protoprezbiter profesor dr.

G h e o r g h io s D . M e t a l l in o s

Parohia
Hristos în mijlocul
nostru

Traducere:

pr. prof. loan I. Ică

<
items
Sibiu 2004
 V
Parohia astăzi

A. Om ul şi societatea epocii noastre

Prezentarea cea mai izbutită a Bisericii şi care redă fidel

locul ei în lume este cea de navă. Atât în dimensiunea sa
locală, cât şi ecumenică, Biserica călătoreşte ca o navă pe
marea fără sfârşit a lumii călăuzind spre predestinarea ei
veşnică. în lume Biserica e chemată să-şi împlinească mi­
siunea, adică să mântuiască omul şi lumea. Şi acesta o rea­
lizează rămânând fidelă propriei ei vieţi şi drumului ei, şi
evitând identificarea cu lumea. Lumea rămâne pentru Bise­
rică crea ce este marea pentru corabia care spintecă apele.
E doar un cadru exterior în care nava-Biserică îşi conti­
nuă mersul de veacuri.
Este firesc astfel ca acest cadru al lumii înconjurătoare
să creeze multe probleme mersului trupului Bisericii. Chiar
şi ca mădulare ale parohiei monahale, creştinii nu reuşesc
întotdeauna să rămână neinfluenţaţi de înrâuririle lumii
înconjurătoare. Aşa cum Biserica pătrunde în lume şi o
asumă ca să o preschimbe în trup al lui Hristos — Biserica,
adeseori în acelaşi mod şi lumea exercită influenţe corozive
asupra membrilor trupului Bisericii şi restrânge creşterea
şi progresele lor în viaţa parohiei-Biserieii. în fiecare epocă
cadrul social joacă astfel un rol decisiv în mersul parohiei,
constituind o problemă extrem de importantă a ei.

57
 Ca fiecare epocă, şi a noastră îşi are propria imagine de­
spre lume şi despre om şi-şi creează propriul ei om şi pro­
pria ei societate constituită din toţi factorii care compun
identitatea epocii noastre. E necesar, prin urmare, să ne
cunoaştem epoca şi formele ei, ca să putem respinge pute­
rea pe care o exercită şi poate s-o exercite în viaţa parohiei
în care am fost aşezaţi cu harul lui Dumnezeu ca să realizăm
mântuirea noastră. Ce trăsături distinctive mai speciale are
epoca noastră?
Este o constatare comună — şi nu numai ştiinţifică — că
epoca în care trăim şi ne luptăm provine dintr-un haos.
S-a născut dintr-un război mondial catastrofal soldat cu 65
de milioane de morţi şi care a lăsat în urmă nenumărate
victime şi distrugeri materiale şi spirituale. „Războiul rece”,
conflicte interstatale şi intercontinentale continue, dar în
paralel şi un progres ştiinţific şi tehnologic impetuos, toate
acestea constituie elemente esenţiale care modelează spec­
taculos spaţiul nostru social şi transformă, prin urmare, şi
pe omul acestuia.
Caracteristica de bază a epocii noastre este descoperirea
puterii omului legată şi de demonizarea — adică de abso­
lutizarea — omului. Puterea lui nu mai e înţeleasă ca de­
pinzând de puterea lui Dumnezeu şi ca un efect al ei (po­
trivit cuvântului Apostolului: „Toate le pot în Hristos Care
m ă întăreşte”; Flp 4,13), ci omul se proclamă atotputernic
şi âutosuficient, crezând că e nu numai stăpân pe el însuşi,
ci şi atotputernic. Trecerea de la mediul agrar la cel urban
şi părăsirea orizontului deschis al spaţiului rural, în care
omul este şi se simte „faţă în faţă” cu Dumnezeu şi nemăr­
ginirea Lui, îl închide pe om în edificii de ciment enorme şi
sufocante în acelaşi timp sau în maşinile automate înfioră­
toare de la locul de muncă (uzinele). Astfel, în omul de azi
s-a creat pseudo-sentimentul că „poate totul” prin el în­
suşi, fiindcă pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu
lucrările lui Dumnezeu. Astfel, centrul spiritual şi supra­
natural al conştiinţei umane se retrage. Dumnezeu se dis­
tinge greu şi nu mai poate determina viaţa noastră. Ne
aflăm realmente în epoca „morţii lui Dumnezeu” profeţită

58
la finele veacului trecut de Nietzsche, filozoful şi profetul
puterii de sine a omului. Fireşte, Dumnezeu nu moare su­
feră — nici n-a murit. Moartea lui Dumnezeu se realizează
în noi. Este moartea credinţei în Dumnezeu, pierderea teo-
centrismului, care echivalează cu moartea lui Dumnezeu
în om sau moartea omului însuşi. Pentru că pierzând veriga
spiritualităţii şi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa
lui, omul se închide în temporalitate, în necesitate şi în
stricăciune.
Rămânând deschis şi susceptibil la toate curentele şi te­
oriile ideologice, dar şi la practicile care pătrund de peste
tot, cadrul nostru social şi de civilizaţie se schimbă impe­
tuos în această direcţie. Creşte necontenit aroganţa, lăudă­
roşenia omului pentru realizările „lui” (i Co 4 ,7), mai ales
când spiritul este subnutrit sau mai degrabă otrăvit de în­
doieli şi confuzii, care pătrund în doze mai mari în viaţa
noastră.
Influenţa specială a tehnologiei în modelarea vieţii noas­
tre este cunoscută. Tehnica ameninţă să devină astăzi o
putere mântuitoare. Creează iluzia că prin ea omul va pu­
tea soluţiona toate problemele vieţii lui şi deveni stăpânul
lumii şi al vieţii, fără Dumnezeu. Dar automatizarea tehnicii
contribuie şi la „mecanizarea” omului însuşi, fapt care se
observă în automatizarea relaţiilor lui, în modul mecanic
al relaţiilor lui (spălarea creierului — aplatizarea reflecţii­
lor interioare). Societatea a început deja să se schimbe
într-o masă „mecanizată şi mecanizatoare”, prin aservirea
omului maşinii impersonale şi fără suflet. Desigur, ţinta
este întotdeauna prosperitatea/bunăstarea, o tendinţă care
nivelează orice baraj moral, orice rezistenţă şi reţinere etică.
Astfel se schimbă nu numai forma exterioară, ci şi struc­
tura internă şi organizarea societăţii noastre. Pentru că se
schimbă structura interioară a omului însuşi. De la omul
rural trecem succesiv la cel industrial, ca să ajungem la
omul postindustrial şi tehnologic. Şi cum frontierele state­
lor au căzut, s-a format şi în ţara noastră, ca şi în toată lu­
mea, un om omogen şi unilateral, care se autoaserveşte
fără rezistenţă „sistemului” — modului de viaţă consacrat

59
— şi al cărui singur interes sunt distracţiile şi viaţa uşoară.
Mania câştigului uşor (de exemplu, abuzuri din viaţa pu­
blică, mituiri, escrocherii etc.) face ca omul „corect” să fie
considerat cel care poate să-i înşele pe ceilalţi fără să fie
sesizat şi să fure rămânând neobservat.
în acest cadru se modelează şi scopurile vieţii omului
care s-ar putea rezuma la următoarele puncte: dominaţia
omului asupra naturii urmărită cu ajutorul ştiinţei. Efor­
tul acesta corespunde planului lui Dumnezeu pentru om
(Fc 1,28), dar pentru că e cultivat şi dezvoltat în climatul
patogen al păcatului nostru (M t 1 7 ,1 7 sq), atinge graniţele
patologicului. Creează foam ea de ştiinţă, absolutizarea şti­
inţei, căreia i se atribuie puteri pe care nu le are, pur şi
simplu pentru ca să creeze pentru omul angoasat al epocii
noastre un sentiment de siguranţă iluzorie. întoarcerea la
ştiinţă, justificată fireşte, atunci când menţine echilibrele
necesare, conduce la fenomene paraştiinţifice: utilitarismul
ştiinţific (abuzul şi exploatarea ştiinţei în folos economic).
Aici se încadrează toţi aceia — bătrâni şi tineri — care văd
ştiinţa şi mai cu seamă medicina — ca un mod de îmbogă­
ţire şi avansare socială, iar nu ca o cercetare şi luptă pen­
tru uşurarea omului. Pe de altă parte însă, foam ea de mi­
turi a omului contemporan (a se vedea mitologia „ştiinţifi­
că” de tipul lui Dâniken) şi fuga în masă spre vrăjitori şi
vrăjitoare şi spre astrologi, arată nesiguranţa omului şi con­
tinuitatea perioadei mitologice a vieţii lor cu toate succesele
sale ştiinţifice. într-un asemenea cadru al vieţii e valabil
cuvântul Canonului Mare: „Legea [lui Dumnezeu] a slăbit,
Evanghelia nu lucrează” (Oda 9).
în acest haos de confuzii, supraevaluarea vieţii şi ten­
dinţa accentuată a desfătării amplificate de ea îl orbeşte
pe omul contemporan în faţa realităţii tragice (pentru el)
a morţii. Azi omul rămâne propriu-zis gol şi nepregătit în
faţa morţii, care devine astfel enigma cea mai tragică şi
înfricoşătoare din viaţa lui. Poate tocmai de aceea moartea
şi toate stările create de prezenţa ei poate deveni punctul
de contact şi astăzi al Bisericii cu omul, dar şi începutul
slujirii noastre pastorale în afara cadrelor parohiei.

60
 Diferitele ideologii ale epocii noastre influenţează şi mo­
delează încontinuu societatea şi pe omul ei, religiile, poli­
ticile, societăţile, politicienii care extind confuzia spirituală
şi îngreunează lucrarea Bisericii. Pentru că în acest întune­
ric complicat nu rămâne loc pentru lumina Evangheliei.
Desigur, spaţiul nostru socio-politic e compus de dialectica
celor două sisteme politico-sociale mondiale: individualis­
mul liberal şi socialismul marxist, fie şi în formele dena­
turate pe care le iau în final în spaţiul „răsăritului nostru”,
care stăruie să-şi păstreze particularităţile. Dincolo de di­
ferenţele lor (doar sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi
produse de aceleaşi societăţi europene), aceste două siste­
me văd societatea umană ca un segment al naturii şi asi­
milează fenomenele sociale cu cele naturale. Ignoră sufle­
tul şi se întemeiază pe materie, ucigând omul, pentru că îl
asimilează cu animalele şi nu-1 consideră ca împărat al
creaţiei, ci ca o anexă tristă a ei. Liberalismul divinizează
individul, în timp ce marxismul divinizează statul. „în pri­
mul, sub pretextul libertăţii individului, individul e lăsat
liber să încalce drepturile întregului. Al doilea, sub pretex­
tul dreptăţii, nimiceşte individul în atotputernicia statului
dictatorial. în capitalism, omul este o unealtă vie, o marfă
avantajoasă în mâinile patronului. în comunism, omul este
im animal care creează unelte” (N. Psaroudakis). Prin ur­
mare, în ciuda oricăror declaraţii şi lozinci ale lor, aceste
sisteme nu pot inspira un spirit de omenie, iubire, jertfire
de sine, de frăţie dezinteresată şi sinceră, ca Ortodoxia.
Acest materialism duplicitar modelează cadrul social al
vieţii noastre, cadru în care e chemată să trăiască, să acţio­
neze şi să crească în Hristos şi parohia noastră. Şi aceste
două sisteme care sfârşesc astăzi în chip necesar în coexis­
tenţa lor istorică impun un nou mod de viaţă, care respin­
ge căutările esenţiale ale existenţei umane şi corespunde
exclusiv naturii instinctuale şi vitale a omului în isteria ra­
pace a existenţei egocentrice. Fiindcă văd omul nu ca pe o
valoare veşnică, ci ca un simplu fapt biologic destinat să
dispară într-o zi în haosul nimicului, ele produc o criză
interioară subconştientă care se exprimă prin următoarele

61
întrebări: Mai merită lupta pentru ceva? Ce mă va împie­
dica să-l exploatez pe celălalt, să-l nedreptăţesc, să fac totul
ca să domin eu, cel mai puternic? Astfel, din cauza acestui
materialism duplicitar care irigă fără încetare conştiinţa, o
caracteristică de bază a civilizaţiei noastre este negaţia ex­
primată sau trăită a lui Dumnezeu şi a nemuririi sufletului
şi a veşniciei, dispreţuirea învăţăturii creştine considerate
o mitologie şi o „invenţie a popilor”. Predica despre moar­
tea lui Dumnezeu este sfârşitul natural al ideologiei bur­
gheze care circulă în haină creştină. în timp ce în „ilumi­
nismul” cel mai rigid, marxismul, Dumnezeu e „ucis” de la
început (ateism militant), în spaţiul burgheziei acest lucru
e transpus treptat în practica însăşi (ateism practic).
Mentalitatea burgheză (marxismul e cealaltă faţă şi com­
pletarea ei) constituie baza societăţii greceşti. Prin urmare,
toate schimbările social-politice şi politicile societăţii bur­
gheze compun şi problematica pastorală a Bisericii astăzi.
Imburghezirea şi toate caracteristicile ei constituie azi nu
doar baza vieţii oraşelor, ci şi a satelor, fiindcă astăzi gra­
niţele între oraş şi sat au devenit greu de deosebit. Există
un singur mod de viaţă al societăţii contemporane. Princi­
pala ei caracteristică, cum s-a spus şi mai sus, este criza
religioasă şi etică şi abandonarea parohiei şi a centrului ei
(biserica), fiindcă alte „centre” atrag şi absorb viaţa noastră.
O caracteristică a mediului urban este mobilitatea diver­
selor grupuri sociale (schimbarea locului de muncă, a şcolii,
a locuinţei, călătoriile etc.) şi, prin urmare, dispariţia suc­
cesivă a noţiunii de parohie ca spaţiu geografic determinat
în care se dezvoltă viaţa membrilor ei. Aceasta înseamnă
însă o dezintegrare a unităţii parohiei, dar în acelaşi timp
şi o desfiinţare a vieţii parohiale pentru mulţi membri ai ei
care simt obligaţi pentru un timp mai mic sau mai mare
să-şi schimbe locul încontinuu. Astfel s-a format o nouă
concepţie despre parohie, cel puţin pentru cei care urmă­
resc să aibă o viaţă religioasă: noţiunea de parohie „spiri­
tuală”, nu „geografică”, ceea ce înseamnă fie că cineva îşi
schim bă încontinuu locul de adunare bisericească, fie se
îmbisericeşte din diferite motive la o biserică care nu are

62
legătură cu spaţiul parohiei lui. în toate aceste cazuri însă
se iveşte neputinţa existenţei iniei conştiinţe parohiale şi a
unei vieţi parohiale, din moment ce lipseşte permanenţa
relaţiilor dintre păstor şi turmă, dar şi a membrilor turmei
întreolaltă. Astfel, biserica se transformă sau mărgineşte
automat la un spaţiu de „îmbisericire”, adică de împlinire
a „îndatoririlor religioase”, şi încetează a mai fi centrul în­
tregii vieţi, cum a fost de regulă cel puţin în societatea rurală.
Efectul tuturor acestor transformări, pe care le-am de­
scris sumar mai sus, este dezarticularea întregii vieţi a
omului contemporan. Şi prim a care se modelează cores­
punzător este viaţa religioasă. Viaţa religioasă suferă de
boala contemporană a secularizării. în limbajul Scripturii
aceasta înseamnă „potrivire” cu lumea veacului acestuia
CRm 12, 2). Efectul: „sărăcirea” sau pierderea simţirii lui
Dumnezeu sau a sentimentului religios; pierderea comuni­
cării cu simbolurile religioase (cruce, icoană, limbaj biseri­
cesc); contestarea sau dispreţuirea concepţiilor tradiţionale
despre om, viaţă şi lume; dezvoltarea unui spirit de secula­
rizare şi geocentrism (închiderea în orizontal, prezent şi
efemer). Chiar dacă cineva acceptă intelectual adevărul
Ortodoxiei, în viaţa lui afirmă temporalitateâ, fiindcă orien­
tarea spirituală a existenţei lui slăbeşte şi moare. Credinţa
e valorificată subconştient pe baza unor criterii seculare şi
se ridică întrebarea: la ce foloseşte? Lucru natural din mo­
ment ce omul din mediul urban învaţă să valorizeze toate
pe baza câştigului aşteptat. Pierderea coloritului religios,
desigur, e cultivată şi astăzi în virtutea dependenţei vieţii
noastre naţionale de „metropola universală”, Europa. Legi
cum sunt cele despre divorţul automat, căsătoria civilă, libe­
ralizarea (depenalizarea) desfrâului, despre avorturi, restruc­
turarea dreptului familial etc., creează astfel noi criterii care
slăbesc sau demolează valorile tradiţionale. Aici se înregis­
trează cele mai mari dificultăţi ale lucrării pastoral-paro-
hialâ, întrucât reprezentările turmei — ale celor ce merg
regulat la biserică — se schimbă necontenit şi se îndepăr­
tează de spiritul tradiţiei patristice. Ce să mai spunem de­
spre devorarea pleromei bisericeşti de „partitism”, având

63
drept efect faptul că înseşi convingerile religioase trec prin
filtrele principiilor de partid, al ideologiilor politice? însuşi
creştinismul nostru s-a ideologizat, mobilizându-se pentru
o linie de partid sau alta şi pierzând contactul cu harul şi
exclusivitatea lui.
în acest punct concepţia politică statală despre Biserică
şi parohie vine să întărească secularizarea conştiinţei po­
porului. Statul — şi acesta nu e un păcat recent — vede Bi­
serica cu criterii pur lumeşti — ca o asociaţie sau persoană
juridică, aşa cum vede orice minister de stat. în practică
mai ales, dar chiar şi în teorie, caracterul divin-uman al
Bisericii, natura dublă a ei sunt ignorate cu desăvârşire.
Astfel ea este abordată ca o societate sau comună, iar păs­
torii bisericeşti sunt înţeleşi ca nişte demnitari şi funcţio­
nari ai mecanismului de stat. Pe aceste premise se sprijină
formarea relaţiilor dintre Biserică şi stat în Grecia, ceea ce
are drept efect intervenţii politice şi statale dureroase în
viaţa organismului bisericesc, întrucât cu noile criterii eu­
ropene Biserica, ca trup, nu mai e înţeleasă ca un chivot al
întregului neam, ci ca o instituţie a vieţii naţionale subor­
donată şi supravegheată la modul absolut de minotaurul
politic atoatedevorator, ca toate instituţiile naţionale. Această
mentalitate doreşte însă viaţa bisericească ca o simplă com­
pletare a cetăţeanului, care, dacă păzeşte viaţa religioasă,
caută în ea nu transfigurarea întregii sale vieţi în Hristos,
ci recunoaşterea lui socială ca un cetăţean „moral” şi „util”.
Această atitudine e un rezultat al tendinţelor care de la
sfârşitul secolului XVIII şi până acum caracterizează mai
amplu lumea politicienilor şi a intelectualilor noştri. Pro­
gresiştii sau liberalii (cum se autocaracterizează), influen­
ţaţi de ihiminismul apusean (anglo-francez), separă sfera
religioasă de cea lumească (secularizată). Pe prima — de
regulă — o resping sau marginalizează, absolutizând-o pe
a doua. Religia o consideră o simplă chestiune a poporului,
mai ales a celui „neiluminat”, pe care prin toată acţiunea
lor se silesc să-l elibereze de orice superstiţie asemănătoare.
Conservatorii însă, cum se autonumesc, influenţaţi tot de
iluminism, dau şi ei preferinţă sferei lumeşti (ca să nu fie

64
numiţi retrograzi), relativizând tradiţia bisericească şi res-
pingând-o în practică, chiar dacă în aparenţă o susţin de
dragul sprijinului laic de care au nevoie. Diferenţa între
cele două tabere este numai cantitativă şi nu calitativă.
între ele diferă doar dozajul elementelor pe care le păs­
trează sau resping din tradiţie, după cum afirmă integral
sau parţial respingerea ei.
în final apare întrebarea: cum se va desfăşura viaţa pa­
rohiei, dar şi viaţa fiecărui credincios în acest mediu? Vom
urma curentul vremurilor îm păcându-ne cu el, sau vom
merge împotriva curentului? Răspunsul la o astfel de „di­
lemă” nu poate fi altul decât următorul: parohia noastră şi
noi trebuie să umblăm pe urmele sfinţilor urmând calea lor,
întrucât numai aceasta duce la îndumnezeire. Problema însă
e cum să continuăm această cale.

B. Păstorul şi problematica slujirii lui

1. Taina paternităţii duhovniceşti

Clericul (părintele) este orânduit în viaţa Bisericii locale-

parohia ca păstor. El păstoreşte oile cuvântătoare, fiind
totodată păstorit şi el de singurul, adevăratul Păstor, Iisus
Hristos. De altfel oile pe care le păstoreşte clericul iiu simt
ale lui, ci ale lui Hristos: „Paşte oile M ele”, spune Hristos
Cel înviat apostolului Petru (In 21,26). Pastoraţia are sen­
sul de călăuzire duhovnicească a oilor raţionale în procesul
mântuirii: curăţirea de patimi, luminarea de harul sfinţi-
tor şi mântuitor al Duhului Sfânt şi unirea cu Dumnezeu
în Lumina necreată a împărăţiei Sale cereşti (îndumne-
zeirea). Lucrarea aceasta unică şi veşnică cere o dedicare
absolută şi o grijă permanentă. De aceea despre păstor Sfân­
tul Apostol Pavel spune că „priveghează pentru sufletele
voastre, având să dea seama de ele” {Evr 13,17). Păstorii
ştiu că vor da seama Arhipăstorului Hristos pentru fideli­
tatea sau indiferenţa pe care o arată faţă de misiunea lor.

65
 Există un inspirat cuvânt al Apostolului Petru care con­
stituie călăuza pastorală pentru păstorul trupului bisericesc.
„Pe preoţii cei dintre voi — zice corifeul Apostolilor — îi
îndemn eu, cel împreună preot şi martor al patimilor lui
Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: păstoriţi
turma lui Dumnezeu ce vi s-a încredinţat, veghind asupra
ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pen­
tru câştig ruşinos, ci din tragere de inimă, nu ca şi cum aţi
fi stăpâni celor ce v-au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pil­
de turmei. Iar când se va arăta Hristos, Mai-marele păsto­
rilor, veţi primi împreună cu mine cununa cea neveştejită
a măririi” (1 Ptr 5 ,1 -4 ) . Stareţul Partenie de la mănăstirea
rusă Optina obişnuia să spună despre cleric că este „tată şi J
mamă” al turmei sale, sintetizând astfel întreaga intensitate 1
a iubirii părinteşti şi materne şi dăruirea de sine integrală j
fiilor lui duhovniceşti. I
Lucrarea principală a păstorului, cum s-a accentuat repe- 1
tat, centrul slujirii lui pastorale, este conduita terapeutică |
în Duhul Sfânt pe care o aplică copiilor săi duhovniceşti. 1
Am vorbit de ajuns despre tema aceasta la început, de aceea |
aici mă voi îndrepta spre alte câteva direcţii. 1
Preoţia este participare la opera lui Hristos. Dacă clericul 1
este în Hristos şi Hristos în el, atunci clericul „mijloceşte 1
pentru Hristos”, lucrează în numele lui Hristos, împărtă- J
şeşte pe Hristos şi cheamă la Hristos, continuând lucrarea j
Lui, Care fireşte nu încetează să lucreze mântuitor în lume j
când este în cei ai Lui (In 15,3). Care este în esenţă lucra- j
rea lui Hristos la noi? Cum lucrează şi mântuieşte Hristos în
istorie? Răspunsul ni-1 dă dumnezeiasca Liturghie atunci
când îl numeşte pe Hristos „Doctorul sufletelor şi al tru­
purilor noastre”. Lucrarea lui Hristos este în primul rând j
una tămăduitoare. întreaga lucrare a lui Hristos este tămă­
duirea omului. A luat asupra Sa omul ca să vindece „ceea
ce a asumat”. S-a făcut om ca să-i mântuiască pe oameni. |
Cum remarcă Sfântul Grigorie Teologul, „toate au fost o |
pedagogie a lui Dumnezeu pentru noi şi o vindecare a slă­
biciunii noastre”. Potrivit aceluiaşi Părinte, această vinde­
care o continuă clericii în frunte cu episcopul. „Slujitori şi

66
împreună lucrători ai acestei vindecări suntem noi, întâi-
stătătorii celorlalţi.” Ceea ce se face în viaţa parohiei (viaţa
sacramentală, asceza, faptele de filantropie şi iubire) se cu­
prinde în lucrarea de vindecare a noastră, a tuturor. E vorba
de „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, potrivit aceluiaşi Sfânt
Părinte, ceea ce determină adevărata esenţă a teologiei ca o
„ştiinţă pastorală” şi nu simplu ca „ştiinţă” filologico-isto-
rică potrivit datelor „academice”.
Apreciem ca lămuritoare analiza pe care o face relaţiei
între paternitatea duhovnicească şi spiritualitate (adică ade­
vărata teologie) mitropolitul Ierotheos al Navpaktei spriji-
nindu-se pe învăţătura Sfântului Grigorie Teologul: Sfântul
Grigorie, spune el, simte ruşine pentru cei care, fără să fie
mai buni decât alţii, şi mai ales dacă simt mai răi şi înainte
să devină vrednici, cer să se apropie de cele sfinte, „se în­
ghesuie la altar, îm boldindu-se în jurul sfintei mese” nu
pentru că consideră sublimă lucrarea preoţiei, „ci socotesc
această treaptă prilej de viaţă, şi de aceea nu exercită o
slujire, ci o stăpânire nesupravegheată”. Mulţi devin preoţi
dintr-o mentalitate profesională şi din iubirea de slavă, ca
să prindă o poziţie, şi nu consideră preoţia ca o slujire
responsabilă. Această slujire responsabilă este însă vinde­
carea turmei. Sfântul Grigorie prevede îndeosebi că va veni
vremea când nu vor mai exista oameni care să se lase con­
duşi, fiindcă toţi, în loc să ajungă învăţaţi de Dumnezeu,
vor învăţa şi vor profeţi (adică teologhisi). Şi, continuă mi­
tropolitul Ierotheos: „Cred că ne găsim în această epocă.
Toţi fac pe învăţătorii, dar puţini şi fac învăţătura pe care o
învaţă, adică, pentru împărăţia lui Dumnezeu, încă şi mai
puţini preoţi cunosc esenţa misiunii noastre, vindecarea, dar
şi pe oameni, de aceea cei mai mulţi creştini [...] nu ştiu că
trebuie să se vindece.” Cu alte cuvinte, clericii nu cunosc
esenţa misiunii noastre, vindecarea, iar poporul necunos-
când necesitatea vindecării rămâne în boala lui, indiferent
faţă de vindecarea ei. Aceasta se vede limpede în decăde­
rea esenţială care se observă în relaţia credincioşilor cu
Taina Pocăinţei (Mărturisirii). Pentru că centrul paternită­
ţii duhovniceşti şi al slujirii pastorale este tocmai această

67
Taină, Sfânta Mărturisire, în strânsă legătură cu lupta
duhovnicească şi asceza (asceza tămăduitoare) a Bisericii.
Slăbirea vieţii creştine şi decăderea nivelului creştinătă­
ţii care se observă în epoca noastră sunt strâns legate de
neglijarea nu numai de către laici, ci din nefericite adese­
ori şi de noi, clericii, a acestei Taine. Cum însă viaţa creş­
tină nu se înţelege fără Taine („Biserica e însemnată prin
Taine”, spune Sfântul Nicolae Cabasila), însăşi viaţa sacra­
mentală nu poate să existe fără o relaţie continuă cu Taina
Pocăinţei. Păstrarea vieţii în Hristos în noi şi în relaţiile
noastre sociale se realizează atunci când Hristos, locuieşte
„în noi” şi trăieşte în noi (Ga 2,20). E însă cu desăvârşire
imposibil ca Hristos să fie activ şi să lucreze în noi dacă
lipseşte lupta duhovnicească care-şi are epicentrul în Taina
Mărturisirii. De mărturisire are cel mai mult nevoie omul
din epoca noastră în haosul lui existenţial înfricoşător, în
neliniştea şi scindarea lui interioară, el care trăieşte nu
numai o nouă sfidare babilonică, dar şi confuzia babilonică
în deplinătatea ei, având drept efect refugiul pentru elibe­
rarea la psihanalist care, oricâte diplome ştiinţifice ar dis­
pune sau oricâtă înţelegere ar arăta, nu poate să pătrundă în
adâncul sufletului şi să deschidă centrul existenţei umane,
cum face harul împărtăşit de duhovnic.

2. Duhovnicul mărturisitor

în tradiţia Ortodoxiei, Taina Sfintei Mărturisiri e legată

de persoana duhovnicului mărturisitor. încă din secolul III
în viaţa Bisericii locale au apărut prezbiterii însărcinaţi cu
pocăinţa, adică duhovnici mărturisitori speciali. Instituţia
aceasta se leagă de mărturisirea secretă, a cărei primă măr­
turie clară o întâlnim la Origen (cca 240-245). Mărturisi­
rea secretă ferea de problemele pe care le crea mărturisi­
rea publică şi încuraja apropierea de Taină. Sfinţii Părinţi,
ea Sfântul Vasile cel Mare, au întărit această instituţie atât
în parohia monahală, cât şi în cea din lume, iar mai târziu
se va consacra în general în Biserică şi mai mult slujirea

68
 „preotului care răspundea de pocăinţă”, adică a preotului
mărturisitor special, slujirea pastorală respectivă să se facă
cu toată responsabilitatea şi deplinătatea. Mai ales în limi­
tele parohiei din lume acesta devine sfătuitorul duhovni­
cesc al credinciosului şi îndrumătorul lui în lupta duhov­
nicească a vindecării de mulţimea patimilor lui. De aceea
consideră indicat să preia lucrarea aceasta acei clerici care
au har şi luminare sporite, dar şi capacitate pastorală. De
aceea s-a impus ca preotul mărturisitor să fie înzestrat cu
o „scrisoare” specială (un înscris) de la episcopul său, ca să
se sublinieze particularitatea şi înălţimea slujirii lui în tru­
pul Bisericii. O enciclică specială a Patriarhiei Ecumenice
(din 1887) accentuează că demnitatea paternităţii duhov­
niceşti se acordă numai celor „care trăiesc ireproşabil în
toate şi se arată pe ei înşişi vrednici de preoţie şi pot să
mântuiască şi să întoarcă sufletele de la calea lor rătăcită”.
Părintele duhovnicesc exercită o „putere” pe care singur
Hristos a exercitat-o pe pământ (Mc 2,7). întreaga tradiţie
patristică subliniază locul excepţional al duhovnicilor în
cauza sfântă a mântuirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, care
a adunat ca o albină duhovnicească tot nectarul din învăţă­
tura patristică, observă caracteristic: „Raiul şi iadul, viaţa
şi moartea, mântuirea şi pieirea sufletelor stau în mâinile
lui”. Şi aceasta fiindcă, aşa cum învaţă Sfântul Grigorie
Teologul, „scopul medicilor este să păzească sănătatea sau
bunăstarea trupului, când ea există, iar când s-a pierdut să
o aducă înapoi... Scopul duhovnicului însă e să dea sufle­
tului aripi ca să ajungă la Tatăl, să-l răpească din lume şi
să-l predea lui Dumnezeu.”
Prin urmare, oricine înţelege ce resurse trebuie să deţină
cel care se ocupă cu lucrarea paternităţii duhovniceşti şi a
vindecării sufleteşti. „Preoţia duhovnicească, adică harisma
împărătească şi activarea harului Sfântului Botez, este baza
şi premisa indispensabilă a preoţiei” (mitropolitul Ierotheos
al Navpaktei). Clericul şi încă mai mult duhovnicul mărtu­
risitor trebuie să aibă, dincolo de hirotonia „de la oameni”,
şi pe cea dumnezeiască „de la Duhul Sfânt”. Scriind despre
părintele lui duhovnicesc, Sfântul Simeon Evlaviosul, Sfân-

69
till Simeon Noul Teolog, un remarcabil înnoitor al tradiţiei
ortodoxe din secolele X -X I, spunea că în afara hirotoniei
„de la oameni” avea şi hirotonia Duhului Sfânt. „Era părtaş
al harului şi darurilor Lui şi am primit de la El puterea de
a lega şi dezlega păcatele, fiind aprins de Duhul Sfânt”.
în acest context trebuie să ne reamintim cele pe care le-am
spus la început despre „succesiunea apostolică”. în afara
harului transmis prin hirotonie e nevoie şi de o curăţie şi o
renaşterea lăuntrică, ca harul dumnezeiesc să se activeze şi
să poată lucra mântuitor şi sfinţitor. Se „autohirotonesc”,
potrivit Sfântului Simeon, cei care n-au condiţiile spirituale
lăuntrice ca să primească harul, condiţii care oferă posibi­
litatea activării lui. Această activare a harului prin spiri­
tualizarea purtătorului său o vedem la sfinţi care au şi
lăuntric prezenţa lucrătoare a Duhului Sfânt (rugăciunea
minţii, harisme) şi transmit în afară prin minuni harul pe
care-1 au în ei.
Că cele scrise aid n-au nici cea mai mică legătură cu sen­
timentalisme şi referiri metaforice moralizatoare la „oameni
buni”, o vom confirma cu două din multele mărturii ase­
mănătoare. Primul exemplu provine din epoca apostolică.
Apostolii Petru şi Iacob s-au urcat în templul lui Solomon
să se roage (FA 3 ,1 sq) şi au întâlnit un „olog” din naştere
care le cere, cum obişnuia, milostenie. Dar Petru n-avea
bani ca să-i dea: „Argint şi aur nu am, îi zice, dar ce am îţi
dau: în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă”. Petru
îi dă ceea ce avea el, adică harul Duhului Sfânt. E impor­
tant faptul că Petru are cunoştinţă de faptul că deţine
acest har, pentru că distinge în el (cu o cunoaştere simţită)
prezenţa Duhului Sfânt în inima lui (aceasta este în esenţă
rugăciunea minţii). Cine din zilele noastre ar îndrăzni să
facă la fel?
Cineva ar putea să afirme că aceste fenomene se limi­
tează la Biserica primară, concepţie afirmată în repetate
rânduri în cercurile creştine apusene sau în cercurile noas­
tre occidentalizate. Dar practica aceea s-a continuat neîn­
trerupt în comuniunea sfinţilor, în Biserica adevărată. Cum
a îndrăznit Sfântul Spiridon (secolul IV) să adreseze o în­

70
 trebare fiicei lui moarte şi aflate în mormânt? Şi cum a
primit un răspuns de la moartă? (A se vedea troparul de la
sfârşitul slujbei lui: „De moarta din mormânt ţi-a vorbit”,
după diortosirea regretatului mitropolit Metodie al Kerky-
rei.) Chiar dacă n-a ajuns la aceste înălţimi ale sfinţeniei,
duhovnicul de azi poate şi el să lucreze ca părinte duhov­
nic dar numai atunci când calcă pe urmele acestei tradiţii
cu fidelitate şi smerenie. Dar, potrivit lui Nichita Stithatul,
cel aflat în afara cadrului acestei vied „poartă în realitate
un nume mincinos; datorită hirotoniei gândeşte lucruri
mari despre demnitatea sa, se aşează mai presus de toţi
ceilalţi, îşi bate joc de ei şi se înalţă împotriva lor”. Cu alte
cuvinte, simpla hirotonie nu creează realitatea, nici nu
poate să metamorfozeze „chimvalul răsunător” într-o gură
şi o mână a Duhului Sfânt.
De aceea, tot Sfântul Simeon, o mare piatră de hotar în
mersul tradiţiei, va remarca o realitate tragică. Harisma de
„â lega şi dezlega”, adică paternitatea duhovnicească, a fost
transferată celor care au premisele duhovniceşti pentru
acesta, adică monahilor, întrucât preoţii şi arhiereii le-au
pierdut din pricina necurăţiei lor. Aşa se explică fenome­
nul propriu civilizaţiei romeice (bizantine), unde monahii
şi mai ales marii asceţi, bătrâni şi duhovnici, aveau o auto­
ritate chiar mai mare decât a mitropoliţilor şi a patriarhilor,
iar ca autentici păstori şi conducători bisericeşti (episcopi şi
patriarhi) se distingeau numai isihaştii. Prin urmare, limi­
tarea de către Biserică a paternităţii duhovniceşti doar la
anumiţi clerici nu este arbitrară. Eâ presupune întreaga
tradiţie despre duhovnicie de mai sus.

3. Arsenalul preotului mărturisitor

Duhovnicia clericului mărturisitor al parohiei poate fi

analizată în următoarele manifestări practice: ca iubire
faţă de Dumnezeu. în întâlnirea cu sufletul omenesc neli­
niştit acesta îl va împărtăşi pe Hristos atât de mult cu cât
îl are în inima lui însuşi („îţi dau ceea ce am”). Ca iubire

7i
fa ţă de omul care pătimeşte. Oricât de mare i-ar fi căde­
rea, duhovnicul îl primeşte pe cel care se mărturiseşte nu
ca pe un inculpat care-şi aşteaptă condamnarea, ci ca pe o
făptură a lui Dumnezeu „pierdută”, care nu încetează să-şi
păstreze în el elementele chipului dumnezeiesc, care pot
să-i dea forţa de propulsie de care are nevoie ca să iasă din
„adâncul” căderii la „înălţimea” mântuirii. Duhovnicul care
iubeşte nu încetează să lupte să stârpească păcatul elibe-
rându-1 pe fiul său duhovnicesc de sub puterea lui. Iar aju­
torul pe care-1 oferă e pe măsura intensificării iubirii lui.
Cum zice Sfântul Vasile cel Mare: „Vindecarea cu iscusinţă
a păcatului se realizează de cel care iubeşte sincer” (Regula
mare 7). Duhovnicul este „întreg deschis faţă de Dumnezeu
şi întreg deschis faţă de fiii lui Dumnezeu, faţă de semenii
lui” (părintele Gheorghios Kapsanis). Ca smerenie fa ţă de
Dumnezeu şifa ţă de om, expresie a conştiinţei sale de sine.
Nu încetează nici o clipă să creadă în ticăloşia lui, mărturi­
sind ca Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”.
Dacă n-a înaintat în smerenie există riscul să se confrunte
cu una din cele mai înfricoşătoare ispite. Poziţia sa faţă de
omul zdrobit şi de cele mai multe ori literalmente disperat
poate crea în el o atitudine de înălţare de sine şi superiori­
tate. Se poate considera „un stăpân puternic” (are „pute­
rea” să ierte şi să impună pedepse) simţindu-se pe sine ca
judecător, iar pe cel care se mărturiseşte ca acuzat, iar nu
ca „împreună rob” cu el. Smerenia însă înseamnă să aibă
conştiinţa că aşa cum în dumnezeiasca Euharistie îi „împru­
m ută” lui Hristos mâinile şi gura lui (cum spune Sfântul
loan Gură de Aur) la fel şi aici el „iartă” fără să se substituie
Celui care dă harul. De aceea, Ortodoxia n-a ajuns niciodată
la acele invenţii „feudale” ale papalităţii: nu spune „ego te
absolvo” (eu clericul te iert) continuând să trăiască în spi­
ritul stăpânirii absolute a Domnului şi Stăpânului Hristos,
iertând în numele Lui.
Dar ca să poată lucra în acest mod, clericul mărturisitor
trebuie să trăiască integral în duhul tradiţiei Bisericii. Tre­
buie să fie unit cu trunchiul vieţii bisericeşti. Trebuie să-şi
însuşească cel dintâi credinţa sobornicească a Bisericii şi

72
 să formeze în el etosul sobornicesc, făcându-se prin harul
lui Dumnezeu un om sobornicesc, adică adevărat şi desă­
vârşit, ca să-i poată călăuzi şi pe alţii la curăţie şi desăvâr­
şire. Când Sfântul Grigorie Teologul a formulat acel cele­
bru: „Trebuie să te curăţeşti mai întâi pe tine însuţi, şi abia
apoi să cureţi pe altul”, se referea negreşit înainte de toate
la preotul mărturisitor care în această calitate exercită lu­
crarea pastorală prin excelenţă în trupul Bisericii. Respiră,
trăieşte şi se m işcă în climatul viu al tradiţiei ortodoxe.
Altă tragedie a multor preoţi mărturisitori e că nu doar că
n-au să ofere nimic din tradiţie, dar oferă ceva ce nu e so­
bornicesc, adică nu e bisericesc. Fără scufundarea perma­
nentă în tradiţie pătrunde însă o interpretare subiectivă,
care vine din patimi şi necurăţia noastră lăuntrică. Aşa
ajungem însă eretici, pentru că erezia nu -1 dă pe Hristosul
Bisericii, ci un „Hristos” străin, plăsmuit, o fantasmă lipsită
de subzistenţă.
Omul contemporan însă — şi împreună cu el şi creştinii — ,
învăţând să vorbească despre calităţile purtătorilor fiecărei
demnităţi-slujiri, nu poate să se mulţumească cu calităţile
„duhovniceşti” ale clericului mărturisitor, creând o „pregă­
tire ştiinţifică” şi multe cunoştinţe. De câte ori n-am auzit
în exerciţiul lucrării noastre pastorale: „Am venit la dvs.,
pentru că se spune că sunteţi foarte cultivat”...
în principiu nimeni nu poate să se îndoiască că în afară
de spiritualitate clericul mărturisitor are nevoie şi de sufi­
cientă experienţă şi cunoaştere a „omului” şi a societăţii
lui. N u poate, prin urmare, să subaprecieze înţelepciunea
şi experienţa umană. Desigur, nimeni nu poate să fie de
acord cu concepţia care domină de obicei că înnoirea şi
actualizarea Tainei Mărturisirii cere o întoarcere unilaterală
la mijloacele umane şi golirea ei de elementele care consti­
tuie fiinţa ei tradiţională. O astfel de înnoire va conduce în
orice caz la alienarea Tainei şi efectiv la desfiinţarea ei.
înnoirea nu poate să însemne niciodată altceva decât ca
Taina să-şi regăsească şi redobândească locul ei corect în
organismul bisericesc şi dimensiunile ei patristice. în acest

73
cadru trebuie situată şi cerinţa înarmării corespunzătoare I
a preotului mărturisitor. 1
E un fapt că relaţia corectă între preotul mărturisitor şi 1
penitent cere capacitatea celui dintâi de a surprinde pro­
funzimea şi vastitatea problemelor celui de-al doilea. Igno­
rarea problematicii epocii noastre, a particularităţilor şi
caracterelor ei constituie o restrângere efectivă în opera |
păstorului. Acesta din urmă trebuie să poată surprinde
esenţa politicii şi a schimbărilor ei, fluctuaţiile vieţii eco­
nomice, condiţiile de viaţă, problemele de familie, ca să-l j
poată îndruma corect pe fiul lui duhovnicesc, remarcând I
rădăcinile problemelor lui spirituale, şi nu numai simpto-
melor. Cum scrie în mod caracteristic un duhovnic experi­
mentat, „duhovnicul trebuie să urmărească metodele iscu- "
site ale păcatului şi să reacţioneze prin toate mijloacele. Să
lupte cu un arsenal ştiinţific şi duhovnicesc corespunzător
epocii lui. E permis oare medicului să nu deţină ultimele
descoperiri binefăcătoare pentru umanitate ale medicinii l
epocii lui? Duhovnicul trebuie să fie format în mod indis- :
pensabil în epoca noastră. Cum e cu putinţă, de exemplu, >
să întreprindă vindecarea unor suflete, dacă nu deţine şi
cunoştinţe elementare ale psihologiei contemporane? Cum j
va conduce copilul, adolescentul, tânărul, dacă nu e cunos- !
cător al metodelor pedagogice contemporane? Cum va în- |
frunta dramele sociale contemporane, problemele muncito­
rului, racilele societăţii, dacă nu e format social?” (arhim.
Pantelimon Bardakos).
Cu toate acestea, dat fiind că mari părinţi duhovniceşti
s-au arătat în toate epocile nu numai părinţii deţinători ai
înţelepciunii lumeşti, dar şi asceţii şi cateheţii pustiei cu
puţină educaţie lumească sau chiar inexistentă, se impune
să fie reţinuţi în preţuirea „calităţilor” lumeşti ale duhov­
nicului. Cunoaşterea lumească îşi are importanţa ei, dar
păstrează un caracter secundar şi cu totul auxiliar. N u e
nevoie, prin urmare, să se supraaccentueze semnificaţia ei,
astfel încât să apară riscul schimbării pastoraţiei în socio­
logie sau filozofie cu o subapreciere corespunzătoare a ha­
rului. Cunoaşterea sufletului e cu putinţă numai celui care

74
poate să observe adâncurile lui şi nu numai cauzele exteri­
oare ale problemelor lui. Şi adâncurile sufletului poate să
le observe numai cel care are în el lumina Duhului Sfânt.
Teoforul-îndumnezeitul poate să disceamă în lumina ne­
creată a harului profunzimea lucrurilor şi să diagnosticheze
cauzele reale ale maladiei existenţei umane. M ii de distinşi
oameni de ştiinţă necurăţiţi de patim i în inimile lor nu
pot să fa că sau să dea ceea ce poate să diagnosticheze şi
să ofere în lumina harului dumnezeiesc duhovnicul în­
dumnezeit. Nimic nu interzice duhovnicului să deţină şi
înţelepciunea omenească, dacă descrierea experienţelor lui
duhovniceşti se va putea face cu o mai mare deplinătate şi
desăvârşire, cum se întâmplă la marii părinţi şi dascăli ai
Ortodoxiei.

4. Aspecte mai speciale

Vorbind însă aici în principal de duhovnicul parohiei

noastre din lume, nu trebuie să pierdem din vedere imagi­
nea clericului-paroh obişnuit care trăieşte în lume şi pri­
meşte continuu influenţele ei. Vîaţa-modelul clericului de
la oraş are, cum se ştie, o mare influenţă asupra membri­
lor parohiei. Şi vorbim aici nu numai de cel căsătorit, ci şi
de monahul necăsătorit care, victimă a dezordinii canonice
a epocii noastre, trăieşte şi acţionează în lume, şi nu în
mănăstirea lui. Viaţa clericului influenţează mult mai mult
decât cuvântul său. Cuvintele, învăţătura cer o viaţă cores­
punzătoare. „Urăsc cuvintele care au o viaţă contrară”, zice
Sfântul Grigorie Teologul. Iar Sfântul loan Gură de Aur
spune: „învăţătura prin fapte e cu mult mai exactă şi vred­
nică de crezare decât învăţătura prin cuvinte. Căci unul
ca acela chiar şi tăcând şi nesuflând un cuvânt poate să-i
educe pe unii prin vedere, pe alţii prin auz”.
Astfel relaţia parohului cu membrii familiei Ivii sau cu
enoriaşii săi determină de obicei şi atitudinea lor faţă de
el. Clericul nu poate să ignore nici o clipă faptul că din
momentul hirotoniei lui nu mai este pentru rudele şi cu-

75
noscuţii lui Nicu, Ghiţă etc., ci părintele duhovnicesc al
tuturor. Aceasta nu înseamnă, fireşte, o distanţă ipocrită
sau lipsa bunăvoinţei şi a iubirii, ci o distanţă necesară,
pentru ca ceilalţi să nu şovăie; să îngenuncheze cu respect
şi cucernicie ca să ia rugăciunea şi iertarea lui. Respectul
faţă de cleric nu e impus de haina preoţească, ci e insuflat
de personalitatea lui, de demnitatea şi sinceritatea lui, de
integritatea, seriozitatea şi simplitatea lui. La fel trebuie să
fie comportarea clericului şi în propria lui casă. Trebuie să
fie firesc, sincer, neprefăcut, căci primele persoane cărora
trebuie să le câştige încrederea sunt membrii familiei lui.
Ce folos dacă clericul îi mântuieşte pe alţii, iar atitudinea
şi comportamentul lui îi îndepărtează de Hristos pe mem­
brii familiei lui? Expresia populară „copil de popă” nu s-a
spus fără motiv. Nu numai copiii preotului, ci şi atâţia co­
pii care ajută la sfântul altar se rup de viaţa parohiei sub
pretextul atitudinii clericului la sfântul altar şi, în general,
în biserică.
Aici s-ar putea pune întrebarea: preoţii mărturisitori se
mărturisesc şi ei? Viaţa duhovnicească cere continuitate şi
acest lucru e valabil în primul rând pentru însuşi părintele
duhovnicesc. Este absolut necesar să aibă şi el propriul său
bătrân-duhovnic şi cât de încurajator e exemplul multor
clerici din lume care se retrag adeseori în mănăstiri, mai
ales la Sfântul Munte, ca să-şi întâlnească bătrânul şi să i
se mărturisească, înnoindu-şi rezervele lor duhovniceşti. Şi
cât de serios e şi ceea ce fac destui clerici chemând duhov­
nici cunoscuţi să-i mărturisească pe membrii parohiilor
lor şi pe ei înşişi. în acest caz s-ar putea vorbi de chemarea
unor „profesori” de specialitate (de viaţă duhovnicească)
ca să se îngrijească de nevoile turmei. A m face desigur
propunerea ca în fiecare mitropolie să se numească un bă­
trân serios şi experimentat care să fie duhovnic şi al mi­
tropolitului şi al altor clerici. Astfel va reînvia oarecum şi
tradiţia ortodoxă care vrea ca episcopia să fie o mănăstire,
episcopul să fie egumen şi clericii tovarăşi de chilie (syn-
kelliotes) şi împreună monahi cu episcopul.

76
5- în jurul problemelor Tainei

Problema cea mai importantă astăzi în ceea ce priveşte

Taina Mărturisirii e limitarea ei la cadre pur juridice şi
abordarea păcatelor cu mijloace pur juridice şi moraliza­
toare. Aceasta alterează şi lupta duhovnicească în parohie
şi transformă viaţa parohiei într-o adunare religioasă pen­
tru satisfacerea dreptăţii divine, şi nu pentru restaurarea
existenţei umane în integritatea şi puritatea ei, ca să poată
desfăşura şi relaţii creştine autentice — adică bisericeşti —
între membrii ei. în acest spirit, viaţa parohială îşi pierde
în paralel caracterul ei social-comunitar şi se transformă
într-o luptă a justificării individuale a credinciosului prin
reglementarea relaţiei lui cu Dumnezeu înţeleasă în mod
juridic.
întrebarea însă este — şi trebuie să o spunem fără ocol —
dacă şi noi clericii ştim în ce anume constă paternitatea du­
hovnicească şi unde e condus prin ea omul. Fără cunoaşte­
rea patimilor şi a modului lucrării lor şi fără o experienţă
personală în combaterea şi transfigurarea patimilor nu este
posibil să-l ajutăm pe penitent în restaurarea sănătăţii lui
spirituale, adică în eliberarea minţii şi inimii lui de sub
dominaţia patimilor şi a gândurilor. Realităţile ne silesc
însă să amintim aici din nou parohia monahală (mănăsti­
rea) care — o spun iarăşi — continuă să aplice metoda dia­
gnozei bolii şi vindecării, fireşte atunci când se mişcă în
cadrul tradiţiei ortodoxe.
Aproape regulat duhovnicii parohiei din lume îşi exercită
paternitatea duhovnicească epuizându-se în îndemnuri şi
sfaturi morale constând într-un intens efort de nerepetare
a „greşelilor”. Pentru că nu au cunoştinţă de faptul că pă­
catul şi eliberarea de el nu e o simplă chestiune de voinţă
şi hotărâre a omului, cum nu stă în voinţa omului să devină
campion într-o competiţie, ci este şi o chestiune de pregă­
tire (antrenament) corespunzătoare şi obositoare. Cum ob­
servă foarte just mitropolitul Ierotheos al Navpaktei, „aceşti
duhovnici nu au idee de întunecarea minţii care-1 conduce
pe om la furt şi la comiterea oricărui păcat şi n-au n id o

77