Ilustraţii

pentru pastori
♣

Caietul # 21
Asociaţia Pastorală
Ilustraţii pentru pastori, caietul nr. 21 Sfânta ştia că Duhul nu ar fi locuit cu ea şi în ea
Trad.: Cristina Ruţă dacă viaţa ei ar fi fost marcată de orgoliu.
1. „...şi va fi în voi!”
6. Iertare
Galileo: Eu sunt matematician, nu teolog!
Frederick Buechner scria următoarele: când cineva
Sagredo: Eşti OM! [aproape strigând]: Unde se
îţi face rău, nu tu eşti cel care trebuie să sufere
găseşte Dumnezeu în sistemul tău cosmologic?
zvâcnetul umilitor al unei conştiinţe vinovate. Când
Galileo: În lăuntrul nostru. Sau – nicăieri. (Bertolt
ierţi pe cineva care ţi-a făcut rău, eşti scutit de
Brecht, Viaţa lui Galileo)
efectul corosiv al obidei şi mândriei rănite de
ambele părţi. Iertarea înseamnă libertatea de a avea
2. Centrul centrului
din nou pace cu tine însuţi şi de a te simţi din nou
Fiica lui Alan Watts se plângea odată că nu putea
bine în prezenţa celuilalt.
vedea decât exteriorul lucrurilor. Şi cum se
întâmpla că tocmai mâncau struguri, Watts a luat un
7. Decizie efectivă
cuţit şi a tăiat o boabă pe jumătate. Însă fiicei sale
Era o şcoală Zen în Japonia, unde băieţii erau
care acum gândea că reuşise să vadă în lăuntrul
instruiţi în disciplina meditaţiei şi, ca parte a
lucrurilor, i-a spus: „Să nu crezi că acesta este
acesteia, erau ţinuţi în izolare. Printre băieţii dintr-o
interiorul interiorului. E numai exteriorul
grupă era şi unul care avea obiceiul de a şterpeli.
interiorului.” Pentru a vedea „interiorul interiorului”
Până la urmă, colegii au mers la maestru cu tot cu
ar fi trebuit să taie jumătăţile în sferturi ceea ce doar
hoţ şi i-au spus solemn: „Am venit să vă spunem că
ar fi sigilat „interiorul interiorului” în optimi de
am hotărât să părăsim şcoala pentru că nu-l mai
boabă. Cu fiecare încercare de deschidere a
putem răbda pe acest băiat!” Cu înţelepciune,
centrului boabei de strugure, Watts nu reuşea decât
maestrul Zen s-a apropiat de ei, i-a privit şi le-a
să genereze alte „exterioare”, împingând
spus: „Voi sunteţi nişte fraţi înţelepţi. Foarte
„interiorul” şi mai adânc. (Calvin Miller, The Table
înţelepţi. Şi sunteţi înţelepţi pentru că voi cunoaşteţi
of Inwardness, pag. 13)
diferenţa dintre bine şi rău. Puteţi merge oriunde
altundeva să studiaţi, dacă aşa vreţi, dar acest frate
3. Condiţionare
al vostru nici măcar nu distinge binele de rău şi cine
Nimeni nu poate avea o viaţă de rugăciune
îl va învăţa, dacă eu refuz? Băiatul va rămâne aici,
superioară calitativ timpului pe care în mod regulat
chiar dacă voi toţi veţi pleca.” Se spune că un torent
îl pune deoparte pentru a se întâlni, singur, cu
de lacrimi a spălat faţa băiatului şi dorinţa de a mai
Dumnezeu. (Jack Taylor, Prayer....The Priority,
fura, pentru totdeauna.
pag. 80)
8. Înfrânarea de la răzbunare
4. Omul ca o amforă
Atunci când ni se face o nedreptate, primul nostru
Suntem vase. Dumnezeu ne-a creat ca receptacule
impuls este de a răspunde, de a ne răzbuna. O atare
ale Lui, dar, deşi Duhul este gata să ne inunde
reacţie, deşi întru totul omenească, este aproape fără
vieţile, mulţi rămân tot goi.
excepţie eronată. „Iertarea”, spunea Epictet (filosof
Carl Jung credea că nevroza majoră a timpului
stoic), „este mai bună decât răzbunarea, căci
nostru este dată de absenţa lăuntricităţii. Serviciile
iertarea este indicativul une naturi blânde, în timp
divine, ca şi multe cărţi spirituale trădează o lipsă
ce răzbunarea este indicativul unei naturi
de adâncime. Peste tot vezi cărţi, casete audio şi
neîmblânzite.”
video cu exerciţii de aerobică creştine, produse
Un exemplu dramatic ni-l oferă experienţa unui
cosmetice creştine, diete creştine. Un show
refugiat maghiar, căruia, pentru a-i proteja
terapeutic creştin ne atrage către o Evanghelie a
identitatea, îi vom spune Jospeh Kudar. Kudar era
prosperităţii. (Calvin Miller, The Table of
un tânăr avocat de succes, din Ungaria de dinainte
Inwardness, pag. 25)
de evenimentele din 1956. Un apărător fervent al
libertăţii, s-a opus împreună cu prietenii său
5. El, nu eu...
înaintării tancurilor sovietice pe străzile Budapestei.
În prefaţa la cartea sa Calea către desăvârşire, Sf.
Când baricadele au căzut, Kudar a fost nevoit să
Teresa d’Avila implora biserica să înlăture din
părăsească ţara.
scrierile ei orice ar fi putut fi o ruşine pentru
A plecat în Statele Unite, unde a ajuns fără nici un
Hristos. Şi-l mai ruga pe părintele Presentado să-i
ban în buzunare, singur şi şomer. Timp de mai
corecteze, ba chiar să-i ardă scrierile dacă s-ar fi
multe luni de zile, a încercat să îşi găsească o slujbă
dovedit numai o mărturie a ambiţiilor personale.

2
la un birou de avocatură, însă necunoscând legea
americană, nu a primit decât refuzuri politicoase.
În cele din urmă s-a gândit că, cu noţiunile de limbă
engleză pe care le deţinea, ar fi avut şanse să
găsească un loc de muncă la o companie de import-
export. Şi-a ales o astfel de companie şi i-a expediat
proprietarul o scrisoare de intenţie.
Două săptămâni mai târziu a primit răspuns, dar
nici că nu ar fi putut fi mai nepregătit pentru
incisivitatea cuvintelor omului aceluia. Printre
altele, i se spunea că şi dacă ar fi avut nevoie de
cineva, pe el tot nu l-ar fi angajat din cauză că nici
măcar să scrie corect în engleză nu putea.
După câteva clipe de zdrobire deplină, supărarea lui
Kurt s-a transformat numaidecât în furie. Ce drept
avea acest om nepoliticos, arogant să îi spună cu nu
era în stare să scrie corect în engleză, când el însuşi
era evident grosolan şi needucat – scrisoarea de
răspuns era de la cap la coadă o eroare gramaticală!
Kudar s-a aşezat şi, roşu de furie, a scris un răspuns
usturător, calculat să-şi facă fărâme destinatarul.
După ce a terminat, a citit ce a scris şi mânia a
început să dispară. Şi-a adus aminte de îndemnul
biblic: „Un răspuns blând potoleşte mânia.”
Nu, nu avea să trimită scrisoarea aceea. Poate că
omul acela avea dreptatea. La urma urmelor, limba
engleză nu era limba lui maternă. Poate că avea
nevoie de mai mult studiu. Poate că omul acela i-a
făcut un bine deschizându-i ochii în această
privinţă. A rupt scrisoare şi a scris alta. De data
aceasta, şi-a cerut scuze pentru prima scrisoare, cu
explicaţiile de rigoare legate de situaţia sa şi cu
mulţumiri pentru faptul că i s-a atras atenţia că avea
nevoie de mai mult studiu al limbii engleze.
Două zile mai târziu, a primit un telefon prin care
era chemat la interviu, în oraşul New York. După
încă o săptămână a început lucrul pe postul de
corespondent. Ulterior, Joseph Kudar a ajuns vice-
preşedinte şi membrul al executivului acelei
companii, potenţial succesor al omului pe care îl
urâse şi împotriva căruia căutase să se răzbune, preţ
de o clipă, dar fără să cedeze.
9. Cinism
Jucătorul de la Chicago Cubbs, Andre Dawson, a
trebuit să plătească o amendă de 1000 de dolari,
deoarece contestase corectitudinea unei lovituri
dictate de arbitrul Joe West. Pe cec, la rubrica
referitoare la destinaţia banilor, a scris: „Donaţie
pentru orbi”.
10. Iubeşte-ţi duşmanul
Prietenul, îmbrăţişează-ţi-l strâns, iar pe duşman, şi
mai strâns, atât de strâns cât să nu mai poată face
nici o mişcare. – proverb texan.
11. Ai milă
O mamă se apropie de Naopoleon cu intenţia de a
căpăta iertare pentru fiul ei. Împăratul a răspuns că
tânărul se făcuse vinovat de aceeaşi ofensă de două
ori, iar dreptatea cerea moartea acestuia.
„Dar eu nu cer dreptate, ci implor milă!”
„Dar fiul dumneavoastră nu merită milă!”
„Sire, nu ar mai fi milă dacă ar merita-o şi milă e tot
ce vă cer!”
„Bine. Voi avea milă.” Şi l-a achitat pe fiul acelei
femei.
12. Demonii lui Luther
Martin Luther credea în demoni, dar şi mai mult
credea în Dumnezeu. Marele imn al reformaţiunii,
„Cetatea tare-i Dumnezeu”, publicat în 1529, a fost
considerat „cel mai de seamă imn compus de cel
mai de seamă om pentru cea mai de seamă perioadă
din istoria Germaniei”, şi această pentru motive
bine întemeiate. Reformaţiunea s-a dovedit una
dintre cele mai marcante mişcări din istoria
mondială. Însă mai înainte ca acest cântec de bătălie
să fie compus, Luther a trebuit să poarte război
împotriva propriilor săi demoni şi să-i alunge din
viaţa sa. Luther se simţea cu totul nevrednic şi
incapabil să poarte poverile preoţiei. Ocazional,
Luther se autoflagela în încercarea de a se păzi de
păcat. Adesea era urmărit şi hărţuit de Satana cu
cohortele lui. Toate acestea până într-o zi, când
citind Epistola către Romani, a înţeles sensul
harului lui Dumnezeu, care nu poate fi primit decât
prin credinţă. În acel moment şi-a dat seama că era
îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin credinţă, iar
nu prin faptele proprii.
13. Confortabili în prezenţa răului
În urmă cu câţiva ani, William Bennett scria o
cărticică intitulată „Moartea indignării”. A fost un
timp când societatea se manifesta cu indignare
vizavi de comportamentul necorespunzător al
oamenilor. Dar lucrurile s-au schimbat. Acceptăm
defectele celorlalţi cu atâta uşurinţă că le acceptăm
comportamentul necorespunzător fără nici o ezitare.
Şi aceasta nu înseamnă că îi iertăm pe aceşti
oameni, ci pur şi simplu le scuzăm comportamentul.
Cu alte cuvinte, am uitat să mai roşim. Nu mai
avem ruşine.
Ce se întâmplă atunci când oamenii nu mai au
simţul ruşinii? Se întâmplă că în jur de 3 milioane
de evrei sunt ucişi în camerele de gazare. Se
întâmplă ca Jeffrey Dahmer să ucidă şi să mănânce
15oameni. Şi se mai întâmplă ca nişte copii de
şcoală să îşi împuşte colegii, profesorii şi ofiţeri de
poliţie.
3
Ce se întâmplă atunci când oamenii nu mai au nici
un pic de ruşine? Devin dependenţi de droguri, se
angajează în relaţii sexuale premaritale, şterpelesc
din magazine fără nici o reţinere.
Ce se întâmplă atunci când oamenii şi-au pierdut
simţul ruşinii? Oamenii ajung nişte monştri cărora
nu le pasă de suferinţa şi prejudiciile pe care le
provoacă.
Iar faptul cel mai cutremurător din Evanghelia după
Luca este că oamenii ajung să se simtă atât de bine
în prezenţa răului.
14. Legiune
Când Isus i-a cerut numele, el a răspuns: „Legiune”.
O legiune romană era alcătuită din 6000 de soldaţi.
Nici o îndoială că bietul om avusese ocazia să vadă
o legiune romană în marş, iar în mintea lui torturată
trebuie să se fi gândit că nu un demon, ci un
regiment întreg trebuie să fi pus stăpânire pe el. –
William Barcley, Teh Gospel of Luke, pag. 108.
15. Când a intrat Isus în cetate
Într-o conferinţă recentă, binecunoscutul scriitor
Christopher Lasch îşi mărturisea uimirea vizavi de
lipsa de principii morale şi valori umane din
societatea actuală. Mulţi liberali din zilele noastre
văd viaţa publică ca o competiţie amorală pentru
obţinerea de profit şi putere, exilând moralitatea
undeva în zona privată a alegerilor şi „stilului de
viaţă” personale. Ceea ce ne trebuie, spunea Lasch,
este simţ înnoit al fraternităţii şi fraternizării, care
nu este nici auto-îndreptăţitor, nici mânat de dorinţa
de exploatare a celorlalţi. În vederea păcii şi a
bunăstării, avem nevoie să izgonim de la noi
demonii lăcomiei, ai exploatării şi ai indiferenţei.
Când Isus vine într-un loc, nu numai că scoate
demoni, dar El schimbă şi economia, pentru că îi
schimbă pe oameni, valorile şi ţelurile acestora.
Când Pavel predica Evanghelia lui Hristos în Efesul
antic, argintarii şi toţi cei care beneficiau de pe
urma comerţului cu suveniruri religioase şi statuete
ale zeiţei Diana şi-au dat seama că economia lor
risca declinul dacă religia lui Isus avea să aibă
succes.
John Newton, cel care a compus imnul „Har
uimitor”, atunci când Isus a pus stăpânire pe viaţa
lui, a încetat să mai facă comerţ cu sclavi. Charles
Colson, omul de încredere al lui Nixon, după ce s-a
convertit şi-a devotat viaţa lucrării în penitenciare.
Ce s-ar întâmpla cu veacul nostru stăpânit de
lăcomie, dacă Isus ar pune stăpânire cu adevărat pe
vieţile noastre şi ne-ar elibera de demoni?
16. Să fie diavolul sau o boală?
În societatea politicoasă a secolului victorian nu se
dorea aducerea în discuţie a demonilor şi a
demoniacului. În cultura noastră liberală, de înaltă
educaţie, am fost învăţaţi să credem că păcatul s-a
datorat în mare măsură ignoranţei, răul putând
eradicat pe calea educaţiei. În timpurile noastre cu
rafinate cunoştinţe de psihologie, am căutat să
evităm limbajul antic religios şi mitologic despre
demoni şi rău, preferând în schimb termeni ca
reprimare, impulsuri, sublimare, instincte,
complexe, fobii, regres, nevroză, psihoză, maniaco-
depresivitate, schizofrenie, ca să amintim numai
câţiva.
Dacă ne-am arătat suspicioşi vizavi de vraci şi
exorciştii religioşi şi consilierii spirituali, implicit
am acordat încredere psihiatrilor, psihanaliştilor,
psihologilor, terapiei în grup. Dacă ne-am îndoit de
rugăciune, meditaţie şi convertire, atunci am avut
încredere în amfetamine, barbiturice şi
tranchilizante, ca să nu mai vorbim de alcool,
cocaină şi marijuana.
Rămâne de discutat dacă demonii şi demoniacul
sunt sau nu recunoscute la scară largă, în aceste
timpuri, dar că erau ceva cu totul comun pe vremea
lui Isus, nu e nici o îndoială. Atunci, când
majoritatea bolilor erau atribuite păcatului, nu era
decât un pas mic până la atribui fără excepţie
tulburările mentale sau epilepsia forţelor demonice
care se aflau în persoana suferindă. Astfel, pentru a
vindeca pe cineva suferind de demenţă sau
schizofrenie sau melancolie, vindecătorul trebuia să
aibă puterea nu numai de a numi demonul, ci şi de
a-l alunga din viaţa celui apăsat.
17. O lume fără tătici
Cu circa 10 ani în urmă, David Popenoe scria un
articol intitulat: „O lume fără tătici”, în care oferea
nişte statistici mai degrabă deprimante: în numai 3
decade, 1960-1990, procentul de copiii care au
crescut departe de tatăl biologic, s-a dublat de la
17% la 36%.
Într-un alt articol, „Tătici pentru America rămasă
fără tată”, dr. Scott J. Larson consemna: „Unul din
doi copii americani creşte fără tată, iar în oraşele
din centrul ţării, doar unul din 5 copii locuieşte
împreună cu tatăl.”
Poate că misiunea cea mai critică pentru societatea
noastră o găsim înscrisă în Epistola lui Pavel către
Corinteni: „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de
învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mai mulţi
părinţi, pentru că în Hristos Isus, eu am devenit tatăl
vostru.” (1Cor. 4:15, NIV). Pavel ştia că aceşti
oameni nu aveau nevoie doar de un alt învăţător, ci,
mai mult, de un tată. Nu poţi fi tată la foarte mulţi,
4
însă Pavel ştia că Dumnezeu la aceasta l-a chemat,
ca să fie tată pentru unii din Corint.
18. Adevărul
În zilele acestea este foarte greu să ştii în cine să
mai crezi. Toţi încearcă să ne conducă la versiunea
lor despre adevăr. Un proaspăt absolvent la Liceul
Eagle Rock a câştigat premiul I la Expoziţia
Ştiinţifică, desfăşurată în Idaho, demonstrând cât de
mult suntem influenţaţi de alarmiştii care provoacă
panica prin pseudo-ştiinţă. În proiectul său, tânărul
le cerea oamenilor să semneze o petiţie prin care se
cerea controlul strict sau restricţionarea totală a
substanţei chimice „monoxid de dihidrogen”, din
următoarele motive:
a. Poate provoca transpiraţia abundentă sau
chiar vărsături.
b. Este o componentă majoră a ploilor acide.
c. În stare gazoasă poate provoca arsuri grave.
d. Inhalarea accidentală poate fi fatală.
e. Contribuie la procesele de eroziune.
f. Diminuează eficienţa frânelor de la
automobile.
g. A fost descoperită în tumorile bolnavilor de
cancer, în ultimă fază.
Elevul a întrebat 50 de oameni dacă sprijină petiţia.
43 au fost de acord.
6 nu s-au pronunţat.
Doar unul a ştiut că substanţa de care era vorba nu
era alta decât ... apa.
19. Trinitatea derutantă
Adâncit în gânduri pe marginea doctrinei despre
Trinitate, Augustin se plimba pe plajă, când a zărit
un băieţel cu o găleată, făcând ture-ture pentru a
umple o groapă mică. Augustin l-a întrebat ce face
acolo. Băiatul a răspuns: „Încerc să aduc oceanul în
groapa aceasta.” Atunci Augustin şi-a dat seama că
şi el încerca în zadar să-l cuprindă pe Dumnezeul
infinit cu mintea lui finită.
20. Povestea prinţului
Soren Kierkegaard, marele teolog danez, ne
relatează povestea unui prinţ care căuta o fecioară
potrivită pentru a-i fi regină. Într-o zi, în timp ce
trecea prin satul în care îl trimisese împăratul, cu
treabă, ochii i s-au oprit asupra unei fete prea-
frumoase, din sectorul sărac al acelui loc. În zilele
ce au urmat, nu de puţine ori a avut ocazia să o mai
vadă pe acea tânără frumoasă de care până la urmă
s-a şi îndrăgostit. Toate bune şi frumoase, doar că
nu ştia cum să-i ceară mâna?
Ar fi putut să îi poruncească să se căsătorească cu
el. Dar chiar şi un prinţ îşi doreşte ca mireasa lui să
consimtă liber şi nesilită de nimeni să îi fie soţie.
Sau ar fi putut să se îmbrace în uniforma cea mai
frumoasă, să meargă la fată, acasă, cu trăsura
regală, trasă de 6 cai. Dar dacă proceda aşa, atunci
nu ar fi putut fi sigur dacă tânăra îl iubeşte sau e
doar copleşită de splendoarea regală. După cum
poate deja v-aţi dat seama, prinţul a venit cu o a
treia soluţie: şi-a dezbrăcat roba regală, s-a mutat în
sat, intrând nu cu coroana pe cap, ci îmbrăcat în
straie ţărăneşti, a trăit în mijlocul sătenilor,
cunoscându-le grijile şi preocupările, învăţându-le
limba. Cu timpul, tânăra a ajuns să îl iubească
pentru el însuşi şi pentru că el o iubise mai întâi.
21. Tertullian despre Trinitate
Tertullian, unul dintre teologii bisericii primare, a
căutat să prezinte trinitatea printr-o metaforă.
Dumnezeu Tatăl este ca rădăcina adâncă, Fiul este
ca vlăstarul care odrăsleşte pe lume, iar Duhul este
ceea ce răspândeşte mireasma şi frumuseţea.
22. Cele 3 cercuri concentrice ale vieţii de creştin
Aşa cum văd eu lucrurile, viaţa de creştin trebuie să
cuprindă trei cercuri concentrice, fiecare la locul
care i se cuvine. Cercul exterior este descris de o
teologie corectă, ortodoxie biblică şi curăţia
bisericii vizibile. Acesta este primul cerc, dar dacă
aceasta ar fi totul, atunci nu am avea nimic mai
mult decât un alt sad de mândrie spirituală.
În cel de-al doilea cerc trebuie să se găsească
pregătirea intelectuală şi capacitatea de înţelegere a
generaţiei din care facem parte. Însă doar aceasta nu
conduce decât la intelectualism, care la rândul lui
nu este decât sad de mândrie spirituală.
În cercul interior trebuie să se afle o inimă smerită,
dragostea pentru Dumnezeu, atitudinea de
închinăciune către Dumnezeu. Este nevoie de
trăirea zilnică a realităţii unui Dumnezeu despre
care ştim că este. Aceste trei cercuri trebuie bine
stabilite, evidenţiate şi corelate. – Francis Schaeffer,
No Little People.
23. Este o taină şi aşa va rămâne pentru
totdeauna
Garrison Keillor spunea despre iubire: „Să nu ne
gândim că am reuşit să pricepem ce e iubirea: este o
taină şi aşa va rămâne pentru totdeauna.”
„Nu este o problemă, este o taină şi aşa va rămâne
pentru totdeauna.” Nu vă deranjează câtuşi de puţin
insinuarea că ar fi lucruri din viaţă pe care nu le-am
înţeles şi nici nu le vom înţelege vreodată? Nouă
care am progresat până acolo că ne-am dotat
automobilul personal cu fax şi ne putem trimite
mesaje de pe Venus, nu putem fi întru totul deschişi
5
la posibilitatea că sunt anumite lucruri care au fost
şi vor rămâne taine pentru noi.
Cam aşa stau lucrurile şi cu subiectul Trinităţii. Ne-
am dori o analogie care să ne descopere realitatea
cu claritate de cristal, o declaraţie concisă care să
descurce iţele minţii noastre încurcate de
incomprehensibilitatea subiectului, pentru a putea
apoi trece la următoarea problemă. Trinitatea, însă,
rămâne deasupra încercărilor noastre de cuprindere
cu mintea noastră – o taină, pentru totdeauna.
24. Preţul libertăţii
La data de 3 iulie 1776, cu o zi înainte de semnarea
Declaraţiei de Independenţă, George Washington îi
trimitea soţiei sale o scrisoare în care anticipa
greutăţile care aveau să urmeze.
Iată pe scurt conţinutul scrisorii: „În câteva zile, vei
vedea o declaraţie statuând motivele care ne-au
împins să pornim această revoluţie extraordinară şi
care ne vor îndreptăţi în ochii lui Dumnezeu. Sunt
deplin conştient de truda şi sângele şi bunurile care
ne vor costa această declaraţie, precum şi susţinerea
şi apărarea acestor deziderate. Da, prin toată această
negură, pot întrezări razele de lumină şi glorie
copleşitoare!”
25. America
„America înaintează azi în virtutea impulsului dat
de înaintaşii temători de Dumnezeu. Iar când acel
impus va fi epuizat, Dumnezeu să ajute America!”
– gen. Omar Bradley.
26. Declinul şi căderea Romei
Edward Gibbon identifica drept cauze ale căderii
imperiului roman următoarele:
1. Ascensiunea vertiginoasă a ratei
divorţurilor. Subminarea demnităţii şi
sanctităţii familiei – celula societăţii.
2. Taxele din ce în ce mai mari şi cheltuirea
banilor publici pe pâine şi circ gratis pentru
creşterea popularităţii.
3. Goana nebună după plăceri. Sporturile de la
an la an mai intense şi mai brutale.
4. Producerea de armament greu, când de fapt
duşmanul adevărat se afla în interior –
decadenţa oamenilor.
5. Degradarea religiei – credinţa diluată într-o
simplă formă, pierderea contactului cu
realitatea şi a capacităţii de a călăuzi şi
învăţa oamenii.
27. Comentariu
Spre sfârşitul cap. 9 din Luca, citim despre ultima
încercare a lui Isus cu Ierusalimul. Pe drum, s-a
întâlnit cu 3 oamenii care ar fi vrut să Îl urmeze şi
pe care Isus îi avertizează că lucrul acesta îi va
costa foarte mult: veţi rămâne fără adăpost, vă veţi
lăsa familiile în urmă şi va trebui să daţi uitării tot
ce ţine de viaţa voastră de până acum. Cei trei, cu o
clipă înainte foarte siguri pe ei, acum ezită. Această
istorie este despre angajarea hotărâtă şi defectivă şi
ne vorbeşte despre Isus care „Şi-a îndreptat faţa
hotărât” şi cei trei care „s-au uitat înapoi”.
28. Venirea unei alte împărăţii
John Wycliff a avut viziunea unei Biblii în limba
engleză vorbită de semenii săi. Dar dogmatiştii
ancoraţi în trecut l-au ucis pentru aceasta. John
Huss a năzuit la o viaţă creştină călăuzită de
Scripturi. Tradiţionaliştii l-au ars pe rug. Martin
Luther a fost trezit la o nouă realitate de harul lui
Dumnezeu – o trezire neîmpărtăşită şi de
conaţionalii săi care profitau de status quo. În
consecinţă, a fost hărţuit ani de-a rândul pentru că
dezvăluise oamenilor un viitor mai bun.
Împărăţia venea, iar forţele trecutului nu o puteau
birui.
29. Ucenic nu poţi fi decât în mijlocul oamenilor
Majoritatea oamenilor îşi desăvârşesc aptitudinile în
comunitate. Aţi auzit de vreun muzician care să nu
fi fost instruit şi susţinut de comunitatea lumii
muzicale? Arătaţi-mi un atlet care să fi atins
excelenţa de unul singur, separat de comunitatea
gimnaştilor. Puţini oameni înţelepţi ajung înţelepţi
fără înţelepciunea de secole, depozitată în biblioteci
şi împărtăşită în centrele de învăţământ. Personalul
medical au mai multe în comun cu ansamblurile şi
simfoniile decât cu soliştii şi sonatele. Excelenţa
necesită părtăşia în şi sprijinul unei comunităţi de
oameni cu aceleaşi năzuinţe.
Tot aşa şi în biserica ce este premergătoare
Împărăţiei cerurilor: puţini sunt cei care ating
maturitatea creştină de unii singuri. Rareori este
Biblia studiată cu sârguinţă fără ajutorul
învăţătorilor. Rareori oamenii sunt mânaţi spre
generozitate de propriile lor impulsuri.
30. Toţi vrem să fim la conducere
Nu de puţine ori ucenicii i-au făcut probleme lui
Isus. Karl Barth spunea la un moment dat: „Sper
din toată inima că niciodată nu voi ajunge barthian.
Dumnezeu să mă păzească de barthianism!”
Discipolii lui Barth care nu puteau ţine pasul cu
Barth cel viu, îl preferau pe cel static, din cărţile
publicate. În felul acesta putea pune stăpânire pe
Barth, îl puteau controla şi folosi pentru a-şi
promova ideile.
6
Mulţi ucenici contemporani ai lui Isus se folosesc
de El într-o manieră similară. Le place Isus dintr-o
anumită carte mai mult decât Isus cel viu, pentru că
un lider religios „tipărit” poate fi controlat şi
manipulat. Dar Isus cel viu îţi poate cere lucruri la
care nici nu te aştepţi, El deţine controlul, El este
Domnul şi noi servii Lui.
31. Despre instruirea ucenicilor
Este mai bine să instruieşti 10 oameni decât să faci
munca a 10 oameni. Dar este mai greu. – Moody.
32. Cost şi valoare
O religie care nu oferă nimic, nu costă nimic şi nu
suferă nimic .... nu valorează nimic. – Martin
Luther.
33. Preţ absolut
Un misionar predica undeva, într-o regiune săracă
de pe continentul african. Misionarul a făcut apel
pentru sprijinirea lucrării misionare în întreaga zonă
şi i-a încurajat pe cei prezenţi să dăruiască tot ce
puteau pentru construirea unei clădiri care avea să
servească drept clinică şi locaş de închinare. La
vreo două ore după serviciul divin, o tânără femeie
a venit la misionar şi i-a pus înainte 40 de dolari
pentru construcţie. Misionarul era mut de uimire. În
minte i se contură întrebarea: de unde avea femeia
aceasta o sumă de bani atât de mare, într-o regiune
atât de strâmtorată? Şi a dat glas acestei nedumeriri
pe cât de delicat posibil. Femeia i-a răspuns că
mersese la un plantator înstărit şi se vânduse ca
sclavă pentru tot restul vieţii ei. Astfel a găsit ea cu
cale să se consacre în slujirea lui Hristos. Nu
parţial, ci total.
34. Consacrarea lui Pavel pentru Împărăţia
cerurilor
De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de
lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele;
odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a
sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în
adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în
primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din
partea celor din neamul meu, în primejdii din partea
păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în
pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii
mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri
adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi
lipsă de îmbrăcăminte... şi pe lângă lucrurile
dinafară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate
bisericile. Cine este slab şi să nu fiu şi slab? Cine
cade în păcat şi eu să nu ard? (2Corinteni 11:24-29).
35. Einstein şi biserica
Albert Einstein, matematicianul născut în
Germania, urmărea cum ţinutul său natal ceda
regimului dictatorial fascist instaurat de Hitler.
Einstein se întreba de se va găsi cineva care să ia
poziţie şi să se împotrivească lui Hitler. „Când
hitlerismul a început să se manifeste în Germania,
mă aşteptam ca universităţile să se opună. Acestea
l-au adoptat. Am tras nădejde că presa avea să-l
denunţe....dar presa n-a făcut decât să-i promoveze
ideologia. Rând pe rând, liderii şi instituţiile care ar
fi trebuit să se împotrivească filosofiei naziste, s-au
plecat smerit în faţa acesteia. O singură instituţie i
s-a împotrivit în mod viguros: biserica creştină. Pe
cea pe care cândva am dispreţuit-o, acum o iubesc
cu o pasiune pentru care nu am cuvinte.” Angajarea
bisericii în împotrivirea la rău l-a marcat profund pe
Einstein. Acei oameni din anii 1930 au înţeles care
era preţul acţiunilor lor şi nu au dat înapoi. Biserica
de azi nu se poate lăsa mai prejos.
36. Toleranţă în stil wesleyan
Invitaţia de a lua parte la Cina Domnului, în
Biserica Metodistă Unită, este „Toţi cei care iubesc
pe Domnul să vină!”. La originea ei stă filosofia lui
John Wesley: „Gândim şi-i lăsăm şi pe ceilalţi să
gândească.”
Nu am nici un drept de obiecţie la adresa unui om
care gândeşte altfel decât mine, cum nu am faţă de
unul care poartă perucă şi nu podoaba capilară
naturală, aşa cum fac eu. Dar dacă îşi va da jos
peruca şi îşi va scutura pudra în faţa mea, voi
considera ca fiind datoria mea să mă disociez de
acel om, făcând tot posibilul pentru a evita
îngustimea de gândire şi bigotismul nefericit care îi
face pe atâţia atât de reticenţi vizavi de posibilitatea
ca lucrarea Domnului să se desfăşoare şi altundeva
decât în grupul or. Noi gândim şi lăsăm şi pe alţii să
o facă.
Când nepotul său, Samuel, fiul lui Charles Wesley,
a devenit romano-catolic, John i-a scris: „Ori în
biserica aceasta, ori în alta, puţin îmi pasă. În
oricare poţi mântuit şi în oricare poţi fi pierdut.
Lucrul de care mă tem, însă, este că tu nu te-ai
născut din nou.”
37. La drum, cu bagaje puţine!
Folosirea rucsacului pentru lucrurile de călătorie m-
a învăţat valoarea drumeţiilor fără prea multă
greutate. Iată sfatul primit de la un specialist în
trasee montane: pregăteşte-ţi pentru excursie trei
grămezi de lucruri. În prima grămadă se vor afla
lucrurile indispensabile. În cea de-a doua, lucrurile
care ţi-ar plăcea să le ai cu tine, dar de care te-ai
putea lipsi. În cea de-a treia grămadă pune acele
7
lucruri care ţi-ar uşura considerabil viaţa pe traseu,
dar fără de care te-ai descurca oricum. După aceea,
abandonează ultimele două grămezi şi doar cu
lucrurile din prima grămadă în spinare, porneşte la
drum.
Aceeaşi recomandare le-a făcut-o şi Isus, ucenicilor.
Călătoriţi fără surplus de bagaje!
38. Unul dintre secretele succesului
Andrew Tobias, autorul mai multor cărţi de finanţe,
spunea următoarele: dacă aţi merge în fiecare în zi
pe chei, unde sunt acostate iahturile personale, nu
aţi găsi decât o mulţime de oameni nefericiţi. Unul
se va plânge că nu poate porni motorul. Altul îşi
revopseşte iahtul. Vedeţi dumneavoastră, lucrurile
materiale nu aduc fericirea. Proprietăţile ne fac
numai probleme. Nu vă împovăraţi cu prea multe
lucruri materiale. Unul dintre secretele succesului în
viaţă este să nu vă încărcaţi cu prea multe bagaje!
39. Adevărata evanghelizare
Dacă vă doriţi să fiţi eficienţi în câştigarea de
suflete pentru Hristos, trebuie mai întâi să le arătaţi
oamenilor că vă pasă de ei. Evanghelizarea şi
misionarismul sunt legate între ele. Nu scrie nicăieri
că Isus s-a arătat unui om, din senin, şi i-a spus „Eu
sunt Mesia!”, după care a început să îi demonstreze
cât de mult ţine la el. Nu, ci mai întâi, El le arăta
oamenilor că Îi pasă de ei, după care le dezvăluia
identitatea Sa.
Se povesteşte despre un om care se afla la bordul
unui vas de croazieră. Ei şi într-o bună zi, s-a
întâmplat că omul nostru a căzut în apă. Cum nu
ştia să înoate, a început să strige disperat după
ajutor. Şi s-a mai întâmplat că pe punte se aflau mai
mulţi potenţiali salvatori care fuseseră martori la
accident. Primul era MORALISTUL, care imediat
ce a avut loc accidentul, s-a repezit la valiză din
care a scos un manual de înot pe care la aruncat
peste bord, strigând nefericitului: „Frate, citeşte şi
tu ce scrie la carte, urmează instrucţiunile şi totul va
fi bine!”
Vecinul moralistului s-a întâmplat să fie
IDEALISTUL care când a văzut că omul a căzut în
apă, s-a aruncat imediat după el şi a început să
înoate în jurul lui, spunându-i: „Fă ce fac eu şi totul
va fi bine!” Un alt martor la incident, membru al
BISERICII OFICIALE, i-a strigat celui din apă:
„Ţine-te bine, frate! Ajutorul este aproape! Uite, cât
de repede posibil, vom convoca comitetul şi vom
discuta problema dumitale! Şi dacă vom face rost
de banii necesari, vom trece şi la rezolvarea
propriu-zisă a impasului!”
Pe punte se mai afla şi un reprezentant al ŞCOLII
GÂNDIRII POZITIVE, care i-a strigat omului din
apă: „Prietene, lucrurile nu stau pe cât de rău crezi.
Gândeşte uscat!” Altul era REVIVALIST, care, în
timp omul nostru dădea disperat dintr-o mână, cu
cealaltă încercând să se menţină la suprafaţă, i-a
strigat: „Da, frate, am văzut mâna pe care o tot
fluturi. Dar cealaltă unde e? Vreau să văd şi cealaltă
mână!” Şi în sfârşit, pe punte se afla şi un om
REALIST, care imediat a sărit în apă, riscându-şi
viaţa, şi l-a tras pe nefericit pe punte.
40. Evanghelizare prin prietenii
Se povesteşte despre un om, pe nume Ali Facid,
carea avea o fermă mică şi o familie mare. Într-o zi,
un preot budist a trecut pe la el şi i-a spus: ştii,
există nişte pietre de preţ care se cheamă diamante
şi dacă ai reuşi să faci rost de o astfel de piatră, ai fi
un om bogat. Ali Facid a mers la culcare în acea
seară, cu vorbele preotului stăruindu-i în minte. A
devenit aşa de obsedat de acele diamante că simţea
că trebuie să meargă în căutarea lor pentru a putea
deveni un lider. Şi-a vândut ferma, şi-a lăsat familia
la vecini şi a plecat în căutarea diamantelor. Au
trecut luni de zile. Ali era la capătul puterilor, şi
trupeşte, şi sufleteşte. Nu mai avea bani. Ajuns pe
ţărmul unei mări, s-a aruncat în apă hotărât să nu
mai calce pe acest pământ niciodată.
Între timp, omul care îi cumpărase ferma a cules din
ţărână o piatră. A pus-o pe tocul ferestrei, fără să
aibă habar de ce fel de piatră era. La câteva zile
după aceea, din nou a trecut pe acolo preotul budist
care, văzând piatra, şi-a spus: „Ali Facid trebuie să
se fi întors din căutările sale.” Nu, veni răspunsul.
Atunci de unde provine diamantul? Fermierul a
răspuns: Am dat peste el în timp ce aram grădina.
Şi se mai spune – iar acestea nu sunt născociri ale
oamenilor, ci lucruri veridice – că din grădina aceea
provin diamantele ce înfrumuseţează coroanele
regale din Europa şi Rusia. Chiar în grădina lui Ali
Facid se găsea cuibul de diamante.
41. Evanghelizare
Un „vânător de capete” de executivi, care se ocupă
cu racolarea de executivi pentru alte companii, îmi
mărturisea: „Când pun ochii pe un executiv pe care
vreau să îl angajez pentru o anumită companie, mai
întâi îmi place să îl dezarmez. Îi ofer ceva de băut,
îmi scot haina, vesta, îmi desfac cravata şi cu
picioarele aruncate comod pe masă, încep o discuţie
despre fotbal, baseball, familie etc., până când îl
văd că s-a relaxat. Apoi, mă plec spre el şi-i
privindu-l drept în ochi, îl întreb: „Care este scopul
tău în viaţă?” E extraordinar cum executivii cei
mai-cei mai sunt făcuţi praf de această simplă
întrebare.
8
Ei, şi cum spuneam, zilele trecute îi luam interviu
acestui individ, pe care deja îl adusesem acolo unde
vroiam. În mijlocul discuţiei lejere despre fotbal, m-
am plecat spre el cu întrebarea: „Care este scopul
tău în viaţă, Bob?” Şi fără să clipească din ochi,
Bob mi-a răspuns: „Să merg în cer şi să iau cu mine
cât mai mulţi oameni cu putinţă.” Pentru prima dată
în cariera mea, am rămas fără cuvinte.
42. Sarcina neglijată de biserică: evanghelizarea
„Evanghelizare” este un cuvânt frumos care şi-a
pierdut farmecul (sau eficienţa). Cineva aflat în
călătorie din Ierusalimul de ieri către Ierihonul de
azi a căzut între tâlhari care l-au betegit şi l-au jefuit
de toate, lăsându-l în drum pe jumătate mort. Ar fi
nevoie de un samaritean oarecum pripit ca să se
abată din drum şi să-l ducă la un han unde să îi
acorde îngrijirile necesare. Şi aceasta este cu atât
mai adevărat ţinând cont că o veritabilă procesiune
de preoţi şi leviţi trecuseră pe acolo, nu numai
refuzând să dea o mână de ajutor, dar chiar, ne pare
rău s-o spunem, bucurându-se de soarta bietului om,
ca fiind binemeritată.
43. În nici un caz nu aş recomanda creştinismul!
O veche cunoştinţă, acum în vârstă de 80 de ani, a
trăit o viaţă de egoism perpetuu şi care, mai mult
sau mai puţin, regret s-o spun, a fost cel mai fericit
om pe care am avut şansa să-l cunosc. Din punct de
vedere moral, nu e deloc simplu. După cum
probabil că ştiţi deja, nu am fost mereu creştin. Şi
nu am apelat la religie pentru a fi fericit. Am ştiut
mereu că o sticlă de Porto poate satisface acest
deziderat. Dacă vă doriţi o religie care să vă facă să
vă simţiţi cu adevărat confortabil, în nici un caz nu
v-aş recomanda creştinismul. – C.S. Lewis, God in
the Dock, Essays on Theology and Ethics.
44. Iubeşte-ţi vrăjmaşul
Iubirea egalului este ceva omenesc – iubirea unui
prieten pentru prieten, iubirea de frate a fratelui.
Înseamnă a iubi ceea ce este iubitor şi de iubit. Şi
lumea e numai zâmbet.
Iubirea pentru cei mai puţin favorizaţi de soartă este
un lucru frumos – iubirea pentru cei ce suferă,
pentru sărmani, pentru cei bolnavi, pentru cei rataţi,
pentru cei de neiubit. Aceasta înseamnă compasiune
şi mişcă inima lumii.
Iubirea pentru cei favorizaţi de soartă e lucru rar –
să-i iubeşti pe cei care au reuşit acolo unde tu ai dat
greş, să te bucuri cu cei care se bucură, iubirea
săracului pentru cel bogat, a omului de culoare
pentru omul alb. Lumea nu încetează să fie uimită
de sfinţi.
Mai este apoi iubirea pentru vrăjmaşi – iubirea
pentru cel care nu te iubeşte, ci te batjocoreşte, te
ameninţă şi-ţi face rău. Iubirea celui torturat pentru
cel care-l torturează. Aceasta este iubirea lui
Dumnezeu care cucereşte lumea. – Frederick
Buechner, The Magnificent Defeat.
45. Iubire
Iubind pe cel de neiubit, Tu m-ai făcut vrednic de
iubit! – Augustin
46. Rugăciune
Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult! Ajută-mă,
Doamne, să nu mă tem să iubesc pe marginalizat,
pe lepros, pe femeia însărcinată, dar nemăritată, pe
trădător, pe cel ce iese din închisoare. Ajută-mă ca
prin iubirea mea să redau credinţa celor dezamăgiţi,
celor deziluzionaţi, celor văduviţi. Ajută-mă ca prin
iubirea mea să dau mărturie pentru iubirea Ta. Şi fie
ca în această zi să pot face o lucrare de pace pentru
Tine! – Alan Paton, scriitor african, care a luat
poziţie plină de curaj împotriva rasismului.
47. Adu-ţi aminte de mine
Atunci când îţi aminteşti de mine, înseamnă că ai
purtat cu tine ceva din cel ce sunt, că am lăsat o
urmă din cel ce sunt în cel ce eşti. Înseamnă că mă
poţi aduce în minte chiar şi despărţiţi fiind de ani şi
mile fără număr. Înseamnă că dacă ne-am reîntâlni,
m-ai recunoaşte. Înseamnă că şi după ce voi muri,
tu tot îmi vei putea vedea trăsăturile şi auzi glasul şi
îmi vei vorbi în adâncul inimii tale...Căci cât timp
îţi vei aduce aminte de mine, nu sunt cu totul
pierdut. Când mă simt ca o nălucă, este faptul că tu
îţi aduci aminte de mine ceea ce îmi conferă
realitate robustă. Când sunt trist, îmi este consolare.
Când sunt fericit, este parte din temeiul fericirii
mele.
Dacă mă vei uita, voi pierde una din căile pe care
îmi aduc aminte cine sunt. Dacă mă vei uita, o parte
din cel ce sunt va pieri. „Doamne, adu-ţi aminte de
mine atunci când vei veni în Împărăţia Ta!”, a spus
tâlharul cel bun de pe crucea lui. Poate că nu mai
este altă rugăciune în Biblie pe care să o putem
spune atât de bine. – Frederick Buechner
48. Compasiune
Uneori compasiunea este capacitatea fatală de a
simţi cum este să trăieşti în pielea altuia. Este
cunoştinţa faptului că pentru mine nu va putea fi
nici pace, nici bucurie adevărată, până când nu va fi
pace şi bucurie şi pentru tine! – Frederick
Buechner
9
49. Sfinţii
Dumnezeu, în sfânta-I flirtare cu lumea, din când
în când mai lasă să-i cadă batiste..... care se mai
cheamă şi sfinţi. – Frederick Buechner
50. Existenţa lui Dumnezeu
Este la fel de cu neputinţă pentru om să
demonstreze existenţa lui Dumnezeu, cum ar fi
pentru Sherlock Holmes să demonstreze existenţa
lui Arthur Conan Doyle. – Frederick Buechner
51. Religia
Religia arată către acea sferă a experienţei umane în
care într-un fel sau altul, omul descoperă taina ca pe
o chemare la a deveni peregrin pe pământ. –
Frederick Buechner
52. Harul
Uneori harul lui Dumnezeu sună cam aşa: Iată viaţa
ta. Ai fi putut să nu fii niciodată, însă eşti pentru că
fără tine, lumea nu ar fi fost completă. – Frederick
Buechner
53. O inima zdrobită
Ai grijă de viaţa ta, de sănătatea ta, ai grijă de tine.
O inimă care sângerează nu este de nici un ajutor
nimănui, dacă sângerează de moarte. – Frederick
Buechner
54. Pofta
Pofta este jinduirea după sare a unui om care moare
de sete. – Frederick Buechner
55. Ziua de azi
În toată istoria universului, cu atât mai mult în toată
istoria vieţii tale, nu a mai fost altă zi la fel ca cea
de azi şi nici nu va mai fi. Astăzi este punctul către
care au dus toate zilele de ieri, de când te-ai născut
şi este punctul de la care vor porni toate zilele de
mâine, până la moartea ta. Dacă ţi-ai da seama la
maxim de cât de preţioasă este ziua de azi, aproape
că nu ai mai fi în stare să o trăieşti. Şi doar conştient
de cât de preţioasă este, s-ar putea spune că o
trăieşti, cât de cât. – Frederick Buechner
56. Râsu-plânsu’
Râzi până la plâns. Plângi până când nu-ţi va mai fi
rămas nimic decât să râzi de plânsul tău. La urma
urmelor, e totuna. – Frederick Buechner
57. Ateul
Un ateu adevărat este doar acela dispus să îşi asume
toate consecinţele faptului că nu există Dumnezeu.
Ţinând cont de anumite lucruri pe care le
considerăm ca fiind religie, acesta este un
angajament cu totul şi cu totul semnificativ.
Realitatea este că mulţi atei sunt credincioşi, fără s-
o ştie. Pot crede la modul cel mai sincer că nu există
Dumnezeu şi totuşi să trăieşti ca şi cum El există.
Poţi crede cu sinceritate că Dumnezeu există şi de
fapt, să trăieşti ca şi cum El nu ar fi. Cam aşa se
petrec lucrurile..... – Frederick Buechner
58. Viaţa
Ascultă-ţi viaţa....Priveşte-o pentru taina de
nepătruns care este. În momentele de plictis şi
suferinţă, la fel de mult ca în momentele vibrante şi
în bucurie, atinge, gustă, adulmecă-ţi calea către
miezul sfânt, ascuns al vieţii, pentru că în ultimă
instanţă, toate aceste momente sunt momente cheie,
iar viaţa însăşi este har! – Frederick Buechner
59. Ceea ce ne dorim
Cu ocazia premierei filmului despre viaţa lui
Gandhi, la încheiere, nimeni nu a scos nici un sunet.
Era o tăcere mai profundă şi mai elocventă decât
orice cuvânt care a fost rostit vreodată de oameni.
Era în viaţa lui Gandhi ceva ce toţi îşi doreau.
60. Fii bun!
Luându-şi rămas bun de la nepotul său, Henry
James a rostit următoarele vorbe de înţelepciune,
deosebit de simple: „Willie, trei lucruri contează în
viaţa omului. Primul este să fii bun. Al doilea este
să fii bun. Al treilea: fii bun!”
61. Investirea viitorului
Oricât de importantă ar fi responsabilitatea de
doctor, avocat sau om de afaceri, totuşi relaţiile
omeneşti cu soţia, copiii şi prietenii rămân cea mai
însemnată investiţie pe care o veţi face vreodată. La
sfârşitul vieţii, nu veţi regreta nici că nu aţi luat un
examen în plus, pe lângă toate celelalte, nici că nu
aţi câştigat un verdict în plus sau că nu aţi încheiat
un contract mai mult...dar vă va părea rău de timpul
pe care nu l-aţi petrecut cu soţia, copiii, prietenii.....
– Barbara Bush
62. Îngrijorarea vs. munca
Motivul pentru care îngrijorarea omoară mai mulţi
oameni decât munca, este că mai mulţi sunt cei care
se îngrijorează decât cei care muncesc. – Robert
Frost.
63. Îngrijorarea
...este un firişor de teamă care şerpuieşte prin minte
până când sapă un canal în care se vor abate toate
celelalte gânduri.
10
64. Ce sens are să te îngrijorezi?
Iată filosofia de viaţă a lui Mickey Rivers, jucător la
echipa de baseball Texas Rangers: „Nu are nici un
sens să-ţi faci griji pentru lucrurile pe care le poţi
controla, pentru că dacă le poţi controla, atunci de
ce să te mai îngrijorezi? Şi nu are nici un sens nici
să-ţi faci griji pentru lucrurile pe care nu le poţi
controla, pentru că dacă nu le poţi controla, atunci
la ce să te mai îngrijorezi?”
65. Tabelul grijilor
Dându-şi seama că temerile îi ruinau viaţa, o femeie
şi-a trecut toate grijile într-un tabel. Astfel a
descoperit că 40% dintre temeri nu aveau să se
adeverească niciodată, 30% aveau de-a face cu
hotărâri pe care nu le mai putea schimba, 12% erau
legate de criticile celorlalţi la adresa ei, majoritatea
neadevărate, 10% - de sănătate care cu fiecare grijă
se deteriorează şi mai mult. 8% erau griji fondate,
legate de problemele reale ale vieţii de zi cu zi.
66. Ascultă pe-ndelete!
Charles Swindoll era copleşit de prea multe
angajamente înghesuite într-un interval de timp prea
scurt. A devenit din ce în ce mai nervos şi stresat.
„Mă răsteam la soţie, la copiii; la masă, înghiţeam
cu noduri mâncarea, eram peste măsură de iritat de
orice întreruperi imprevizibile....”, îşi aminteşte el
în cartea Stress Fractures. „Nu a trecut mult şi totul
în casă a început să îmi reflecte stilul zorit.
Ajunsese de nesuportat.....Într-o seară, după cină,
fetiţa cea mică a dorit să îmi povestească ceva ce se
întâmplase la şcoală, în ziua respectivă....şi a
început să turuie: „Tati, vreau să îţi spun repede-
repede ceva!”
Imediat mi-am dat seama de frustrarea ei. I-am
răspuns: „Scumpa mea, poţi să-mi spui tot ce vrei şi
nu este nevoie să-mi spui repede-repede. Spune pe
îndelete.” Nu am să uit niciodată răspunsul: „Atunci
şi tu ascultă pe îndelete!”
67. La apus
„Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitului,
auzul, gustul, intelectul. Noaptea s-a lăsat, truda
zilei s-a încheiat. Mă întorc ca o cârtiţă în casa mea
din ţărână. Nu pentru că aş fi obosit şi nu mai pot
munci. Nu sunt obosit....Dar a apus soarele. [....]
Este datoria noastră să ne fixăm o ţintă dincolo de
preocupările individuale, dincolo de obiceiurile
plăcute, convenabile, mai presus de noi înşine, şi,
nesocotind râsul, foamea, chiar moartea, să trudim
zi şi noapte ca s-o atingem. Nu, nu s-o atingem.
Sufletul care se respectă, de cum îşi atinge
obiectivul, îl mută şi mai departe. Nu să ne atingem
ţelul, ci niciodată să nu ne oprim din urcuş. Numai
aşa îşi capătă viaţa nobleţea şi unicitatea.” (Nikos
Kazantzakis, Report to Greco, pag. 80).
68. Curtea din spate
Adevărata fericire nu este câştigată, ci primită.
Erau doi fraţi, complet diferiţi. Mike era un om de
afaceri de succes. Rich, muncitor sezonier ba pe la
o fermă, ba pe la un trust. Mike este mereu
preocupat de bunăstarea lui Rich şi încearcă să-l
momească cu „traiul bun”: îi trimite lui Rich
fotografii cu noua lui combină audio sau cu noua lui
maşină. Într-o bună zi, campania a încetat odată cu
primirea de către Mike a unui poster, cu o privelişte
ce-ţi tăia respiraţia, luată din Parcul Naţional Grand
Teton, şi pe spatele cărui poster Rich scrisese:
„Curtea din spatele casei mele”.
69. Atunci când temerile se adeveresc
Ani de-a rândul o femeie avusese probleme cu
somnul din cauza fricii de hoţi. Într-o noapte, soţul
a auzit un zgomot la parter şi a mers să vadă despre
ce este vorba. Ajuns la faţa locului a dat peste un
hoţ. „Bună seara!”, i-a spus stăpânul casei. „Mă
bucur să vă văd. Vă rog să mă însoţiţi sus ca s-o
cunoaşteţi şi pe soţia mea care de 10 ani se aşteaptă
să vă întâlnească.”
70. Închinare
În 1990, o doamnă a intrat la Haagen Dazs din
Kansas City Plaza ca să îşi cumpere îngheţată. În
timp ce dădea comanda, în magazin a mai intrat
cineva. Femeia, terminând de dat comanda s-a
întors să vadă cine s-a aşezat în spatele ei şi a dat
ochi în ochi cu Paul Newman. La vederea ochilor
albaştri ai actorului a simţit cum i se topesc
genunchii. A achitat comanda şi imediat a părăsit
magazinul, cu inima bătându-i mai-mai să-i spargă
pieptul. După ce s-a calmat, şi-a dat seama că uitase
să îşi ia îngheţata. S-a întors la magazin în uşa
căruia din nou a dat nas în nas cu Paul Newman.
Acesta a întrebat-o: „Vă căutaţi îngheţata?”
Pierdută cu totul, femeia a dat din cap că da. „Aţi
băgat-o în geantă, odată cu restul.”
Când a fost ultima ocazie în care prezenţa lui
Dumnezeu v-a făcut să uitaţi de tot ce se petrecea în
jurul dumneavoastră? De vasele murdare, de meciul
de fotbal, de contul din bancă, de îngheţată...?
71. Neaşteptatele întorsături ale vieţii
Nu încetez să mă minunez de neaşteptatele
întorsături ce însoţesc viaţa. După o noapte de
trudă, Isus îi spune lui Petru: „Du corabia la apă
adâncă şi aruncă plasele.” Răspunsul sună atât de
omenesc: „Doamne, toată noaptea am trudit fără să
11
prindem nimic.” Însă întotdeauna rămâne o fărâmă
de speranţă: „dar la cuvântul Tău, voi arunca plasa.”
Belşugul de peşte prins este atât de neaşteptat, atât
de uimitor. Plasele încep să cedeze, corăbiile dau să
se afunde sub greutatea peştilor şi atunci are loc
revelaţia. Petru este uluit.
Un prieten îmi povestea despre o partidă de
vânătoare de gâşte canadiene, în miez de iarnă, pe
un lac îngheţat, la care a participat împreună cu alţi
doi prieteni. Toţi trei îngheţaţi bocnă, într-o barcă
uşoară, de aluminiu, la pândă pentru ultimele
minute de lumină în care mai puteau face ceva. Fără
doar şi fără poate răbdarea le-a fost răsplătită.
Deasupra capului au auzit un fâlfâit. Toţi trei şi-au
aţintit puştile în sus şi au tras, doborând două gâşte.
Timp de o clipă erau nebuni de bucurie, după care
şi-au dat seama cu groază că una din cele două
păsări avea să-şi prăbuşească cele 16 kg, cu o viteză
de 90 mile/h chiar în barca lor! Când impactul a
avut loc, barca aproape că s-a scufundat! Câteodată
chiar capeţi ce-ţi doreşti, dar dintr-un alt unghi
decât cel la care te aştepţi.
Când Simon Petru a văzut câţi peşti s-au prins în
plasele lui, spune Biblia, a căzut în genunchi şi a
spus: „Doamne, pleacă de la mine căci sunt un om
păcătos!” Petru a căpătat ce şi-a dorit, o răsplată
bogată pentru o noapte de trudă, însă, între timp, a
avut o revelaţie. Care a fost aceasta? Nu numărul
mare de peşti prinşi, ci identitatea Omului care îl
condusese la cea mai mare captură din viaţa lui!
Nicicum nu ar fi putut Petru să se pregătească
pentru o asemenea pescuire minunată, după cum îi
spune şi Isus: „Simon, nu te teme, căci de acum
înainte vei fi pescar de oameni.”
72. Religia începe cu simţul inefabilului
Începem să ne gândim la Dumnezeu pe ţărmul
aspru al minţii, unde orice murmur amuţeşte brusc,
unde nu mai ştim cum să tânjim şi unde uităm şi de
smerenie. Numai cei ce ştiu să trăiască cu spiritul pe
muchie de cuţit vor fi în stare să înainteze dincolo
de ţărm, fără să ducă dorul certitudinilor cu care s-
au obişnuit pe stânca artificială a speculaţiei. Nu
speculaţia teoretică, ci simţul inefabilului face să se
întrerupă problema problemelor. Nu evidenţa, ci
ceea ce-i ascuns în evidenţă; nu înţelepciunea, ci
taina care înconjoară proiectul universului;
întrebările pe care nu ştim să le punem au turnat
dintotdeauna gaz pe focul neliniştii omeneşti.
Religia începe cu simţul inefabilului, cu conştiinţa
unei realităţi care ne uimeşte înţelepciunea, care ne
zdruncină conceptele. (Abraham J. Heschel, Omul
nu e singur, ed. HASEFER, pag. 65-66)
73. Ascultă, Israele!
Nimic nu este mai binecuvântat în viaţa evreiască
decât să spui Şema: „Ascultă, Israele, Domnul este
Dumnezeul nostru, Domnul este Unu!” În toată
lumea „poporul slăveşte Unicitatea Lui seara şi
dimineaţa, de două ori pe zi şi cu sufletul cald
spune Şema.” Glasul care strigă: „Ascultă este
Unu”, revine, renaşte mereu. Este apogeul slujbei
de la încheierea Zilei Ispăşirii. Este ultimul cuvânt
care-i vine pe buze evreului înainte morţii şi pe
care-l rostesc toţi cei de faţă în clipa aceea.
(Keduşa de Musaf de Şabat, cit. în Abraham J.
Heschel, Omul nu e singur, ed. HASEFER, pag.
118)
74. Atitudini omeneşti vizavi de solii lui
Dumnezeu
În fiecare an, C.H. Spurgeon obişnuia să predice
pentru orfanii săi o singură dată. Cu acea ocazie
deosebită, mulţi veneau să-l asculte pe renumitul
predicator şi să-şi aducă darul pentru orfelinat.
După o astfel de întâlnire, se spune că, în timp ce
ieşea din clădirea în care predicase, un individ din
clasa „super-spiritualilor” cei înguşti la minte şi
care caută nod în papură, l-a acostat cu acuza: „Dar,
domnule Spurgeon, eu credeam că dumneata
predici pentru suflete, iar nu pentru bani!”
Spurgeon a replicat grav: „Dar, domnule cutare,
bineînţeles că predic pentru suflete şi nu pentru
bani! Însă orfanii mei nu mănâncă suflete şi chiar
dacă ar face-o, ar fi nevoie de cel puţin patru ca al
dumitale pentru a sătura un singur copil!”
75. Noile priorităţi ale Împărăţiei şi firea
cetăţenilor ei
Un om sfânt se afla în timpul meditaţiei sale de
fiecare dimineaţă, sub coroana unui copac cu
rădăcinile întinzându-se în apa râului, când a băgat
de seamă că nivelul apelor râului crescuse şi un
scorpion prins în rădăcinile copacului era pe
punctul de a se îneca. Omul nostru s-a ridicat de la
meditaţia lui pentru a salva scorpionul. Însă de
fiecare dată când încerca să-l apuce, scorpionul îl
ataca. Un alt om care trecea prin preajmă, l-a văzut
şi i-a spus: „Nu ştii că acela este un scorpion şi că
stă în firea oricărui scorpion să înţepe?” La care
omul sfânt a răspuns: „Poate că aşa este, dar stă în
firea mea să salvez şi acum, dumneata ai vrea ca eu
să-mi schimb firea pentru un scorpion. doar pentru
că acesta nu şi-o poate schimba pe a lui?”
76. Nici o diferenţă
„Pentru mine nu e nici o diferenţă între timpul
petrecut cu treburile cotidiene şi timpul petrecut în
rugăciune: chiar şi în zgomotul şi zăngănitul de oale
12
şi tigăi din bucătărioara mea, în timp ce mai mulţi
îmi cer în acelaşi timp altceva, Dumnezeu e la fel
de prezent ca atunci când sunt pe genunchi sau la
Sfânta Împărătşanie.” (fratele Laurenţiu al Învierii,
The Practice of the Presence of God , pag. 25).
77. Animal
Se povesteşte că Frederick William IV,
împăratul Prusiei, a mers odată să viziteze o şcoală,
unde a pus câteva întrebări elevilor. Le-a arătat
copiilor o piatră şi i-a întrebat din ce regn face
parte. Copiii au răspuns: regnul mineral. Apoi a
arătat către o floare şi a repetat întrebarea.
Răspunsul: regnul vegetal. O pasăre s-a auzit
cântând afară şi împăratul a dorit să afle şi regnul
din care făcea parte zburătoarea. Răspunsul a venit
din nou, fără greşeală: regnul animal. La urmă,
alteţa sa a întrebat: dar eu, din ce regn fac parte?
Fără să-şi dea seama, împăratul ridicase o profundă
problemă teologică. Cărui regn, cărui regat îi
aparţinem noi?
Într-un sens literal, noi facem parte din
regnul animal. Eu şi căţelul meu facem parte din
acelaşi regn. Căţelul meu prezintă multe trăsături
umane: se îmbufnează, se entuziasmează, are
personalitate. Dar căţelul meu nu are noţiunea
timpului. Nu poate pricepe că este un punct dincolo
de care nu va mai fi, va dispărea. Doar oamenii
percep timpul. Căţelul meu nu deosebeşte binele de
rău. Nu-i stă în fire să împărtăşească. Cu mintea lui
limitată nu-şi poate fixa obiective. Toate acestea
sunt caracteristici omeneşti. Lucrul cel mai minunat
în ceea ce-i priveşte pe oameni este că se pot ridica
deasupra dorinţelor pur animalice şi să aspire să
devină parte a unei alte împărăţii – Împărăţia lui
Dumnezeu.
78. Faţă în faţă cu sine
Să ne privim pe noi înşine, dacă vom putea răbda, şi
să vedem ce se alege de noi. Mai întâi trebuie să ne
confruntăm cu acea neaşteptată revelaţie: striptease
al umanismului nostru. (Jean Paul Sartre)
79. Imposibilitatea de a rămâne goi
Vacuumul este un spaţiu depresurizat care caută să
absoarbă orice particulă de materie din preajmă.
Spiritul uman este un astfel de spaţiu lăuntric, care
poate ajunge un receptacul de gunoaie, dacă nu se
practică o selecţie a lucrurilor asimilate.
Cu ceva ani în urmă cineva mi-a oferit o cutie de
lemn, din sec. 19, în care se depozita dinamită.
Cutia era realizată cu multă grijă, cu colţurile
placate, iar pe capac avea imprimată cu litere roşii,
îngroşate, avertizarea: „Pericol! Dinamită”. Cândva,
cutia fusese într-adevăr periculoasă şi trebuia
mânuită cu grijă. Însă acum în ea nu se mai aflau
depozitate decât lucruri obişnuite şi cu totul
inofensive. Cutia de dinamită este o parabolă a
creştinismul actual. Destinaţi să purtăm puterea lui
Dumnezeu, am ajuns plini la voia întâmplării, cu
nimicurile lumii acesteia. (Calvin Miller, The Table
of Inwardness, pag. 26)
80. Crezul povestitorului
Dacă v-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte, Robert
Fulghum, autor prolific, vă sugerează ca în timp ce
scrieţi, să aveţi la îndemână acest credo:
Cred că imaginaţia este mai puternică decât
cunoştinţa.
Că mitul este mai potent decât istoria.
Că visele au mai multă forţă decât cotidianul.
Că speranţa întotdeauna triumfă asupra experienţei.
Că râsul este sigurul leac pentru durere.
Şi cred că dragostea biruie moartea.
Fulghum numeşte aceasta „Crezul povestitorului”.
Personal cred că are dreptate, căci adevărata viaţă
nu are de-a face cu cunoştinţa, istoria, cotidianul,
durerea, moartea, ci adevărata viaţă are de-a face cu
acele lucruri care ne inspiră, ne mişcă, ne
motivează. Acum poate că-mi veţi spune:
„Predicatorule, este lucru cât se poate de cert că
viaţa are de-a face cu moartea şi durerea! Lumea dă
pe dinafară de ele!” Da, aşa este, dar ultimul cuvânt
nu este nici al morţii, nici al suferinţei. Nu cu
acestea se încheie ultimul capitol. Vedeţi
dumneavoastră, sunt oameni a căror atitudine nu
este alterată de sărăcie. Este un popor pe care
foamea nu-l conduce la disperare. Este o mireasă pe
care lacrimile nu o fac să-şi piardă speranţa. Este o
biserică care chiar şi persecutată, merge înainte.
Într-o bună zi, biserica lui Dumnezeu va sări în sus
de bucurie, căci mare îi va fi răsplata în ceruri.
81. Împărăţia cerurilor şi Împărăţia lăcomiei
Cum se face că un paradis aşa de simplu ca cel
descris de El nu mai vine, nu se mai arată? De ce
Utopia nu ajunge niciodată pe hartă? ....Din pricina
lăcomiei şi a bogăţiilor. Omul ... rareori îşi doreşte
ceva dacă nu îi aparţine altcuiva.... – Will Durant.
82. Nu lucrurile pieritoare
În scrierile Părinţilor bisericii, găsim şi istorioara
despre un demnitar de seamă care i-a oferit
preotului unui schit, un coş plin cu monede de aur,
să îl împartă la fraţi. „Nu le este de nici o
trebuinţă,” a răspuns preotul. Demnitarul a insistat
şi a aşezat coşul cu aur la intrarea în biserică,
rugându-l pe preot să le spună fraţilor că cine avea
13
nevoie de aur, era liber să ia. Aurul a rămas neatins
şi uitat intact în locul în care fusese pus. Lămurit,
însă nu mai puţin uimit, demnitarul a plecat cu aurul
de nici o trebuinţă pentru acei oameni. (Richard J.
Foster)
83. Unde ne e comoara?
„Ne place să credem că în cer se află comoara
noastră şi cerul este adevărata noastră alegere.
Dar... comorile pământeşti continuă să captiveze.
Poate că nu ne dorim bogăţii fără număr, poate că
ne-am mulţumi doar cu strictul necesar. Nu vrem să
le pierdem nici pe cele cereşti, dar nici să ducem
lipsă de cele pământeşti....Suntem ca acea
maimuţică cu pumnul prins înăuntrul nucii de
cocos, plin cu alunele. Maimuţica vroia şi libertatea,
şi alunelele, ceea ce nu se putea.” (John White, The
Golden Cow, pag. 47-48)
85. Cine vrea să vină după Mine
Thomas Becket a purtat coroana statală mai înainte
să poarte mitra bisericească. Prin două lucruri se
distinge cel care a fost arhiepiscop de Canterbury:
în primul rând el a luat partea preoţilor săraci
împotriva intereselor ierarhiei superioare avute. Dar
şi mai impresionantă este măsura identificării lui cu
cei sărmani, apreciată numai după ce a fost
executat. Preoţii săraci, care îi pregăteau trupul
pentru îngropăciune, au descoperit că dedesubtul
robei episcopale, se afla straiul simplu călugăresc,
din pânză de sac. Preoţii au celebrat consacrarea
arhiepiscopului lor celui preaiubit cu strigăte de
bucurie: „Atunci călugării, cu totul transformaţi de
bucuria spirituală, şi-au înălţat spre cer, inimile şi
braţele, dând slavă lui Dumnezeu. Tristeţea lor a
fost înghiţită de bucurie şi bocetele lor s-au
schimbat în ovaţii de bucurie.” (Richard Winston,
Thomas a Becket, pag. 361)
86. Eu. Al meu. Mie.
Imaginaţi-vă momentul de glorie în care Toma de
Kempis a săvârşit de scris Imitatio Christi!
Toma de Kempis nu a voit să îşi treacă numele.
Pentru el, paginile acelea erau un dar lui Hristos din
lăuntrul lui. Nu faptul că a refuzat să îşi semneze
lucrarea este aşa extraordinar, ci faptul că plinătatea
pe care el o cunoscuse în Hristos îi dizolvase nevoia
de afirmare, de recunoaştere din partea celorlalţi.
E.M. Forster spunea că ori de câte ori cuvintele
noastre sunt cu adevărat semnificative, semnătura
nu face decât să le diminueze valoarea. Repede eu-l
îşi scrijeleşte semnătura ţipătoare pe orice ciob de
artă fără valoare şi aleargă de colo-acolo, strigând:
Eu, eu, EU am făcut-o!
87. Nu renunţarea, nu lepădarea, nu golirea, ci
ceea ce devenim
La Marea Galileei, Hristos şi-a chemat ucenicii ca
să-L urmeze. Şi aşa au şi făcut, lăsând în urmă
bărcile şi afacerile de până atunci. Erau aşa de
subjugaţi de Hristos că niciodată nu au resimţit
preţul renunţării lor. Ucenicii au păşit în epicentrul
unei noi adoraţiuni care, în tăcere, le-a suprimat
vechile preocupări. Renunţarea în conştienţă de sine
nu este decât ascetism care, subtil, se umflă în pene
cu magnificul său sacrificiu. Apostolii au venit la
Hristos, predându-ţi posesiunile care stăteau între ei
şi voia lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, nu ne-au rămas
în memorie pentru faptul că au ales sărăcia, ci
pentru dragostea şi devotamentul lor pentru Hristos.
Dacă e să fim captivaţi de frumuseţea Împăratului,
atunci renunţarea nu va fi nimic mai mult decât un
produs secundar al devoţiunii noastre şi nicidecum
o exigenţă prealabilă. (Calvin Miller, The Table of
Inwardness, pag. 50).
88. El ne este totul totului tot
„El este cărare pentru cel rătăcit,
El este haină pentru cel gol,
Şi pentru cel ce flămânzeşte, El este pâinea,
Pentru cel în lanţuri, El - libertate!
Pentru cel prea slab, cât de puternic este!
Pentru cei morţi, e viaţă,
Pentru bolnavi, vigoare, iar pentru orbi, lumină,
Şi bogăţie este pentru toţi cei ce n-au!
Plăcere fără capăt, comoară fără fur!” (Giles
Fletcher, He is)
89. Despre rugăciune
Dacă aş avea îndrăzneala să folosesc această
expresie, aş numi această stare, sânul lui
Dumnezeu, dată fiind inexprimabila dulceaţă pe
care o gust şi o trăiesc în rugăciune. (Fratele
Laurenţiu al Învierii)
90. Despre rugăciune
Rugăciunea nu este cerere. Este dorinţă a sufletului.
Este recunoaşterea zilnică a propriei
neputinţe...Când te rogi, e mai bine s-o faci cu o
inimă fără cuvinte, decât cu cuvinte fără inimă...
(Gandhi).
91. I.N.R.I.
De multe ori îmi imaginez botezarea lumii în care
trăiesc prin desenarea feţei Mântuitorului pe feţele
grăbite, timorate din jurul meu. Şi scriu I.N.R.I. pe
circumstanţele cele mai descumpănitoare din viaţă.
Şi odată purtând acest autograf, parcă încep să
capete sens. Cu ceva ani în urmă, un preot din
oraşul nostru s-a întâmplat să asiste la un accident
14
în care o maşină ce transporta combustibil a
derapat, blocând o familie în automobilul în care se
aflau, arzând de vii în incendiul care a izbucnit.
Preotul a botezat nenorocirea. A îngenuncheat în
văpaia degajată de incendiu, cu silueta întunecată
proiectată pe fondul flăcărilor ce ardeau violent, şi a
început să se roage.
„Şi ce a realizat cu asta?” Nu asta e ceea ce
contează. Rugăciunea lui a botezat întâmplarea,
aducând în minte natura adevăratei realităţi. Este o
lume de o realitate mult mai robustă decât aceasta
care se vede, o lume din care Dumnezeu ne
veghează, îi pasă de noi şi ne iubeşte. Iar preotul
acela învăţase să vadă în fiecare om, pe Hristos, şi
să scrie numele Lui pe mii de alte întâmplări.
92. Ascultarea
Deprindeţi-vă să vă supuneţi. Doar cel care se
supune unui ritm superior celui personal este liber.
(Nikos Kazantzakis)
93. Alegerea
În Negustorul din Veneţia, Portia le cere celor trei
pretendenţi să aleagă un sipet în care se afla
portretul ei. Unul dintre aceste sipete era de aur şi
pe capac avea înscrise cuvintele. „Cel ce mă va
alege va dobândi ceea ce mulţi îşi doresc”. Pe al
doilea sipet, de argint, se puteau citi următoarele:
„Cel ce mă va alege ca căpăta ceea ce merită”. Dar
cel ce o iubea, Bassanio, a ales sipetul de plumb
purtând extraordinara inscripţie: „Cel ce mă va
alege va trebui să dea şi să rişte tot ce are.” Aici se
aflau şi provocarea cea mai mare, şi răsplata cea
mai mare. Suveranitatea lui Hristos vine
întotdeauna cu antetul de pe sipetul de plumb.
94. Fiind, ne supunem
Dacă ne uităm la propria noastră existenţă, suntem
nevoiţi să recunoaştem că esenţa ei nu stă în voinţa
noastră de a trăi: trebuie să trăim şi trăind, ne
supunem. Existenţa este conformare, nu dorinţă;
consimţământ, nu impuls. Fiind, ne supunem.
Luptăm, suferim, trăim şi acţionăm, nu pentru că
aşa vrem noi. Voinţa noastră e supunere, e un
răspuns, o conformare. Abia după aceea ajungem să
vrem ceea ce trebuie; voinţa este o aparenţă,
conformarea este „lucrul în sine”. Nu este oare viaţa
trupului un proces de supunere? Ce altceva e
gândirea decât supunerea faţă de adevăr,
conformarea la regulile logicii? Căci existenţa
logicii, independentă de înclinaţia noastră de a
gândi cum ne convine şi exercitând asupra minţii
noastre o forţă coercitivă, implacabilă, nu fi
explicată ca un produs al voinţei ori al minţii.
Operaţiile gândirii logice sunt ale minţii, dar însuşi
faptul că există logica şi că mintea nu poate gândi
altfel decât după regulile, nu sunt ale minţii.
(Abraham J. Heschel).
95. Eu-Tu
Termenul primar Eu-Tu poate fi rostit doar cu toată
fiinţa. Concentrarea şi fuziunea într-o fiinţa totală
nu poate avea loc nici prin mine, dar nici fără mine.
Eu devin prin relaţia mea cu Tine şi devin Eu atunci
când spun Tu.
Adevărata vieţuire este întâlnire. (Martin Buber).
96. Vorbe şi lucruri
Aşa cum vorbele au înţeles, lucrurile au înţeles. Noi
spunem cuvinte. Dumnezeu spune lucruri. El Îşi
deschide gura şi iată: stele, pomi, ape. (Virginia
Stem Owens)
97. Dumnezeu
„....Dumnezeu este poet, căutând cuvântul potrivit.
A încercat „Noe”, dar Noe este un beţiv. A încercat
„Avraam”, dar Avraam este un pic cam
mesopotamian cu nevestele lui.. A încercat
„Moise”, dar Moise prea exagerează; iar David e
prea frumos ca să-i fie bine; Elisei stârneşte urşii
împotriva a nişte copiii. Încearcă „Ioan
Botezătorul”, cu mierea şi lăcustele lui, şi aproape
că ar fi mers, dacă nu ar fi fost ceva mărunt, dar
crucial, ca simţul ridicolului sau al unei diete
echilibrate....
Cuvânt după cuvânt a încercat Dumnezeu şi, în
sfârşit, încearcă încă o dată s-o spună aşa cum
trebuie, să cuprindă într-un singur Cuvânt final cine
este El şi ce este omul şi de ce suferinţa iubirii este
de preţ şi cum se face că pacea lui Dumnezeu este
ca un tigru în sânge.” – Frederick Buechner, A
Room Called Remember, pag. 84-85.
98. Condiţia umană
Boala ne aminteşte cu cruzime că moartea nu este o
stare, ci un proces. Katzetnik povesteşte despre un
medic excizând ţesutul gangrenat din zona
genunchiului unui prizonier din lagărele naziste.
Omul acela era aşa de bolnav că părea deja un
cadavru. Doctorul „tăia în carnea vie aşa cum se
învârte cuţitul într-un fruct pentru a îndepărta partea
putredă. Împlântă cuţitul, răzuind mai adânc, mai
adânc. Când va ajunge la capătul cangrenei? Nu se
termină nicăieri. Ce se află dincolo de putreziciunea
aceea inflamată? Nu a mai rămas nici un căpătâi de
os? Unde era sâmburele de viaţă în omul acela?”
(Katzetnik, House of Dolls, pag. 109)
99. ....
15
Un medic, cunoştinţă de-a mea, s-a sinucis. Toată
viaţa şi-a petrecut-o îngrijind copii bolnavi de
leucemie. Anii au trecut şi el tot nu a reuşit să se
împace cu paradoxul unui Dumnezeu care iubeşte
copiii şi această lume în care copiii mor răpuşi de
boli. Până la urmă, după ce a văzut prea mulţi
micuţi murind, nu a mai putut trăi cu această
neputinţă de a accepta realitatea şi incapacitate de a
vindeca. Lipit de patul pistolului era un petic de
hârtie pe care scrisese: „Doare prea tare să îţi pese
şi doare prea tare ca să nu îţi pese.” Viaţa lui de
durere s-a încheiat cu o moarte din durere. (Calvin
Miller, The Table of Inwardness, pag. 108)

100. Foamea după mai bine, mai buni

Pe când avea vreo 6 anişori, Helen Keller a primit
de la mătuşa ei o păpuşică, făcută dintr-un prosop.
Dar primul lucru pe care Helen l-a băgat de seamă
atunci când a luat în mână obiectul acela fără formă,
a fost lipsa ochilor. Ea însăşi nevăzătoare, ar fi vrut
ca mătuşica ei să îi facă o păpuşică mai bună decât
era ea. Şi luând şiragul de mărgele al mătuşii, le-a
aşezat cam acolo unde ar fi trebuit să se afle ochii
păpuşelei. Mătuşa a luat mâna fetiţei, i-a dus-o la
ochi şi apoi în dreptul capului păpuşii, iar Helen a
dat din cap afirmativ. Mătuşica a luat doi nasturi pe
care i-a cusut în loc de ochi. Vedem aici foamea de
a fi mai buni decât suntem.
Cumva cunoaştem această căutare. Isus este acea
foame: vrem să fim făcuţi ca El, recreaţi într-o nouă
făptură asemenea Lui. (Calvin Miller, The Table of
Inwardness, pag. 90).

16