă în iubirea ce leagă pe soţi laolaltă se răsfrânge o rază
din lumina paradisului în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui
senini, în glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât
pe pământ.11
în fiecare prunc nou botezat sălăşluieşte Hristos, fiecare
prunc este o nouă întrupare a lui Iisus în lume. De aceea copiii, mai
mult ca orice, sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui

9
Ibidem
10
Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1990, p. 65
11
Ibidem

11
Dumnezeu între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei răspândesc
un duh de puritate, care deşteaptă în noi neprihana cea dintâi, căci
„suntem atât de creştini câtă copilărie pură am reuşit să păstrăm în
noi. Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pământ a cerului."12
Iubirea de Hristos se manifestă şi prin rugăciunea comună.
Dimineaţa, la prânz şi seara, toată familia tată, mamă, copii
îngenunchează în faţa icoanei şi sub lumina tremurândă a candelei,
se roagă.
Rugăciunea în comun, prin care sufletele tuturor se înalţă
pe aripi nevăzute spre cer, în care se topesc toate cele pământeşti, ca
în locul lor să se altoiască mlădiţe cereşti, în care toţi intră în
comuniune cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu
sfinţii, este unul din cele mai puternice mijloace de întărire a unităţii
familiale, de purificare a sufletelor, de modelare a lor după chipul
sfinţilor, de intensificare a iubirii dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.
Iubirea de Hristos se arată şi prin locul central pe care-1
ocupă în meditaţia şi lectura familiei Sfânta Scriptură şi alte cărţi ale
Bisericii. Lectura în comun şi meditarea cu miresme divine
adânceşte convingerile, unitatea gândirii, simţirii şi voinţei,
intensifică iubirea de Dumnezeu şi comuniunea cu Hristos.
Prin astfel de lecturi s-a format s-a format sufletul familiei
creştine şi al neamului nostru, căci învăţătura Domnului este singura
temelie a înţelepciunii şi în viaţa de familie ca şi în viaţa socială. 13
12
Spildic Thomas, op. Cit. p. 98
13
Ilie Moldovan, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură
de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968, p. 497

12
Familia este numai atunci o comunitate a iubirii când
împlineşte cuvintele apostolului care zice: dragostea îndelung rabdă,
este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfa, nu se semeţeşte,
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu
gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr.
Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte; toate le rabdă.
Dragostea nu cade nici o dată. (I Cor. 13,4-8).
Dar cea mai frumoasă manifestare în afară a iubirii
familiale este milostenia: să îmbraci pe cel gol, să saturi pe cel
flămând, să adăposteşti pe cel străin, să cercetezi pe cei bolnavi, să
îngrijeşti de văduve şi orfani.14
Dacă familia şi-a menţinut demnitatea, unitatea, misiunea,
sfinţenia, aceasta se datoreşte creştinismului, dar tot aşa de adevărat
este, că dacă creştinismul a biruit de-a lungul veacurilor, aceasta se
datoreşte familiei.15
Să ne gândim numai la acel magnific secol al patrulea, în
care au strălucit pe firmamentul Bisericii atâtea mari personalităţi:
Sfanţul Atanasie cel Mare, Sfatul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie
de Nisa, Sfîntul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi
aceştia sunt roadă minunată familiei creştine din acel veac.
Să zăbovim dar pentru o clipă în familia copilăriei Sfatului
Vasile cel Mare. Căsătoria părinţilor săi a fost binecuvântată de
Dumnezeu cu zece copii, între care Vasile, viitorul episcop al
Cezareei, Grigorie viitorul episcop de Sevaste, şi Macrina fecioara
14
Spildic Thomas, op. Cit. p. 76
15
Ibidem

13
închinată Domnului care a atins piscurile Sfinţeniei. Sfânta Macrina,
bunica împodobită cu neprihănirea sfinţeniei domina cu
înţelepciunea şi bunătatea ei îngerească.
Tatăl le forma o cugetare creştină, mama le plămădea o
inimă creştină, bunica le pecetluia pe amândouă prin neprihănirea ei.
În educaţia copiilor părinţii trebuie să procedeze ca pictorii
şi sculptorii. Părinţii au în casa lor o statuie mai de preţ ca statuile de
aur.
Şi au pe copii „Daţi-vă osteneala ca să construiţi lui
Dumnezeu minunate statui: îndepărtaţi ce este de prisos şi adăugaţi
ce lipseşte. În fiecare uitaţi-vă cu grijă la ei: observaţi şi darul care-1
au de la natură spre a-1 dezvolta, dar şi cusurul de la natură spre a-1
îndepărta.16
Familia are rolul primordial în educaţia religioasă a
copiilor, pentru a forma adevăraţii creştini de mai târziu.
Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte pe părinţi să-şi educe
copiii de la vârsta fragedă în credinţă: „Creşte un luptător pentru
Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în tinereţe în teama de
Dumnezeu". Familia trebuie să zidească în sufletele copiilor,
dragostea de aproapele încă din copilărie.17
Părinţii trebuie să fie model în acest sens pentru copiii lor.
Când înalţă rugăciuni împreună, trebuie să se roage pentru cei aflaţi
în suferinţă sufletească şi trupească, pentru cei care trec prin situaţii
dificile. De asemenea, trebuie să practice milostenia căci „Cel ce
16
Ibidem
17
Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486

14
miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu" iar copiii să vadă şi să
dorească şi ei la rândul lor să facă aceasta din dragoste pentru
semeni.
Părinţii să le citească copiilor din vieţile sfinţilor, dându-i
pe aceştia model de vieţuire creştină.
Copiii trebuie să înţeleagă şi să simtă că nu vor fi plăcuţi lui
Dumnezeu dacă nu vor avea dragoste faţă de semenii lor şi dacă
aceasta nu se va concretiza în fapte pentru a uşura într-un fel sau
altul viaţa celor de lângă ei.
Cea mai afectată funcţie a familiei în condiţiile
modernizării şi secularizării este cea educativă. Referindu-ne numai
la aspectul religios se observă că părinţii actualilor copii au trăit şi
sau format educativ în perioada în care în şcoli nu se mai preda
religia. Cotidian secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a
preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor,a
diversificării solicitărilor zilnice.
Efectele secularizării asupra structurilor cutumiare ale
societăţii româneşti contemporane trebuie privite cu toată
responsabilitatea,astfel încât viaţa familiei creatoare de echilibru
social să nu fie perturbată ci să ofere mai departe sprijinul necesar
omului modern, înţeles ca persoană aflată în permanenţă legătură cu
creatorul său.18
Ortodoxia impune familiei să rămână ce a fost întotdeauna,
familia creştină,sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a
18
Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur, în rev. Teologia,
Atena, 1958, vol. 29, p. 76

15
Ortodoxiei,a ortodoxiei care este adevăr a, ortodoxiei care este
iubire.
Un factor deosebit de important în educaţia tinerilor,îl au
orele de religie introduse în şcoală. Morală fără Dumnezeu nu se
poate.19
În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase,de la
simplu la dezvoltat pe măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi
de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei
ce predau religia să procedeze în predare cu grijă,în spiritul
ecumenist,din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui
Dumnezeu, ideea responsabilităţii morale,a binelui,frumosului şi
adevărului ca virtuţi omeneşti şi Dumnezeieşti.20
Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea,lucru absolut
principal şi să se folosească de o limbă potrivită, clară, expresivă,
frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul cugetării în toată
adâncimea sa21.
Expresivitatea trebuie să fie naturală,precisă. Sf. Vasile cel
Mare si Sf. Ioan Gura de aur sunt pilde neîntrecute in aceasta
privinţa. Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de biserică:"Mari
dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după
modelul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o
putere care schimbă pe om şi faţa pământului.

19
Ibidem
20
Ibidem
21
Vasile Hristov, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice,
nr. 9-10, 1968, p. 87

16
În ceea ce priveşte viaţa morală, dacă vrem să scăpăm de
ceea ce se numeşte un început de criză morală în viaţa tineretului,
criza trebuie vindecată de cei ce se ocupă de educaţie prin
cunoaşterea profundă a fenomenelor şi prin dăruire.
Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea
sufletelor copiilor în spiritul credinţei creştine, a dragostei de
aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt, braţele întinse ale
bisericii22.
Profesorul este considerat de Sf. Ioan Gură de aur mai
presus de orice artist, căci este arta unui mare sculptor sau pictor
alături de arta aceluia care nu lucrează asupra marmurei sau pânzei
şi asupra sufletelor.
Profesorul de religie pune accent pe adevărata trăire
creştină, pe principiile moralei creştine, îndeosebi a dragostei pentru
aproapele. Educatorul este un Pigmalyan care trebuie să se
îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează
sufleteşte. Iubirea faţă de copii, de tinerii pe care-i educă profesorul,
înţelegerea sufletului lor si exemplul personal reprezintă cheia
succesului.
Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului
religios contemporan, manifestată în nenumărate organizări mai
mult sau mai puţin structurate, există religii universale
instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în
societatea civilă contemporană23.
22
Ibidem
23
Ibidem

17
Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea
istoriei contemporane de a gândi clar şi biblic într-o lume de
corectitudini politice similate, de ambiguităţi etnice insinuate,
umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor
defectuase ale acestor ideologii populiste opunându-le standardele
superioare ale creştinismului biblic.
Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea
consecinţelor negative ale secularizări. Sporind credinţa,biserica
asigură stabilitatea socială,sentimentul de siguranţă a populaţiei,»
mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi
economice24.
În ortodoxie,cultul însuşi este expresia filantropiei,a iubirii
lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a iubirii aproapelui. În acest
sens Bisericile din România fac eforturi pentru ajutorarea copiilor
fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu
probleme materiale şi spirituale25.
Biserica noastră care astăzi se exprimă prea Fericitul Teoctist o
mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii
româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,
oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu(1. Cor,7.40)
eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al
iubirii de semeni"26.

24
Vasile Hristov, op. Cit. p. 98
25
Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486
26
Ibidem

18
CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE APROAPELE SI ÎNTRAJUTORAREA


SEMENILOR

a) Definiţia aproapelui. Atitudinea faţă de aproapele în


antichitate.

19
În antichitate, noţiunea aproapelui avea un cuprins limitat
aproape numai la concetăţeni sau prieteni. Pentru grecul antichităţii,
aproapele nu era omul ca atare, ci un anumit om: prietenul sau
concetăţeanul. Orice străin era barbarul, omul nedeplin, care nu
merită aceeaşi consideraţie.27
Prin reprezentanţii filozofiei istorice, antichitatea s-a ridicat
până la ideea că toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi omeniri. Dar
astfel de idei întâlnite la unii din reprezentanţii gândirii greco-
romane, n-au reuşit să desfiinţeze barierele care separau pe grec de
barbar sau pe omul liber de sclav28.
Omul lumii vechi era stăpânit în general de un concept
îngust şi rigid, care-l făcea să nu atribuie şi membrilor altor popoare
calitatea de om deplin. Dacă se adaogă la aceasta şi deosebirea
dintre omul liber şi sclav, care, şi pentru Aristotel, era numai unealta
însufleţită, evident, noţiunea aproapelui nu putea cuprinde pe orice
om, indiferent de poporul şi starea cărora aparţinea.29
Imitarea de către greci a sferei conceptului de semen
aproape numai la concetăţeni se explică mai ales prin inexistenţa în
concepţia lor a ideii unui Dumnezeu, creator şi părinte al tuturor
oamenilor.
Lipsiţi de această idee religioasă, ei nu au avut cum să-şi

27
Pr. conf. dr. Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică
şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca 2001, p.17
28
Ibidem
29
Ibidem

20
formeze o convingere lămurită despre identitatea de natură a tuturor
oamenilor şi despre fraternitatea lor firească.
În epoca homerică, epoca eroică a vechilor greci, descrisă
în Iliada şi Odiseea, elementul naţional exclusivist şi nicidecum
cunoştinţa unei fraternităţi omeneşti universale, din care să rodească
şi iubirea faţă de semen ca om, articulează relaţiile vieţii sociale.
Ura faţă de duşman, identificat în general cu străinul, cu cel
ce nu aparţine aceleiaşi familii proprii sau cetate, când acesta nu era
oaspete, nu este oprită, dimpotrivă e socotită firească şi chiar
poruncită.
Dacă întâlnim şi atitudini mai blânde, înţelegeri faţă de
semeni sau duşmani, acestea nu sunt dictate de iubirea faţă de
aproapele, ci de stima sau acel simţ al vechiului grec pentru
cumpătare, pentru măsură în acţiune, virtute care împreună cu
vitejia şi prudenţa, formează podoaba eroilor homerici.
Îndurarea faţă de duşmanul învins este preţuită ca un act de
cumpătare în acţiune, dar şi de prudenţă calculată pentru cazul când,
schimbându-se norocul războiului, cel ce practică îndurarea ca
biruitor să nădăjduiască a beneficia de ea şi ca învins.30
Regula de aur, ca normă de comportare faţă de semeni este
valorificată în antichitate după conceptul ei primordial şi că
expresia unei dreptăţi reci şi calculate care-şi primeşte timpuriu
formulare în afirmaţia lui Hesiod (cea 700 î.dHr) din grupul poeţilor
gnomici: „Să iubeşti pe cel ce iubeşte şi să te opui adversarului; să
30
Pr. Cezar Vasiliu, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor, în Studii
Teologice, nr. 1-2,1980, p. 56

21
dai celui ce dă şi să refuzi darul tău celui ce face la fel". 31
Este aici concepţia unei dreptăţi rigide, care elimină
principial atitudinea binevoitoare faţă de semeni dacă lipseşte
perspectiva încasării unei recompense. Dreptatea, după Hesiod,
interzice numai să facem un rău aproapelui sau să-1 înşelăm, dacă
el însă ne ofensează prin cuvânt au faptă, atunci trebuie să-i
răsplătim îndoit. Hesiod redă concepţiile morale ale
contemporanilor săi.
Ideea răsplătirii binelui cu bine şi răului cu a răului, precum
şi obligaţia legală a răzbunării o întâlnim mereu şi în operele
marilor dramaturgi ai grecilor: Eschil, Sofocle şi Euripide. Tot la
aceştia, însă, întâlnim şi câteva fapte de nobilă simţire morală, fapte
care se ridică deasupra concepţiei obişnuite a vremurilor de atunci.
La Pitagora sistemul etic pe care învăţătura că omul este
proprietatea zeităţii şi în completă dependenţă de ea, şi pe învăţătura
că în univers nu există luptă şi ceartă, ci armonie şi ordine -
întâlnim şi ideea că duşmanul, chiar şi cel mai înverşunat, e un
semen al nostru, de aceeaşi natură cu noi.32
Concepţia lui Socrate despre atitudine faţă de semen este
greu de precizat. Socrate învaţă: „Nu trebuie în nici o împrejurare
nici să săvârşim o nedreptate, nici să răspundem cu o nedreptate şi
tot astfel să săvârşim un rău, nici să răspundem cu rău... nici unui
om, oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul". Socrate nu nutrea ură
împotriva celor ce l-au condamnat la moarte fără să fie vinovat.
31
Ibidem
32
Pr. conf. dr. Valer Bel, op. Cit. p. 67

22
Totuşi, nu poate fi vorba nici la Socrate de reală iubire
altruistă şi de obligaţiile pozitive de iubire. Numai dreptatea sau mai
precis legalitatea faţă de oricine, implicit duşmanul, poate fi socotită
după el ca poruncită, fiindcă de pe urma ei se poate recolta bună
înţelegere, vază, cinste, încredere şi prietenie.33
Noţiunea pozitivă a iubirii active faţă de semen, ca
obligaţie cu caracter universal este cunoscută şi lui Platon.
Învăţătura sa despre blâdeţe, suportarea nedreptăţii şi măsura în
mânie se întemeiază pe virtutea dreptăţii, care opreşte numai
răsplătirea răului cu rău. La baza eticii platonice stă demonismul
individual.
Virtutea dreptăţii, interpretată juridic-exterior, formează şi
în gândirea lui Aristotel relaţiile dintre semeni, după cum se vede şi
în exprimarea sa: „în dreptate e cuprinsă toată virtutea". Aristotel
acordă un rol important dreptăţii, dar nu vorbeşte nicăieri despre
iubirea semenului. Întrebat ce 1-a îndemnat să dea milostenie unui
om rău, răspunde: „N-am dat omului, ci demnităţii umane”.
Lui Aristotel îi lipseşte totuşi deplina recunoaştere a
demnităţii umane şi implicit a iubirii binevoitoare faţă de toţi
semenii. Concepţia sa despre sclavi în care nu se ridică peste
prejudecăţile poporului său, este o dovadă în acest sens, deşi admite
că şi sclavul, unealtă însufleţită, este om.
În gândirea lui Aristotel întâlnim cel mult disponibilitatea
iubirii faţă de semeni, dar nu forme concrete ale acesteia. Aristotel

33
Ibidem

23
este mărginit în aşa-zisa iubire faţă de semeni, dacă avem în vedere
definiţia virtuţii pe care el o dă: „E propriu virtuţii să iubească pe
cei buni şi să urască pe cei răi".
Un element de bunăvoinţă faţă de semeni întâlnim în
filosofia stoică. La Seneca, însă, motivaţia iubirii faţă de semeni
este naturalistă, rece, deliberată.
Cicero reprobă cu asprime mânia pătimaşă, răzbunarea şi
bucuria răutăcioasă faţă de semeni, dar nu pentru răutatea lăuntrică,
ci din motive egoiste şi recomandă blândeţea, îndurarea, mila şi
bunăvoinţa faţă de semeni pentru a dobândi de la aceştia
mulţumiri.34
Doctrina stoică este apreciată şi astăzi pentru că, ridicându-
se deasupra naţionalismului exclusivist al lumii vechi, a dezvoltat
ideea referitoare existenţa unei comunităţi omeneşti din care fac
parte toţi oamenii din lume, greci şi barbari, liberi şi sclavi,
deoarece identitatea naturii omeneşti îi adună pe toţi la olaltă.
Totuşi stoicii nu mergeau mai departe să vadă că, deşi
oamenii sunt egali sub raportul demnităţii, ei prezintă totuşi
deosebiri. Filosofiei stoice îi lipsea noţiunea de existenţă personală
nerepetabilă ce o reprezintă fiecare în parte.
Cicero vorbea de acea „societas universis generis humani"
din care derivă obligaţiile fireşti ale omului faţă de semeni. Totuşi
pentru toţi reprezentanţii filosofiei stoice, virtutea supremă rămâne
dreptatea. Mila nu a intrat în sistemul etic al lui Cicero şi nici al lui
34
Pr. Constantin Voicu, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în Studii Teologice,
nr. 1-2, 1975, p. 78

24
Seneca, deci nu este valorificată sub aspectul iubirii, ci al dreptăţii.35
Astfel ideea de umanitate dezvoltată de reprezentanţii şcolii
stoice vechi, cosmopolitismul acestora şi iubirea de oameni de care
vorbesc mereu, nu se pot situa pe acelaşi plan cu perceptele iubirii
creştine faţă de aproape. Lipseşte filosofiei stoice ideea de persoană
precum şi ideea de existenţă personală a lui Dumnezeu în
comuniune şi relaţie cu omul şi creaţia.
Seneca condamnă mânia şi duşmănia. Motivul cel mai
puternic pentru săvârşirea faptelor bune să fie însăşi bunătatea
zeilor, care revarsă ploaia şi lumina soarelui asupra tuturor
oamenilor, deşi ei sunt nerecunoscători; lasă soarele să răsară şi
peste cei răi", ceea ce aminteşte de învăţătura Mântuitorului că
Dumnezeu, face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei, 8,
45).
Dar epica lui Seneca se sprijină pe principii panteiste.
Găsim la Epictet (sec I d.Hr), formulate percepte de frumoasă
atitudine faţă de semeni. Întrebat fiind în ce situaţie ar dori să-1
surprindă moartea, acesta răspunde: "Aş dori să mor practicând o
operă umană, calitativă, de folos obştesc, nobilă".
Epictet îşi îndemna mereu semenii să se privească drept
fraţi întreolaltă, iar relaţiile sociale dintre ei să fie lipsite de invidie
şi să fie pline de răbdare, de blândeţe şi de bunătate. "Când fratele
tău, spune Epectet, îţi face o nedreptate, nu reţine faptul că-ţi face o

35
Ibidem

25
nedreptate, ci că este fratele tău, că a crescut împreună cu tine".
La Epictet întâlnim şi formularea regulei de aur în
propoziţia: "Ceea ce te fereşti tu să suferi, nu năzui să-1 transpui pe
altul în situaţia aceea". Dar deşi aceste idei sunt sublime, şi gândirea
lui Epictet se hrăneşte tot din surse panteiste.
Un spor în atitudinea binevoitoare faţă de semeni întâlnim
în gândirea lui Marcus Aurelius Antonius; şi el pretinde ca răul să
fie răsplătit cu bine, fiindcă este propriu omului să iubească şi pe cei
ce-1 bat.
Toţi oamenii trebuie iubiţi, fiindcă sunt înzestraţi cu raţiune
şi sunt părtaşi ai destinului hotărât de divinitate, ceea ce înseamnă
să iubim neamul omenesc, căci omului îi este proprie bunăvoinţa,
iubirea faţă de cei de aceeaşi specie.
Etica stoică sesizează ideea de umanitate, aceasta
constituind un proces faţă de trecut, dar în formă incompletă. Pentru
stoici, însă, valoarea sufletului omenesc valoarea omului pentru
lumea de dincolo, pentru eternitate a rămas necunoscută.
Ei nu pot viaţa omului pe dimensiunea eshatologică, ci
rămân prizonierii vieţii omului în timp şi spaţiu.
Perceptul regulei de aur este cunoscut şi în budism.
Analizând, însă, în totalitatea sa sistemul moral al budismului,
observăm o deosebire frapantă faţă de cuprinsul regulei de aur din
creştinism. Mântuitorul vorbeşte de iubirea de Dumnezeu şi de
semeni ca fiind cea mai înaltă poruncă. Budismul, însă, nu vorbeşte

26
despre Dumnezeu iar regula de aur nu are suport.36
Budismul afirmă şi iubirea faţă de oameni, chiar şi faţă de
cele mai mici animale, pentru a înlătura durerea şi a înăbuşi
egoismul, mergând în resemnare până la nimicirea voinţei de a trăi
numai spre a câştiga Nirvana. Acesta este însă un aspect al nepăsării
stoice, al ataraxiei celor vechi.
Confucianismul prezintă, de asemenea, aspecte
binevoitoare ale atitudinii faţă de semeni. Confucius, în sistemul său
etic, opreşte a răspunde cu ofense şi porunceşte a stima deopotrivă
prietenul şi duşmanul. Deci întâlnim perceptul regulei de aur în
conceptul ei negativ şi în concepţiile religioase din India.
Aşadar, putem spune că perceptul moral formulat de către
Mântuitorul în porunca iubirii faţă de aproapele şi regula de aur, nu
este cunoscut antichităţii.37
Nu se poate nega existenţa unor glasuri ale unor înţelepţi ai
antichităţii (Socrate, Pitagora, Cicero, Seneca, Epictet, etc.) rămân
încercări sporadice fără rezonanţă morală în masa poporului, care
nu se desfăcea din legăturile moralei sale egoiste. Frumoasele lor
învăţături morale aveau mai mult valoare de simplă teorie.
în toată gândirea antică nu se poate vorbi despre o noţiune
a semenului; cel mult se poate vorbi de atitudinea binevoitoare a
omului faţă de semeni şi de unele idei şi practici umanitare privind
relaţiile cu semenii dar în nici un caz nu se poate vorbi despre iubire

36
Ibidem
37
Ibidem

27
şi dăruire faţă de aproapele.38
Sclavia este strâns legată de gândirea şi concepţia de viaţă
a antichităţii. Sclavul era în afara legii; era considerat un obiect şi
nu avea nici un drept. Sclavul era fiinţa care făcea parte din
proprietatea stăpânului, ca orice lucru.
Sclavia, apărea (în antichitate) ca ceva firesc şi necesar
pentru viaţa socială de atunci şi nicidecum ca degradare a demnităţii
umane şi ca nesocotire a drepturilor naturale cuvenite fiecărui om.
Stăpânul avea drepturi absolute asupra sclavului inclusiv
asupra vieţii acestuia. Pentru Aristotel, care reprezintă un punct
culminant în gândirea antichităţii, sclavul este o unealtă însufleţită.
Pentru el sclavia este o necesitate socială, întemeiată pe ordinea
firească a lucrurilor. Aristotel îi recunoaşte sclavului oarecare
drepturi dar nu stăruie asupra lor.
Gândirea stoică a făcut un pas înainte dar n-a reuşit să-şi
impună gândirea despre umanitate; având rădăcini panteiste ea
uniformiza pe oameni.
Trebuie reţinut totuşi că filosofia antichităţii prin eforturi
de veacuri, a reuşit să formuleze şi percepte frumoase cu privire
comportarea faţă de semeni, îndeosebi prin ideile umanitare ale
şcolii stoice vechi şi noi: ea n-a izbutit însă să se ridice până la
sesizarea înaltului sens moral al poruncii creştine despre iubirea faţă
de aproapele.
A existat, însă şi în antichitate întrajutorare. Dărnicia era

38
Ibidem

28
practicată chiar în manieră apreciabilă faţă de rude, prieteni,
oaspeţi, concetăţeni şi stat dar numai pentru a spori splendoarea
numelui, casei sau patriei celui bogat. Exista dărnicie, dar nu milă,
nu fapte de iubire.39
În antichitatea greacă exista o anumită „filantropie" a
omului faţă de om. „Filantropia" grecilor antici a fost practicată
destul de izolat şi îndreptată în cea mai mare parte spre populaţia
elenică, aşa numiţii greci de rasă pură.
Această filantropie era înţeleasă ca politeţe, curtoazie,
bunătate şi generozitate, şi, în general, orice act potrivit cu o fiinţă
civilizată şi cultă. „Filantropie" mai însemna, de asemenea,
respectul unui cetăţean faţă de egalii lui, bunăvoinţa unui rege faţă
de supuşii săi, grija societăţii faţă de orfani, bătrâni şi bolnavi.
Expresii ale „filantropiei" erau considerate, de asemenea,
mila faţă de om, ajutorul pentru cei aflaţi în orice fel de necaz.
În Grecia antică „filantropia" nu era numai un ideal literar
sau filozofie, ci şi o virtute practică, aplicată atât de cetăţeanul
individual cât şi de colectivitate.
În epoca homerică „filantropia" era asociată cu ajutorul dat
cerşetorilor, săracilor şi vârstnicilor, cea din urmă caracterizându-se
în mai multe moduri.
Pentru bătrâni grecii antici aveau mai mult decât respect şi
consideraţie. Ei elaboraseră chiar şi o legislaţie adecvată, cu scopul
de a-i proteja şi de a le face ultimii lor ani de viaţă mai puţin

39
Ştefan Alexe, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii Teologice, nr. 7, 1955, p. 345

29
nefericiţi. Grija faţă de cei mai în vârstă se concretiza în mai multe
moduri prin promulgarea unor legi care prevedeau scutiri de datorii,
prin ajutor material pentru cei săraci, prin împrumuturi diverse
pentru cei aflaţi în nevoi şi necazuri.40
De asemenea, existau locuri special amenajate în care cei
nevoiaşi primeau adăpost şi hrană. Aceste aşezăminte publice erau
întreţinute de stat şi se numeau xenone şi katagogia (denumire dată
în antichitate pentru aziluri) fiind situate în anumite temple sau în
apropierea lor şi serveau ca locuri de odihnă şi ca spitale.
În general, cea mai mare parte a fondurilor templelor erau
destinate actelor de caritate, iar slujitorii lor îngrijeau săracii şi
bolnavii în mod gratuit.
Pe lângă xenone şi katagopion mai exista încă o organizaţie
care avea ca ţel îngrijirea medicală a săracilor. Între cei ce
beneficiau de serviciile medicilor, un loc de frunte ocupau copiii şi
săracii. Regulile lui Hipocrate (c. 470 - 400 d.Hr) prevedeau ca
medicul să îngrijească bolnavii şi fără plată, atunci când este
necesar. Dacă un doctor vizita un oraş, era dator să îngrijească
bolnavii.
Aceleaşi reguli stabileau ca medicul să îngrijească gratuit
orice om sărac care apelează la serviciile sale.
Merită a fi subliniat şi faptul că în Atena exista un sistem
de îngrijire public pentru cei care se aflau în incapacitate de a-şi
câştiga existenţa din motive de boală sau infirmitate.

40
Ibidem

30
În Atena se întâlneau orbi, paralizaţi, infirmi, care din
cauza neputinţelor fizice, nu se puteau întreţine şi primeau un ajutor
de 2 oboli zilnic. Orfanii de război ai cetăţenilor morţi erau crescuţi
pe cheltuiala statului până la vârsta de 18 ani. În vreme de foamete
se împărţeau cereale la săraci, însă de aceste ajutoare beneficiau
doar cetăţenii Atenei.
Merită de scos în evidenţă şi faptul că pe lângă demnitarii
politici, în Grecia antică erau angajaţi în acţiunile de caritate atât
funcţionarii civili cât şi cetăţenii particulari.
În general, în concepţia de întrajutorare, un rol important l-
au avut filosofii, ei amintind guvernanţilor şi funcţionarilor
îndatoririle lor din acest punct de vedere faţă de clasele
dezmoştenite. Astfel deja la filosofii din secolele al Vl-lea şi al V-
lea î.d.Hr. se întâlnesc sentinţe despre milostenie.
Tot de la ei au primit conceptele de humanitas şi bonitas,
fundamentate însă pe alte concepţii, ele fiind departe de ceea ce se
înţelege în creştinism prin milostenie şi iubirea de aproapele.
Această deosebire constă în concepţia radical diferită cu
privire la Dumnezeu. în Atena milostenia nu constituia o parte a
cultului. Lipsesc motivele religioase pentru aşa ceva. Religia însă
avea un caracter egoist. Se cinsteau zeii li se aduceau jertfe pentru a
li se face ascultate cererile, pentru a le cere ceva.
Principiul cel mai înalt al grecului antic era propria sa
bunăstare.
Aristotel. (384-322î.d.Hr). laudă darea de bunăvoie ca fiind

31
linia de mijloc, între dărnicie şi zgârcenie. Însă şi la el, facerea de
bine nu are ca motiv dragostea faţă de om, ci îndeamnă la a da
„pentru că este frumos a da".
Prin facerea de bine nu se urmăreşte ameliorarea suferinţei
aproapelui, ci împodobirea pe sine cu această virtute. Ceva mai
mult spune Aristotel atunci când vorbeşte despre prietenie.
Aici aduce în discuţie bunăvoinţa şi facerea de bine. El
spune că prietenii, în cazuri de nevoie, trebuie ajutaţi. Însă, acest
mod de a face bine este limitat numai la cei de aceeaşi categorie şi
nu, de exemplu, între stăpâni şi sclavi. Stoicii vorbesc despre
umanitate, din care fac parte şi sclavii însă nici aici nu este vorba de
dragoste, ci de natura comună a oamenilor.
Mila, în concepţia grecilor antici este însuşirea unui suflet
slab. Femeile bătrâne sunt miloase, înţeleptul nu. El ajută pe cel ce
plânge, însă el nu plânge cu acela. El dă săracului un dar, ajută pe
cei muribunzi, însă totul face în linişte, nu din milă ci din raţiune.
Există generozitate însă nu milostenie, facere de bine, fapte ale
dragostei.
În Roma timpurie săracii n-au fost o problemă, însă mai
târziu, când s-a mărit populaţia, au apărut şi săracii care erau
întreţinuţi în mod organizat.
În general, acţiunile de întrajutorare, aveau loc cu prilejul
catastrofelor naturale, la urcarea pe tron a împăraţilor, la serbarea
unei victorii etc. Însă actele de milostenie care au fost făcute în
aceste situaţii au fost ocazionale. Nu exista o facere de bine

32
organizată, sistematică41.
Aceasta este deosebirea fundamentală între facerea de bine
în antichitatea greacă şi romană pe de o parte şi cea practicată în
lumea creştină pe de altă parte în umanitatea creştină primară,
facerea de bine era organizată, având ca scop lupta împotriva
sărăciei, de a nu lăsa pe săraci să sufere nici o lipsă, pe când în
lumea greco-romană, facerea de bine era sporadică şi limitată.
Seneca (4. î.d.Hr 6i.d.Hr) de pildă, a scris 7 cărţi despre fapte bune,
în care vorbeşte despre facerea de bine ca fiind obligatorie.42
El spune că cel care dă trebuie să dea fără să tremure. De
asemenea, cel care dă, să nu aştepte să primească înapoi: „A nu
urmări rodul binefacerilor, ci binefacerile însăşi a cauza binele după
ce a cunoscut numai răul, iată ce este propriul, unei inimi
mărinimoase şi bune".43
Seneca îşi încheie opera sa cu următoarele cuvinte: „Nu
este opera unui mare spirit de a da şi de a pierde, însă este opera
unui mare spirit de a pierde şi totuşi de a da". La Seneca, din faptele
bune nu vine răsplată, ci mulţumirea; când nu este mulţumirea vine
conştiinţa. însă nici Seneca nu a avut o poziţie constantă privind la
întrajutorare. 44
Pe de o parte spunea: „înţeleptul va şterge lacrimile celui

41
Augustin Bidian, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1956,
p. 576
42
Ibidem
43
Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54
44
Ibidem

33
necăjit, va întinde mâna naufragiatului, va deschide casa celor
lipsiţi..." iar, pe de altă parte, tot el spune, „... ajutând pe nenorocit,
înţeleptul se va feri de a fi înduioşat de soarta lui; sufletul lui trebuie
să rămână nesimţitor la nenorocirile pe care le ajută, mila e o
slăbiciune, e o boală".
Cu toate acestea, generozitatea s-a practicat într-o oarecare
măsură în lumea veche. Lumea romană-antică a cunoscut două
forme organizate, distincte, prin care practica întrajutorarea:
donaţiile şi colegiile.
Donaţiile: în lumea romană cetăţeanul primea partea sa de
alimente chiar şi atunci când nu era necesar. În timp, cel care nu
este cetăţean rămâne în lipsă mai departe.45
Caracteristic pentru lumea romană este faptul că acolo
unde se împărţeau alimente sau se făceau diverse donaţii, înalţii
funcţionari, funcţionarii municipali... trebuiau să primească dublu
sau chiar triplu.46
Condiţia de primire a cerealelor era numai de a avea titlul
de cetăţean roman cu domiciliu în Roma. Nu exista nici o casă
pentru săraci sau pentru bătrâni. De asemenea, grija pentru orfani şi
văduve lipsea.
Pentru cei care nu erau cetăţeni romani, nu exista nici un
ajutor. În colegiu, ca şi în cazul celorlalte instituţii ale lumii antice
greco-romane, intenţia oferirii darurilor nu era întrajutorarea celor
săraci ci doar cinstirea memoriei celor adormiţi sau încântarea
45
Ibidem
46
Ibidem

34
celorlalţi membri ai colegiului.
Colegiile constituiau o instituţie de seamă a Antichităţii.
împăratul Alexandru Sever (222- 235) este cel care le-a fixat
regulile de funcţionare.
Cu toate că ele aveau unele atribuţii de ordin filantropic, în
realitate nu au avut caracterul unei adevărate instituţii de caritate. O
situaţie specială o aveau fundaţiile pentru creşterea copiilor săraci.
începând cu Nerva Traian (98-117). Interesul faţă de acesta a
crescut simţitor.
Antonimus Pius (138-161) a întemeiat o astfel de fundaţie
pentru fete, în amintirea fiicei sale Faustina. Septimiu Sever (143-
211) a pus bazele unei fundaţii similare pentru băieţi în amintirea
Iuliei Hammal.
Asemenea fundaţii sau extins cu timpul. Ele erau sub
conducerea unor fundaţii mari şi erau organizate pe regiuni. Însă, ca
şi în celelalte cazuri, şi în ceea ce priveşte fundaţii,la baza
organizării lor, cu toate că erau „instituţii de caritate" au stat alte
motive decât în cazul filantropiei creştine, ele erau organizate şi
funcţionau mai mult din motive politice.

b) Noţiunea de aproapele - comportarea faţă de semen


după învăţătura Vechiului Testament

La poporul evreu, în Vechiul Testament, sfera conceptului


de semen era limitată în general numai la concetăţeni şi la cei de

35
aceeaşi credinţă.
Multă discuţie a provocat întrebarea: dacă aproapele, care
după Levitic XIX, 18 trebuie iubit orice om sau numai membrii
poporului evreu.47
După unii, textul din Levitic ar avea caracterul
universalităţii, aproapele însemnând omul în general. Mai
întemeiată se prezintă afirmaţia celor care din analiza textului şi
contextului lui Levitic ajung la concluzia că noţiunea aproapelui la
poporul evreu din Vechiul Testament de fapt era limitată la cetăţeni,
fără a nega anumite excepţii.48
Totuşi străinul aşezat în mijlocul poporului evreu
beneficia, după Vechiul Testament, de mai multe drepturi şi înlesniri
decât la orice alt popor in antichitate „străinul, care s-a aşezat la voi,
să fie pentru voi ca băştinaşul vostru, să-i iubiţi ca pe voi înşivă,
căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului" (Lev. XIX, 45) şi
„Dumnezeu iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi haine" (Deut, X, 19).
„singura Lege să fie pentru voi şi pentru străini (Num. IX; Lev
XXIV, 22).
Străinul are parte de repausul sabatic şi este chemat la
ospeţe. Totuşi, străinul nu-i egal în toate cu băştinaşul. Camătă faţă
de el este permisă (Deut XXXIII, 20) datoriile nu i se iartă în anul
sabatic şi nici nu-si poate agonisi ţarina.49

47
Drd. Gheorghe Bogdaproste, Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor, în Studii
Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 34
48
Ibidem
49
Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54

36
Desigur, considerând învăţătura Vechiului Testament
despre aceeaşi origine a întregului neam omenesc, despre
recunoaşterea chipului lui Dumnezeu în toţi oamenii, care sunt deci,
fraţi despre legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe şi cu toţi
urmaşii lui, despre unitatea primordială, a limbii vorbite de oameni
(Fac. XI, 1), atunci teoretic, noţiunea aproapelui se extinde asupra
tuturor oamenilor. În aplicare, însă, ea apare limitată.50
Deci aproapele propriu-zis este pentru evreu, conaţionalul.
Caracterul revelat al religiei Vechiului Testament imprimă
şi moralei sale, superioritate faţă de toate sistemele etice apărute
până la creştinism.
Morala Vechiului Testament nu este produsul înţelepciunii
omeneşti; ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeul cel viu, unic şi
personal, atotputernic şi atotştiutor, atotsfânt şi atotbun, creatorul şi
susţinătorul universului care şi-a arătat în chip supranatural, voia şi
legea Sa, poporului evreu.51
Autoritatea percepţiilor morale ale Vechiului Testament nu
este în funcţie de prestigiul personal al unor oameni înţelepţi, ca în
sistemele etice ale Antichităţii, ci este fundamentată pe credinţa în
Dumnezeu unic, adevărat. Moise şi profeţii nu vorbesc în numele
lor, ci în numele lui Dumnezeu.
Poruncile pe care le dau poporului le prezintă ca primite de
Dumnezeu, şi cer ascultare de ele tot în numele lui Dumnezeu, de
aceea şi obligativitatea ascultării de ele este evidentă pentru orice
50
Ibidem
51
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59

37
evreu temător de Dumnezeu.
Este firesc ca această morală să dispună şi de o concepţie
superioară în privinţa comportării faţă de semen.
Doctrina Vechiului Testament, arată limpede că, după voia
lui Dumnezeu, raporturile între oameni, fiul aceluiaşi părinte ceresc
şi deci fraţi întreolaltă (Fac IX, 5) trebuie să se caracterizeze prin
unire, bună înţelegere, iubire şi colaborarea paşnică.
În morala Vechiului Testament întâlnim numeroase
dispoziţii de comportare binevoitoare faţă de semen, neîntâlnite în
sistemele etice ale antichităţii. Găsim existenţa însăşi porunca
iubirii faţă de aproapele, amintind aici textul de la Levitic, XIX, 17,
18: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta... Să nu te răzbuni
cu mâna ta şi să nu ai ură în inima ta asupra fiilor poporului tău, şi
să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". 52
Aceasta înseamnă că iubirea faţă de aproapele în forma
unei porunci pozitive are vechimea Legii Mozaice. Ea nu apare aici
însumată, poruncii despre iubirea faţă de Dumnezeu cum o întâlnim
în Noul Testament ( Mat. XXII, 37. 40) şi n-are desăvârşirea din
Noul Testament, şi prezintă îngrădiri de ordin extensiv şi intensiv
faţă de concepţia creştină despre iubirea faţă de aproapele.53
Faptul îşi are explicaţia deplină în caracterul pregătitor al
Vechiului Testament faţă de Noul Testament şi stare culturală nu
tocmai înfloritoare a poporului evreu, ca şi a tuturor popoarelor de
atunci.
52
Ibidem
53
Ştefan Alexe, op. Cit., p. 75

38
La aprecierea moralei Vechiului Testament trebuie deosebit
între principiile sale de înalt cuprins moral bazate pe revelaţia
supranaturală şi între universalitatea poporului evreu, oglindită în
cărţile sfinte, între tendinţa de a ridica poporul la nivelul înaltei
moralităţi desprinse din principiile religioase şi între rezultatul
efectiv înregistrat în privinţa acestora.
În domeniul luminat de revelaţia supranaturală, principiul
central al noţiunii morale îl constituie: cunoaşterea adevăratului
Dumnezeu, iubirea faţă de El şi ascultarea de poruncile Sale.54
Pe acest suport moral evident şi comportarea faţă de semen
are alt conţinut, altă motivare, altă însemnătate, primindu-şi
pregnantă formulare în porunca: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi" Lev. XIX, 18.
Astfel în morala Vechiului Testament, iubirea faţă de
aproapele are caracterul unei porunci.
Ea nu se întemeiază numai pe „identitate de natură şi de
paternitate naturală dintre oameni şi pe imboldul natural după ajutor
reciproc şi viaţa în comun, îşi are izvorul, motivarea sancţiunea în
Dumnezeu, care este Dumnezeul părinţilor, Dumnezeul
legământului.
Legea Vechiului Testament nu concepe şi nu porunceşte
iubirea faţă de aproape numai ca act curat extern şi cu neglijarea
totală a dispoziţiilor lăuntrice faţă de aproapele. Însuşi contextul
poruncii din Levitic XIX, 18 dezminte astfel de afirmaţii iar mai

54
Ibidem

39
târziu profetul Zaharia spune: nimeni să nu pună la cale fărădelegi
în inima lui împotriva prietenului său...; să nu cugetaţi fărădelegi
unul împotriva altuia (Zah, VII, 101 Iubirea faţă de Dumnezeu şi
preamărirea Lui trebuie în primul rând adânc înrădăcinată în inima
poporului ales55.
Aceasta este porunca fundamentală. Numai în subordinea
faţă de ea se stăruie şi asupra poruncii iubirii faţă de aproapele în
limitele arătate.
Legea morală a Vechiului Testament cunoaşte iubirea faţă
de aproapele cu obligaţiile ei şi motivată religios, care în forma unei
porunci pozitiv (Lev XIX, 18) ceea ce îi imprimă o notă de evidentă
superioritate morală faţă de idile călăuzitoare în comportarea faţă de
oameni, întâlnite în sistemele etice ale antichităţii păgâne.
În Vechiul Testament se vorbeşte despre iubirea aproapelui,
nu numai ca o simplă bunăvoinţă faţă de semeni, ci şi concretizată
într-o serie de acte externe.
Vechiul Testament nu se rezumă la simpla compasiune faţă
de aproapele ci pretinde şi acte de milostenie şi binefacere,
cuprinzând numeroase dispoziţii de ordin social şi umanitar în
privinţa săracilor, văduvelor, orfanilor, servitorilor, sclavilor şi
bătrânilor.
Nici o legislaţie din antichitate nu se ridică la înălţimea
legii Vechiului Testament în privinţa ocrotirii celor năpăstuiţi.
După legea Vechiului Testament starea obijduiţilor trebuie

55
Ibidem

40
îndulcită cât mai mult. În acest caz rămăşiţele de fructe din măslin
şi vie nu trebuie adunate, spicele căzute şi snopii uitaţi pe câmp
rămâneau acolo pentru săraci, văduvei, orfani (Deut. XXIV, 19-
21).56
Culegerea spicelor cu mâna din locul aproapelui este
permisă, numai tăierea lor cu secera este oprită. În via acestuia se
pot mânca struguri până la saturare numai în paner nu-i voie de
adunat (Deut., XXII, 23-25).
Rolul omului al şaptelea revine nevoiaşului căruia i se iartă
şi datoria (Deut., XV); cămătăria este oprită faţă de conaţionali
(Deut., XXIII, 20) (Levitic XXV, 36) haina văduvei să fie zălogită;
văduvele şi orfanii să fie chemaţi la ospeţe (Exod, XVI, 11, 16). 57
Căci Dumnezeu este tatăl văduvelor şi judecătorul orfanilor
(Ps., LXVII, 6). Apăsarea săracilor este aspru pedepsită şi în acest
scop mereu se aminteşte poporului evreu căci el a fost „rod în
pământul Egiptului" (Deut XXIV, 22). Nevoiaşii stau sub ocrotirea
lui Dumnezeu care-i milostiv şi îndurător şi preţuieşte pe cei ce au
milă de ei (Prov., XIV, 31).
Astfel, după legea Vechiului Testament, săracii nu sunt
obiect de dispreţ ca în păgânism ci obiect de îngrijire şi milostivire,
căci la Dumnezeu Milostivirea este mai bună decât jertfa.
Deşi Vechiul Testament n-a desfiinţat sclavia nici sclavii nu
au situaţia de umilinţă ca la alte popoare. Ei nu sunt consideraţi
unelte în mâna stăpânilor care îi pot maltrata şi ucide după bunul
56
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 65
57
Ibidem

41
plac. Legea Vechiului Testament îi apără împotriva mâniei şi
cruzimii stăpânilor (Exod, XXI, 20, 26-27). Sclavul fugit să nu mai
fie predat stăpânului (Deut. 23, 15).
Obligaţia iubirii faţă de aproapele nu-i limitată în Vechiul
Testament numai la membrii poporului ales. Străinul nu este identic
cu duşmanul. Trăind în mijlocul poporului evreu nu este lipsit de
orice drept.
Un sprijin deosebit pentru săraci îl constituia aşa-numita „a
doua zeciuială sau zeciuiala săracilor", prima zeciuială aparţinând
leviţilor.
Milostenia faţă de săraci şi de cei în nevoie are o trăsătură
fundamentală, care nu trebuie să lipsească „popului ales" pentru că
Dumnezeu este „milostiv şi blând"; El ia asupra Sa toate nevoile.
Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv, blând, are inimă de tată
şi este plin de îndurare, de aceea cine se milostiveşte de săraci
cinsteşte pe Dumnezeu (Proroc, 14, 31).
Un alt aspect care trebuie menţionat şi care are legătură cu
filantropia este viaţa de obşte, (folosirea în comun a mijloacelor de
trai).
Vechiul Testament cu înalta sa concepţie despre demnitatea
omului „creat după chipului lui Dumnezeu" fixează cel mai înalt
principiu moral. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
Pentru aplicarea practică a acestui principiu moral, Vechiul
Testament cuprinde o serie de dispoziţii privitoare la viaţa socială a
iudeului, membru al poporului ales de Dumnezeu pentru păstrarea

42
revelaţiei supranaturale şi pentru pregătirea omenirii în vederea
mântuirii ce avea să o aducă Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Domnul
Nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe Sfânta Cruce.

c) Conceptul de aproapele în creştinism - iubirea


aproapelui după învăţătura Noului Testament

În Noul Testament noţiunea aproapelui nu mai apare cu


nici un fel de limite. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a jertfit
pentru întreg neamul omenesc. După învăţătura creştină, aproapele
nostru este fiecare om: „Numai este iudeu, nici evreu, nu mai este
rob nici slobod; numai este parte bărbătească şi parte femeiască
pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus" (Gal., III, 28; Col.,
III, 11; Rom., X, 12).
Mântuitorul Iisus Hristos defineşte noţiunea de semen într-
un mod plastic în parabola samariteanului milostiv (Luca 10, 25-
31). Ni se redau în această parabolă cele trei atitudini pe care le
putem avea faţă de semeni, om contra om, om pentru om, om lângă
om. În parabolă ni se spune direct care este aproapele, dar se
înţelege din context.58
Astfel de situaţii dă posibilitatea să se înfrângă orice

58
Ibidem

43
sentiment de ură naţională şi religioasă. La întrebarea „Care este
aproapele meu?" Mântuitorul nu a răspuns direct ci prin inversarea
întrebării: „Cine dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele
celui căzut între tâlhari?". Inversarea a fost deliberată pentru a-1
forţa pe învăţătorul de lege să dea răspunsul corect: „cel care a avut
milă de el". Era singurul răspuns posibil fiind simpla constatare a
faptului.59
Prin inversare întrebarea nu mai priveşte obiectul ei ci
subiectul iubirii faţă de aproapele având sensul: eu sunt aproapele
oricui fiindcă oricine este aproapele meu. S-a spus apoi că în Noul
Testament nu este clară noţiunea de semen ci că noţiunea de frate
folosită adesea de Mântuitorul are un sens tot limitat.60
Aici trebuie să avem în vedere că Iisus Hristos s-a
identificat cu semenul pe lângă noi. (Matei XXV, 40,45). Termenul
de frate are un sens mai mare numai atunci când prin el îi înţelegem
pe toţi care poartă chipul dumnezeiesc. Termenul de frate îşi
dobândeşte o sferă mult mai largă în limbajul comunităţilor
apostolice şi în care creştinii se numeau între ei fraţi.
De asemenea,. Trebuie subliniat că în conceptul creştin
despre aproapele este cuprins şi duşmanul. Textul din predica de pe
munte: „Eu însă vă zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Matei V,
44). Ca şi parabola Samarineanului Milostiv sunt lămuritoare în
această privinţă.
59
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în Studii
Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 65
60
Ibidem

44
În concluzie după învăţătura creştină, noţiunea de
aproapele cuprinde în sine pe tot omul indiferent de rasă,
naţionalitate, stare socială, sex, religie etc.
Universalismul noţiunii de semen în Noul Testament îşi are
rădăcina în însuşi întruparea Logosului.
În noţiunea de semen intră deopotrivă şi sclavul care este
chemat la mântuire şi considerat semenul creştinului. În numele
egalităţii în demnitate Sfântul Apostol Pavel intervine pe lângă
Filimon să-1 reprimească pe sclavul Onisim „nu ca rob ci ca frate
prea iubit" (Filimon, 16).
Vechiul Testament cu caracterul sau revelaţional fixând
principiul „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Leviţi,
XIX, 18). Prezintă sub acest aspect o concepţie superioară, dar care
totuşi nu este lipsită de anumite limite de ordin extensiv şi intensiv
faţă de concepţia creştină.
Abia în Noul Testament comportarea faţă de semen, deşi
redată în aceeaşi formulare literară ca şi în Vechiul Testament
primeşte desăvârşirea corespunzătoare demnităţii umane, putând
astfel îndruma viaţa socială spre binele real al individului şi al
colectivităţii.
După concepţia creştină raporturile dintre individ ca şi
dintre colectivităţile umane, trebuie să fie limitate şi dirijate de
iubirea creştină, sădită de Mântuitorul Iisus Hristos lumii în înseşi
temelia învăţăturii, pe care a propovăduit-o cu cuvântul şi a realizat-
o însuşi cu fapta şi căreia Sfanţul Apostol Pavel i-a înclinat acel

45
sublim capitol 13 din prima epistolă adresată corintenilor, pe drept
cuvânt numit imnul iubirii creştine.61
Religia creştină oferă iubirea, cea mereu animată de spiritul
jertfelniciei pentru altul şi care este izvor inepuizabil de sănătate
sufletească şi morală.
Mântuitorul nu dă o definiţie a iubirii faţă de aproapele iar
din pildele şi aplicările practice în care îşi tălmăceşte porunca
iubirii, se înţelege limpede sensul ei. Împlinirea poruncii ţine de
dreptate condiţie necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor.
(Matei X, 20). Dreptatea aici nu are sensul virtuţii sociale care
acordă fiecăruia ce este al său, ci este nume colectiv pentru întreaga
atitudine morală a creştinului, acoperindu-se în raportare la
aproapele cu iubirea poruncită de Mântuitorul.
Iubirea de aproapele formează cuprinsul poruncii exprese
date de Mântuitorul: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
(Matei, V, 39), de asemenea poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă
iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35).
Rostul fiecărei porunci este să determine pe om să-şi
îndrepte gândurile şi fapte într-o anumită direcţi si să-1 abată de la
altceva.62
Poruncind deci creştinului iubirea, Mântuitorul a voit a-i
atrage atenţia şi a-1 obliga să se angajeze cu toate puterile sale
61
Pr. Dr. Liviu Stan, Structura primară a comunităţii creştine, în Studii Teologice, nr. 9-10,
p. 1972, p. 658
62
Ibidem

46
numai în direcţia aceasta.
Caracterul imperativ al iubirii creştin arată că creştinul
trebuie mereu să se străduiască a o înfăptui în măsură tot mare.63
Nimeni nu poate socoti vreo dată că a realizat deplin
cerinţele iubirii creştine, care reprezintă forma cea mai înaltă a
desăvârşirii morale creştine. Deci imperfecţiunea firii omeneşti şi
natura valorii iubirii creştine lămuresc caracterul ei imperativ.
Iubirea faţă de aproapele mai apare şi explicată printr-o
serie de parabole şi exprimări directe.
Concepţia creştină pretinde întruparea principiilor sale în
viaţa zilnică a credinciosului, după vie a întemeietorului sau, care în
viaţa sa pământească şi-a trăit aievea învăţătura.
Enunţarea poruncii despre iubirea faţă de aproapele o face
Mântuitorul în discuţie cu fariseii.
Fariseii iau atitudine ostilă faţă de Mântuitor şi învăţătura
Sa. Caută mereu prilej să-1 prindă „în cuvânt" pentru a-L vădi
nesocotitor al Legii şi duşman al lui Dumnezeu şi astfel a-L putea
aduce în faţa poporului, socotind în felul acesta că vor zădărnici
răspândirea învăţăturii creştine.64 Discuţie aprigă provocase pe
atunci în mijlocul fariseilor, între altele şi întrebarea: dacă şi care
sunt în Lege poruncile mari şi mici. Legea însăşi nu oferea un
criteriu sigur de ierarhizare a poruncilor şi astfel părerile erau
împărţite şi fiecare era susţinută cu tenacitate.65
63
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii…, o. cit. p. 78
64
Ibidem
65
Ibidem

47
Dar Mântuitorul înţelegând cursa întinsă, nu se lasă
antrenat în cearta fariseilor şi totuşi le dă un răspuns care trebuia să
primească aprobarea unanimă: „Să iubeşti pe Domnul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea
şi cea dintâi poruncă" (Matei. XXII, 37-38)
Apoi Mântuitorul enunţă şi altă poruncă, numind-o „la fel"
cu prima „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei,
XXII, 39) - cunoscută iudeilor din Vechiul Testament (Lev., XIX,
18), unde se încheie o serie de dispoziţii pentru normarea
comportării faţă de semeni, adăugând că: „În aceste două porunci se
cuprinde Legea şi Profeţii" (Matei, XXII, 40).
Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să însemne suprema
datorie a creştinului angajând întreaga personalitate a creştinului.
Iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţă constituie suportul întregii
ordini morale.
Mântuitorul vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu, ca
prima şi cea mai mare poruncă având în vedere că aceasta este
rădăcina iubirii faţă de aproapele dar de aici nu reiese că împlinirea
poruncii de a iubi aproapele poate fi lăsată ultimului plan. Legătura
dintre acestea două este arătată de Mântuitorul: „în aceste două
porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii" (Matei XXII, 40).
Iar Sfântul Apostol Pavel spune că „iubirea este împlinirea
legii" (Romani XII, 10). Ambele porunci stau într-o unitate
indestructibilă. Între ele există o legătură internă şi necesară pentru
că cel ce ne-a poruncit şi ne-a exemplificat iubirea faţă de aproapele

48
este Dumnezeu însuşi.
Iubirea de aproapele apare ca necesară întrucât este
mărturia celei dintâi.66
În iubirea de aproapele se verifică de fapt iubirea faţă de
Dumnezeu: „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8), „.. .dacă Dumnezeu ne-a iubit
pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 1,11).
Dacă zice cineva, iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său îl
urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe
care 1-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu 1-a văzut nu poate să-L
iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe
Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (Ioan, IV, 20-21).
Ambele porunci formează, deci o unire indisolubilă. Între
ele există legătură lăuntrică şi necesară: iubirea faţă de aproapele
ancorează în iubirea faţă de Dumnezeu, iar aceasta îşi primeşte prin
cealaltă verificarea necesară.67
Ele sunt cele două coloane pe care se sprijină întreaga
ordine morală: prima, urmând raportul religios al credinciosului cu
Dumnezeu, iar a doua, viaţa morală în raporturile de la credinţă la
credincios. Ele sunt suportul şi sinteza, motivul şi scopul tuturor
celorlalte porunci.68
Prin porunca iubirii faţă de aproapele, Mântuitorul,
imprimă datoriilor morale ale credinciosului aceeaşi însemnătate ca
66
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 56
67
Ibidem
68
Ibidem

49
şi datoriilor religioase, ceea ce înseamnă că iubirea faţă de
aproapele trebuie cultivată cu aceeaşi îngrijire ca şi iubirea faţă de
Dumnezeu.
Numind porunca a doua „la fel" cu prima Mântuitorul arată
că iubirea faţă de aproapele are aceeaşi însemnătate în viaţa
credincioşilor ca şi iubirea faţă de Dumnezeu, al cărei fruct şi probă
de sinceritate este, şi împreună cu care circumscrie întreaga ordine
morală şi formează întreaga atitudine pământească a credincioşilor.
Iubirea faţă de aproapele este necesară şi pentru faptul că
este un răspuns al nostru la înseşi iubirea lui Dumnezeu, un răspuns
arătat printr-o faptă concretă faţă de un semen al nostru, cu care
Iisus însuşi se identifică (Matei, XXV, 40, 45). În iubirea faţă de
aproapele creştinul serveşte semenului dar nu lui Dumnezeu şi
propriei sale desăvârşiri. Creştinul trebuie să aprecieze ce are să dea
preotului, plecând de la persoana proprie, de la trebuinţele proprii şi
de la propriul său imbold după desăvârşire.
Şi după Sfântul Apostol Pavel toată legea se condensează
în iubirea faţă de aproapele: „Căci toată legea se cuprinde într-un
singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
(Galateni, V, 14), concepţie dezvoltată pe larg în Romani 13, 8-10.
Aici şi Sfântul Apostol Pavel accentuează că de toate
datoriile sale particulare, cetăţeneşti, de justiţie, se poate achita
cineva în măsură suficientă numai de iubirea de aproapele nu se
poate el socoti nici când complet achitat: „Nimănui cu nimic nu fiţi
datori, fără numai să vă iubiţi unii pe alţii, ca acela care iubeşte pe

50
aproapele a împlinit legea".
După cum legea morală, ca expresie a voinţei de bine,
obligă în permanenţă, la fel ţine în continuă obligaţie şi iubirea faţă
de aproapele, ca sinteză a întregii legi „şi orice altă poruncă ar mai
fi se cuprinde întru acest cuvânt: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi". Practicare acestei iubiri este: împlinirea legii.
Sfântul Apostol Pavel pune accentul principal pe iubirea
faţă de Dumnezeu (Romani, VIII, 35), dar cu ea este conexată
necesar iubirea faţă de aproapele (I Corinteni, 8) care trebuind să
devină palpabile în raporturile dintre oameni, o verifică în chipul cel
mai limpede. Pentru acest cuvânt Sfanţul Apostol Pavel pune forma
iubirii faţă de aproapele ca sinteză a întregii legi a Mântuitorului, şi
observarea ei drept împlinirea practică a legii.
Sfântul Apostol Iacob fixează porunca iubirii faţă de
aproapele în centrul învăţăturii creştine numind-o „lege
împărătească" (II, 8). La Sfântul evanghelist Ioan porunca aceasta
primeşte o înfăţişare deosebită.
El relatează că în cuvintele sărbătoreşti de despărţire ţinute
ucenicilor de către Mântuitorul în preajma morţii Sale, pentru a-i
mângâia şi totodată pentru a-i lega şi după plecarea Sa, s-au strâns
laolaltă, le dă un scump testament porunca: „Poruncă nouă vă dau
ca să vă iubiţi unul pe altul dună cum eu v-am iubit ne voi aşa si voi
să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIII, 34), subliniind că prin efectiva
ei practicare vor fi recunoscuţi ca ucenici ai Săi" (Ioan XIII, 35).
Mântuitorul enunţă aici porunca iubirii frăţeşti în sens

51
restrâns, al iubirii reciproce în comunitatea întemeiată de El, având
ca pildă şi iubirea Sa.
Mântuitorul a dat noţiunii de aproapele o semnificaţie
universală.
Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie de acelaşi
fel cu iubirea Mântuitorului faţă de oameni manifestată în cel mai
înalt grad în dăruirea cea mai dezinteresată şi cuprinzătoare faţă de
oricine.
Mântuitorul în iubirea Sa de oameni a luat chip de rob
(Filip, II, 7), renunţând la toate bogăţiile cereşti „ca să noi bogaţi"
(II Corinteni, VIII, 9) şi a trăit viaţa pământească exclusiv în
serviciul nostru, culminând în jertfirea propriei Sale vieţi pe sfânta
cruce, pentru mântuirea noastră.69
De aceste fel de iubire jertfelnică să fie cuprinşi şi ucenicii
Săi „ mai mare dragoste decât aceasta nimeni mu are: ca viaţa lui să
şi-o pună pentru prieten" (Ioan XV, 13). „Şi noi datori suntem să ne
punem sufletele pentru fraţi" (I Ioan III, 16).
Însuşirea cea mai caracteristică a iubirii creştine faţă de
aproapele o constituie faptul că ea nu se opreşte nici în faţa
duşmanului. În atitudinea faţă de aceasta, în iubirea creştină îşi
primeşte încoronarea supremă.70
Învăţătura despre iubirea faţă de duşmani este „piatra cea
mai de preţ în diadema moralei creştină. Iubirea faţă de duşmani
69
Ibidem
70
Drd. Nicolae Stoleru, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan
Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1972, p. 234

52
este cunoscută abia prin concepţia creştină. Iubirea faţă este o
datorie creştină firească, fiindcă şi duşmanul este om, are aceeaşi
natura ca fiecare om, deci este semenul nostru.
Această datorie au recunoscut-o reprezentanţii de seamă ai
gândirii din antichitatea clasică. Socrate, Platon, Cicero, Seneca şi
anume în temeiul faptului că şi duşmanul este părtaş la aceleiaşi firi
umane.
Dar pe când la aceştia, motivul atitudinii faţă de duşmani îl
constituie mărinimia firească în concepţia creştină, atitudinea faţă
de duşman este o manifestare a virtuţii iubirii. Iubirea antichităţii
precreştine este calcul rece, dictat de naţiune şi nu poate încălzi
inima, nu poate îndupleca la fapte corespunzătoare creştinului.
Gânditorii au formulat totuşi concepte morale demne de
reţinut. Perceptele lor nu rodesc pentru viaţă fiindcă le lipsesc
autoritatea necesară şi puterea harică. Deci în antichitatea
precreştină nu poate fi vorba de virtutea iubirii faţă de duşmani şi
numai de cazuri izolate de mărinimie faţă de ei.71
Morala Vechiului Testament, nu se ridică până la afirmarea
expresă a „universalul iubit de oameni". Totuşi nu se poate susţine
că Vechiului Testament iar fi străină ideea iubirii faţă de duşman.
Faţă de membrii poporului ales Vechiul Testament opreşte iudeului
mânia, ura, setea de răzbunare. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în
inima ta... să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor
poporului tău" (Lev. XIX, 17-18). Uneltirile duşmănoase sunt oprite

71
Ibidem

53
şi împotriva duşmanilor.72
Bucuria provocată de nenorocirea duşmanului se
pedepseşte: „Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi când se
poticneşte să nu se veselească inima ta... nu te aprinde împotriva
răufăcătorilor căci cel ce face rău nu propăşeşte" (Prov, XXIV, 17-
20). Cel ce se bucură de o nenorocire nu va rămâne nepedepsit
(Prov. XVII, 5). Deci nedreptatea şi lipsa de iubire faţă de duşmanul
personal sunt oprite.
De asemenea în Vechiul Testament se porunceşte şi iubirea
pozitivă faţă de duşman manifestată în fapte de ajutor efectiv faţă de
el. Pe cel aflat la strâmtorare, fie el prieten sau duşman, evreul
trebuie să-1 ajute. „De flămânzeşte vrăjmaşul tău dă-i să mănânce
pâine şi dacă însetează adapă-1 cu apă, căci numai aşa îi grămădeşte
cărbuni pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie" (Porv, XXV, 121-
72). Această atitudine îl va ruşina pe duşman şi-i va provoca părerea
de rău, determinându-1 la împăcare.73
Dar în Vechiul Testament întâlnim şi pilde măreţe de iubire
faşă de duşmanul personal. Iosif ajuns în Egipt la mărire şi putere,
primeşte cu iubire pe fraţii săi care din ură îl vânduseră în sclavie şi-
i roagă chiar să nu se mai întristeze şi să nu le pară rău că l-au
vândut.
Mărinimia lui David îl face pe Saul să-şi ridice glasul
plângând către făcătorul său, zicând: „Tu eşti mai drept decât mine,
căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău... Domnul
72
Ibidem
73
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59

54
să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine"
(I Reg., XXIV, 18-20).
La poporul ales aflau legea talionului şi răzbunarea
sângelui, dar faptul se explică prin natura împrejurărilor de viaţă din
timpurile de atunci. Pentru Sfinţii Părinţi Legea Talionului apare
indispensabilă în acele timpuri, de cruzime generală pentru a mai
potoli setea de răzbunare a poporului evreu crescut în robia
Egiptului.
Legea talionului putea fi aplicată numai în baza unei
sentinţe judecătoreşti şi astfel că nu are propriu-zis caracterul de
răzbunare şi de pedeapsă, de lege judecătorească, nu morală.
Faţă de duşmanul personal al iudeului, iubirea este chiar
poruncită. Şi dacă ea nu este înşurubată iubirii faţă de Dumnezeu
apare cel puţin ca un act de ascultare faţă de o poruncă a lui
Dumnezeu. Astfel în concepţia morală a Vechiului Testament despre
atitudinea faţă de duşman, se confruntă două concepţii: cea antică şi
cea creştină. îndemnul la duşmănie şi atitudine ostilă faţă de străini
corespunde spiritului antichităţii iar îndemnurile la iubire, spiritului
creştin.
În Noul Testament, iubirea faţă de duşman e cuprinsă,
propăriu-zis în porunca iubirii faţă de aproapele. Mântuitorul dă
noţiunii despre aproapele caracter universal.
Fiecare om, indiferent unde trăieşte, căru-i popor, religii
sau stări sociale aparţinând, este aproapele nostru, după concepţia
creştină (Galateni, III, 28).

55
Acest caracter al noţiunii de „aproapele" în învăţătura
creştine se deprinde din însăşi fiinţa învăţăturii propovăduite de
Mântuitorul, care S-a întrupat şi a adus jertfa de la sfânta cruce
pentru mântuirea întregii omeniri din robia păcatului.
Mântuitorul dă poruncă pozitivă pentru iubirea duşmanului
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi
vă prigonesc" (Matei, V, 44; Luca VI, 26, 28-35).
Sfântul apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la
practicarea iubirii faţă de duşmani cu cuintele: „NU te lăsa biruit de
rău, ci biruieşte răul cu binele" (Romani, XII, 22). „Nu răsplăti
răul cu rău sau ocara cu ocara, ci din potrivă, binecuvântaţi, căci
spre aceasta aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea (I Petru,
III, 9).
Însemnătatea poruncii despre iubirea faşă de duşman şi
obligativitatea ei necondiţionată se desprind şi din faptul că cei ce
nu ţin seama de ea „ nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"
(Galateni, V, 20-21) şi că ura exclude de la viaţa veşnică (I Ioan III,
15).
Pentru Dumnezeu să-1 iubim pe duşman şi roadele jertfei
de pe sfânta cruce se extinde asupra tuturor.74
Dar Mântuitorul, pe care sfinţii apostoli L-au urmat n-a dat
numai învăţăturile cele mai sublime clare şi categorice în privinţa
iubirii faţă de duşman, ci prin viaţa suferinţele şi moartea Sa, ne-a

74
Ibidem

56
dat şi cea mai măreaţă pildă despre adevărata iubire faţă de El căci:
„ocărât fiind nu răspunde cu ocară, dat la chinuri nu ameninţă,ci se
lasă în ştirea celui ce judecă cu dreptate (I Petru II, 23) ceea ce
constituie temelia cea solidă a învăţăturii propovăduite şi pentru noi
motivele cele mai puternice spre a-i urma pilda.75
Cu deosebire pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Sa de
pe sfânta cruce rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-i
pe ei că nu ştiu ce fac" (Luca, XXIII, 34).
Învăţătura creştine aduce şi cere rugăciune pentru duşmani.
Această rugăciune „a iubirii crucificate" desigur priveşte în primul
rând pe chinuitorii care l-au ucis pe Mântuitorul, dar din punct de
vedere soteriologic, priveşte pe toţi cei păcătoşi.
Omul Vechiului Testament se ruga cu cuvintele: „Doamne
răsplăteşte-le lor" pe când creştinul spune „Doamne iartă-le lor".
Mântuitorul îndeamnă la iertare, blândeţe: „A-ţi auzit că s-a
zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă ă vă spun vouă să
nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte pe obrazul drept,
întoarce şi pe celălalt." (Matei, V, 38-40).
Practicarea iubirii creştine faţă de duşman este mijloc
potrivit pentru a distruge din suflet patima, setea de răzbunare, apoi
pentru abţinerea de la multe nedreptăţi, pentru păstrarea bunei
înţelegeri a păcii.
Iubirea creştină faşă de duşman cere întâi recunoaşterea
demnităţii lui de om şi a bunelor lui însuşiri ci nu a defectelor lui.

75
Drd. Nicolae Stoleru, op. cit. p. 23

57
Putem sintetiza anumite însuşiri ale iubirii creştine faşă de
aproapele.
Astfel iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să aibă un
caracter religios „ adică motivul şi scopul ei trebuie să fie la
Dumnezeu.
Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie universală,
după cum a arătat Mântuitorul în parabola despre samariteanul
milostiv (Luca x,27).
O altă însuşire a iubirii creştine faţă de aproapele este aceea
de a fi activă adică de a mi se rezuma numai la intenţie sau a se
exprima numai prin cuinte, ci să se manifeste prin fapte, iar în
împrejurări date, după pilda Mântuitorului chiar prin jertfa de sine.76
Iubirea creştină nu se rezumă la intenţie, ea este totodată
activă şi jertfelnică, se manifestă prin fapte.
Deşi iubirea creştină faţă de aproapele voieşte, dar şi
înfăptuieşte binele aproapelui. Ea angajează toate darurile şi puterile
creştinului pentru servirea semenilor, după pilda Mântuitorului.
Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie sfântă,
astfel că iubirea faţă de aproapele prin referire la ţinta supremă,
primeşte caracter religios, sfânt.
Apoi iubirea creştină trebuie să fie sinceră, apoi să stea în
ajutorul aproapelui numai spre bine ci nu spre păcat.
De asemenea, iubirea creştină faţă de aproapele să fie
dezinteresată. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele pentru un

76
Ibidem

58
folos al său propriu, atunci de fapt, nu-1 iubeşte pe aproapele ci se
iubeşte pe sine însuşi.
Însuşirile caracteristice ale iubirii creştine faţă de aproapele
sunt arătate de Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Dragostea rabdă
îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de
pizmă, dragostea nu se laudă, dragostea nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu
se aprinde de mânie, şi dragostea nu pune la socoteală răul. Nu se
bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le rabdă, toate le
crede,toate le nădăjduieşte, toate le suferă" (Corinteni, VIII, 4-7).
Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. Iubirea este
esenţa doctrinii şi vieţii creştine. Dumnezeu este iubire, iar omul, ca
să-şi poată ajunge scopul său ultim, trebuie să se asemene cu
Dumnezeu prin iubire. Viaţa veşnică şi fericită constă dintr-o
comuniune desăvârşită în iubire între oameni şi Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a creat din iubire şi pentru fericire, iar
aceasta nu se poate câştiga decât prin iubire.
Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit din marea Sa
iubire de oameni,spre a ne convinge şi pe noi să iubim,spre a trezi şi
spori în sufletul nostru iubirea mântuitoare. Prin iubirea Sa pentru
noi, Mântuitorul ne-a dat nouă puterea de a iubi (I Ioan IV, 19)
Iubirea este acea virtute fără pereche prin care ne
asemănăm şi ne unim cu Dumnezeu , ne înfrăţim cu semenii noştri,
îmblânzim pe vrăjmaşi şi transfigurăm întreaga natură, făcând din
ea,în mod progresiv, un adevărat paradis pământesc.

59
Iubirea creştină are ca obiect, în primul rând, pe Dumnezeu
ca fiind cel mai vrednic de iubire şi, în al doilea rând, pe semenii
noştri.
Iubirea faţă de Dumnezeu este răspunsul cuvenit din partea
noastră la iubirea divină arătată printr-un belşug de bunătăţi
revărsate asupra noastră. Ea se exprimă prin păzirea poruncilor Sale
şi cu deosebire prin iubirea noastră faţă de aproapele.
Iar despre iubirea faţă de aproape voi stărui in cele ce
urmează.
Când Mântuitorul a fost întrebat care este cea mai mare
poruncă din Lege, a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul, tău cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este
cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este:
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Matei XXII, 37-39).
Prin parabola samariteanului milostiv,Mântuitorul ne-a
arătat că aproapele nostru este orice om, indiferent de neam, de
rasă, de religie, de sex, de profesie şi chiar indiferent de conduită
morală. Faptul că ne porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii
noştri(Matei V, 44) arată că aproapele nostru este orice om iară nici
o restricţie.
Pentru a ne face să înţelegem ce înseamnă a iubi pe
aproapele nostru, Mântuitorul ne arată că trebuie să pornim de la
iubirea de sine, să ne purtăm cu alţii aşa cum am vrea să se poarte şi
ei cu noi.
A iubi pe aproapele înseamnă a-i dori din toată inima

60
binele veşnic şi a ne strădui din toate puterile spre a contribui cât
mai mult posibil la realizarea binelui său.
Iubirea creştină faţă de aproapele poate fi cuprinsă în două
cuvinte: bunăvoinţa şi binefacere.
Numai bunăvoinţa nu este de ajuns. „Să nu iubim numai cu
cuvântul şi cu gura, ci cu faptă şi cu adevărul"- ne îndeamnă Sfântul
Evanghelist Ioan (I Ioan III, 28!";CF. Iacob II, 15-16). Iubirea
afectivă este necesară dar ea trebuie să devină şi o iubire efectivă.
Altfel, ca şi credinţa fără fapte, este moartă şi stearpă. Dar,
trebuie precizat, de asemenea, că nici faptele de ajutorare a
semenului nu pot fi considerate acte de iubire decât dacă sunt
izvorâte dintr-o inimă binevoitoare şi jertfelnică.
Acest adevăr este subliniat de Sfântul Apostol Pavel când
spune: „Si chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea
dragoste, nu-mi foloseşte la nimic"(I Corinteni XIII).
De aici reiese că nu iubim cu adevărat creştineşte cei ce ne
mărginim să compătimim pe aproapele numai în inima noastră şi
numai prin cuvinte, fără a-1 ajuta cu fapta. De asemenea, nici cei ce
facem fapte de ajutorare, dar nu din dorinţa de a face bine
aproapelui, ci din interese egoiste pentru laudă, onoruri, interese de
tot felul, nu iubim creştineşte, căci urmărim binele nostru propriu şi
nu pe al aproapelui nostru.77
Sfânta noastră Biserică ne lămureşte pe deplin în câte feluri
mai însemnate putem dori şi face bine semenului nostru.

77
Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 60

61
Astfel,în Mărturisirea Ortodoxă sunt arătate şapte feluri de
bine cu privire la trup şi alte şapte cu privire la suflet.
Cu privire la trup, acestea sunt: hrănirea celor flămânzi,
adăparea celor însetaţi, îmbrăcarea celor goi, cercetarea celor în
necazuri şi nevoi şi a celor bolnavi, găzduirea călătorilor şi grija de
cei morţi.
Cu privire la suflet, faptele iubirii sunt: întoarcerea la calea
adevărului şi a virtuţii, a celor rătăciţi şi păcătoşi, învăţarea celor
neştiutori şi nepricepuţi, sfătuirea la vreme, rugăciunea pentru
aproapele, mângâierea celor întristaţi, nerăzbunarea pentru răul ce
ni se face şi iertarea.
Trebuie să reţinem că ni se porunceşte să iubim nu numai
pe cei ce ne iubesc, ci şi pe vrăjmaşii noştri. Si tocmai în iubirea
vrăjmaşilor stă noutatea şi puterea creatoare a iubirii creştine.
Căci este uşor să iubim pe cei ce ne iubesc,dar este greu să
iubim pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău. Totuşi vrăjmaşilor aplicăm
metoda cea mai bună spre a-i îndrepta pe aceştia, numai astfel
lărgindu-se cercul celor buni.
Într-adevăr, numai cel duşmănit izbuteşte să îmbuneze pe
cel ce-1 duşmăneşte, numai el posedă apa care poate stinge focul
din inima celui ce urăşte.
Iubirea arătată faţă de duşmanul tău fiind neaşteptată, îl
face să se cutremure şi să se dezmeticească „îi toarnă cărbuni
aprinşi pe cap"-şi-l ajută să se îndrepte.
Din iubirea vrăjmaşului personal, rezultă un prim câştig şi

62
sigur : localizarea răului şi apoi stingerea lui treptată, urmată cel
mai adesea de o convertire în bine. Din duşman îl poţi face prieten.
Duşmanul nostru este fratele nostru care, fiind stăpânit de
ură este în primejdie de a-şi pierde sufletul. El are deci nevoie de
ajutorul nostru, pe care numai noi î-1 putem da cu folos, căci numai
iubindu-1 noi îl putem salva.
La primejdii aşa de mari este nevoie de acte eroice, pe care
Dumnezeu ne porunceşte să le facem în locul şi în numele Său,
precum şi cu ajutorul Său. De aceea, iubirea vrăjmaşului este
culmea cea mai înaltă a eroismului moral creştin şi metoda cea mai
eficace pentru întinderea binelui în lume.
Primul motiv pentru care trebuie să-1 iubim pe aproapele
nostru este acela că ne este de două ori frate: mai întâi pentru că ne
tragem toţi din aceeaşi familie de oameni; apoi , pentru că avem toţi
acelaşi Părinte Ceresc, al cărui chip îl purtăm toţi deopotrivă;
suntem toţi răscumpăraţi prin jertfa Fiului Său şi renăscuţi printr-
unul şi acelaşi Duh Sfânt. Prin iubirea de aproapele ne atragem
milostivirea lui Dumnezeu (Matei V,7); ne apropiem de Dumnezeu,
ne asemănăm cu Dumnezeu şi ne unim cu El (I Ioan IV, 16).78
Iubirea faţă de aproapele este o dovadă a iubirii faţă de
Dumnezeu şi nedespărţită de aceasta. Ea este şi semnul care
deosebeşte pe creştinul adevărat(Ioan XIII, 35).
În sfârşit, trebuie să iubim pe aproapele pentru că
Dumnezeu ne porunceşte ca fiind o condiţie neapărată a mântuirii şi

78
Ibidem

63
a fericirii noastre veşnice.
Iubirea stă la temelia păcii, a vieţii adevărate şi a
progresului. Ea este izvorul creaţiei, desăvârşirii şi fericirii noastre.
De aceea trebuie să ne străduim a înăbuşi în noi pornirile
egoiste, atât de înrădăcinate în firea noastră şi să ne deschidem larg
porţile inimii şi braţele spre a îmbrăţişa cu dragoste de frate pe tot
omul cu care venim în legătură, indiferent de neam, de credinţă sau
alte condiţii. Să fim simţitori la nevoile lui, sărindu-i în ajutor,
potrivit cu nevoile lui şi pe măsura puterilor noastre.
Să lărgim mereu iubirile închise la membrii familiei, la ai
patriei sau la prieteni ca să realizăm până la urmă o adevărată horă a
iubirii universale.
Să păstrăm legătura vie şi permanentă cu Domnul nostru
Iisus Hristos, care este nu numai învăţătorul şi Pilduitorul desăvârşit
al iubirii de oameni, dar şi izvorul puterii noastre iubitoare. El a
spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic" iar Sfântul Apostol Pavel
răspunde: „Pe toate le pot întru Hristos care mă întăreşte" (Filip, IV,
13).
Să rugăm pe Dumnezeu ca să inspire conducătorilor de
popoare să apuce iubirea şi în relaţiile internaţionale, căci numai
astfel se poate instaura în lume o pace dreaptă şi durabilă.
Să nu încetăm a cultiva iubirea faţă de aproapele, căci
suntem convinşi că singura viaţă fericită atât aici pe pământ, cât şi
dincolo este viaţa în iubire.
Este o legătură intrinsecă între dragoste şi slujire. Se

64
intrecondiţionează şi se completează reciproc.
Domnul nu a dat o lege,o măsură de a face milostenia, ci ea
trebuie făcută acolo unde este necesar , acolo unde se cere : „celui
care cere, dă-i" (Luca 6,30).Mântuitorul se identifica în primul rând
cu cei în suferinţă, asupriţi şi în lipsă: „Adevărat vă zic vouă ,
întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici,Mie Mi-aţi
făcut" (MateiXXV, 40). Şi pentru a trăi cu Dumnezeu în cer trebuie
să fi trăit cu El pe pământ; trebuie să-L iubeşti pe El, fiinţa
desăvârşită, „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul".
Activitatea de diaconie a Bisericii nu este altceva decât
continuarea a ceea ce Mântuitorul a făcut. Aceasta înseamnă de fapt
creştinismul.Mântuitorul nu s-a mărginit numai la predicarea
Evangheliei, „la toată zidirea", şi „vindeca toată boala şi toată
neputinţa". A vindecat bolnavii, a hrănit pe cei flămânzi în pustiu, a
iertat păcatele. La fel au făcut şi ucenicii. Ziua Cincizecimii este
ziua de naştere a Bisericii precum şi ziua de naştere a ceea ce este
nedespărţit de ea: milostenia.
Putem spune că abia acum, în Noul Testament s-au pus
bazele filantropiei, prin întruparea şi slujirea Domnului nostru Iisus
Hristos, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Ceea ce El a făcut a rămas
un model pentru filantropia Bisericii creştine.
Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia"
nu este despărţită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. Mai
mult, în lumina vestirii Evangheliei, în lumina cuvântului lui
Dumnezeu, slujirea practică îşi capătă temeiuri absolute.

65
Mântuitorul arată şi cum trebuie să se facă misiunea. Nu
prin predică pur şi simplu, ci prin predica însoţită de fapte
evanghelice, care să reflecte voia şi caracterul
lui Dumnezeu: să vindece boli, să dea de mâncare, să cureţe leproşi,
să stea în ajutori oricărei neputinţe, şi totul fără plată, în dar (Matei,
X, 8) propovăduirea n-a fost niciodată despărţită de slujirea efectivă
şi niciodată slujirea n-a fost practicată ca urmare a convertirii, ci a
fost simultană sau anterioară. Misiunea dată Sfinţilor Apostoli de
către Mântuitor este trimitere la propovăduire şi slujire.

66
CAPITOLUL II

MISIUNEA BISERICII

Misiunea morală şi socială a Bisericii.

Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală,


înfiinţată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un
aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp. Prin originea,
învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter
supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este
constituită ea are un caracter omenesc.
De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui
Hristos ca şi comunitate răscumpărată prin jertfa şi învierea lui
Hristos, a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la toate problemele
timpurilor. Asistată de Duhul Sfânt. Deşi imperfectă ca organizare
umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica
drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei
în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea
încredinţată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu
adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu iconomie Biserica a
iubit şi iubeşte integral, trup şi suflet deodată.
Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o
comunitate religioasă morală, să se închege într-un organism social,
al cărui corp şi temelii să fie el, Cel care s-a jertfit pentru mântuirea

67
omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a
înzestrat-o cu toate elementele cerute de fiinţa existentă şi
dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca centru şi
organ al lucrării sale mântuitoare ».
Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei
slujiri a Mântuitorului, prin care el şi-a împlinit lucrarea sa
mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni
Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi
Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. în afară de Biserică nu
poate exista Creştinism. în Biserică şi-a primit creştinismul forma
concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. Iar creştinismul
este « mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte
mântuirea noastră, rosteşte adevărul religios şi e împărtăşeşte harul
divin79.
Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului ( Tim III, 15 )
păzitoare canonică şi explicatoare autentică a revelaţiei depozitată
în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Fără Biserică nu-i credinţă
adevărată, nu-i mântuire. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după
învăţătura Mântuitorului. Interpretarea şi difuzarea principiilor care
duc la trăirea acestui mod de viaţă revin Biserici, care nu caută sa-şi
impună concepţia creştină decât pe calea convingerii şi a liberei
acceptări din partea omului.
Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi
conducătorii ei, prin legile de organizare, mijloace de convingere şi
79
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

68
conducere.
Alături de aceste elemente concrete, vizibile « Biserica este
formată şi din elemente interne, invizibile şi spirituale. Acestea
sunt: credinţa internă, speranţa, dragostea şi harul sau toate darurile
şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa
sateriologică ».
Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente
spiritual « dar toate elementele sale externe atestă, alături de
caracterul invizibil intern şi spiritul şi caracterul formal extern
vizibil şi concret. Acest caracter extern, vizibil şi concret,
conturează pe deplin noţiunea Ortodoxă de Biserică »80
Fenomenalitatea Biserici se vădeşte şi prin conducerea sa
ierarhică, vie şi concretă, ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete
prin care se împărtăşeşte harul: cele şapte Taine. Activitatea
principală a Biserici Ortodoxe este activitatea sateriologică.
Ei i s-a încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor.
îndeplinirea acestei misiuni este dusă de Biserică fără deosebire
între indivizi şi popoare, fără discriminări rasiale şi confesionale, în
spiritul unei libertăţi perfecte.
La mântuire este chemat fiecare individ, fără nici o
constrângere fizică sau morală - Virtutea fundamentală pentru viaţa
creştină, pentru mântuire este milostenia. Fără feciorie te piti
mântui, dar fără milostenie cu neputinţă.
Milostenia este neapărată trebuinţă şi le ţine pe toate.

80
Ibidem

69
Milostenia este inima virtuţii. Dar unima aceasta încetează a mai
bate dacă nu da tuturor duhul ei.
Întocmai ca o fântână: « Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale,
se strică; tot aşa şi cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei
înşişi».
Milostenia nu lasă să se stingă candelele. (Matei 25,1-12)
« Activitatea Biserici ortodoxe nu se reduce la un rol
sateriologic, ci ea se divide şi într-un rol social, cultural moral şi
religios misionar. Toate aceste roluri colaborează la realizarea unei
mântuiri perfecte a credincioşilor săi ».
Misiunea morală şi socială a Biserici constă în difuzarea
principiilor morale creştine în adâncirea lor în conştiinţa
credincioşilor pentru ai determina la trăirea zilnică a învăţăturii
creştine.
Biserica noastră are convingerea şi experienţa că, pe
temeiul principiilor sale morale poate face pe credincioşii săi buni
cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului pământesc. Căci dacă
Mântuitorul a spus « împărăţia mea nu este din lumea aceasta »,
totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta s-a întrupat şi a
murit el.
Creştinismul, prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la
îndemâna credinciosului elemente trebuitoare pentru potolirea setei
de adevăr, bine şi frumos, pentru explicarea rostului vieţii şi al
lumii, pentru orientarea şi organizarea existenţei sale. îndrumarea
aceasta în sens creştin revine Bisericii.

70
Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea
acestei misiuni de la individul uman.
Viaţa nouă, viaţa creştină, cu adevăratele ei imperativele
morale şi sociale, cu sensibilizarea conştiinţei morale, trebuie să
înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului, cu înfrumuseţarea
interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă » este doar cuvântul cu care
Mântuitorul îşi începe activitatea sa.
Fără pocăinţă adevărată, fără disciplinarea eului lăuntric,
nu se poate face nimic. Omul credincios trebuie să tindă către
desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi, precum şi tatăl vostru din ceruri
desăvârşit este » (Matei V, 48).
Iar desăvârşirea cere pocăinţă şi trăirea în viaţă a
percepţiilor morale. « Eu sunt calea, adevărul şi viaţa »; « Nimeni
nu vine la Tatăl numai prin mine» (Ioan XIV,6). Şi trăirea în viaţă a
învăţăturii Mântuitorului înseamnă Cunoaşterea şi Iubirea Lui, ceea
ce propovăduieşte şi mijloceşte Biserica.
Ea voieşte ca credinciosul sa-şi împodobească sufletul cu
virtutea iubirii şi pe aceasta să-şi clădească viaţă nouă, căci «
dragostea îndelung rabdă, dragostea e plină de bunătate ».
« Dragostea niciodată nu cade » Spune Sfântul Apostol
Pavel în « Imnul iubirii »( I Cor. XIII ). În această atitudine stă
nobleţea caracterului ortodox şi drumul adevărat spre mântuire, aici
este zugrăvit tabloul adevăratului suflet ortodox.
Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra
credinciosului prin multiple mijloace şi forme: predicarea caldă şi

71
continuă a cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din partea
Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor,
ca pildă de urmat în trăirea preceptelor creştine; apoi săvârşirea
Sfintelor Taine, relevând aici fără a diminua cu nimic importanţa
celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea - rugăciunea,
meditaţia, educaţia pe scurt toate mijloacele şi metodele de
pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă pentru
crearea de caractere morale. Slujirea preoţească nu se rezumă doar
la activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte
slujbe.
Predica însăşi " este un act de cult divin parte integrantă a
Sfintei Liturghi şi nu trebuie să lipsească. In vechime predica era
nedespărţită de cultul divin şi nici nu se concepea Liturghie fără
omilie ".81
Sfânta Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru
propovăduirea creştină ca parte a misiunii Biserici. De fapt
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în însăşi
slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos.
În lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnităţi ale
Mântuitorului, pe care o încredinţează Biserici, în calitatea Sa de
cap al Biserici ( Ef.,5.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii.
Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în
caracterul ei premergător fiindcă locul central îl are legătura dintre

81
Ibidem

72
om şi Dumnezeu. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, se naşte în
sufletul omului credinţa, iar prin credinţă se ajunge la cunoaşterea
lui Dumnezeu. Domnul Hristos le porunceşte apostolilor săi "
Mergeţi în lume şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura "( Mc.
16,13), şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului
(Mc. 18,20).
Predica a ocupat un loc central în gândirea şi activitatea
sfinţilor părinţi.
Urmând sfinţilor apostoli, ei au înţeles predica ca pe o
datorie fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica este o datorie
care le întrece pe toate, afirmă „Sfântul Ioan Gură de Aur".
Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu pretinde preotului
predicator să fie desăvârşit în arta oratorică, asemenea marilor
oratori antici: Socrate, Denestene, Tucidide, Platon, care îi cere să
fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine.
Sfinţi Apostoli au fost primi învăţări ai creştinilor care
aveau datoria să predice drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei,
aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos.
Fiind o misiune încredinţată Biserici, predica slujeşte
comunităţii bisericeşti şi înţelesul autentic al cuvântului.82
Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor
revelate, predica îl face prezent pe Iisus Hristos în sufletele
oamenilor.
Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin

82
Ibidem

73
harul lui Dumnezeu vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea
apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos
şi Evanghelia Lui, este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor
Cuvântul lui Dumnezeu, sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şe
schimbe modul de viaţă, să-i renască la o nouă viaţă, în Duhul
Sfânt, aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc
eu ci Hristos trăieşte în mine ".
Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi
conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea
sufletului.
Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în
Biserică este o cale de împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă
Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică
»(1.5.24).
Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă
caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul
lui Dumnezeu este viu şi rămâne în veac (I. P. 1,23).
Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea
cuvântărilor sale este cel mai mare predicator din epoca patristică,
model pentru toţi predicatorii din toate timpurile. El este atât orator
cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru trataul său "
Despre preoţie".
El este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi
de frumuseţile gândirii şi vieţuirii creştine autentice.
Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează

74
meditaţiei, rugăciunii, muncii neobosite, sfinţeniei vieţii sale,
inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi talentul său oratoric, care este
darul lui Dumnezeu.83
Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de
urmat, Biserica îşi exercită influenţa moralizatoare asupra
credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Biserici.
Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care
Duhul Biserici s-a întrupat în chip desăvârşit". Ei sunt cununa maici
lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai pentru că sfântul este iubire, el
participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe pământ. 84
Cei ce au ajuns la limanul sfinţeniei sunt în comuniune cu
credincioşii, care aleargă spre ţintă şi duc lupta Sfinţeniei. Ei se
roagă pentru fraţii lor de pe pământ, îi încurajează, împuternicindu-i
în lupta împotriva păcatului, manifestându-şi în chip nevăzut
simpatia şi grija pentru ei.
Credincioşii la rândul lor îi cinstesc ca pe nişte "ucenici şi
urmăritori ai Domnului " în care sfinţenia lui Hristos străluceşte cu
putere. Cinstirea aceasta se arată în cult care este activizarea
comuniunii cu credinciosul pentru desăvârşirea, căci vrerea sfinţilor
este ca noi să devenim sfinţi.
Despre cult Sfântul Ioan Damaschinul rezumau întreaga
epocă potristică, spune: "Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt
prieteni ai lui Hristos fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Ei au
stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul
83
Ibidem
84
Ibidem

75
lui Dumnezeu" şi "prin participare la Dumnezeu au devenit prin har
ceea ce este el prin fire". Dumnezeu este viaţă şi lumină, iar cei care
sunt în mâna Domnului sunt viaţă şi lumină. Ei sunt lăcaşurile
însufleţite ale lui Dumnezeu.
De aceea "trebuie sa-i cinstim în felurite chipuri", "că prin
aceasta se cinsteşte Dumnezeu", să le ridicăm stâlpi, icoane văzute
şi noi înşine să ne facem, prin imitarea virtuţii lor, stâlp şi icoane
însufleţite ale lor. "Privind la viaţa tuturor a acestora să le urmăm
credinţa, dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, răbdarea până la sânge ca
să avem părtăşie cu ei".
Noi urmărim pe sfinţi pentru că ei sunt imitatorii
desăvârşirii, ai lui Hristos. Urmarea sfinţilor ne uşurează păşirea pe
urmele lui Hristos.
„Dacă urmarea lui Hristos, nu este o imitare exterioară, ci
este trăire în duhul lui Hristos, acelaşi lucru este valabil şi pentru
imitarea sfinţilor. Şi imitarea sfinţilor trebuie să fie o urmare
duhovnicească.
E şi firesc, oricât de variate şi personalităţi ar fi sfinţii,
totuşi fiecare credincios este unic în felul său, are o fire şi un fel de
a fi specific, care îi aparţine numai lui".
În viaţa sfinţilor lucrul esenţial nu sunt minunile, nici
vedeniile ci lupta desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai
sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei
morale.
Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine sunt nedespărţite în

76
lucrarea de mântuire a Bisericii. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi
este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. Ele sunt cele două
mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc.85
Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre
mântuire, iar sfintele taine împărtăşesc deplin harul mântuitor.
Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine se
fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu.
Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea
cuvântului, cât şi prin săvârşirea sfintelor taine se împărtăşeşte harul
divin mântuitor. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu învăţătura
dumnezeiască şi care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele
taine. Nici cuvântul propovăduit fără sfintele taine şi nici sfintele
traine fără cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi taina sunt acte
sacramentale nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii.
Biserica ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi
pentru oameni a lucrat nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci
şi pentru bunăstarea lor temporală terestră. Marile binefaceri sociale
pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după cum
se referă, la individ, la familie şi la societate.
Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei
valoare. Deosebirile între indivizi, şi discriminările sociale sunt
desfiinţate.
Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu,

85
Ibidem

77
nici grec; nu mai există rob nici slobod; nu mai există parte
femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi suntem una în Hristos
Iisus" (Galateni III, 28). Societatea creştină este o societate nouă
complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi
economiseşte mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace
pentru susţinerea vieţii.
Credincioşii ortodocşi se supun Bisericii pentru a-şi lucra
mântuirea lor. Ei sunt elemente constructive şi disciplinate ale
statului.
Biserica Ortodoxă învaţă supunerea, care este o poruncă
divină, căci zice Sfanţul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună
stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu
şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite" (Romani,
XIII, 1).
Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii
ortodoxe este porunca iubirii aproapelui. „Biserica Ortodoxă este
categorică în această privinţă cum a fost Mântuitorul „Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XII, 38). Iubirea aproapelui
stă la temelia tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe".
Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a
Bisericii a avut un mod social precumpănitor fiind în imensa-i
maturitate, totdeauna lângă interesele şi durerile poporului.
Încă de la începuturile lucrării sale Biserica, prin sfinţii
apostoli şi urmaşii lor s-a îngrijit de problemele materiale ale celor
săraci. Astfel s-au pus bazele unor instituţii de asistenţă socială, care

78
şi-au desfăşurat acţiunile în cadru religios, cu scop religios şi
social.86
Dacă în Biserica primară actele de filantropie se făceau în
cercuri mai restrânse odată cu libertatea creştinismului cu creşterea
numărului celor săraci se impuneau noi forme organizate de
asistenţă socială.
Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de
milostenie începând cu secolul al IV-lea fapta bună devine fundaţie,
milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în
casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţă-
socială.87
Cea mai mare parte a omiliilor Sfanţului Ioan Gură De aur
cuprinde îndemnuri de a face milostenie, de a ajuta pe cei în lipsuri
etc. aceşti sfinţi printre care în mod deosebit Sfântul Vasile cel
Mare, au creat instituţii de asistenţă-socială, celebra fiind
Vasiliadele, ea constituind un mod pentru activitatea socială a
Bisericii dintotdeauna şi de pretutindeni.
Şi la noi, după organizarea statelor feudale şi a
Mitropoliilor, întâlnim anumite centre de asistenţă socială.
Ierarhii noştri au pus accent în predicile şi în scrierile lor pe
milostenie, cu toate aspectele ei şi pe înfiinţarea de aşezăminte cu
caracter filantropic. Au apărut bolniţe pe lângă mănăstiri , iar odată
cu începutul secolului XVIII apar primele spitale organizate cu
ajutorul domnitorilor sub patronajul Bisericii.
86
Ibidem
87
Ibidem

79
Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai
dificile Biserica nu şi-a întrerupt total slujirea pe tărâm social. Fără
îndoială că Biserica fidelă misiunii ei continuă să fie în mod esenţial
mântuitoare, dar opera de mântuire şi-a îndeplinit prin slujire.
Pe lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat in rol
extrem de important în păstrarea limbii şi a identităţii naţionale.
Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost
din popor şi alături de popor. Preoţii şi călugării au fost primii
scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. Toate manuscrisele din
fondul naţional de manuscrise portă semnătura de copişti preoţi sau
monahi.
Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii
tipografi. Biserica Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe
temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o activitate specifică ei
pe care n-o poate suplini nici o instituţie. De concepţia democratică,
corectă care trebuie să stea la temelia acţiunilor ei sociale de
misionare depinde astfel îndeplinirea perfectă a marilor sale sarcini
sociale.

c) Preotul model al convieţuiri umane şi al iubirii de


semeni

80
Misiunea pastorală este dumnezeiască, atât după origine cât
şi după scop şi mijloace, este un obicei în care lucrează direct mâna
lui Dumnezeu, este o scriere atât de înaltă încât îngerii abia
îndrăznesc a privi la ea cu frică şi cu cutremur. La această
dumnezeiască slujbă este chemat preotul spre a fi ca orfan văzut, ca
reprezentant al lui Dumnezeu spre a săvârşi lucrul lui şi a trăi
adevărul său. Misiunea pastorală constă în continuarea şi
răspândirea în timp a operei Mântuitorului săvârşită de către însuşi
Iisus Hristos prin slujitorii săi aleşi puşi de dânsul şi întăriţi de
Duhul Sfânt, apostolii şi după ei Episcopii şi preoţii.
Preotul trebuie să fie vasul celor mai alese însuşiri morale
în fruntea cărora trebuie să stea ca regină dragostea fierbinte de
Hristos şi de Biserica Sa. „Preotul trebuie să fie sobru,cu multă
băgare de seamă şi înzestrat cu nenumăraţi ochi pentru a trăi nu
numai pentru el însuşi ci şi pentru aşa de mare mulţime de oameni.88
Preotul creştin trebuie să fie comoară de filozofie şi ştiinţă.
Sfântul apostol Pavel în această privinţă este un model
incomparabil. Pavel strălucea prin gnoza, strălucirea lui."Dacă aş
cere frăţia sufletului lui Isocrat, eleganţa lui Demostene, gravitatea
lui Tucidyde şi sublimul lui Platon ar trebui să pun în primul rând
mărturie despre ştiinţa lui Pavel".
Viaţă ireproşabilă va avea preotul când în relaţiile cu
ceilalţi oameni se a purta cu bună cuviinţă dând respectul şi cinstea

88
Ibidem

81
cuvenită fiecăruia; pe cei mai bătrâni tratându-i ca pe nişte părinţi,
pe cei de-o vârstă cu el ca pe nişte fraţi iar pe cei mai tineri ca pe
nişte copii.
Cinstea este cununa cea mai preţuită a preoţiei şi cu
adevărat Sfântul Apostol Pavel o consideră mai de preţ decât chiar
viaţa acestuia.
Mai bine, zice el, îmi este mie a muri decât lauda (cinstea)
mea să facă cineva zadarnică" (I Corinteni, IX).
Preotul trebuie să fie blând, să-şi păstreze pacea şi liniştea
sufletească, chiar şi în împrejurări neplăcute şi supărătoare. Iar prin
aceasta îi va creşte meritul foarte mult, căci şi Mântuitorul:
„Ocărându-se împotrivă n-a ocărât ci pătimind n-a îngrozit (I Petru
XI, 23) pe călăii săi, El din contră S-a rugat pentru dânşii.
Preotul este dator a arăta blândeţe şi linişte sufletească
chiar atunci când va fi nevoit să mustre şi să certe greşelile şi
nedreptăţile fiilor săi sufleteşti, fără însă a da loc mâniei în inima sa
„ştiind că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob
I, 20).
Temelia pe care s-a clădit creştinismul în lume este
dreptatea pentru aproapele, voia de care nici dreptatea lui
Dumnezeu nu are valoare. Dragostea către aproapele însă nu se
poate pricepe însă fără acte de milostenie sufleteşti şi trupeşti şi
numai creştinismului îi revine meritul că a putut tămădui multe răni
de care suferă lumea păgână şi a făcut să înceteze multe durere şi
amărăciuni.

82
Preotul fiind propovăduitorul înaltului principiu de caritate
creştinească, trebuie să fie totodată şi un exemplu viu al celui mai
nobil simţământ; numai atunci sămânţa creştină a prinde rădăcină,
numai atunci sfatul său va fi împlinit.
Astfel preotul trebuie să fie pătruns mai mult decât oricine
de virtutea iubirii de aproapele şi de compătimit. Inima să fie
simţitoare la toate nenorocirile şi durerile fiilor şi să nu le treacă cu
vederea, precum au făcut preotul şi levitul din Vechiul Testament ci
ca Samarineanul plin de milă să aducă din propriile sale mijloace
alinare şi îndulcire suferindului, văduvei, orfanului, bătrânului,
neputinciosului, străinului etc; iar atunci când mijloacele sale nu iar
fi îndestulătoare atunci el să fie începătorul şi susţinătorul stăruitor
al oricărei fapte filantropice.
Atunci ar putea zice preotul ca şi dreptul Iov: „ochi am fost
orbilor şi picior şchiopilor, eu am fost tată neputincioşilor şi am
ajutat orfanului care nu avea ajutor (Iov, XXIX, 12-16). Preotul este
părintele tuturor, el trebuie să lupte tot timpul pentru semenii săi,
temelia pe care s-a clădit şi trăieşte creştinismul este dragostea de
Dumnezeu şi de aproapele.
Spiritul creştin se caracterizează prin dragoste sincere şi
dezinteresată faţă de aproapele şi care dragoste nu este mărginită de
limbă, de naţionalitate, ea este universală căci înaintea lui Hristos
Dumnezeu toţi oamenii sunt una.
Această dragoste s-a arătat în fapte măreţe de binefacere,
deopotrivă şi faţă de prieteni şi faşă de străini şi faţă de duşmani

83
cum a zis Iisus Hristos.
Astfel creştinismul cu dragostea sa a făcut începutul
instituţiilor măreţe de binefacere prin care a îndulcit durerile şi
suferinţele oamenilor.
Creştinismul din cele dintâi zile ale existenţei sale a
îndulcit viaţa săracului, a bătrânului, a orfanului, a văduvei a uşurat
durea şi a vindecat neputinţele trupeşti din daniile pe care
credincioşii le depuneau la picioarele apostolilor.
Părinţii şi dascălii Bisericii au păstrat şi cultivat acest caracter
în decursul veacurilor.
La uşa şi sub protecţia bisericii s-au înfiinţat instituţii de
binefacere: spitale, ospicii, aziluri de bătrâni, de văduve şi copii,
şcoli şi tot prin spiritul creştin şi la umbra bisericii trăiesc şi
prosperă aceste instituţii. Cu cât astfel de aşezăminte vor fi mai
numeroase cu atât societatea va fi mai puţin de rele şi amărăciuni.
Pătruns în adâncul fiinţei sale de iubire, preotul rămâne
nedespărţit de Fiul lui Dumnezeu, ca mlădiţa de viţă. (Ioan XV, 5).
Mântuitorul Hristos îşi va recunoaşte chipul său în el pe de o
parte, iar pe de altă parte, păstoriţii săi vor fi pătrunşi de acelaşi duh
al iubirii şi vor lucra sub imperiul dragostei divine.
Iubirea atinge înălţimile cele mai mari, atunci când se apleacă
cu milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se
apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât le câştigă
pe cele înalte. 89
89
V. Bel, Temeiurile teologice ale misiunii, in "Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI
(1996), nr.1-2, p.23

84
Aceasta e măsura puterii de înălţare spre cele dumnezeieşti".
(Sfântul Grigorie cel Mare) Iubirea se manifestă ca frumuseţea. Este
forţa care generează lumină şi căldură, creează, zideşte, înalţă şi
desăvârşeşte. Iubirea este puterea care înveşniceşte.

CAPITOLUL III

MISIUNEA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

85
Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru
a rezista tuturor încercărilor de a fi scoasă din sufletele
credincioşilor.
Iată că după jumătate de secol, când nimeni n-o mai opreşte de
a se manifesta, credinţa se dovedeşte a fi vie.
Biserica, în smerenie, e datoare să-şi îndeplinească misiunea
care i-a fost încredinţată de Mântuitorul. Să-i înveţe pe oameni să se
teama de Dumnezeu şi să se iubească între ei. Să promoveze prin
cuvânt şi fapta valorile morale descoperite de Dumnezeu, deci
sigure, care dau sens vieţii şi stabileşte raporturile dintre oameni.
Numai aşa se poate pune capăt bunului plac, abuzului şi egoismului
ca norme de viaţă.
Nu „omul e măsura tuturor lucrurilor", cum spune Protagoras,
şi cum multe filosofii au încercat să propovăduiască. Biserica învaţă
că un principiu moral se susţine numai când e descoperit de
Dumnezeu, numai atunci are forţa şi garanţia absolută. Accentul pe
care-1 pune el pe revelaţie este categoric. Dacă e vorba să ne căutăm
un model de om, îl avem: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. S-a
întrupat ca să fie pe măsura noastră, ca să putem fi pe măsura Lui.
Biserica propovăduieşte iubirea aproapelui. Numai prin iubire
şi printr-o morală solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. Iată
ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere pe Iisus şi învăţătura Sa
drept mijloc de îndreptare şi convieţuire. Biserica se implică în opere
de caritate, cheamă la rugăciune, la pocăinţă şi învaţă virtuţile
morale, temeiurile şi rolurile lor.

86
Biserica îndeamnă la unitate, iubire, bună înţelegere bazată pe
adevăr şi dreptate.
Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent
factor de unitate.
Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele
propovăduirii iubirii, a înţelegerii, a iertării, a ajutorării oamenilor;
să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din jurul lor şi bine înţeles
cu Dumnezeu. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe
care i-o încredinţează Mântuitorul.
Biserica trebuie să promoveze în societatea românească o
spiritualitate a noastră specifică, prin monahism, prin slujirea
dăruitoare a clerului de mir, dar şi dintr-o bună conlucrare cu laicii,
cu cultura, cu toţi cei credincioşi.
Sau tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni
pentru întreaga obşte creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel
înmulţit adevărurile de credinţă şi normele morale creştine.
Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru, la tipărirea
credinţei în suflete şi la renaşterea, la trezirea, acolo unde a adormit
sentimentul religios, pentru o reînsănătoşire a fiinţei neamului nostru
pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în
împăcare între noi şi Dumnezeu. Poporul român e din totdeauna
eminamente religios.
A crezut şi crede în Dumnezeu. Cine este atent la concepţia de
viaţă a românilor, la ţară dar şi la oraşe, îşi dă seama imediat de
această constantă a vieţii de toate zilele, a felului cum e înţeleasă

87
moartea, că în toate e implicată gândirea şi simţirea religioasă.
Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri, e locul cel mai înalt
din mijlocul unei comunităţi, al unui sat, al unui cartier.
Biserica fizică locaşul coincide cu Biserica spirituală, cu
centrul care coordonează, care orientează gândirea şi destinele
tuturor.
„Un anumit proces de secularizare se face simţit, evident în
toată lumea de azi, dar, dat fiind acest fond puternic de credinţă la
români, cred că la noi procesul va fi mai lent şi nici nu va ajunge la
despărţirea totală de sacru. Biserica este învestită de sus cu datoria
de a ţine întreagă atenţia către Dumnezeu şi de a privi harul şi
îndrumarea lui Dumnezeu.
Una din exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi
legăturilor conlucrării între cult şi cultură, dintre Biserică şi cultură,
dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură.
Dacă spiritualitatea nu se a ajuta de cultură, ea nu se a putea
exprima cum trebuie şi nu va avea impactul dorit cu lumea de astăzi.
Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească limbajul vremii,
limbajul oamenilor noştri, limbajul culturii noastre, de aceea
socotesc că ele trebuie să se ajute reciproc.
Datoria de a exprima adevărurile, marile adevăruri spirituale,
adevărurile despre om, despre spirit, acestea rămân încă să fie
înfăptuite.
Este datoria Bisericii, datoria culturii şi datoria oamenilor de
cultură. O cultură bună nu se face cu ochii în os, către pământ. O

88
cultură bună se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi
înşine „către cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din
mine".cum spunea Kant. Impactul acestei legături dintre cult şi
cultură a fi benefic, pentru viaţa spirituală culturală şi morală a
poporului nostru.
Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală
autonomă, adică o morală fără Dumnezeu, o morală care are cu totul
alte principii decât răspunderea faţă de Dumnezeu. Cel care a dat cel
mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot Kant în
imperativul: „acela e bun şi drept şi moral care e de către toţi,
întotdeauna şi peste tot socotit bun".90
Conştiinţa este un bun, dar nu poate fi considerat un factor
absolut. Este un factor de reglementare morală, dar nu poate deveni
un factor constrângător. In cele din urmă numai Dumnezeu ca şi
criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de
Dumnezeu este începutul înţelepciunii".
Şi în poporul nostru este vorba „Măi, omule, eşti fără frică de
Dumnezeu, Chiar n-ai frică de Dumnezeu?". Poporul din fire şi din
pornirea lui cea mai profundă vine cu acest criteriu moral: frica de
Dumnezeu. Dostoievski spune: „Dacă nu există Dumnezeu, totul
este permis". Sfântul Serafim din Sarov fiind întrebat dacă îi este
frică de Dumnezeu a răspuns că pentru Dumnezeu simte iubire nu
frică. Misiunea preotului în predici, cateheze este de a-i face pe
enoriaşi să înţeleagă Dumnezeu este prezent oricând, oriunde în

90
Ibidem

89
viaţa fiecăruia, le ştie gândurile înainte de a fi rostite, sentimentele
pe care le poartă în suflet.
Misiunea Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se
îndrăgostească de Hristos, să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu a pus
acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din
dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se
poată mântui.
Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din iubire pentru oameni.
Legile din Sfânta Scriptură sunt date din dragoste pentru oameni iar
oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de Dumnezeu cu
ascultare, la fel cum pe un părinte îl ascultă din teamă de a nu-1
supăra, de a nu vedea lacrima pe obrazul lui, sau o umbră de tristeţe.
Forţa iubirii emană valuri de călduri şi iubire cărora nu li se
poate opune nimeni; ea generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul
armoniei şi al nemuririi. Harul dilată neîncetat capacitatea sufletului
de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul e covârşit de
iubire.91
Citind preasfinţiei sale episcopul dr. Vasile Coman simţi cum
sufletul îţi este inundat de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semen.
El a fost pentru contemporanii lui, acela care a desfăşurat cea mai
frumoasă, cea mai eficientă lucrare pastorală pentru că venea cu o
experienţă mult mai bogată decât alţii.
A fost preot şi profesor şi protopop de Braşov vreme de 35 ani
unde acumulase o largă experienţă pastorală. Din prima zi a început

91
Ibidem

90
să-şi viziteze parohiile şi n-a lipsit niciodată din activitatea lui
predica, îndemânarea, sfatul, care s-au concretizat după aceia în
câteva cărţi, una din ele cu un titlu foarte sugestiv „Slujind lui
Dumnezeu, slujim oamenilor".
Şi tot atât de adevărat este că slujind oamenilor, îl slujim pe
Dumnezeu. Iubirea de aproapele trebuie să fie o constantă a trăirii
creştine.
Viaţa şi activitatea Preasfinţiei Sale Episcopul Dr. Vasile
Coman a urmat o linie strictă scripturistică în ceea ce prieşte rolul şi
misiunea slujitorilor Domnului în Biserica Ortodoxă Română. El a
fost mereu în mijlocul credincioşilor.
În perioada în care a păstorit la Oradea şi pentru crearea de
instituţii bisericeşti noi, a restaurat frumos reşedinţa episcopală, a
făcut capela, a făcut un muzeu. A creat instituţiile de care avea
nevoie Episcopia neapărat: un cămin pentru preoţi, tipografie,
fabrică de lumânări. A înmulţit mijloacele de pastoraţie în lucrarea
de respiritualizarea poporului român la care este chemată şi Biserica.
După trecerea sa în nefiinţă rămâne o pildă prin viaţa sa,
scrierile sale şi căldura cu care s-a aplecat asupra sufletului
oamenilor.
„O problemă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română
este aceea a înnoirii mijloacelor d misiunii. Acum, în libertate,
Biserica trebuie să poată gândi, să poată organiza, să poată descoperi
noi mijloace de misiune pentru respiritualizarea poporului român".92
92
V. Bel, Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana",
Baia-Mare, 1996, nr.1, p.125

91
Biserica trebuie să-şi facă acea datorie pe care i-a încredinţat-o
Mântuitorul întrupat pe pământ: să înmulţească binele, să
promoveze morala responsabilă sub Ochiul lui Dumnezeu şi să
contribuie cu mijloacele pământeşti de care dispune la o cât mai
profundă şi eficientă educaţie religioasă în aşa fel încât oamenii să
ştie de unde vin şi unde merg, de ce trăiesc şi de ce mor, care este
sensul vieţii şi al moţii, ce responsabilităţi au oamenii între ei şi
înaintea lui Dumnezeu.93
Dacă Biserica va face ca o astfel de conştientizare a prezenţei
lui Dumnezeu în viaţa oamenilor să fie deplină, ea îşi a face datoria.
Datoria Bisericii este să promoveze ideile fundamentale revelate de
Mântuitorul şi prezentate în Evanghelie şi în misiunea Bisericii prin
tot ce face ea.
Ierarhii Bisericii noastre, au pus accent în predicile lor pe
filantropie. Se cuvine însă a sublinia faptul că misiunea ierarhilor
noştri a fost într-o anumită măsură deosebită de cea a Părinţilor din
secolele de care ne-am ocupat. De pildă, dacă în perioada cuprinsă
între secolele al IV-lea şi al V-lea erau încă sclavi, relaţiile între
oameni, mentalitatea în general, nu erau în totalitate schimbate sub
influenţa creştinismului.
În Ţările Române, Ierarhii accentuau în predică importanţa
săvârşirii faptelor bune pentru dobândirea mântuirii. Cele mai multe
dintre predicile ierarhilor noştri cuprindeau îndemnuri de a săvârşi
acte de milostenie.

93
Ibidem

92
Toţi ierarhii Bisericii noastre au ţinut cuvântări cu conţinut
filantropic, însă nu se păstrează decât o mică parte dintre cuvântările
lor publicate în diferite cărţi de predici. Dintre ierarhii Bisericii
noastre care s-au remarcat prin predică, dorim să amintim doar doi
dintre ei: Varlaam cu celebra sa lucrare Cazania şi Antim Ivireanul,
cu lucrarea-i la fel de cunoscută: Didahii. De asemenea, ne vom
referi şi la predicile cu caracter filantropic ale marelui Andrei
Şaguna, „Gothe al românilor, ale cărui predici au fost culese şi
94
publicate de Preoţi Pr. Horia Mureşan în anul 1945, la Cluj.
Potrivit acestuia, cu toate că „Şaguna a fost înfăţişat de eminenţii săi
biografi îndeosebi ca un „iscusit cârmaciu de norod, ca un neîntrecut
organizator, ca un întemeietor de aşezăminte stătătoare şi ca un
vlădică cu sceptrul voievodal, dătător de legi şi datini...", el a fost tot
atât de mare preot, a cărui neadormită grijă a fost propovăduirea
evangheliei spre izbăvirea poporului.
În predica din Duminica lăsatului de sec de carne, a
înfricoşatei judecăţi (Matei, 25, 31-46), Varlaam insistă asupra
faptului că toţi creştinii trebuie să-şi amintească de împărăţia
cerurilor pentru care „Sfinţii şi-au pus nu numai avuţia, ci şi
sănătatea şi viaţa şi mai apoi şi capul şi-au pus".
De aici, comparaţia cu cei din vremea sa: „Iară noi acum o
fărâmă de pâine sau ban ne scumpim a da" şi continuă cu îndemnul
categoric de a săvârşi fapte bune pentru a scăpa de chinurile Iadului
„Pentru aceea fraţilor curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu
94
Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. IMBOR, Bucureşti,
1992, p. 87

93
milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza Bisericii ca să scăpaţi de
muncile de veci şi împărăţia cerurilor să dobândiţi". În cazania
lăsatului sec de brânză, a Izgonirii lui Adam din Rai (Matei VI, 14-
21), după ce vorbeşte de însemnătatea postului, insistă asupra
necesităţii schimbării modului de viaţă, acesta fiind, de fapt,
adevăratul post. În viziunea lui Varlaam vremea postului este
„vremea pocăinţei şi ...a spăşeniei".
Ce recomandă el în această perioadă? „Câte am greşit peste
ani, acum să ne îndreptăm. Câte păcate am făcut, acum să le spălăm.
Cât am mâniat pe Dumnezeu, acum să-L îmblânzim cu foamea şi cu
setea şi cu alte fapte". Însă numai singure actele de pocăinţă nu sunt
suficiente pentru a putea nădăjdui în viaţa veşnică. Potrivit lui
Varlaam după ce „ne-am îndreptat", trebuie să lucrăm şi să ne
punem nădejdea „în viaţa cea de sus".
„Lucrarea" pentru viaţa veşnică nu este altceva, în viziunea lui
Varlaam, decât a săvârşi milostenia, care, de fapt, este comoara
noastră. Şi arată mai departe acelaşi autor „Iar cel ce-şi pune
nădejdea în cea lumină: soarele şi luna". Şi după acea argumentare,
spune şi concluzia în mod foarte sintetic: „ Pentru aceea suntem
datori să ne iubim unul cu altul ca nişte fraţi de aproape".
Varlaam în predica din Duminica a XIX-a după Rusalii (Luca
XVI, 19-31) a insistat asupra milosteniei prezentând importanţa
acestei virtuţi. În acest sens el spune: „Mare este cu adevărat
milostenia!" că pentru dânsa Dumnezeu ne iartă păcatele, iar nimic
ni este mai mare de când iertăm pe cei ce mi-s vinovaţi şi ne fac rău

94
nouă. În aceeaşi cazanie autorul subliniază importanţa milosteniei,
din ea derivând necesitatea de a săvârşi. Asemenea părinţilor din
care s-a inspirat, Varlaam subliniază ideea pe care deja am
menţionat-o, că Dumnezeu în mod voit şi înţelept le-a orânduit pe
toate în acest mod, adică unii sunt săraci alţii bogaţi, unii sănătoşi,
alţii bolnavi, unii puternici, alţii slabi etc. tocmai pentru a avea
posibilitatea de ane ajuta unii pe alţii cum de altfel ne îndeamnă şi
Sfântul Pavel: „Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm
slăbiciunile celor neputincioşi (Rom. XV, 1).
Varlaam stăruie şi asupra faptului că milostenia a fost
dintotdeauna o virtute capitală, de aceea spune el că şi „proorocii au
dus oameni către milostenie" , citându-1 în acest sens pe Isaia care
zice: „Frânge pâinea ta săracului, flămândului, si pe cei fără de casă
du-i în casa ta. De vezi omul gol îmbracă-1. Atunci va străluci de
dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta a înflori şi va merge înainte
dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu se va cuprinde.95
Tot în aceeaşi predică marele mitropolit insistă asupra faptului
că Dumnezeu nu ne-a spus doar la modul general că trebuie să fim
milostivi, ci ne-a dat şi modelul de milostenie, Dumnezeu însuşi,
citând textul de la Matei (V, 48): „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru
cel din ceruri milostiv este. Şi concluzia lui care se desprinde din
această predică este limpede: Dumnezeu este (mult) milostiv, noi
suntem fii Lui, deci noi trebuie să fim milostivi."
Într-o altă predică (la Duminica a treia după Rusalii Luca 8,

95
V. Bel, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca, 1994, p. 65

95
26-39) face referire la bogăţie. În aceeaşi predică citind textul „să fie
mijloacele voastre încinse şi luminile aprinse", ei arata prin expresia
„luminile aprinse . Jomnui vrea sa spună că trebuie să fim „pururi
gata cu fapte bune".
Mitropolitul martir Antim Ivireanu în lucrarea sa, pe parcursul
mai multor predici, abordează problema milosteniei, astfel în
Duminica lăsatului sec de brânză (Matei, VI, 14-21) arată care este
rostul milosteniei.96
Potrivit lui Antim „cu Milostenia îmblânzim pe Dumnezeu".
Însă insistă şi asupra faptului că trebuie să dăm cu dragoste şi milă.
Sfântul Antim mai citează un cuvânt al Mântuitorului, fără îndoială
tot în ideea de a sublinia încă o dată importanţa fundamentală a
iubirii, substanţa milosteniei: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul"97.
Ca o concluzie la acest capitol trebuie să spunem că şi ierarhii
Bisericii noastre asemenea marilor ierarhi din secolele al IV-lea şi al
V-lea, au pus accent deosebit pe virtutea milosteniei, necesitatea
modul de săvârşire şi folosul ei.
După cum afirmă biograful său, „Şaguna a pus accentul pe
educaţie şi pe pregătirea morală... cu insistenţă asupra rolului social
al Bisericii". El era preocupat în primul rând de bunăstarea Bisericii
sale şi de întărirea credinţei religioase.

96
Antim Ivireanul, Opere, Editie critica şi studiu introductiv de Gabriel
Strempel,Bucuresti, 1972, p. 78
97
Damian Bogdan, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956,
p.683

96
Şaguna a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână
sub controlul Bisericii, pentru că el socotea procesul educaţional nu
numai ca pe o dobândire de cunoştinţe sau pregătire pentru o carieră,
ci ca pe o redeşteptare morală şi spirituală. În opinia sa, deci, era de
datoria fiecărei Biserici să-şi menţină propriul sistem separat de
şcoli şi să includă teme religioase în programa de învăţământ.
Şaguna dă exemple concrete de înfăptuirea milosteniei: „face-
ţi aşadar ca biserica voastră să aibă bani pentru câştigarea celor de
lipsă; face-ţi ca şi şcoala să aibă bănişorii săi, face-ţi bine,face-ţi
milostenie la fundaţii şi la săraci. Şi atunci, o, iubiţilor, veţi fi fiii
Celui de sus şi rugăciunile voastre şi milosteniile voastre se vor sui
întru pomenire înaintea lui Dumnezeu.98
Biserica Ortodoxă Română, a iniţiat şi desfăşurat o însemnată
activitate filantropică, activitate care, ca orice altă activitate a
cunoscut o anumită evoluţie foarte firească de astfel. Cea dintâi
formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor, în Biserica
Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund caracter
filantropic.
Şi dacă mai nou se foloseşte sintagma „Liturghie după
liturghie" aceasta înseamnă că ceea ce auzim şi învăţăm la biserică
trebuie să aplicăm şi în afara spaţiului liturgic. Ori ce auzim mai
frecvent la biserică decât să ne iubim unii pe alţii, dragoste care se
concretizează prin atitudinea şi faptele bune care le arătăm pentru
cei săraci şi pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor.99
98
Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. Cit. p. 87
99
V. Bel, Propovaduirea Evangheliei, in Studia UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998)

97
Dacă la început Biserica din Ţara Românească ajuta pe toţi
săracii, în general pe toţi cei care solicitau ajutorul ei, fără a avea o
evidenţă foarte strictă a lor şi de aceea era foarte greu de ale oferi
cele necesare pentru ridicarea lor, cu vremea Biserica i-a adunat pe
săraci în jurul ei, organizându-i sub forma aşa numitelor frăţii.
Un alt reper important din istoria filantropiei în Ţara
Românească îl constituie cel inaugurat de Regulamentul Organic.
Acesta stabilea cu privire la asistenţa publică, înfiinţarea Casei
făcătoare de bine şi cele folositoare obştei.
Din punct de vedere al filantropiei practice, Sfântul Ierarh de la
Cernica reprezintă un reper important în istoria filantropiei din
Ungrovlahia. Îl amintim pe Sfântul Calinic şi pentru faptul că, atât
ca stareţ cât şi ca egumen a desfăşurata bogată lucrare filantropică.100
Biograful său relatează că Sfântul Calinic avea liste cu cei
săraci din aproape întreaga eparhie ajutându-i cu regularitate. Pentru
Sfântul Calinic, solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai
mult decât filantropic: ea are o valoare profetică.101
Biserica, în ciuda dificultăţilor financiare, cu care se confruntă
datorită din cauza reformelor amintite, nu şi-a părăsit misiunea şi
vocaţia de a sluji şi material aproapelui. Ea a căutat ca noul context
să găsească noi soluţii care să permită o slujire filantropică chiar de

nr. 1-2, p. 65
100
Pr.prof.univ.dr. Valer Bel Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial
Grai maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura
Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 2001, p. 98
101
D. Staniloae, Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa, Craiova 1986, p. 34

98
mai mici proporţii.
Pe lângă mănăstiri din timpuri destul de vechi au existat aşa-
numitele bolniţe. Biserica era cea care se ocupa cu dragoste de toţi
bolnavii, socotindu-i ca fiind aproapele lor creaţi după chipul lui
Dumnezeu.
Mănăstirile nu ofereau numai dragostea ci şi jertfelnicie pe
care alţii nu le ofereau, ci, în mod special rugăciuni, mai cu seamă
Sfântul Maslu, bineştiind în asemenea cazuri că nu numai
tratamentul poate fi de folos ci şi puterea rugăciunii, aşa cum ne
îndeamnă Sfântul Iacob. Se cuvine să amintim de asemenea, că în
multe mănăstiri existau icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte
care aveau un rol fundamental în tratarea bolnavilor.102
Abia în secolul XV unele informaţii pomenesc de prezenţa
unor medici proveniţi din altă parte, însă nici aceştia nu se ocupau
de săraci.
Călugării care se ocupau de îngrijirea celor bolnavi nu aveau o
pregătire medicală deosebită, puterea rugăciunii şi tratamentele
bazate în special pe plante medicinale au făcut ca activitatea lor să
dea rezultate. Acest tip de medicină era cunoscut sub numele de
medicina călugărească.103
Numeroase documente menţionează prezenţa bolniţelor în
cadrul anumitor vechi mănăstiri. Şi astăzi se poate vedea bisericuţa
bolniţei de la Cozia-Bistriţa Hurez, sau de la Câmpul Lung Muscel.
În secolul al XX-lea spitalele din România au fost organizate
102
Gr. Marcu, Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba Iulia 1996, p. 76
103
Ibidem

99
pe baza principiilor creştine de îngrijire şi ajutorare a celui aflat în
suferinţă. începând cu 1923, statul a elaborat o serie legi privind
organizarea asistenţei sociale, Biserica având un rol activ în această
lucrare.
Serviciul social de spital a fost organizat pentru prima dată la
noi în anul 1929 la Spitalul Colţea.
În Moldova spitalele au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor, sau
a mănăstirilor, a domnitorilor, sau boierilor, a epitropiei generale a
casei Sfântul Spiridon sau acelei obşteşti.
În Transilvania Biserica a desfăşurat o operă filantropică însă
de cele mai multe ori cu alte forme cunoscute: organizarea de
colecte cu anumite ocazii, organizarea expoziţiilor de copii,
organizarea meseriaşilor în diferitele uniuni cu scopul de a se ajuta
reciproc şi organizarea de fundaţii cu scop filantropic. Fideli
Sfinţilor Părinţi şi ierarhilor din vremea noastră şi-au făcut din
milostenie şi facerea de bine o temă centrală a predicilor, fiecare
predică având o parte practică ce cuprinde îndemnuri insistente la
întrajutorarea aproapelui.
Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai
are o notă specifică. În afară de lucrarea filantropică individuală a
Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi problema cooperării
tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea I.P.S.
Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din
trei motive:
1nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente, ci

100
numai împreună,
2dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea
fiecăreia în parte şi a tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă
care au nevoie de ajutor.
3prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Hristos în
semenii noştri care au nevoie de îngrijirea noastră.
Sfântul Antonie cel Mare spune: „Viaţa şi moartea depind de
aproapele. Într-adevăr dacă am câştigat pe aproapele am câştigat pe
Dumnezeu, dar dacă am supărat pe fratele nostru păcătuim faţă de
Hristos.
Este de apreciat în mod deosebit, măsura luată de Patriarhia
Română în domeniul asistenţei sociale prin alcătuirea unui
regulament care să reglementeze această lucrare a Bisericii:
regulament de organizare şi funcţionare a sistemelor de asistentă
sociale în Biserica Ortodoxă Română.

Bibliografie:

I. IZVOARE:

• BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ


A SFÂNTULUI SINOD, VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ
SEPTUAGINTA, REDACTATĂ, ADNOTATĂ DE
BARTOLOMEU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI
SPRIJINIT PE NUMEROASE OSTENELI, EDITURA

101
INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREŞTI, 2001

II. CĂRŢI, ARTICOLE ŞI STUDII:

1. Alexe, Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii


Teologice, nr. 7, 1955
2. Bogdan, Damian, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica
Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956
3. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în
contextul globalizării, în „Biserică şi multiculturalitate în
Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca 2001
4. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca,
1994
5. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Propovaduirea Evangheliei, in Studia
UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998) nr. 1-2
6. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva
misionara, in vol. omagial Grai maramuresan si marturie
ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei
Maramuresului, Baia-Mare 2001
7. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Temeiurile teologice ale misiunii, in

102
"Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI (1996), nr.1-2
8. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Filantropia crestina in cadrul misiunii
Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana", Baia-Mare, 1996, nr.1
9. Bogdaproste, Drd. Gheorghe, Valoarea moral-socială a cărţii
Psalmilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970
10. Bidian, Augustin, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în Studii
Teologice, nr. 9-10, 1956
11. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1996
12.Hristov, Vasile, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de
Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968
13. Marcu, Gr., Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba
Iulia 1996
14.Moldovan, Ilie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al
Bisericii după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice,
nr. 9-10, 1968
15.Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de
Aur, în rev. Teologia, Atena, 1958, vol. 29
16.Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1996
17.Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane,
Ed. IMBOR, Bucureşti, 1992
18.Staniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatica

103
ortodoxă, vol. II
19.Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Rugăciunea pentru alţii şi
sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970
20. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Comuniune si spiritualitate in
Liturghia ortodoxa, Craiova 1986
21. Stan, Pr. Dr. Liviu, Structura primară a comunităţii creştine, în
Studii Teologice, nr. 9-10, p. 1972
22.Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis,
1998
23.Stoleru, Drd. Nicolae, Învăţătura despre Legea morală naturală
în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 3-
4, 1972
24.Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1990
25.Vasiliu, Pr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de
societatea vremii lor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1980
26. Voicu, Pr. Constantin, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea
Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1975

104
CUPRINS

Introducere .............................................................................................. pag 3


CAP I Conceptul de aproapele si întrajutorarea semenilor ..................... pag 20
CAP II Misiunea bisericii ....................................................................... pag 68
CAP III Misiunea în biserica ortodoxă română.......................................... pag 87

105