Pierdut

Prelegerea 1.
Ne aflăm astăzi împreună în jurul aceleiaşi Cărţi, şi privind spre ea suntem încercaţi de simţăminte şi
gânduri contradictorii. Ar mai putea să aibă ea un mesaj pentru mine, omul vremurilor prezente...? Mulţi sunt
aceia care declară că, deşi au citit Biblia, nu o înţeleg. De aceea, rolul meu principal acum este să fiu
“traducător”, adică să prezint în aşa fel încât omul modern sa inteleaga si sa spună... „Aha... e special pentru
mine!”
Ne vom bucura, în total, de 16 întâlniri în care ne vom propune să desluşim doar Evanghelia, cuvintele
lui Isus. După cum o treaptă este numai o mică parte a construcţiei, setul acesta are nevoie de continuitate, are
nevoie de prezenţa mea si a dumneavoastră aşa încât să putem construi şi unifica cele 16 trepte.
Dragii mei, suntem la începutul întâlnirilor noastre – şi gândul acesta ne face bine, întrucât în general
iubim momentele de început – ale unei lucrări, ale unei experienţe. .. Pentru fiecare om Primăvara poartă în sine
simbolul Începutului; în fiecare primăvară suntem cuprinşi de un nou elan de trai adus parcă de speranţa pentru
un martie în care înşiruirea zilelor să nu se mai termine cu numărul 31.
Nu cu mult timp în urmă eram urmărit de vestea morţii unui prieten al meu, surprins fatal de ziua
sângeroasă a Madridului. Inima mea e încă pătata de amintirea acestui prieten. Deşi pământul s-a cutremurat în
faţa atacului, mă întreb însă câţi – şi pentru cât timp – am fost cu-adevărat urmăriţi de teroarea situaţiei. O zi s-a
jelit, a doua s-a vorbit, apoi, înapoi la treburile noastre: acelaşi număr de călători în trenurile marilor oraşe.
Trăim într-o lume ameninţătoare şi uităm că suntem ameninţaţi. Suntem irecuperabil de optimişti.
In 1966, atunci când am dat bacalaureatul şi stăteam aliniaţi cu distincţii si cununi, bănuiam ca viaţa e
rea, dar toţi priveam în sus. Ne-am întâlnit peste 30 ani: unii nu mai sunt, alţii sunt la spital, alţii in cârje. Voi nu
stiati ca viata nu e roz? Ei, e simplu: Omul zice ca viata e rea, dar nu cu el. Bunica a trăit pana la 84 de ani si a
jucat toata viata ei la loto. Ne lua de mână şi, mereu cu aceeaşi emoţie plăcută în voce, ne spunea: „Trage tu
lozul!” Bunica a stăruit 40 ani la loto, fără să câştige vreodată ceva, doar pentru că Omul este optimist... bolnav
de optimist.
Iată un Boeing 747 cu 250 de locuri, avion cu care probabil câţiva dintre noi chiar am zburat. Imaginaţi-
vă că tragedia prăbuşirii unui Boeing se înregistrează zilnic, chiar în România: datele statistice spun că zilnic
247 de români mor din cauza fumatului. In ciuda acestui fapt fiecare fumător zice: ”se întâmplă, dar... nu cu
mine”. Acesta este optimismul... bolnav, din nefericire.
În acest context, vom înţelege că Isus are ceva sa ne spună. El este bucuros de optimismul nostru doar
atunci când acesta este, în acelaşi timp, realist. Scriptura descoperă modul in care trebuie sa fim optimişti,
evidenţiind ceea ce lipseşte unui optimist ca sa fie sănătos...; iar eu personal sunt convins că merită să trăieşti
“cu scaun la cap”.
Deschid Sfânta Scriptură în Evanghelia după Luca la capitolul 12 unde, între versetele 13 şi 21, se
cuprinde o pildă povestită de domnul nostru Isus: „Şi Isus le-a zis pilda acesta: Ţarina unui om a rodit mult.” Vă
daţi seama ce mare lucru e sa fii om bogat. Înseamnă că ai ceva relaţii, că eşti deştept si pe deasupra ai şi ţarina
care rodeşte bine. Iată clasicul optimist. Mai departe...”Şi el se gândea în sinea lui: ce voi face....?” Se pare deci
că uneori bogăţia atât de râvnita devine o povara grea. Deşi nu are nici o problemă şi totul îi merge bine, omul e
frământat. Este un moment de criză... Se zice că bogăţia e o povara prea mare si nu mulţi o pot duce fara sa se
zdrobească sub ea.
Omul şi-a zis: „Îmi voi strica grânarele....”Aceasta este soluţia succesului prezent şi viitor: “...şi-mi voi
face altele mai mari...” În afaceri trebuie nu atât să câştigi cât să te dezvolţi continuu... an de an afacerea să
crească şi să devină tot mai complexă în activităţile ei.
Scriptura zice: „apoi voi zice sufletului meu: ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te...”
Este uluitor cum regăsim aici aceeaşi filosofie a celor mai mulţi oameni din toate timpurile, care
împreună cu Epicur au spus şi spun: „Ede, bibe, lude! Post mortem nulla voluptas!”...Mananca, bea, distrează-te
căci după moarte nu mai există bucurii! Iată favorita viziune a oamenilor care umple marile panouri publicitare
de prin Bucureşti şi toată ţara: Gusta plăcerea! Savurează clipa! Iubeşte-te Azi!

1
 “Dar Dumnezeu a zis: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul........”Auziţi cum îl
numeşte Dumnezeu: Nebun..... Oare să înţelegem că acest fragment dispreţuieşte munca, succesul, extinderea şi
sugerează o viaţă de înstrăinare, de negru?... Cel mai mult ne intrigă acestă expresie...NEBUNULE!. Omul nu a
făcut nimic rău...n-a furat, n-a omorât pe nimeni!
Să observăm faptul că în limba în care s-a scris Evanghelia, acest cuvânt „a-fron” înseamnă „fără minte”
dar nu cu sensul patologic pe care l-ar putea avea cuvântul în româneşte. În ce constă oare această lipsă de
minte?
Probabil că cei mai mulţi jucători de tenis, în timp ce se antrenează la perete, îl au în minte pe
tenismanul Boris Becker: modelul omului victorios, care biruieşte în lume. El este fericit... zâmbeşte.
Surprinzător însă, şi puţin cunoscut este faptul că omul acesta a făcut câteva mărturisiri prin care a dezvăluit
frecventarea unor cabinete de psihiatrie în urma unei tentative de suicid: ”Câştigasem Wimbledonul de 2 ori
până atunci. Eram bogat. Aveam totul... totuşi eram nefericit.” E acelaşi refren al stelelor de cinema care se
sinucid: „nu aveam pace lăuntrica. Eram doar o marioneta trasa de sfori...” Prima lecţie despre ce înseamnă
nebunia se referă la căutarea de a investi într-un vas sperând ca în alt vas se va ridica nivelul. NU: Abundenţa
materială şi Fericirea nu sunt vase comunicante. Câştigul material nu înseamnă şi câştigarea fericirii.
Iată-l pe Napoleon, marele cuceritor al Europei, învingătorul multor bătălii mari. Aproape lumea
întreagă a fost în mâna lui. Totuşi, în 1815, în urma decisivei lupte de la Waterloo, Napoleon este luat prizonier
şi exilat pe insula Sf. Elena din Atlanticul de Sud unde, izolat, a mai trăit şase ani. A fost apoi îngropat. Ce scrie
oare pe mormântul celui care a avut lumea? Două cuvinte doar: “Aici zace...” Ce i-a folosit unui om să câştige
toată lumea?
Am citit un articol despre Cassius Clay – sportivul secolului. El declara: Eu am avut lumea... şi n-am
avut nimic! Oscar Wilde, poet englez inteligent, bogat şi preocupat să nu piardă vreo plăcere pe care viaţa o
putea oferi, înainte de a muri – la o vârstă tânără – a spus: ”Pe lume există două nenorociri: prima este să nu ai
tot ce îţi doreşti; şi a doua, să ai tot. După ce le ai îţi dai seama că nu te satisfac...”
Concluzia tuturor acestor scene este aceeaşi: Abundenta nu creşte bucuria de a trăi.

Să descoperim acum al doilea motiv de “nebunie”:

În timpul războiului de secesiune din SUA, în armata sudistă s-a distins, prin curajul lui, William Nelson
– un general destoinic, cu studii înalte la West Point. În anul 1863, fiind în fruntea soldaţilor săi, un glonte îl
loveşte în piept. Cu spaima în ochi, cuvintele lui disperate au fost: “Trimiteţi vă rog după un pastor să mă
boteze!” Botez… pe front… nu s-a putut. Mă întreb: care să fie oare ultimul gând înainte ca gheara morţii să
strângă în încleştarea ei ultima suflare? Este relativ invariabil: ce mi-a rămas nerezolvat în viaţă? Lucrurile
sufletului sunt ignorate până în ceasul morţii. În concluzie, reţinem, în al doilea rând, că trupul nu ţine locul
sufletului. “ Suflete bea şi mănâncă!” spune nebunul din pildă. Dar sufletul NU bea şi nici nu mănâncă. Nevoile
sufleteşti nu sunt împlinite prin satisfacerea nevoilor fizice... Dar omul vrea să uite că are nevoi sufleteşti; şi
cine uită de sufletul lui e o persoană care nu are înţelegerea deplină a sinelui propriu.

Al treilea motiv. Îl avem în imagine pe unul dintre marii miliardari: îl chema Malcom Forbes –tip
hotărât si puternic pentru ca, pur şi simplu, avea mulţi bani. Vorba lui favorită era că “cel care moare cu mai
multe jucării castiga”. Şi-a cumpărat castele, motociclete, şi fără să stea pe gânduri a dat un milion de dolari
pentru un bibelou de Faberge. Cu ocazia unui tur cu motocicleta prin lume, ajunge în 1864 în Egipt. Ieşind din
mormântul lui Tutmes se întreabă oftând amar: „după ce voi muri îşi va mai aminti cineva de mine?” De
Tutmes îşi amintesc câţiva... dar, într-adevăr, câţi dintre dvs îşi amintesc de Malcom Forbes? Iată oameni care
cred ca daca ai bunuri ai totul, chiar şi Timpul la dispoziţie – tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
„Suflete ai avut bunuri pentru mulţi ani! Timpul tău însă a expirat.”
Vestita Regina Victoria a trăit mai mult de 80 de ani. Simţind momentul morţii aproape, se agăţa de
marii doctori din jurul ei încercând parcă să-i înduplece: „Dau jumătate din averea mea pentru o zi de viata”.
Răspunsul lor a fost o ridicare din umeri neputincioasă. Bunurile nu asigura viata. In incidentul de la Madrid au
murit sute de tineri. Timpul nu ti-e asigurat de bunuri.
Un al patrulea motiv. Aţi auzit cu siguranţă de renumitul Mark Twain. El a fost unul din marii scriitori
comici, care reuşea să provoace râsul oricărui cititor al său. Acest Mark Twain, fiind bătrân, a scris, următoarele
cuvinte fără urmă de zâmbet sau joc: ”Miliarde de oameni se nasc. Trudesc, transpiră se luptă... Se opintesc
2
pentru avantaje mici...Vârsta îi învăluie, apoi urmează neputinţele. Cei dragi le sunt luaţi, iar bucuria de a trăi se
preschimbă în doliu amar. În cele din urmă vine moartea – singurul dar neîntinat pe care îl are pământul pentru
ei. Iar ei dispar ca şi când n-ar fi existat niciodată, iar lumea îi plânge pentru o zi... ca să-i uite pentru
totdeauna”... Cuvinte pline de amărăciune.
Stăteam pe un scaun într-o sala publică ascultând un vorbitor. Câteva din cuvintele lui mi-au intrat ca un
cui în minte: „Sunteţi conştienţi de faptul că în 50 de ani nimeni din cei care suntem aici nu va mai fi în
viaţă?...” Am făcut socoteala....V-aţi gândit că în 50 de ani, în afară de copii, mulţi din noi nu vor mai fi? Ne-am
obişnuit să trăim, de parcă am fi veşnici. Paşii noştri însă se îndreaptă spre moarte! In ce măsura noi suntem
pregatiti spre acest eveniment?
Iată fotografia unei actriţe care in 1851 era cea mai frumoasa femeie de la Hollywood. Priviţi-o acum, la
cei 50 de ani ai ei.... şi vedeţi una din marile tragedii ale vieţii: o floare care apoi îşi pierde pe rând fiecare
petală.
Toţi bătrânii de azi au fost odată tineri... Tatăl meu, la 92 de ani este la spitalul de geriatrie. A fost un
bărbat puternic: un orfan care, în loc sa devină om de nimic, s-a luptat singur pentru viitorul lui – a făcut 3
facultăţi mâncând săptămâni întregi doar pâine cu muştar şi vânzând ziare la colţ de stradă. Apoi a sacrificat
mult pentru realizarea copiilor lui. A fost modelul meu... Acum, în locul bărbatului puternic nu puteţi vedea
decât un amărât care mai aşteaptă un singur lucru. De ce uităm că toţi murim, de ce nu vrem să ne amintim de
acest lucru? Poate că adesea alegerile noastre ar fi altele dacă am şti că viaţa noastră are un sfârşit care nu e
departe...
Al cincilea motiv pentru care Dumnezeu exclamă privind protagonistul pildei noastre: ”Nebunule...!”
Toţi şoferii am primit adesea îndemnul de a conduce preventiv. Dacă, fiind aproape de intersecţie cel din
faţă frânează şi tu care mergi foarte aproape eşti surprins şi îl ocoleşti în ultimul moment, plin de stres şi de
emoţii, înseamnă că nu ai condus preventiv; desigur, el a frânat rapid dar tu, deşi ai fi putut, nu ai prevăzut
lucrul acesta... Aşa facem şi conducând pe autostrada vieţii: nu ridicăm ochii să vedem cu bătaie lunga, viitorul
mai îndepărtat. Daca am ştii cum e viaţa, altfel ne-am gândi şi am calcula. Ce am face cu viaţa noastră?
Am în faţă pe eroul american Eddie Rickenbacker, unul din cei mai mari piloţi americani: 19 medalii şi
consilier cu renume în materie de aviaţie. Fiind pilot activ în timpul celui de al doilea război mondial, primea
adesea misiuni speciale în diferite zone ale Pacificlui. Cu o ocazie nefericită, avionul lui s-a defectat si pentru
24 de zile, el şi echipajul său au fost naufragiaţi – suferind de foame şi sete.
14 aprilie 1912. Pentru prima cursă a Titanicului biletele se vindeau teribil de scump. La clasa I erau
numai nobili şi oameni de afaceri care, încrezători în siguranţa vasului, îşi transportau averile în lumea noua.
Clasa a II-a era ocupată aproape în exclusivitate de inelectuali, în timp ce la clasa a III-a era înghesuită
“prostimea”. În urma coliziunii, clasa I a avut prioritate absolută la bărcile de salvare. Între norocoşii călători ce
se îndreptau în turmă spre bărci era un cuplu bogat. Soţia, realizând că în spaima momentului uitase preţioasele
bijuterii în cabină, îşi trimite stăruitor soţul să le recupereze cu orice preţ. Johnny îşi croieşte anevoie drum până
la cabina luxoasă, după care, văzând pe masă cutia imensă cu bijuterii şi câteva portocale, apucă în grabă două
portocale şi se întoarce la barcă. Alegerea a fost simplă: în momentul în care îţi pierzi viaţa, bogăţiile nu mai
vlaoreaza nimic! Problema noastră astăzi este faptul că noi nu vrem să admitem că SUNTEM pierduţi. Altfel,
alegerile pe care le facem privind aceleaşi două alternative – investiţia în suflet sau în trup – ar fi altele.

Statisticile arată că 54% din oameni muncesc având un singur scop: acela de a munci. 25% din
adolescenţi beau pentru că nu văd sensul vieţii, şi de aceea nu au plăcere de a trai, sau plăcere in viata. Un mare
psiholog Carl Jung, elev al lui Freud, spunea: ”Nevroza de baza a timpurilor noastre este lipsa de sens”. Un alt
psiholog, care a inventat logoterapia, Viktor Frankl declara de asemenea: ”Clinicile noastre sunt înţesate de
oameni care suferă de nevroză... adică de lipsa sensului ultim al vieţii”.

Desigur că numele John D Rockefeller ne este cunoscut. Un simplu văcar sau prestator de diverse
servicii plătite cu 1 dolar pe saptamana primeşte de la tatăl lui un sfat care îl marchează: ”trebuie să trăieşti
pentru tine şi bazându-te doar pe tine însuţi”. Cu hotărâre începe şi strânge bănuţ lângă bănuţ, îi investeşte apoi
pentru că la 30 de ani să câştige primul milion de dolari. La 43 de ani ajnsese să conducă cel mai mare trust
comercial din lume - Standard Oil. La 53 de ani era cel mai bogat om din lume. Iată-l la 53 de ani: fără dinţi în
gură, fără păr pe cap. El, având posibilitatea financiară de a-şi încânta simţurile cu cele mai rafinate şi
3
sofisticate reţete culinare, nu mai putea mânca decât pişcoturi cu lapte. Somnul nopţii fusese complet substituit
de insomnii fără leac: Nebunule....bogatia.... Suferea de tristeţe cronica...rânjea doar. Ziarele îi pregătiseră
necrologul pentru că prognosticul cel mai favorabil declarat de medici era trist. Era purtat în braţe, tremurând de
parkinson, cu bodyguarzi care să-i alunge teama că unii din cei mulţi care îl urau ar fi putut căuta răzbunarea.
Căzându-i ochii pe un necrolog scăpat din greşeală pe o pagină de ziar mintea lui prinde gândul: ”am bani... dar
ce folos?” Şi mântuitorul rosteşte în dreptul acestor “nebuni” pe care îi iubeşte, cuvinte asemănătoare: “Ce folos
pentru un om să câştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul?”
Şi J.D.Rockefeller şi-a spus: „Stop! Mor la 54 de ani, dar vreau măcar ca banii mei să aibă un folos.
Vreau să merg şi să spun lumii că degeaba strânge comori...” Întemeiază fundaţia Rockefeller al cărei obiectiv
este acela de a ajuta cei mai nenorociţi oameni din lume, de a oferi educaţie tinerilor care şi-o doresc, etc. A
finanţat cu hotărâre proiecte mari de cercetare în beneficiul umanităţii – chiar penicilina se datorează în parte
donaţiilor fundaţiei Rockefeller pentru medicină.
Urmarea: necrologul din ziare nu a mai apărut anul următor, nici celălalt. A trăit până la 98 de ani, fericit
– pentru că viaţa lui a primit un alt sens. A început să-i crească părul, a început să zâmbească iarăşi. Până la
sfârşit reuşise să ofere lumii un miliard de dolari.

In acest moment aş vrea să vă povestesc propria mea descoperire. Vă povesteam despre tata care a
investit în mine si în fratele meu foarte mult. Am făcut şcoala de muzică, am făcut şcoala germană, am învatat
ungureşte. Ne-am mutat în Bucureşti să învăţ la şcoli bune. La 16 ani am terminat liceul: îmi însuşisem într-un
an materiile a doi ani. La 21 de ani am încheiat conservatorul, devenisem unul din cei mai buni violonişti din
ţară. Am plecat în Germania şi am gustat din glorie, faimă, şi plăcere. Începusem însă să simt nevoia să schimb
din plăceri. Pe la 21 de ani, o foame în sufletul meu striga după un sens. Golul acesta m-a condus către căutări
mai adânci. Pentru că în anii 1968-69 nu existau Biblii de vânzare, mătuşa mea care lucra la patriarhie mi-a
dăruit una. Am început cu sete să citesc şi am înţeles că pentru mine Evanghelia era răspunsul nevoii mele.
In Matei capitolul 13 versetul 44 stă scris: „Imparatia cerurilor, se mai aseamănă cu o comoară....
ascunsă într-o ţarină. Omul care o gaseşte, o ascunde...”. Istoria acestei comori este istoria unui om sărac care
nu avea decât un bordei de chirpici şi a luat în arendă o bucată de pământ plină de bolovani. Avea o gloaba; a
împrumutat un plug şi s-a dus să are. Când pentru a zecea oară plugul s-a împiedicat de ceva tare în pământ,
aplecându-se şi dând pamantul la o parte, omul găseşte o comoară. S-a uitat în stânga şi în dreapta, a pus
pământ pe ea şi a ascuns-o. “De bucuria ei se duce vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea”. Cu bordeiul
vândut, cu hainele de schimb date la cămătar, strânge cei câţiva galbeni luaţi pe boarfe şi se duce să cumpere
ţarina de la boier. A vândut tot pentru ţarina aceea. Boierul i-a dat-o.
Ce trebuie sa ştim noi? Că există o comoară ascunsă. Pe măsura ce bucuria găsirii lui Isus îmi umplea tot
mai mult viaţa, împotrivirea părinţilor şi prietenilor se îndârjeşte: Ţi-am dat o carieră strălucită...ce faci? Îţi baţi
joc de tine şi de noi?” Din pricina lui Isus părinţii m-au gonit de acasă. Eu însă ştiam ca nimic nu valorează in
comparaţie cu comoara cea mare – merita orice sacrificiu. Se spune că mintea românului cea înţeleaptă vine mai
pe urmă, aproape de mormânt. Eu sunt atât de recunoscător că pe când eram tânăr mi-a “venit mintea la cap”.
Tata n-a vorbit 10 ani cu mine. Cu cinci ani în urmă a murit mama mea care m-a blestemat...n-a ştiut ce
face. Mama însă, înainte de a muri, a spus „vreau să-ţi spun ceva...”. I-am zis: „mama, nu te chinui, nu mai
vorbi...” Dar ea a continuat ”Îmi pare rău că n-am înţeles la momentul potrivit că Dumnezeu te chema pe un
drum mai bun. Fiule tu ai ales calea, şi bine ai făcut...” Vă spun ca a fost mare mângâiere pt mine, mama a
devenit ucenicul Lui... Am îngropat-o cu adânca nădejde a revenirii, şi cu tristeţea că momentul acesta a fost
atât de târziu. Câta bucurie ar fi fost daca ar fi înţeles realitatea nevăzută pentru ochiul neobişnuit să privească
orizontul îndepărtat, mai din tinereţe...!
Dragii mei, vreau să vă prezint marea comoară. Desigur, începând de azi, aceasta ne aduce pe mine si
tine la o răscruce. In serile ce urmează vă invit în Numele lui Isus, să cunoaştem bucuria de a fi cu El, bucurie
care nu se compară cu nimic sub soare – bani, faimă si plăceri. Dumnezeu vrea să nu trăim ca Nebunul
parabolei, ci să fim oameni cu sens, oameni cu optimism sănătos născut din fiecare pas făcut spre “în sus”, pe
drumul credinţei pe care a mers El. Acum El ne spune nouă, celor cu dorul de viaţă, de speranţă, de “tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: „Cine crede în mine are viaţa veşnică”.