2 Timotei 4:1-5

Pavel și-a început scrisoarea prezentându-se ca ,,apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui
Dumnezeu după făgăduința vieții care este în Hristos Isus”. El a fost însărcinat să cheme la viața
care este în Hristos Isus. Iar chemarea aceasta i-a fost dată de Hristos, prin voia lui Dumnezeu.
Dar Pavel simțea că apostolia sau alergarea lui se apropia de sfârșit, și el se pregătește să predea
ștafeta lui Timotei. Pentru că nu era lucrarea lui, ci a lui Dumnezeu.
Versetul 1
Numai când te pasionează un lucru, îl faci bine şi frumos!
Ce mă pasionează ? Sunt eu pasionat de Hristos ?
Sf. ap. Pavel ardea pentru lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, de aceea ruga
fierbinte pe Timotei să propovăduiască fără întrerupere Cuvântul.
Sf. ap. Pavel îl ruga fierbinte pe Timotei, să fie atent la viaţa lui de lucrător pe ogorul
Domnului. Numai atunci vom mişca sufletele spre adevărata viaţă cu Hristos, când le îndemnăm
fierbinte şi statornic. Un îndemn rece, nu va avea nici un răsunet în inima şi urechea
ascultătorului.
Dacă n-avem spor şi propăşire duhovnicească în viaţa noastră, se datoreşte faptului că
trăim şi lucrăm rece sau căldicel. Iubim rece, ne rugăm rece, citim rece Cuvântul lui Dumnezeu
şi lucrăm rece. Adică facem totul numai pentru că aşa trebuie, dar nu se vede şi nu se simte viață
și pasiune în ceea ce facem. „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot… Dar fiindcă
eşti căldicel… am să te vărs din gura Mea” – zice Domnul. (Apoc. 3:15-16).
Dragostea fierbinte poate pătrunde în inimi şi ea poate acoperi o sumedenie de păcate. Pe
aceea o doreşte Dumnezeu de la noi. Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii
pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. (1 Petru 4:8). Astfel, în dragostea
noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar
chiar și viața noastră, atât de scumpi ne ajunseserăți. (1 Tesaloniceni 2:8)
Rugăciunea fierbinte are o putere mare. Pe aceasta o ascultă Dumnezeu. Mărturisiți-vă
unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are
rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16).
Dorinţa fierbinte după Dumnezeu. Pe aceasta o preţuieşte El. Un lucru cer de la Domnul
și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc
frumusețea† Domnului și să mă minunez de Templul Lui. (Psalmul 27:4).
De ce spune sf. Pavel: „…înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus…?
înaintea lui Dumnezeu şi… Cristos Isus [Iesus]. Construcţia greacă permite şi
traducerea „în prezenţa lui Dumnezeu şi de asemenea a lui Iesus Cristos”, care este probabil cea
mai bună redare, întrucât El e pe punctul de a fi prezentat ca Judecător.

1
 Altfel faci lucrurile când le faci înaintea lui Dumnezeu, când eşti conştient că El te vede
şi îţi cunoaşte gândul în străfundul lui.
Toată slujirea noastră trebuie făcută cu conştienta faptului că este urmărită de
ochiul a toate văzător al lui Dumnezeu.
Arătarea lui Cristos şi a împărăţiei Sale sunt prezentate de Pavel ca motive pentru a-L
sluji cu credincioşie. Construcţia gramaticală sugerează iminenţa – faptul că Cristos este pe
punctul să judece.
Paul subliniază responsabilitatea unică pe care toţi credincioşii, şi în special cei care
lucrează cu Cuvântul lui Dumnezeu, o au înaintea lui Cristos Isus, care „S-a arătat” (2 Tim. 1:10)
– în trecut ca om, ca să ne elibereze de păcat, de moarte şi de Satan – şi care va „veni” – în viitor
(1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1,8) în slava şi puterea lui Dumnezeu, să judece viii şi morţii.
Între aceste două moduri de apariţie a Domnului nostru se află perioada vieţii noastre,
posibilitatea noastră să ne pocăim, să ne dovedim destoinici şi să lucrăm ca slujitori ai lui Isus.
Și să înțelegem că slujirea exercitată pentru Cristos se face atât sub privirea Sa vigilentă,
cât şi conştient că, în calitatea Sa de Judecător, va evalua într-o zi lucrările fiecărui credincios
(vezi notele de la 1Cor. 3:12-15; 1Cor. 4:1-5; 2Cor. 5:10). Nu este o judecată care duce la
condamnare, ci una de evaluare. 
Versetul 2
Îndemnul pe care sf. ap. Pavel i-l dă lui Timotei este limpede, categoric şi puternic. Nici o
interpretare nu-l poate suci sau acoperi:
„Propovăduieşte Cuvântul…” Şi nu numai pentru Timotei este acest îndemn, ci pentru
toţi cei care au făcut un legământ cu Domnul Isus, pentru toţi cei care fac parte din Trupul Lui.
Căci, ce este propovăduirea, dacă nu activitate în lucrarea lui Dumnezeu?
Orice mădular din trupul lui Hristos trebuie să împartă viaţă şi mireasmă
duhovnicească pe ori unde merge şi în orice timp. 
Viaţa oricărui urmaş al Domnului Isus trebuie să fie un mijloc de propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, o epistolă vie în care să poată citi oricine şi oricând adevărul despre
mântuire, despre împărăţia cerurilor şi despre Hristos Mântuitorul. Voi sunteți epistola noastră,
scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola
lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, (2 Corinteni 3:2-3a).
Spurgeon  istoriseşte: „Îmi aduc aminte de un birjar cu care am călătorit. Acela mi-a
vorbit de un vestitor al Cuvântului care a mers cu trăsura lui luni de zile şi care era un om pe
placul lui.
– Şi ce fel de om este acela? – a întrebat Spurgeon.

2
 – Este un om care-mi place, fiindcă nu caută să impună nimănui religia lui. Eu îl duc cu
trăsura de şase luni de zile şi niciodată nu l-am auzit spunându-mi o vorbă despre credinţa lui;
pot să spun că este un om care nu supără pe nimeni, a spus birjarul.
Cu părere de rău sunt mulţi creştini de felul acesta; dar, mai ales, mă tem că nu are nici
un preţ creştinismul lor. Ei nu vorbesc nimănui despre credinţa lor şi pricina este că ei înşişi n-au
nimic din credinţă cum ar putea să mai dea şi altora? Da, adevărata credinţă este cel mai
supărător lucru din lume.
Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce ne umple inima.
Luca 19:36-40. Pe când mergea Isus, oamenii își așterneau hainele pe drum. Și când S-a
apropiat de Ierusalim, spre coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de
bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră.
Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în
locurile preaînalte!” Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învățătorule, ceartă-Ți ucenicii!” Și
El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”
Pentru un creştin adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu este viaţa lui: se hrăneşte cu el,
se curăţeşte prin el (1 Pet. 1:22; Ioan 15:3), se sfinţeşte prin el (Ioan 17:17), se întăreşte prin
el, se bucură prin el, de aceea îl propovăduieşte tot timpul cu toate mijloacele.
„…Stăruieşte…”
Numai simpla propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, nu e deajuns, pentru ca sufletele
să primească pe Domnul Isus, aşa cum este El, ci trebuie stăruinţă asupra Cuvântului pentru ca să
poată fi înţeles de toţi.
„Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp…”
Teofilact, tâlcuind cuvintele „la timp şine la timp”, zice: „Să nu ai o vreme hotărâtă de a
propovădui, ci propovăduieşte şi când ai vreme îndemânatică şi slobozenie, şi când nu ai această
vreme, aflându-te în primejdii şi în strâmtorări, şi când eşti în biserică şi când eşti afară.”
Teodoret al Cirului zice şi el limpede: „Cu vreme şi fără vreme înseamnă în toată vremea
şi în tot locul.”
Predicatorul fidel trebuie să proclame Cuvântul, fie că este bine primit, fie că nu; când
pare potrivit să facă aşa şi când nu pare. 
Brutarul este cu luare aminte când s-a încins cuptorul şi după aceea bagă pâinea în el.
O veche zicală ne spune să strângem fânul când e soare. Sau bate fierul cât e cald. Fiecare
lucru îşi are timpul său şi mult face să prindem acest timp şi să-l întrebuinţăm bine.
Propovăduieşte Evanghelia în toată vremea, dar mai cu seamă atunci când inimile
oamenilor s-au muiat prin necazuri şi suferinţe. Dacă cuptorul este rece, încălziţi-l; iar dacă este
încălzit, nu mai faceţi foc în el. Urmaţi a sta de vorbă până ajungeţi la punctul potrivit, ca să
aduceţi vorba de Domnul Isus şi de adevărul mântuitor. Dar nu lăsaţi sufletele oamenilor să fie

3
doar pregătite, fără să le aduceţi la ţintă. Brutarul nu uită să împingă pâinea în cuptor; tot aşa şi
voi nu uitaţi să aduceţi vorba de credinţă şi de Evanghelia mântuirii noastre, înainte de a se sfârşi
întâlnirea avută. N-am lăsat noi oare câte un cuptor fierbinte să se răcească?
Fii prezent cu ea, la timp şi ne la timp, la ocazii potrivite sau aparent nepotrivite: când te
întâlneşti întâmplător cu cineva, când eşti împreună cu cineva, când stai de vorbă cu cineva, când
cineva se plânge de necazul şi ispita din viaţa lui – să nu laşi în nici un caz să treacă ocazia fără
să te foloseşti de ea! Mai bine să spui prea des despre Evanghelie, despre Isus, decât prea
rar! Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa lui Dumnezeu în inimile oamenilor (Luca 8:11). Dacă
nu se seamănă, nu poate să crească nici o recoltă.
Partea a doua a versetului, „…mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea…”
mustră, ceartă. Cuvântul grec tradus mustră se referă la corectarea comportării sau a
învăţăturii greşite prin folosirea unor argumente fondate pe Biblie pentru a ajuta persoana să-şi
înţeleagă greşeala în comportare sau gândire. Cuvântul grec pentru ceartă are de-a face mai mult
cu corectarea motivelor persoanei prin faptul că o convinge că a păcătuit şi o aduce la pocăinţă. 
Sf Ioan Gură de Aur zice: „Când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă
dânsul, ci printr-un cuvânt de învăţătură să-l opreşti din calea cea rea.”
Cuvântul lui Dumnezeu este şi o oglindă, care-i arată clar omului care este starea
lui.
A mustra, a certa şi a îndrepta duhovniceşte este o mare destoinicie în lucrarea lui
Dumnezeu şi ea este dată oricărui credincios care stăruieşte şi o doreşte din toată inima.
Apoi i se va cere să îndemne sau să încurajeze păcătoşii să creadă iar pe sfinţi să rămână
statornici în Domnul. În toate acestea, el trebuie să fie îndelung răbdător, predând cu statornicie
învăţătura doctrinei sănătoase.
Îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura: există şi oameni, care nu sunt în sine
împotrivitori, dar care pricep greu Evanghelia, care iau greu o decizie bună şi care greu se ţin de
ia, care înţeleg greu promisiunea harului lui Dumnezeu şi siguranţa mântuirii, deja din cauza
psihicului lor, din cauza firii lor poate depresive. Aici nu-şi are locul o „mustrare” aspră sau
poate chiar „o ameninţare”. Aici este folositor numai ca respectivii să fie luaţi de mână, să fie
ridicaţi, mângâiaţi, încurajaţi; toate acestea înseamnă cuvântul, care aici este tradus de obicei prin
„îndeamnă”. Şi dacă după o discuţie lungă cu ei, deja ziua următoare trebuie luat din nou totul de
la început, atunci tot mai este valabil „să nu ostenim” (2 Cor. 4:1). Nici Domnul nostru, în
îndelunga Lui răbdare şi îndurare, nu oboseşte cu noi. Cu atât mai mult vrem şi noi, după
ce am avut parte de îndurare, să nu obosim cu alţii (2 Cor. 4:1). 
Versetul 3
Odată cu înmulţirea păcatului, fie în lume, fie într-o inimă, scade plăcerea după adevăr.
Minciuna, făcând parte din starea de păcat a omului, creşte vertiginos încât umple toate
colţişoarele fiinţei lui, iar adevărul nu mai are loc. Aşa stând lucrurile, omul nu mai poate suferi
învăţătura adevărului şi îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute firii lui decăzute, lucrurile

4
lumii păcatului: plăcerile trupeşti (carnale) şi plăceri ale spiritului întunecat (eul vechi): tradiţii,
datini, obiceiuri, poveşti etc.,
Învățătura sănătoasă este aceea care duce la evlavie. ,,Dacă învață cineva pe oameni
învățătură deosebită și nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de
învățătura care duce la evlavie...(1 Timotei 6:3)
Timotei a fost lăsat de Pavel în Efes, ca să poruncească ,,unora să nu învețe pe alții altă
învățătură” (1 Timotei 1:3). Dacă învățătura curată este cea care duce la evlavie, deci la ascultare
de Dumnezeu, acea ,,altă învățătură” este caracterizată astfel de Pavel de-a lungul celor două
epistole:
Basme, înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai mult la certuri de vorbe,
decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu, prin credință (1 Timotei 1:4), flecării, înșirări de
cuvinte fără scop (1 Timotei 1:6-7); basme lumești și băbești, propovăduirea deprinderilor
trupești, a ritualurilor goale (1 Timotei 4:7-8); boala ercetărilor fără rost, a certurilor de cuvinte,
din care se naște pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zadarnicile ciocniri de vorbe ale
oamenilor stricați la minte, lipsiți de adevăr și care cred că evlavia este un izvor de câștig (1
Timotei 4:7-8); flecării, vorbării goale și lumești (2 Timotei 2:16); întrebări nebune și
nefolositoare care dau naștere la certuri (2 Timotei 2:23).
După cum am văzut, o astfel de învățătură este extrem de atractivă, pentru că prezintă
lucrurile plăcute și inofensive; gâdilă urechile, dar nu condamnă păcatul, nu duc la evlavie.
Va veni vremea în care oamenii vor deveni tot mai religioși. Dar, fiind iubitori mai mult
de plăceri, decât iubitori de Dumnezeu vor promova o formă de evlavie, fără puterea ei
transformătoare. O învățătură care să gâdile urechile, dar să lase viața neschimbată,
netransformată.
De ce chiar oamenii care pretind că sunt religioşi suportă cu greu învăţătura sănătoasă a
Cuvântului lui Dumnezeu? Ei nu vor să audă aşa ceva.
Câte dintre obiceiurile şi tradiţiile religioase zise „creştine” se potrivesc cu învăţătura
Domnului Isus scrisă pe paginile Noului Testament? Cei care trăiesc corect învăţătura apostolilor
sunt socotiţi eretici şi „plagă a societăţii”. Aşa e socotit şi Mântuitorul Isus Hristos.
Domnul Hristos este singura cale care duce la cer. Nu este una dintre căi, ca şi cum ar fi
mai multe, ci singura cale. Cu aceasta sunt înlăturate toate părerile greşite ale oamenilor. În
adevăr, nu puţini oameni zic: „Toate religiile sunt bune, numai să se ţină fiecare de religia lui.”
Dar iată că această părere este răsturnată pe deplin de cuvântul Domnului Hristos, care
spune: „Eu sunt calea”. Deci nu religia şi nimic altceva nu poate fi calea către cer. Toate
religiile omeneşti nu sunt decât născociri omeneşti, care măgulesc pe om şi îl înşeală în ceea ce
este mai de preţ: sufletul şi eternitatea lui.
Să nu ne lăsăm amăgiţi! Ispititorul este la lucru şi el va căuta să înşele, dacă-i cu putinţă,
chiar pe cei aleşi. (Matei 24:24). Un singur lucru avem de făcut: să ne alipim mai mult de
Domnul Isus, să ne aţintim mai mult privirile spre El şi să ne ţintuim pe cruce, clipă de clipă,

5
orice poftă a firii vechi, fie de natură trupească, fie de natură spirituală. „…Să dăm la o parte
orice piedică, şi păcatul care caută să ne înfăşoare aşa de lesne…” (vezi Evrei 12:1 – 2).
Versetul 4
Nu poţi sta cu inima şi cu urechea îndreptată în acelaş timp spre adevăr şi minciună, aşa
cum nu poţi sta în acelaş timp cu faţa spre apus şi spre răsărit.
Când îţi întorci privirea spre Domnul, în mod natural, ai spatele întors spre lume. Şi
invers: când faţa o ai îndreptată spre lume, spatele este întors spre Domnul.
Sf. ap. Pavel îi arată lămurit lui Timotei, ucenicul său iubit, cum ispititorul, în vremurile
din urmă, va înşela pe mulţi din cei care au auzit Evanghelia, dar care n-au avut inima întreagă
pentru Domnul. Ei îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri
închipuite, istorisiri care au o haină înşelătoare, asemănătoare adevărului, dar plăcută firii vechi.
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine…” (Luca 9:23), spunea Domnul Isus.
Dumnezeu ne va judeca după după adevărul pe care l-am ştiut şi nu l-am trăit.
Noi alegem ori calea vieţii, ori calea morţii. Pe una din ele mergem cu bună ştire.
Stă în puterea noastră de a ne păstra ochii aţintiţi spre Domnul Isus şi urechea îndreptată
spre adevăr. Dacă nu facem necurmat lucrul acesta, alunecăm în starea primejdioasă de a ne alipi
de istorisiri închipuite care duc spre moarte.
Numai purtarea crucii zilnice ne poate păzi de istorisiri închipuite şi de căderi în păcat.
De fapt, orice înşelare şi orice cădere a noastră îşi are rădăcina în lepădarea sau modificarea
crucii. Vrem să ne fie mai uşoară calea, vrem să mai tăiem din cruce, de aceea suntem biruiţi de
duhul minciunii şi al slavei deşarte.
Ei vor ceva nou, ceva care să-i amuze şi să-i facă să se simtă bine.
McGee povesteşte următoarea întâmplare de la începutul lucrării sale în California.
Întrebat de un renumit predicator cum îi place în California, McGee a răspuns: „Îmi place foarte
mult, dar am remarcat un fapt foarte interesant. Dacă predic despre cartea Apocalipsa, biserica
se umple chiar şi la serviciul din mijlocul săptămânii. Dar dacă încep o serie de prelegeri
despre cartea Romani, biserica este aproape goală.
Am descoperit că unii oameni sunt dispuşi să traverseze oraşul pentru a veni să asculte
un vorbitor care le spune câte fire de păr sunt în coada calului cel roşu din
Apocalipsa.” Predicatorul i-a spus lui McGee: „Vei descoperi cu timpul că sunt mult mai mulţi
cei care vor să afle totul despre Antihrist decât cei care vor să ştie totul despre Hristos.” Cât
adevăr!
Versetul 5
Vrăşmaşul îşi seamănă neghină şi îşi face lucrarea lui de distrugere numai în timpul
somnului nostru: „Pe când dormeau oamenii, a venit vrăşmaşul lui, a semănat neghină intre
grâu…”  (Matei 13:25).
6
 Somnul este frate bun cu moartea. Cine doarme nu mai simte. Vrăşmaşul se apropie
liniştit de cel care doarme şi face ce vrea cu el. Somnul, deci, este un aliat credincios al
vrăşmaşului, un ajutor principal în lucrarea lui nimicitoare.
Despre Teba – vestita cetate, capitala vechiului Egipt – spun istoricii că a avut o sută de
porţi şi că fiecare poartă era apărată de două sute de călăreţi, care trebuiau, zi şi noapte, să stea
treji pentru a nu intra vrăşmaşul înăuntru. Căci ce ar fi folosit apărarea a 99 de porţi dacă o
singură poartă ar fi fost neapărată, dacă paza de aici ar fi dormit? Pe această poartă ar fi intrat
vrăşmaşul şi ar fi nimicit toată cetatea.
Fiinţa omenească este asemenea unei cetăţi cu mai multe porţi. Fiecare poartă are paza ei
care trebuie să stea trează necurmat, ca toată cetatea să fie în siguranţă. Poarta auzului, poarta
văzului, poarta simţurilor, poarta gândirii. Toate aceste porţi trebuie bine păzite, căci vrăşmaşul
dă târcoale ca un leu, ca să poată intra înlăuntru (2 Petru 5,8).
„Dar tu fii treaz în toate lucrurile…” adică păzeşte toate porţile cetăţii, căci ce folos ai
avea dacă ai păzi toate porţile cetăţii afară de una? Pe aici ar intra vrăjmaşul şi ar nimici toată
cetatea.
Pot eu să am pază bună la poarta gândirii, ca să nu las să se strecoare nici o rătăcire în
cunoaşterea mea, dar dacă n-am pază bună la poarta simţurilor, adică la poarta trăirii
învăţăturilor, la nimic nu-mi foloseşte. Cunoaşterea adevărului cu mintea va da roade în viaţa
mea numai când o unesc cu trăirea.
Pot eu să am o viaţă morală şi cinstită în mijlocul celorlalţi oameni, dar dacă la poarta
gândirii nu sunt treaz, vrăjmaşul poate intra cu toată suita lui de rătăciri, de minciuni, de credinţe
greşite şi astfel să mă nimicească pe vecie. Căci tot atât de uşor pot fi omorât şi în cap cât şi în
inimă. O cunoaştere falsă te poate omorî tot atât de uşor ca şi o trăire falsă.
„.........rabdă suferințele…”
Nu este de ajuns să fii treaz în toate lucrurile, ci trebuie să fii gata pentru a răbda orice
suferinţă şi apoi să nu te dai în lături de la lucrarea şi lupta Domnului. Ce i-ar folosi soldatului, în
timpul luptei, starea de a fi treaz dacă nu s-ar avânta în luptă? Vrăşmaşul l-ar nimici. Sau, ce i-ar
folosi puterea şi cunoaşterea tacticii de luptă, dacă n-ar şti să rabde suferinţele şi loviturile?
Sf. Grigore de Nazianz  spune adevărat: „În vremea încercării, nu-ţi pierde nădejdea în
bucurie: în vremea bucuriei, aşteaptă-te la suferinţă.”
Să nu mă feresc de greutăţi şi suferinţe, ci numai de păcat. Suferinţele mă învaţă
răbdarea, fără de care nu-i cu putinţă viaţa creştină.
„…Fă lucrul unui Evanghelist, şi împlineşte-p bine slujba.”
Care-i lucrul Evanghelistului? Unul singur: de a duce peste tot vestea bună a mântuirii
sufletelor prin credinţa în jertfa Domnului Isus. În această slujbă sunt chemaţi toţi urmaşii
Domnului Isus, după darul pe care l-a primit fiecare. Oricine poate să ducă veşti bune, tot aşa,
după cum poate duce şi veşti rele.

7
 În slujba de Evanghelist nu există concediu, scutire medicală, repaus duminical sau
pensionare. Toate acestea sunt în lume şi în lucrările ei. Slujba Domnului se aseamănă cu slujba
inimii: activitate continuă. Oprirea activităţii înseamnă moarte. Cavalerii din vechime dormeau
îmbrăcaţi în zale, având lancea şi scutul la îndemână. Aşa trebuie să fie creştinul acum şi
totdeauna.
Exemplu cu străjerul – Ezechiel 33:7-9. Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa
lui Israel. Tu trebuie să asculți cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea
Mea. Când zic celui rău: ‘Răule, vei muri negreșit!’ și tu nu-i spui ca să-l întorci de la calea lui
cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar, dacă
vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, și el nu se va întoarce, va muri în
nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul.
„…Împlineşte-ţi bine slujba.”
Numai o slujbă bine împlinită este urmată de roade şi de bucurie. Slujba împlinită rău
produce durere şi moarte. Nici nu poate fi numită slujbă. Inima care nu-şi mai împlineşte bine
slujba ei, aduce chinul şi moartea trupului.
Domnul nostru Isus Cristos spune: „Ferice de voi, când oamenii vă vor urî… din pricina
Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare
în cer!” (Luca 6:23).
Pavel mai adaugă: Împlineşte-ţi bine slujba. Fă-ţi treaba! Nu te da parţial sau total în
lături s-o faci! Nu fă treaba pe jumătate! Nu trece sub tăcere o parte din Evanghelie, care-i
deranjează în mod special pe ascultătorii tăi, de exemplu, că Dumnezeu poate să Se şi mânie şi să
judece şi că oamenii pot să se piardă pe veci! Împlineşte: urmăreşte ţinta cât de bine ştii şi
cunoşti, vesteşte mesajul biblic, astfel încât oamenii încredinţaţi ţie să poată deveni creştini
întregi – în siguranţa mântuirii, prin harul lui Dumnezeu în Isus, în ascultarea credinţei şi în
sfinţire, mărturisind cu vorba şi fapta, iubindu-şi şi duşmanii, gata pentru suferinţă, cu nădejdea
vie.