Divorțul in Vechiul Testament

Ministerul Educației și Cercetării Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Științifice

Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Dumitru Staniloae”Iași

Lucrare de seminar
Divorț în Vechiul Testament

Sustinator: Îndrumător:
Baltag Andrei-Marian Prof. Dr. Vătămanu Cătălin

Anul

1
 Divorțul in Vechiul Testament

I. Introducere

Unirea bărbatului cu femeia a fost binecuvântată de Dumnezeu imediat

după crearea primilor oameni, viaţa de familie fiind prezentă şi în rai. Numai
moartea fizică sau moartea morală, ar putea s-o desfacă.
Scopul urmărit prin întemeierea familie a fost împlinirea reciprocă a soţilor şi
naşterea de copii.
În vremea lui Moise însă, poligamia în care trăiau evreii, ca şi alte popoare
de altfel, le permitea repudierea soţiei, pe care o considerau un pericol pentru
bunăstarea familiei şi pentru trăinicia poporului.
Pedeapsa cu moartea aplicată femeilor adulterine dupa Legea lui Moise este
suprimată în Noul Legământ care prevedea desfacerea căsătoriei precum şi
dreptul de a contracta o altă căsătorie. În afară de motivul de adulter şi moartea
unuia dintre soţi, după doctrina Bisericii Ortodoxe, este recunoscut caracterul
indisolubilităţii căsătoriei, cât şi interzicerea celei de a doua căsătorii.
Familia este un sâmbure în care trebuie să încolţească toate sentimentele
înalte, necesare unei societăţi. Fără o viaţă sănătoasă de familie societatea s-ar
afla în mare suferinţă şi n-ar putea îndeplini măreţele idealuri spre care tinde
mereu. ,,Pronia divină a hotărât ca pentru armonizarea completă a soţilor să
existe între ei difernţe de puteri şi însuşiri şi care mereu numai combinate
împreună pot să dea familiei o direcţie uniformă şi bine conturată, de la care ea
nu trebuie să se abată niciodată.’’1

1
. N. Gr. Ionescu, Cauzele de divorţ în Biserica Romano-Catolică, Bucureşti, 1926, p. 17.

2
 Divorțul in Vechiul Testament

II.Divorţul în Vechiului Testament

Bărbaţii evrei puteau să se despartă de soţiile lor după bunul plac 2. Moise
însă, a prevăzut relele ce rezultatul din acesta atât pentru familie cât şi pentru
noul stat. De aceea, el condamnă desfacerea căsătoriei fără motive seriose şi
valabile3. El caută să îngreuneze desfacera căsătoriei. În acest scop hotărăşte că,
deşi bărbatullui îi rămâne pe mai departe dreptul de a se despărţi de soţia sa fără
intervenţie judecătorească, totuşi căsătoria nu se consideră desfăcută înainte ca
bărbatul să-i fi dat soţiei sale carte de despărţire 4. Acesta se găseşte mai explicit
în Vechiul Testament. Prin acesta se făceau greutăţi celor ce vroiau să se
despartă. Acestă greutate venea din faptul că nu toţi cunoşteau scrierea, fiind
determinaţi să apeleze la preoţi sau la judecători ca să le facă cartea de
despărţire. Aceştea, însă, respectând porunca lui Moise de restrângere a practicii
divorţurilor, îi îndemnau să se împace. Aceste formalităţi, deşi puţine, cauzau
prelungiri de timp însemnate pentru care, nu de puţine ori, bărbatul renuţa la
intenţa sa. Nici femeia nu părăsea îndată casa bărbatului, deşi avea carte de
despărţire, mai ales atunci când ea trebuia să nască, pentru că pruncul să rămână
al bărbatului. Alăptatul pruncului dura un an dau doi, aşa că în acest timp femeia
trebuia să rămână în casa bărbatului5.
Legea lui Moise, pe lângă faptul că tindea la limitarea cazurilor de desfacera
a căsătoriei, mai căuta să înfăţişeze poporului divorţul ca fiind un păcat
înnaintea lui Dumnezeu, prin care se diminua sfinţenia căsătoriei. Prin
despărţire, femeii i se crea posibilitatea de a desfrâna. Împotriva acestui viciu,
Moise îi permite bărbatului să ia iarăşi în căsătorie pe soţia sa, dacă ea nu se va
fi căsătorit cu alt bărbat. Primul bărbat nu mai putea lua în căsătorie pe femeia
pe care a lăsat-o decât dacă cel de-al doilea bărbat al acesteia ar lasat-o sau ar fi
2
Isidor Onciu, Manual de Arheologie Biblică, Cernăuţi 1884, p. 309; Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan şi Diac.
Prof. Dr Emiliamân Corniţescu, Arheologie biblică, Bucureşti, 1994, p. 126-135.
3
Pr. Conf. Dr. Petre Semen, Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului testament, Iaşi, 1995, p. 90
4
Isidor Cândrea, Femeia la evreii vechi, Sibiu 1907, p.11
5
Isidor Onciu, op. cit., p. 300.

3
 Divorțul in Vechiul Testament

murit. Cum soţia se afla sub putearea bărbatului, iar bărbatul sub puterea soţiei,
se înţelege uşor că bărbatul nu putea fi respins de soţie. Părerea contrareă nu se
poate argumenta prin Sfânta Scriptură, cu toate referirile unora la textul de la
Marcu 10, 12: ,,Şi dacă o femeie îşi lasă bărbatul său, şi ia pe altul de bărbat,
desfrânează’’. Acest text opreşte mai curând posibilitatea soţiei de a cădea în
păcatul desfrânării şi că mai târziu când crescuse influenţa străină, femeile
evreice influneţate de exemplu matroanelor romane îndrazneau şi ele să se
despartă de bărbaţi, deşi nu aveau nici un drept.
În istoria poprului evreu, primul exemplu al femeii care a dat carte de
despărţire bărbatului său este acela pe care-l aminteşte Iosif Flaviu 6 despre
Salumea, fiica lui Antipater şi soţia lui Irod cel Mare. Ea a trimis bărbatului ei,
Castobarus, carte de despărţire. Un alt doilea exemplu este cunoscut tot din
descrierea făcută de Iosif Flaviu, despre Irodiada7, care, despărţindu-se de Irod,
primul său bărbat, fiul lui Irod cel Mare, s-a căsătorit cu fratele vitrg al acestuia,
Irod, tetrahul Galileii. Iosif Flaviu arată că toate acestea sau făcut contrar legilor
lui Moise şi a legilor părinteşti.
Însă soţia putea să părăseacă pe bărbatul său pentru adulter, dar şi pentru alte
cauze bine determinate. Aceasta era permis tuturor femeilor după dreptul naturii.
În cazuri de desfacere a căsătoriei, se proceda astfel: dacă soţia se simnţea
nedreptăţită de bărbatul său îl putea pârî la judecătorie şi prin acesta îl putea
constrânge să-i dea carte de desăpărţire. Chiar şi concubina putea face acest
lucru8.
În privinţa cazurilor de divorţ, Legea mozaică nu făcea nici un fel de
precizare. Moise vorbeşte în general despre divorţ arătând că: ,,De va lua cineva
femeie şi se va face bărbatul ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru
că va gasi el ceva neplăcut la ea, să-i dea carte de despărţire’’. Aşadar,
nearătându-se în nici o parte din lege mai de aproape cauzele de divorţ, în timpul
6
Isidor Cândea, op. cit., p. 11.
7
Ibidem p.12.
8
Isidor Onciul, op.cit., p. 287.

4
 Divorțul in Vechiul Testament

din urmă a luat naştere o discuţie înverşunată între două şcoli. Şcoala lui Şamai
înţelege că numai pentru adulter bărbatul poate da carte de despărţire. Şcoala lui
Hilel, din contră, spune că prin cuvintele lui Moise, adulter, desfrânare, se
înţelege orice lucru neplăcut lui Dumnezeu. Alte teorii încearcă să dea şi alte
explicaţii: dacă femeia, după ce fusese soţie, displăcea bărbatului din cauza unei
ervah9.
Ervah era o impuritate fizică, o rană, o infirmitate care inspira degust soţului.
Spiritul legii mozaice ne duce cu gândul că ervah devenea una dintre cele mai
grave cauze pentru motivarea divorţului. Alţii credeau că acestă faptă ruşinoasă
putea fi de alta naturală, ca de pildă o purtare rea, ceracter detestebil. În orice
caz şi acesta forma o cauză destul de serioasă pentru divorţ10.
Formalitatea divorţului era simplă. După ce soţul arăta motivul constatat de
el, ca o rezoluţie, dădea femeii pe care o respingea un act de repudiere. Cartea de
despărţire prin legislaţia mozaică venea în ajutorul soţiilor repudiate în sensul că
le da dreptul la contractarea unei alte căsătorii, numai dacă erau cazuri când
bărbatul nu avea drept să divorţeze de soţia sa:
a) dacă soţul aduce acuzaţie mincinoasă de purtare rea a logodnicei sale;
b) dacă el viola logodnica lui înainte de a se căsătorii cu ea.
Prin carte de divorţ dată de bărbat femeii sale se desfăcea căsătoria legitimă.
Ca o concluzie, se poate spune că în comparaţie cu dreptul matrimonial al
popoarelor contempornae şi vecine cu evreii, cartea de despărţire era un fapt
pozitiv, întrucât ea da dreptul soţiei lăsate de bărbatul său să se căsătoreacă, pe
când la popoarele păgâne o femeie aflată în această situaţie cu greu se putea
recăsători.
Tot ca un motiv de divorţ este considerată şi sterilitatea femeii evreice. Dacă
în decurs de 10 ani de la căsătorie nu avea nici un copil soţul era obligat să-şi

9
Isidor Cândea, op. cit., p. 14.
10
Ibidem, p. 16.

5
 Divorțul in Vechiul Testament

lase soţia. Prin aceasta făcându-se dovada că femeia nu poate îndeplini scopul
căsătoriei care este naşterea de fii spre înmulţirea neamului11.

III.Paralelă cu celelalte popoare contemporane

Vechiului Testament

Făcând o incursiune în istoria poparelor antice, vecine şi contemporane

evreilor, ne putem da seama de diferenţa netă între felul cum se făcea divorţul la
evrei şi la celelalte popoare.
La greci, de exemplu, avea dreptul să intenteze divorţ atât bărbatul cât şi
femeia, deşi femeia era pusă pe o treaptă inferioară. Şi la evrei femeia era pusă
pe o treaptă inferioară, dar ea nu avea dreptul de a intenta acţiune de divorţ. Şi
la poporul grec adulterul era motiv de divorţ. În vederea divorţului soţul trebuia
să îndeplinească anumite formalităţi asemănătoare acelora pe care le-am văzut la
evrei. Femeia primea un avertisment scris în urma căruia ea părăsea domiciuliu.
Se rupea, bineînţeles, şi legătura conjugală şi femeia se prezenta în faţa
arhonetului unde făcea o declaraţie în care îşi exprima voinţa de a divorţa12.
La romani, se întâlneşte divorţul prin consimţământ mutual şi divorţul prin
cererea unuia dintre soţi –repudium. Cazurile erau aşa de fregvente încât în
statul roman divorţul devenise un mijloc de scandal şi de dizolvare a bunelor
moravuri. Toţi cetăţenii depăşau hotarele fidelităţii reciproce, deşi erau soţi, iar
imoralitatea nu mai cunoştea margini. Ajunseseră într-o decandenţă aşa de
deplorabilă încât simnţeau o plăcere în a se căsători şi a divorţa, cu toate că
divorţul era recunoscut şi considerat ca inutil şi nefavorabil instituţiei căsătoriei
şi vătămător vieţii sociale şi vieţii de familie. Repudium-ul era foarte simplu şi

11
Isidor Cândea, op. cit., p. 17
12
Traian Costea, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic, Bucureşti, 1935p. 30.

6
 Divorțul in Vechiul Testament

se făcea în prezenţa a şapte martori, cetăţeni romani majori, prin care căsătoria
se considera ca şi desfăcută13.
Legislaţia iudaică este superioară celor două popoare păgâne (greci şi
romani) despre care am vorbit mai sus şi cu deosebire faţă de păgânătatea
timpului respectiv.

13
Ibidem, p.31.

7
 Divorțul in Vechiul Testament

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii

Ortodoxe Române, P.F. Părinte Teoctist, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

2. Cândrea, Isidor, Femeia la evreii vechi, Sibiu 1907,
3. Costea, Traian, Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic şi canonic,
Bucureşti, 1935,
4. Ionescu, N. Gr. Cauzele de divorţ în Biserica Romano-Catolică, Bucureşti,
1926,
5. Onciu, Isidor, Manual de Arheologie Biblică, Cernăuţi 1884, p. 309; Pr. Prof.
Dr. Dumitru Abrudan şi Diac. Prof. Dr Emiliamân Corniţescu, Arheologie
biblică, Bucureşti, 1994,
6. Semen, Petre, Pr. Conf. Dr., Familia şi importanţa ei în perioada Vechiului
Testament, Iaşi, 1995,
7. Pavel, C., Prof., Porblemele morale cu privire la căsătorie şi familie, în
revista Biserica Ortodoxă română, an 1967, nr. 1-2.