ADOPŢIA

Î mpliniJr.ea unt.U v-L6 pJzin iubhte

Manual pentru Asociatiile Parintilor Adoptatori

"Acest manual a fost realizat de către echipa organizaţiei Hoit România FCSSCF
sub coordonarea asistentului social Loredana Turiceanu, in baza documentaţiilor
menţionate in bibliografie, precum şi a experienţei extrem de bogate acumulată
de-a lungul anilor in programul de Adopţie Naţională" , cu sprijinul misiunii din
România a Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională prin intermediul
programului World Leaming CHILDNET",

"Acest material este protejat de legile copyright-ului in vigoare, Orice multiplicare

neautorizată, indiferent de suport, este interzisă şi va fi pedepsită conform legii",

"Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al USAIO"

"Oistribuirea manualului se face numai prin intermediul fundatiei

Hoit Romania FCSSCF in cadrul proiectului AOOPŢIA NAŢIONALĂ",

ISBN 973-7766-31-K
Editura LUMEN

Tipărit la ALSACIAN GROUP, Tel: 0241-519997

 Afi adoptat

F. C. ~)'ftgiâ'
(Saturday Eveniltf1'.l1~
-......:.....c

Nu te-ai nascut din carnea mea,

Si nici din oasele mele,

Si totusi, in mod miraculos

Esti al meu.

Nu uita nici macar pemtru o clipa

Ca nu te-ai zamislit

Sub inima mea, ci in ea.

Traducere de Shelly Perry

 Stimate parinte adoptator

Adoptand un copil, ai facut un pas important, caci in viata

ta si a familiei tale s-au deschis perspective fundamental
schimbate.

In acest manual, vei afla ca pentru un copil, a ramane

fara familie inseamna o lovitura crancena si vei intelege ce noroc
neasemuit este pentru el integrarea intr-o familie adoptiva
iubitoare.
Sa nu te sperii prea mult de culorile intunecate ce
umbresc fiinta copilului abandonat Imagineaza-ti, peste acest
fundal sumbru, stralucirea si fericirea pe care tu, ca parinte
adoptator, o poti aduce in destinul copilului ales.
Existenta umana nu se poate bucura de un dar mai
pretios decat privirea plina de iubire si recunostinta a unui copil.
Si nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a putea vedea cum
o fiinta firava si napastuita, sub caldura ingrijirilor tale, aidoma
unei plante in lumina, se fortifica, se dezvolta si porneste in final
cu incredere si curaj catre viata, caci te stie pe tine, ocrotitor, in
spatele sau. Un destin pornit sub semnul tragiculu~ poate fi
indulcit prin tine, poate deveni uman si frumos.
Nu ezita sa iubesti! De fapt tot secretul se afla aici.
Daruieste toata iubirea adunata in sufletul tau celui care duce in
mod dureros lipsa iubirii. Vei imbraca in vraja nu numai viata lu~
ci si pe a ta proprie.

Talita Kumi

2
 PARTEA I

ADOPTIA - UN PROCES COMPLEX

"ALEGEREA ADOPTIEI R

Motivele pentru care ne decidem sa devenim parinti

adoptatori sunt foarte diverse: copilul dorit nu soseste sau se
doreste sa se faca ceva just si nobil sau viata ne-a oferit
oportunitatea de a cunoaste realitatile copiilor lipsiti de o familie
in care sa creasca si sa primesca dragoste. Se doreste sa se faca
ceva pentru ei (pentru unul dintre ei in mod special).
A deveni parinti adoptatori nu este mai complicat decat
alte lucruri care se realizeaza zi de zi. Trebuie doar sa fim
constienti de ceea ce urmeaza sa facem.
A adopta un copil nu este acelasi lucru cu a-I genera;
trebuie sa intram in optica unei disponibilitati foarte mari, care ne
va conduce catre primirea unui copil, neconceput de noi, un copil
conceput de altii, care nu poate fi si nu trebuie sa fie substitutul
copilului pe care l-am fi putut concepe noi si pe care nu l-am
procreat.
A primi un copil adoptat inseamna sa-I simtim "fiu" cu
totul: cu istoria sa unica si personala, cu trecutul sau, cu
abandonul sau, cu calitatile, defectele si necesitatile sale.
A deschide bratele unui copil abandonat presupune
dorinta de a-I imbratisa mereu, chiar si atunci cand este dificil de
facut acest lucru; iubirea pentru acest copil nu este "de moment",
ci este pentru totdeauna.
Adoptia este o alegere definitiva si, tocmai de aceea,
trebuie sa fie bine gandita inainte, dorita, voita, organizata si
gestionata in interesul superior al copilului.
Trebuie sa ne indragostim de copilul pe care il vom
adopta si asta se va intampla daca este primit pentru ceea ce
este el si, in acelasi timp, dorit pentru ceea ce va fi, dincolo de
ceea ce noi am dori sa devina.
Fiecare copil este un dar si astfel trebuie asteptat, de fapt
trebuie sa invatam sa il asteptam.
3
 Un dar are caracteristici imprevizibile; pot fi diferite de
ceea ce ne-am imaginat in timp ce il doream si il asteptam. O
diversitate adecvat respectata si cultivata poate fi doar o valoare,
o sursa de imbogatire si nu un obstacol de a realiza dorinta
noastra.
De multe ori, copiii adoptati ne supun la probe pentru a
masura cat este de mare iubirea noastra pentru ei, iar semnalele
si atitudinile oferite de noi reprezinta un raspuns ferm sau confuz,
in functie de cum ne manifestam fata de ei.
Acceptarea unui copil adoptiv, in ceea ce priveste familia,
este o alegere neconditionata: a trebuit sa ne accepte pe noi ca
parinti pentru ca nu avea o alta alternativa.
Deci, este important ca orice copil adoptat sa poata
spune: "Tatal si mama mea ma iubesc pentru ceea ce sunt si m-
au ales chiar pe mine pentru ca au considerat ca sunt deosebit si
special".

PREMISELE ADOPTIEI

Copilul abandonat are nevoie sa fie primit, doreste sa

aiba o mama si un tata si se lasa neconditionat in mainile lor.
Copilul abandonat are nevoie sa fie iubit, sa apartina
cuiva, sa fie considerat fiu/fiica.
Realizarea acestor dorinte poate sa aiba loc doar in
conditiile in care copilul intalneste acel cuplu capabil sa se
constituie intr-o minunata resursa pentru el si, pentru ca un cuplu
sa poata deveni resursa, trebuie sa fie pregatit, edificat si
determinat.
Primirea unui copil, nenascut de noi, in sanul familiei,
este cel mai frumos lucru care poate exista, insa constientizarea
acestei decizii constituie actiunea cea mai importanta din viata
noastra.
Adoptia este pentru totdeauna: sa nu uitam nici o clipa
acest lucru.
Adoptia este ca o nastere, un eveniment ce schimba
complet viata unei familii. Se naste o noua familie, cu o noua
viata. Un nou drum in care familia decide sa primeasca si sa ofere
propria ei dragoste si sustinere.

4
 Trebuie sa consideram adoptia ca un act de iubire pe
care un cuplu il realizeaza fata de copil. Un dar. Un gest similar
cu deschiderea bratelor pentru a primi.
Primirea unui copil abandonat, traumatizat, poate
ascunde insa primejdii si probleme. ca urmare, parcursul evolutiv
al cuplului aspirant la adoptie nu se opreste la nivelul de primire.
Cuplul trebuie sa fie pregatit si constient ca este doar la inceputul
drumului, ca se va confrunta in mod inevitabil cu o serie de
aspecte si problematici, care merg de la dezvaluirea originilor
copilului, rezistenta culturala, marginalizarea, problematica etniei,
pana la scolarizare.
Pentru rezultate optime, este necesar un efort sustinut
post-adoptie, o colaborare permanenta a parintilor adoptatori cu
serviciile sociale, comunitatea, scoala, rudele si prietenii.
Sa incercam astfel, impreuna, sa vorbim despre adoptie
prin ochii copiilor, cu inima deschisa.

MOTIVATIILE ALEGERII ADOPTIEI

Sa ne implinim viata, daca aceasta sansa exista!. .. Iata

dorinta care-I anima pe cel ce in sufletul sau este deja parinte, in
timp ce il cauta pe copilasul abandonat, care tanjeste, poate de
multa vreme, dupa caldura unui camin, dupa securitatea acestuia,
dupa protectie, grija si atentie afectuoasa indreptate catre el.

De ce adoptam? ...
Este important sa ne punem aceasta intrebare! care sunt
motivatiile si circumstantele care determina aceasta alegere? ...
Copilul nu trebuie privit ca ceva care iti poate limita viata
sau ca ceva ce poate rezolva problema singuratatii cuplului.
Gandind despre copilul adoptat ca fiind solutia ce poate rezolva
problema sterilitatii, se pot face consideratii care ne apropie de
adevarata problema, dar in cele din urma aceste motivatii se vor
dovedi neadecvate.
Copilul nu e o marfa!!!
Copilul nu poate fi obiect al comertului!
Nu poti adopta un copil si nici nu-I poti da spre adoptie
asa cum cumperi sau vinzi in magazin: "Buna ziua, dati-mi va rog
un copil cu ochi albastri!"...

5
 A avea un fiu sau o fiica trebuie considerat mai curand un
gest de libertate: a spune ca un gest este liber, inseamna ca
acesta este corect in sine, inseamna a adera la adevarul profund
din acest gest.
Adoptia nu este pentu oricine.
Adoptia este pentru toti aceia care o traiesc ca pe o
vocatie, independent de modalitatile prin care se realizeaza sau
nu.
Adoptia este pentru aceia care sunt dispusi sa-si asume
riscul de a primi in viata lor un copil, cu un trecut care le este
absolut strain si care va avea o influenta necunoscuta asupra lor.
Este un semnal care da nastere la reflectii fata de modul
in care societatea priveste fenomenul adoptiei. De asemenea,
este necesar sa verificam daca disponibilitatea de a adopta este
reala sau este doar o aparenta.
Un cuplu ar trebui sa se decida sa adopte un copil doar
daca ambii soti iubesc copiii si isi doresc foarte mult unul. Toti
copiii, adoptati sau nu, au nevoie sa simta ca apartin si sunt iubiti
atat de mama cat si de tata, profund si pentru totdeauna, pentru
a putea creste cu un sentiment de siguranta. Un copil adoptat
simte imediat lipsa afectiunii la unul sau ambii parinti, deoarece
nu a avut de la inceput sentimentul de siguranta, intrucat a trecut
prin mai multe separatii succesive. Stie ca a fost abandonat de
parintii biologici pentru un motiv oarecare si s-ar putea teme in
adancul sufletului ca parintii adoptatori ar putea proceda la fel.
Puteti intelege, deci, de ce este o greseala sa se adopte
un copil cand numai unul dintre parinti doreste acest lucru sau
cand ambii o fac din motive pur practice (un sprijin la batranete).
Se intampla uneori ca o femeie, care se teme ca-si va pierde
sotul, sa doreasca sa adopte un copil cu speranta, desarta
dealtfel, ca va reusi in acest fel sa-I motiveze sa ramana alaturi
de ea. Adoptia din aceste motive este nedreapta fata de copil si,
adesea, se dovedeste a fi o greseala si pentru parinti.
Motivatia pentru adoptie se clarifica raspunzand la
intrebarea referitoare la capacitatea de a adopta a cuplul
Motivatiile pentru adoptie sunt foarte diverse, insa cele
mai frecvente sunt:
Realizarea rolului de parinte.
Aceasta motivatie, exclusiva cuplului, are la baza sensul
procreativ al acestuia: perpetuarea cuplului, necesitatea implinirii
propriei existente printr-un raport afectiv cu copilul.

6
 Completarea identitatii personale.
De fapt, unii dintre parintii fara copii biologici considera
ca identitatea personala se poate realiza doar prin concretizarea
rolului de parinte. Este vorba despre persoanele cu stima
deficitara fata de ele insele, care depind de modelele externe,
convinse fiind ca societatea le va recunoaste familia doar daca au
copii.

Necesitatea de a impartasi dorintele partenerului

de cuplu.
Se intalnesc situatii in care doar unul dintre partenerii de
cuplu a avut ideea de a adopta un copil (din diverse motive mai
mult sau mai putin personale, insa in mod frecvent, referitoare la
compensarea situatiilor de sterilitate). In aceste cazuri in care
cuplului ii lipseste poSibilitatea de a realiza parentalitatea, el
poate alege adoptia ca solutie, care poate fi ambigua si imatura
in unele cazuri.

Necesitatea unui copil ca partener de viata.

Aceasta motivatie apare foarte des in cazul cupluri lor de
o anumita varsta, alegerea fiind facuta in special de femeile
casnice sau de cei doi parteneri de viata, care au fost prea
absorbiti in a-si crea o bunastare economica si care mai tarziu si-
au pus intrebarea, absolut normala: "pentru cine facem toate
acestea?"...

Necesitatea de a substitui copilul pierdut.

Exista un mare pericol atunci cand se adopta un copil
pentru a "inlocui" un alt copil care a murit. Parintii au nevoie de
timp pentru ca durerea sa se stinga. Ei ar trebui sa adopte un
copil doar pentru ca doresc sa-I iubeasca si sa-I ingrijeasca. Nu e
nimic rau in a adopta un copil care are aceeasi varsta, acelasi sex
sau seamana foarte bine ca aspect fizic cu copilul pe care l-au
pierdut. Este bine insa ca asemanarile sa se opreasca aici. Este
nedrept si nesanatos sa vrei sa faci un individ sa joace rolul
altuia. Copilul adoptat este imposibil sa nu esueze in incercarea
de a fi "fantoma" celui disparut, iar acest lucru ii va dezamagi pe
parinti. Nu trebuie sa i se aminteasca ce facea si cum era celalalt
copil sau sa fie comparat cu acesta tot timpul, nici cu voce tare si
nici macar in gand. Lasati-I sa fie el insusi.
7
 Necesitatea unui copil ca partener pentru copilul
biologic.
Parintii care au deja un copil nu foarte fericit si nici foarte
sociabil se gandesc uneori sa mai adopte unul pentru a oferi o
companie primului. Este mai bine sa se discute intai acest lucru
cu un pSiholog sau cu cei de la serviciul de adoptie, inainte de a
incepe formalitati le. Copilul adoptat s-ar putea simti ca un intrus,
iar daca parintii ii vor arata mai multa afectiune noului venit,
incercand sa-I faca sa se simta cat mai bine, acest lucru nu va
face decat sa-I supere si nu sa il ajute pe copilul biologic. Este o
decizie riscanta din toate punctele de vedere.

Insemnatatea sociala a alegerii facute

Se va realiza o distinctie intre cuplurile care nu pot avea

copii si cele care, chiar daca pot avea propriii copii, renunta in
favoarea adoptarii unuia sau a mai multor copii abandonati (sau
au un fiu biologic si adopta un al doilea copil sau chiar pe al
treilea). In primul caz, motivatia sociala este mult mai importanta
deoarece acorda insemnatate drepturilor copiilor de a fi educati
intr-o familie, chiar daca lor le lipseste familia biologica; in al
doilea caz, daca exista deja copii biologici, este vorba de cupluri
cu alte idealuri sociale, culturale, de multe ori pregati te si
implicate pe plan politic si religios.
In cazul cupluri lor angrenate in plan social, trebuie
evaluat riscul ca alegerea adoptiei sa nu fie facuta pentru a iesi in
evidenta sau, in alte cazuri, in scop reparatoriu.
Toate situatiile impun o analiza foarte atenta, deoarece
motivatia adoptiei poate da nastere la reactii in cadrul cuplului,
care se pot traduce prin fraze de tipul: "Suntem dispusi sa
adoptam; de ce este nevoie de atata timp, cand sunt atatia copii
abandonati?! ... ".

COPILUL IDEAL - CPILUL IMAGINAT

Cine doreste sa adopte un copil trebuie sa poata construi

o relatie cu el, nu doar sa o prefigureze dar, inainte de toate, este
necesar sa si-I imagineze.

8
 Toate cuplurile care asteapta un copil nu se pot gandi la
altceva decat la cum va fi acesta; aceasta asteptare poate da
nastere la stari de anxietate si fiecare dintre parinti incearca sa isi
imagineze nu doar aspectul fizic ci si "temperamentul" viitorului
copil. In mod inevitabil, aceia care au hotarat sa adopte un copil
sunt tentati sa isi construiasca o imagine despre copilul pe care il
vor adopta. Insa aceasta imagine este foarte vaga.
Cine este acest copil? ... Ce aduce cu el ca zestre
ereditara de la parintii sai biologici si in ce masura il poate
influenta aceasta ereditate? ... In cazul in care este un nou-
nascut, unde a trait pana in momentul adoptiei? ..
Deci cum este acest fiu imaginar? In mod frecvent se
considera ca este un copil fara origini.
Copilul imaginat poate sa nu aiba un trecut de care sa isi
aduca aminte, fie pentru ca este foarte mic, fie pentru ca l-a uitat
foarte repede, negasind in el nimic care sa il lege de precedentul
nucleu familial. In congruenta cu aceasta imagine, persoanele
care doresc sa adopte un copil doresc sa il adopte foarte mic.
Alegerea copilului foarte mic corespunde cu alegerea unui
copil fara trecut. Pe de alta parte, acceptarea unui copil putin mai
mare nu este foarte diferita.
Acest dubiu de fond asupra identitatii copilului va aduce
cu sine o serie de semne de intrebare pentru cine doreste sa
adopte. In cazul adoptarii unui copil mai mare, apare si teama de
o deficienta in capacitatea copilului de a crea o legatura afectiva
cu parintii sai adoptatori. Teama se datoreaza faptulUi ca acesta
nu mai este foarte mic si, prin urmare, este posibil sa fi avut
relatii cu parintii sai biologici, sau ca, odata cu trecerea anilor,
ajungand sa isi cunoasca situatia, copilul ar putea dori sa stie cine
sunt parintii biologici si sa doreasca sa reia legaturile cu ei. De
asemenea, parintii adoptatori se pot gandi cu anxietate la copilul
putin mai mare, deoareca le este teama ca, datorita presupusei
lipse de stimulare afectiva si cognitiva, el este limitat ca
performanta, viitorul lui putand fi astfel afectat, reducandu-i
posibilitatea reusitei din punct de vedere scolar si, mai tarziu,
social.
Din aceasta perspectiva, copilul "preferat" este acel copil
de cateva luni sau cativa ani, fara "defecte" ereditare si pentru
care exista posibilitatea de a depasi carentele care isi au originea
in mediul de viata.
Parintii adoptatori elaboreaza in maniera proprie, in
functie de ceea ce ei au trait pana in acel moment si pe baza
9
eXigentelor individuale, asteptari si temeri fata de copilul care
este pe cale de a fi adoptat.

TRAUMA ABANDONULUI

Abandonul - grava plaga sociala, este specific, fara a-i

face cinste, doar omului. Animalele, fie ele oricat de aspru
incriminate ca fioroase, nu-si parasesc puii, aparandu-i chiar cu
pretul vietii.
Acelasi lucru il fac si oamenii, insa aici apare deosebirea:
nu toti ...
Abandonul provoaca copiilor aflati in aceasta situatie o
trauma profunda deoarece conduce catre pierderea imprevizibila
a punctelor de referinta si catre perceptia faptului de a fi refuzat,
acestea fiind doua evenimente care coincid si se rasfrang in mod
negativ asupra personalitatii care abia se naste.
Abandonul afecteaza negativ toate laturile personalitatii si
uneori intreaga viata a copilului si a adultului care va deveni.
In ultimele doua-trei decenii, inainte si dupa 1989, a avut
loc o explozie a abandonului din mai multe motive, printre care
saracia, criza valorilor morale, sistemul inadecvat de protectie a
copilului, degradarea serviciilor medicale si de educatie.
Institutionalizarea, desi uneori pare de preferat, nu este
solutia cea mai buna. Solutiile cele mai umane, mai viabile, din
perspectiva dezvoltarii personalitatii, in conditiile actuale, sunt
plasamentul, incredintarea si adoptia.
Din pacate, adoptia - cea mai veche si mai buna solutie
pentru copilul abandonat - este utilizata mult sub posibilitati.
Desigur, aceasta stare de fapt depinde de evolutia societatii civile
si de situatia economica a societatii.
Astazi, motivele unei adoptii nu sunt numai cele care
asigura descendenta, adoptia nemaifiind o institutie a familiilor
bogate. Asadar, adoptia se umanizeaza!
In spiritul prevederilor legale actuale, "adoptia este
operatiunea juridica prin care se creeaza legatura de filiatie intre
adoptator si adoptat, precum si legaturi de rudenie intre adoptat
si rudele adoptatorului".
Studii comparative releva faptul ca mediul familial nu
poate fi egalat nici de cele mai bune conditii oferite de institutie.
10
Ambianta stimulatoare a familiei influenteaza in mod hotarator
socializarea copilului si a adolescentului si deci insasi
personalitatea adulta a individului. Concluzionand, se poate spune
ca pentru dezvoltarea cat mai apropiata de normal a oricarui
copil, chiar si cea mai napastuita familie este preferabila
institutiei.
Un copil adoptat, crescut in caldura unui camin familial,
va socializa altfel decat copiii exclusi din familiile lor biologice si
crescuti in centrul de plasament. Locul unei educatii in grupuri
mari, uniformizata si mai mult sau mai putin personala, este luat
de mediul intim familial, care devine experienta primordiala a
copilului. In locul unor relatii afective sporadice cu vreun educator
sau coleg, copilul adoptat beneficiaza de varietatea infinita de
sentimente, create de apartenenta stabila la familia adoptatoare.
Numai familia poate oferi copilului stabilitatea relatiilor
interpersonale si caracterul peren al acestora. caci numai
totalitatea acestor factori poate asigura formarea si consolidarea
identitatii de sine si a sentimentului de securitate.
In comportamentul copilului crescut in institutiile de stat
se constata adesea oprirea pe o treapta infantila a evolutiei eu-
lui. Copilul manifesta o afectivitate saracacioasa, are reactii
excesive, imprevizibile si inadecvate. Familia adoptatoare ofera
acel cadru generator de siguranta in care el poate desfasura
activitati variate si creative.
Numai familia asigura relatii interpersonale, ce pot conferi
copilului siguranta de sine si-i faciliteaza integrarea. In familie el
poate primi indrumari consecvente si un sprijin afectuos pentru a
se auto-forma, a se identifica pe sine, devenind astfel un adult
independent.

Efectele abandonului asupra dezvoltarii copilului

Dezvoltarea normala a personalitatii umane este
asigurata de mai multi factori. Dezvoltarea copiilor crescuti fara
mama, prin problemele pe care le ridica, dovedeste de asemenea
ca factorii exteriori, de mediu, au un rol extrem de important,
incepand cu cea mai frageda varsta.
Absenta mamei, disparitia acesteia din viata copilului,
adica abandonul sau deprivarea, a constituit obiectul unor
cercetari, incepand cu perioada celui de-al doilea razboi mondial.
Nici astazi rezultatele acestor studii nu pot fi aduse la un numitor
comun ; este insa cert ca putem vorbi despre deprivare atunci
cand copilul nu are sansa de a se lega de mama sa sau de o
11
 figura materna, cand el este separat de mama sa pentru o
perioada definita de 3-6 luni sau mai mult si aceasta se intampla
in primii trei-patru ani ai vietii sale.
Interesant este ca tulburarile de dezvoltare si de
comportament caracteristice pentru copiii deprivati apar si atunci
cand, in viata copilului, figurile materne/de referinta sunt inlocuite
de mai multe ori.
Cercetarile amintite releva si faptul ca deprivarea
indelungata poate avea repercusiuni grave asupra dezvoltarii
copilului.
Totusi, apar nepotriviri in parerile cercetatorilor in ceea ce
priveste lungimea perioadei de abandon dupa care apar probleme
caracteristice, precum si privind tulburarile speCifice deprivarii la
fiecare varsta a copilariei. De asemenea, parerile sunt impartite si
in privinta duratei in care efectele abandonului se mai fac simtite
ulterior. In privinta acesteia din urma, in cazurile norocoase,
durata efectelor abandonului se rezuma numai la perioada
deprivarii efective si prima perioada a reaparitiei ingrijirilor
materne. Insa in alte cazuri, deprivarea isi pune pecetea asupra
intregii dezvoltari si timp indelungat. Este foarte greu de stabilit
ce anume determina apartenenta unui copil deprivat la unul sau
celalalt dintre grupuri.
Cercetatorii sunt relativ de acord in faptul ca primul an de
viata este acela in care copilul este deosebit de sensibil la
abandon. cateodata suntem tentati sa credem ca pentru un copil
abandonat la nastere sau oricum inainte de a fi capabil sa
inteleaga, deci foarte mic, aceasta problema nu exista. Dar nu
este adevarat.
Inainte de a se naste, copilul traieste in simbioza cu
mama sa, formand un tot din punct de vedere psihologic. Prin
despartirea de mama sa, imediat dupa nastere, copilul nu pierde
numai punctele de referinta senzoriale, ci chiar perceptia de sine
ca fiinta unitara. Starea de angoasa pe care el o simte poate fi
atat de puternica, incat poate conduce la inchiderea in sine totala
fata de mediul inconjurator, uneori chiar la suprimarea dorintei de
a mai trai.
Copilul care este separat de mama lui in primul an de
viata prezinta o inrautatire a starii sale fizice si psihice, care se
accentueaza luna de luna. In prima luna de abandon, copilul este
plangacios, nemultumit si greu de multumit. In a doua luna
incepe sa scada in greutate, plange putin, mai mult scanceste,
dezvoltarea sa stagneaza. In a treia luna, copilul refuza contactul,
12
zace inert, nu-si ridica nici capul, pierderea in greutate se
accentueaza, doanne prost si are o mimica trista. Daca nici dupa
trei luni abandonul nu inceteaza, apatia copilului se
permanentizeaza, dezvoltarea aptitudinilor sale ramane tot mai
mult in urma si acesta intra in starea de hospitalism.
Explicatia este aceea ca, desi in institutie nevoile de
hrana si de igiena ale copilului sunt satisfacute, acestuia ii lipseste
o relatie permanenta unipersonala, intr-o perioada a vietii
cand cerinta majora a dezvoltarii copilului este dezvoltarea
sentimentului de incredere.
In absenta mamei nu exista nimeni care sa incurajeze
copilul, cineva care sa se bucure de achizitiile si progresele lui; ii
lipseste, deci, mobilul afectiv al dezvoltarii.
Din acest motiv, copilul intelege ca nu are pe cine se baza, mediul
i se va parea periculos si nu va mai avea incredere in nimeni si in
nimic.
Cu toate ca tulburarile mai sus enumerate se manifesta
pe deplin la copilul care sufera deprivarea doar timp de 3-6 luni,
dupa ce el gaseste din nou o figura materna, calda, tulburarile
respective vor disparea curand.
Copilul un pic mai mare insa, capabil sa primeasca si sa
inteleaga explicatii, va percepe abandonul ca pe un refuz. Pentru
a putea evada din acel neant in care a cazut, trebuie sa gaseasca
o explicatie si, cum nu cunoaste pe nimeni altcineva in afara de el
insusi, va trebui sa poarte singur "vina" cataclism ului prin care
este obligat sa treaca. Unei astfel de persoane ii va fi foarte greu
sa se convinga ca este o persoana buna si va avea foarte multa
nevoie de ajutor pentru a putea construi o imagine pozitiva
despre sine.
Copiii care sunt declarati abandonati la varsta de 3-4 ani
sau chiar mai mari sunt protagonistii unor evenimente si mai
complexe.
Micutii isi dau seama de ceea ce se intampla si, fie in
cazul separarii violente de parintii lor biologici, fie in cazul
pierderii acestora, experienta traumatica a refuzului se manifesta
prin alterarea sentimentului de incredere in adulti.
Prognoza dezvoltarii unui copil separat de mama sa
pentru o perioada mai lunga sau mai scurta nu poate fi totusi
facuta doar cu ajutorul datelor de mai sus. Multi alti factori pot
influenta dezvoltarea ulterioara a copilului. De exemplu,
experientele traite de copil in timpul abandonului. Este vorba de
un factor despre care nu vom gasi date in evidentele centrelor de
13
plasament. Nici studiile de specialitate nu pot lua in considerare
acest factor, deoarece nu exista doi copii abandonati cu
experienta de viata identica.
Dezvoltarea ulterioara a copilului este influentata, in mica
masura, si de factorii ereditari.
Un rol extrem de important il are insa si atitudinea
parintelui adoptator.
Cuplurile care doresc sa adopte un copil sau mai multi, nu
trebuie sa piarda din vedere ca se vor lovi de mai multe probleme
mai usor sau mai dificil de solutionat. Insa, dupa cum am
subliniat mai sus, dupa o deprivare partiala relativ scurta, o figura
materna afectuoasa si un ajutor de specialitate, acordat la timp,
pot face ca tulburarile sa dispara dupa o perioada interimara.
Pentru depasirea acestor probleme este nevoie de un mediu
intelegator, afectuos si rabdator, care sa-I ajute pe copil in
redobandirea increderii in sine si in cei din jurul sau. Daca acest
lucru s-a reusit, atunci si dezvoltarea copilulUi va parasi acel
punct mort unde s-a oprit datorita abandonului. Trebuie insa sa
avem asteptari realiste de la copil care, cu siguranta, nu va face
un salt spectaculos, egalandu-i pe copiii cu o dezvoltare
netulburata si ca va prezenta performante egale cu ale acestora.
Procesul va fi lent si, in cazul unor copii deprivati de la o varsta
frageda, cu o perioada de abandon indelungata, recuperarile vor
fi mult mai dificil de realizat. In acest sens, considetam ca prima
indatorire a parintilor adoptatori este dobandirea increderii
copilului printr-o atitudine calda, afectuoasa, rabdatoare. Dupa
aceasta, trebuie sa acorde copilului incurajari si multe exercitii, in
interesul realizarii sentimentului de independenta al acestuia.
Parintii adoptatori trebuie sa inteleaga si sa constientizeze
ca pentru copiii abandonati este mult mai greu sa invete si sa
dezvolte anumite deprinderi (de igiena, de ordine, de alimentare
etc.) decat ceilalti copii.
Este important sa intelegem care este strategia care ii va
ajuta sa se apere mai bine, sa reuseasca sa isi construiasca o
imagine pozitiva despre ei insisi, sa fie capabili sa dezvolte relatii
cu alti adulti, dupa momentul in care parintii adoptatori au reusit
sa ii ajute sa isi reconstruiasca un alt "eu", distrus de refuzul
precedent, si sa experimenteze contacte pozitive cu persoane noi
adulte.

14
 Importanta primilor trei ani de viata

Celulele sistemului nervos prolifereaza exponential,

creand sinapse si circuite, care, pe parcursul a 36 de luni, se vor
constitui in fundamentul functiilor cognitive cele mai inalte, ca
gandirea, limbajul, invatarea, adica instrumentele cu care copilul
isi va construi viata sociala ca adult. Influenta primilor trei ani de
viata va persista in timp; ca urmare, este fundamentala
garantarea respectarii drepturilor copiilor inca de la nastere.
Acestia sunt anii in care experientele si interactiunea cu
parintii, rudele si alte figuri adulte influenteaza modul in care se
dezvolta creierul, punand bazele reusitei scolare si ale formarii
caracterului la varsta adolescentei si cea adulta.
Cand copiii sunt tinuti in brate, alintati, atinsi cu
delicatete si dragoste, tind sa creasca bine. Dezvoltarea cerebrala
poate fi insa compromisa atunci cand copilul nu primeste atentia
necesara, sufera de foame, abuzuri sau neglijente.
Toate componentele-cheie ale inteligentei emotionale -
incredere, curiozitate, determinare, autocontrol, capacitatea de a
relationa, de a comunica, spiritul de colaborare - depind, in
general, de grija pe care copilul o primeste la inceput de la
parinti, de la educatorii din gradinita sau de la cine se ocupa de
el. Chiar daca este posibil sa isi imbunatateasca dezvoltarea, sa
invete lucruri noi, sa depaseasca frica, sa-si recapete increderea,
de multe ori copilul sufera privatiuni inca de la inceput, nereusind
sa mai recupereze intarzierea sau sa-si exprime pe deplin
potentialul.
De aceea, a investi in primii trei ani de viata este un
imperativ, atat din punctul de vedere al respectarii drepturilor
copilului, cat si din punct de vedere al dezvoltarii umane.
Chiar si motivatiile cu caracter economic confirma teza
descrisa mai sus: productivitate si mai bune standarde de viata ca
adult; costuri minore pentru recuperarea scolara, pentru asistenta
sanitara si pentru serviciile de reabilitare; pentru parinte,
posibilitatea de a fi mai liber, de a putea avea un loc de munca.
Sa intervenim in primii ani contribuie, printre altele, la reducerea
diferentelor economice si sociale, a discriminari lor sexuale si, in
consecinta, la reducerea marginalizarii celor mai slabi.

15
 COPILUL REAL

Nou-nascutul
Este sub semnul intrebarii opinia potrivit careia adoptia
unui nou-nascut faciliteaza dezvoltarea acestuia, prin comparatie
cu adoptia unui copil mai mare. Cercetarile in acest domeniu au
aratat ca adevarul nu este acesta, deoarece copiii mici au mai
multa nevoie de o mama care sa stie sa umple golul lasat de
pierderile suferite la o varsta atat de frageda.
Este de remarcat ca in spatele deciziei de abandon al
copilului se afla comportamentul mamei, care nu a acceptat ideea
de a fi mama, ideea de a avea un copil, comportament care
opreste dezvoltarea climatului emotional al fatului, respectiv
dezvoltarea psihologica intrauterina, prin lipsa comunicarii dintre
mama si fat.
De aceea, este lesne de inteles ca abandonul noului-
nascut poate provoca o stare de fragilitate acestuia chiar inainte
de a se naste, datorita trairilor pe care mama gravida le-a avut in
timpul sarcinii.
Imediat dupa nastere, odata cu decizia de abandonare,
nou-nascutul este obligat sa suporte o serie intreaga de conditii
nefavorabile care nu conduc la o continuitate intre experientele
biologice si cele relationale.
In asteptarea parintilor adoptatori, copilului ii vor lipSi
toate acele atentii din partea mamei biologice, atat de necesare
pentru a-I ajuta sa depaseasca asa-zisa "suspensie a nasterii" si
care ii permit sa paraseasca siguranta ambientului intrauterin.
Un copil nou-nascut face fericit orice cuplu de parinti
adoptatori, insa trebuie sa reamintim: copilul nu se naste in ziua
in care a fost adoptat.

Copilul la varsta prescolara

Copilul pana la doi ani, declarat adoptabil/eligibil pentru
adoptie, este in general un copil care cunoaste ce inseamna
abandonul datorat discontinuitatii raportului cu parintii sai
biologici, in special cu mama sa, urmat de separarea si apoi de
pierderea definitiva a mamei, prin intreruperea raportului de
dependenta existent. .
16
 Este posibil ca el sa fi fost indepartat de parinti, acestia
fiind incapabili sa satisfaca necesitatile copilului si apoi sa fi fost
incredintat temporar unui centru de plasament sau unui asistent
maternal profesionist, urmand intreruperea imediata sau graduala
a raportului cu parintii biologici.
In noul mediu, unde el se afla provizoriu in asteptarea
unui cuplu disponibil si capabil sa il adopte, copilul primeste o
afectiune care niciodata nu este suficienta, neexistand dealtfel
nici posibilitatile adecvate de a interactiona cu un substitut
matern stabil si sigur.
Se poate spune cu certitudine ca acesti copii adoptati
beneficiaza de recuperare, deoarece se pune capat acestei situatii
si bineinteles ca recuperarea este cu atat mai rapida si mai
eficienta, cu cat este mai buna calitatea investitiei si a grijii
manifestate de catre parintii adoptatori.
Investigatiile subliniaza ca separarea provoaca copilului
reactii dezastruoase la nivelul raporturilor experimentate.
cand copilul este adoptat, el intalneste parintii care incep
sa aiba grija de el si incearca sa le transmita nevoia sa de a
strabate din nou itinerariul evolutiv pe care nu l-a putut parcurge
cu parintii sai biologici sau cu persoanele substitut intalnite in
centrul de plasament.
Alte reactii pe care le poate prezenta copilul in familia
adoptatoare sunt: vulnerabilitatea (plans, tulburari de somn si
labilitate in raporturile interpersonale) si usurinta in a dezvolta
reactii anxioase (ca o consecinta a temerii de un alt abandon si
dificultatea de a se separa de persoana in a carei grija a fost mai
mult timp).

Copilul la varsta scolara

Copilul declarat eligibil pentru adoptie la varsta de 6-11
ani a trait deja o experienta din viata sa in familie si, de
asemenea, a trecut si prin experienta integrarii lui intr-un centru
de plasament.
Datorita acestor experiente nefavorabile, din punct de
vedere psihologic pot aparea probleme emotionale si, in
particular, vulnerabilitate mare si angoasa, intoleranta la relatiile
afective, nesiguranta si o perceptie mai concreta a realitatii
adoptiei.
In fata unui astfel de copil trebuie sa ne punem anumite
intrebari privind experientele pe care el le-a trait deja alaturi de
familia sa biologica si in ce masura fenomenul adoptiei poate
17
schimba punctul de vedere, perspectiva parintilor adoptatori,
astfel incat acesti a sa devina mai maturi si elastici in gandire,
dispusi sa primeasca un copil care nu mai este mic (cei mici se
ataseaza mai usor de cei mari).
Exista tendinta sa interiorizam aceasta problema, sa
manifestam tristete si durere, teama in ceea ce priveste viitorul.
Comportamentul, in general, este influentat de o
aparenta usurinta de adaptare; copilul stie sa demonstreze ca
accepta spatiul care i se ofera, atat din punct de vedere fizic, cat
si psihologic, aceste aspecte manifestandu-se in primele zile,
oferind dovezi de afectiune si reusind sa se bucure de noua
situatie.
Dar, adevaratele probleme pot aparea dupa un anumit
timp; se pare ca, de fapt, copilul de varsta scolara merge pe doua
linii paralele: pe de o parte, utilizeaza totul, raspunzand ofertelor
si cererilor, pe de alta parte, traieste in realitatea care il leaga de
amintirea parintilor biologici sau a persoanelor de referinta
anterioare, dezvoltand comportamente contrarii care se manifesta
in diverse moduri.

Copilul de alta etnie

Obstacolele sunt, in mod evident, majore in cazul unui
copil de alta etnie: dificultatile sale sunt accentuate de diferentele
somatice si particularitatile culorii pielii, care il fac sa se simta
diferit, chiar daca a incercat sa se adapteze culturii si stilului de
viata din noul mediu, insa induce de cele mai multe ori si o
perceptie diferita la ceilalti.
Aceste obstacole sunt de multe ori negate sau
minimalizate de cei care adopta copii de alta etnie (de ex. rroma)
si, in mod particular, de cei care doresc sa adopte copii foarte
mici.
Sensul de apartenenta etnica se dezvolta precoce: acest
lucru poate crea chiar si la copiii mici probleme de imagine
personala si de identitate, daca intrand in contact frecvent cu
persoane de alta etnie, isi dau seama de insuficienta acceptare
sau de eventualele prejudecati pe care aceste persoane le au fata
de cei care apartin etniei lor, chiar si fata de ei in mod particular.
Este deci oportun sa nu ascundem dificultatile pe care
acesti copii le intalnesc, ci sa incercam sa le intelegem si sa le
acceptam, pentru a putea sa ii ajutam si sa ii integram cat mai
bine intr-o alta etnie.
18
 Analiza strategiilor pe care acestia le pun in practica,
pentru a se adapta la o cultura diferita, care are deja prejudecati
si atitudini preconcepute fata de apartenentii altor etnii, poate
releva dimensiunile si oferi solutii in privinta poSibilitatilor pe care
le are un copil adoptat de a realiza acelasi parcurs si de a
beneficia de acelasi ajutor, astfel incat acestia sa se simta ca
"facand parte" din comunitatea sociala in care traiesc.

Cei doi frati

In momentul in care intra in familie doi copii, dintr-o
data, se dubleaza satisfactiile, dar si confuzia si problemele.
Se poate intampla ca intre un adult si un copil din acest
nou grup de patru persoane sa se instaureze o relatie
preferentiala, separandu-i de ceilalti doi membri, fapt care ar
putea genera gelozii si sentimente de excludere.
Nu trebuie sa ne miram daca intr-un anumit moment,
sentimentul este mai intens fata de unul dintre copii in
defavoarea celuilalt; chiar si in cazul copiilor biologici exista
preferinte de moment sau de mai lunga durata. Ceea ce conteaza
insa este ca acest comportament preferential sa nu persevereze
doar intr-o singura directie.
Atunci cand copilul real nu corespunde imaginii fiului
imaginat, adoptia are toate sansele sa se soldeze cu un esec.
Reusita adoptiei depinde in mare masura si de ceea ce
parintii adoptatori asteapta din partea copilului. Uneori, simpatia
scade pentru ca micutul nu corespunde intru totul copilului ideal
imaginat de parintii adoptatori. Daca el nu-si poate insusi cu
destula indemanare obiceiurile noului camin, daca nu se
incadreaza in programul zilnic, daca nu-si ingrijeste primele sale
obiecte personale asa cum parintii ar dori-o, atunci acesti a traiesc
o deceptie nu numai fata de copil ci si fata de ei insisi, caci ani
de-a randul, motivati de dorul dupa un copil, s-au iluzionat ca vor
putea da o educatie "ireprosabila" copilului lor.
Adoptia isi are psihologia sa specifica, pe care nu o
putem cunoaste decat prin experienta.
Destinul copilului care este adoptat de o familie iubitoare,
in interiorul careia va creste inconjurat de afectiune, este un
destin implinit.
Orice copil care traieste intr-un centru de plasament
doreste fara echivoc sa fie adoptat, intelegand ca o astfel de
legatura dureaza pana la sfarsitul vietii si multi ani de-a randul se
va putea bucura de apartenenta la o familie.
19
 Dimpotriva, un copil adoptat fara afectiune sincera va
ramane doar un tolerat care simte ca, in orice clipa, adoptia
poate fi revocata. Acest sentiment isi pune amprenta pe intregul
sau comportament, influentandu-i in mod fundamental
dezvoltarea. In aceste cazuri, nici parintele, nici copilul nu vor
cunoaste securitatea afectiva a apartenentei, pe care le au parintii
biologici si copiii biologici.
Se intampla uneori ca parintele adoptator sa-I readuca in
centrul de plasament pe copil, motivand ca este asa cum l-ar fi
dorit. Se intampla, de asemenea, sa se sperie de indatoriri, de
problemele neasteptate, de raspundere sau sa se teama de
rudele biologice ale copilului care ar putea sa apara totusi (se stie
ca in centrele de plasament sunt multi copii rromi).
Dificultatile de inceput se rezolva de obicei cu timpul si cu
ajutorul sfaturilor primite de la specialisti.
Parintele adoptator nu recepteaza intotdeauna ca pe un
lucru pozitiv manifestarea dorintelor si nevoilor de catre copil, ba
mai mult, le poate interpreta ca dovezi ale egoismului. I se pare
poate ca acest copil este extrem de pretentios, ca nu are rabdare
si nu simte nici o recunostinta, ca nu este preocupat decat de
propria lui foame, sete, de propriile sale nevoi sufletesti, de
dorinta sa de activitate, de exigentele sale de joaca si de confort
si ca nu este atent la nevoile altora sau la ce i-ar placea altuia.
Din punctul sau de vedere, mama, tata, lumea intreaga nu au
alta treaba decat sa asigure implinirea imediata a dorintelor sale.
Parintele poate gandi astfel: poti sa iubesti o astfel de
fiinta? ..
Un astfel de copil poate fi oare transformat intr-un individ
adaptabil societatii, mediului, familiei, scolii? ..
Raspunsul este, desigur, afirmativ. Copilul poate fi
iubit daca incercam sa il intelegem, daca recunoastem ca tot
la fel am fost si noi in prima copilarie. EI poate fi educat si
iubit. Mai mult, are stringenta nevoie de educatie ca orice copil
mic, caci daca trasaturile tiranice, egoiste i se permanentizeaza,
poate deveni un om cu un comportament negativ.

NASTEREA UNEI FAMILII

Sistemul familial si evenimentul adoptiei

Odata cu primirea unui copil adoptat in familie se
inregistreaza destul de repede o modificare a sistemului familial.
20
Pentru a putea realiza o modificare a schemelor relationale
trebuie sa se realizeze o adaptare reciproca intre membrii
familiei. Sosirea copilului adoptat, independent de varsta
acestuia, de eventualele probleme pSihologice si fizice pe care le
poate prezenta, reprezinta pentru familie o reala ocazie de
schimbare. Copilul trebuie sa se adapteze noului mediu, fara a-si
modifica personalitatea; astfel, noul sistem trebuie sa se modifice,
pentru a-I putea include pe noul venit. Sistemul intra in criza, dar
va realiza un nou echilibru deoarece se va baza pe alte dinamici
relationale.
capacitatile de adaptare si de dezvoltare ale copilului in
noul nucleu familial sunt in stransa legatura cu capacitatea
educationala a parintilor adoptatori. Acestia trebuie sa fie dispusi
sa schimbe dinamica relationala in familie in functie de exigentele
copilului, de viata pe care el a avut-o pana in momentul respectiv,
dar si de asteptarile si nevoile acestuia.
Un cuplu fara copii, in momentul in care acesta soseste,
trebuie sa isi revizuiasca toate modalitatile relationale definite si
consolidate in timp, pentru a putea permite integrarea copilului in
noua familie. Acest lucru nu se poate realiza doar prin simpla
prezenta a acestuia. Trebuie sa se gaseasca noi modele
relationale, roluri inedite ale parintilor, care permit acestora sa
formeze impreuna un tot capabil sa asigure optim nevoile
copilului.
De fapt, partenerii de cuplu devin parinti, ceea ce
presupune ca trebuie sa demonstreze o buna colaborare in plan
emotional.
In cazul in care copilul intra intr-o familie in care deja
exista un copil biologic sau adoptat anterior, trebuie sa acordam o
atentie deosebita dihamicii care se dezvolta, in speCial, in planul
riva li tatii dintre cei doi frati. Manifestarile de rivalitate sunt
experiente normale. La baza acestei rivalitati sta faptul ca fiecare
dintre ei trebuie sa aiba parintii "in intregime" pentru el,
excluzand astfel din relatie pe celalalt frate. Daca aceasta
suferinta induce copilului adoptat necesitatea de a avea nevoie de
parinti doar pentru el, atunci celalalt copil va incerca sa apere
pozitia obtinuta, chiar daca acesta din urma a fost pregatit pentru
acest eveniment.
Cum sa reactionam in acest caz? ...
Este necesar ca in nucleul familiei sa existe un climat de
comunicare, care poate oferi siguranta fiecaruia dintre membrii
familiei.
21
 Nu se poate vorbi de binele si fericirea copilului, daca nu
se au in vedere toate relatiile existente cu persoanele implicate.
Fiecare parte a familiei este in legatura cu celelalte. Prin urmare,
este evident ca binele copilului depinde in mare masura de
satisfacerea celorlalte persoane implicate in procesul de adoptie.
Pe langa exigentele copilului, sunt de luat in considerare
si cele ale partilor implicate in sistemul familial. EXigentele
parintilor sunt si de ordin educativ, ceea ce garanteaza copilului
posibilitatea de a parcurge drumul lent pana la individualizare.
Pentru o buna educatie a copiilor, nu trebuie sa fim
parinti perfecti, si nici altii nu trebuie sa se astepte ca vom fi,
sau ca fiii/fiicele nostri/noastre vor deveni parinti perfecti.
Perfectiunea nu este la indemana fiintei umane; nu putem sa
reusim mereu in ceea ce ne propunem. Daca am starui in
convingerea ca trebuie sa fim perfecti, aceasta ar constitui o
amenintare la adresa stimei fata de noi insine.
Trebuie, de asemenea, sa fim atenti in ceea ce priveste
riscul de a deveni exagerat de protectori, fapt care se poate
transforma intr-un joc psihologic periculos si ostil si, in acelasi
timp, sa nu ne simtim atrasi in responsabilitati excesive,
deoarece, odata cu trecerea timpului, problema se poate agrava.
De aceea, am indicat ca o caracteristica necesara a cuplului
adoptator: flexibilitatea personala si capacitatea de
introspectie.
Pe langa disponibilitatea interioara de schimbare a
valorilor si schemelor de comportament este necesar sa se
realizeze legatura cu perceptia identitatii de sine; tendinta
asumarii unor roluri reprezinta, de obicei, unica aparare a
individului fata de propria sa fragilitate.

Incercarea de a-si gasi rolul in realitatea nou

creata
Situatia reala, ce se structureaza in mod gradat, este in
general mult mai diferita decat aceea pe care o asteptam: toti
membrii noului nucleu familial trebuie sa faca eforturi pentru a
reusi sa isi adapteze noile asteptari si comportamente la realitate.
Posibilitatea de adaptare depinde in mare masura de
parintii adoptatori, de disponibilitatea lor fata de schimbarile ce
au loc referitor la asteptarile lor si, in egala masura, de
capacitatea lor de a comunica in sensul cel mai larg al termenului.
Parintii adoptatori care au o personalitate rigida sau
autoritara au mari dificultati in a-si schimba pozitia prestabilita din
22
punct de vedere al educatiei; aceasta pozitie va fi transmisa rapid
copilului. Ba mai mult, ei au tendinta de a schimba copilul dupa
modelul lor mai degraba, decat sa il invete sa accepte diversitatea
si sa incerce sa stabileasca o relatie cu el prin metode de
comunicare, sa ii vina in ajutor in ceea ce priveste nevoile sale
afective.
O disponibilitate interioara fata de schimbari si fata de
comunicare, devine premisa indispensabila pentru constituirea
unui nucleu adoptiv, care poate ajuta in mod efectiv copilul
abandonat sa depaseasca dificultatile si sa imbunatateasca
structura personalitatii sale.

Familia multietnica
"A integra" nu inseamna "a asimila"; "a asimila" inseamna
"a fi ca mine", "nu exista diversitate", "noi suntem la fel".
Asimilarea vine din frica de diversitate, din dorinta de a
aduce necunoscutul la cunoscut: "tu trebuie sa fii la fel ca mine",
"intre mine si tine nu trebuie sa existe nici un fel de distanta",
"daca vrei sa fii iubit, trebuie sa fii la fel ca mine", "asa cum eu mi
te imaginez, te doresc, te vreau". Astfel, descoperim fata violenta
a asimilarii.
Se pare ca in cadrul adoptiei, parintii trebuie sa aiba o
dorinta foarte mare, nu doar in ceea ce piveste cunoasterea ci si
in sensul apartenentei intr-un anumit sens la cultura copilului,
pentru ca si el, la randul sau, accepta cultura parintilor
adoptatori.
Adoptia isi mentine sensul si valoarea atat timp cat se
refera la "copilul singur", incercand sa se patrunda in starea lui de
nefericire, incercand sa se gaseasca familia optima pentru el,
familie pe care copilul, daca ar putea sa o aleaga, ar alege-o
pentru el.
Mitul poporului andin explica nasterea ca fiind
reincarnarea unui spirit de copil ce incearca sa gasesca o femeie
potrivita pentru el. In momentul in care o gaseste ii spune: "as
dori sa fii mama mea" si imediat se cuibareste in ea.

Pregatirea copilului biologic pentru adoptia unui

alt copil
Alegerea de a adopta un alt copil este alegerea parintilor,
dar in care ceilalti copii trebuie sa fie implicati, fara a permite insa
acestora sa ia parte la decizie.
 Acesta este un aspect foarte important deoarece, daca
fiica/fiul intelege ca are un rol in decizie, ar putea sa inteleaga ca
va avea un eventual rol si in eliminarea copilului nou-sosit.
Un frate inseamna o noua impartire a spatiului, jocurilor,
afectiunii si, din aceasta cauza gelozia fata de noul venit este o
reactie naturala, care poate cateodata sa duca la dorinta de
disparitie sau revedincarea de a fi "copilul adevarat, nascut din
burtica mamei".
De aceea, este foarte importanta pregatirea cat mai bine
cu putinta a copiilor biologici in vederea largirii familiei. Copiii cu
varsta de pana la trei ani nu reusesc sa inteleaga insemnatatea
cuvantului "frate", deci putem sa incercam sa ii ajutam pe acestia
sa-si imagineze schimbarea, in timp ce copiii care au depasit
varsta de cinci ani reusesc sa inteleaga raporturile familiale si ii
putem ajuta sa isi creeze o imagine a fratiorului care va veni.
Doua aspecte sunt de luat in considerare si anume:
timpul de asteptare si caracteristicile copiilor.
Timpul de asteptare intr-o adoptie nu este stabilit, iar
pentru copii timpul este, in general, o unitate greu de inteles.
Este necesar sa individualizam momentul adecvat in care sa ne
informam copiii, efort ce ar putea duce la crearea unei imagini
reale despre copilul care va fi adoptat. Printre altele, este necesar
sa dam copilului puncte de referinta in timpul perioadei de
asteptare (spre exemplu: "fratele tau va veni cand afara va fi
mult mai cald"... ).
Imaginea pe care copilul o poate avea este probabil
aceea a unui fratior mai mic de care trebuie sa aiba grija, dar
adoptia nu se intampla intotdeauna astfel; deci este necesara
pregatirea copilului pentru diverse ipoteze despre fratele sau.
Doar dupa realizarea apropierii de parinti, acesti a vor
putea sa ii prezinte copilului biologic o imagine adevarata a
copilului care va fi adoptat, astfel incat sa nu creeze iluzii si sa
evite refuzurile din viitor.

INTEGRAREA COPILULUI ADOPTAT

IN NOUL SISTEM FAMILIAL

Numai familia poate oferi copilului stabilitatea relatiilor

interpersonale si caracterul peren al acestor relatii, asigurand
formarea si consolidarea identitatii de sine si a sentimentului de
securitate.
24
 In comportamentul copilului crescut in centrul de
plasament se constata adesea oprirea pe o treapta infantila a
evolutiei eu-lui. Copilul manifesta o afectivitate saracacioasa, are
reactii excesive, imprevizibile si inadecvate. Familia adoptatoare
ofera acel cadru datator de siguranta in care el poate desfasura
activitati variate si creative.
Numai familia asigura relatii Interpersonale ce pot conferi
copilului siguranta de sine, facilitandu-i integrarea. In familie el
poate primi indrumari consecvente si un sprijin afectuos pentru a
se autoforma, pentru a se gasi pe sine, devenind astfel un adult
independent.
De aceea, este important ca scoaterea copilului din
circumstantele ce impiedica formarea personalitatii sale sa se faca
cat mai devreme. La o varsta ulterioara perioadei optime nu mai
avem toata certitudinea ca o adoptie chiar reusita poate rezolva
prin sine totul. In astfel de situatii, se impune ca necesara
interventia specialistilor in adoptie (psihologi, asistenti sociali,
SOciologi), care vor face tot posibilul sa rezolve conflictele de
autoapreciere si de relatii comunicative ale copilului. Aceasta
creste considerabil sansa ca, in familie, copiii inadaptati in mediul
centrului de plasament sa devina copii echilibrati si fericiti.
Este important ca parintii adoptatori sa fie constienti si de
faptul ca vorbirea, comunicarea verbala este intotdeauna insotita
de o atitudine metacomunicativa (expresii ale chipului, mangaieri,
imbratisari etc.), fara de care limbajul nu se poate dezvolta.
Putem spune chiar ca metacomunicatia il atinge, in general, mult
mai profund pe copilul mic, decat continutul verbal al comunicarii.
Dintr-o singura mangaiere, copilul va intelege si va simti
mult mai mult decat daca in permanenta i-am tot repeta: "Nu-i
asa ca stii ca te iubesc foarte mult?"; sau daca l-am coplesi
mereu cu noi si noi jucarii scumpe.
Daca il vom linisti de fiecare data cu mangaieri tandre, cu
imbratisari afectuoase, menite sa-i genereze siguranta, el va
intelege cu mai multa precizie metacomunicatia decat
comunicarea verbala. In acest caz si nu numai, copilul va invata
sa fie calm, echilibrat, dragut si zambitor, iar mai tarziu un adult
cu o personalitate sanatoasa.
In prima etapa a dezvoltarii sale, copilul mic este
preponderent o "fiinta activa" care, in relatia sa cu cei ce-I
ingrijesc permanent, va invata sa-i zambeasca mamei, va deveni
activ in prezenta sa, va fi stimulat in gandirea si initiativele
necesare cunoasterii mediului si integrarii in acesta, prin
25
 intelegerea mesajelor ce-i sosesc si dorinta de a raspunde la
acestea.
In cazul in care copilul nu recepteaza o metacomunicatie
pozitiva, respectiv daca sesizeaza o metacomunicatie negativa,
dezvoltarea sa psihica se va incetini, va ramane in urma copiilor
de aceeasi varsta si poate deveni un tanar predispus la psihoza.
Este foarte important ca parintele adoptator sa fie atent
la semnalele metacomunicative ale copilului mic, la raspunsurile
acestuia si sa incerce sa le interpreteze. Este foarte bine daca
poate sa recunoasca nevoile copilului, pentru a le satisface. Daca
parintele sau bunicii stiu ca un copil mic este dornic de imagini
noi si ca pentru dezvoltarea sa are nevoie de noi si noi stimuli
vizuali, atunci ei nu-I vor lasa pe copilul trezit din somn si hranit
sa stea ore in sir in patut, inconjurat de pereti goi, ci se vor
stradui sa decoreze camera cu diferite obiecte, apoi il vor scoate
in locuri pline de stimuli si il vor plimba cat mai mult. Ii vor da in
mana jucarii, pentru a-i dezvolta inteligenta practica si
dexteritatea. Vor numi fiecare obiect, actiune, pentru a-i dezvolta
limbajul. Vor da copilului carti ilustrate, pe care le vor rasfoi
impreuna cu copilul, numindu-i obiectele vazute si comentand
imaginile din fotografii. Toate acestea pentru a-i stimula
dezvoltarea globala si formarea unei personalitati pozitive.
Daca satisfacem setea de miscare a copilului, daca ne
bucuram impreuna cu el de reusitele sale spectaculoase, de
succesele experimentelor pe care le face, el va pretui mult
atitudinea noastra, dorind mai apoi sa ne fie asemanator noua -
celor "mari". Aceasta este o motivatie pentru o dezvoltare in sens
pozitiv, cu conditia sa-i fi oferit un model de comportament
bun. Daca el ne iubeste, va tine cont de sfaturile noastre, de
restrictiile pe care le va accepta ca pe niste directive menite sa-i
asigure securitatea. Mai tarziu, el isi va insusi aceste restrictii si le
va respecta.
Daca parintii adoptatori isi doresc sa aiba un copil calm,
echilibrat, in familia lor, atunci nici ei nu au voie sa se enerveze
din nimic. Daca isi doresc un copil senin, linistit, neagresiv, atunci
nici parintii nu au voie sa se poarte brutal, impulsiv sau agresiv.
Parintele trebuie sa asigure fara intrerupere sentimentul
de securitate al copilului. Poate realiza acest lucru prin petrecerea
unui timp cat mai indelungat cu copilul. Nu este prea grav cazul
in care copilul mic nu doarme in aceeasi camera cu parintii, insa
mama trebuie sa se afle in apropiere pentru ca atunci cand copilul
plange, sa-I poata linisti imediat.
26
 Nu fiecare copil se integreaza in noul mediu cu acelasi
succes. Depinde de caracterul si personalitatea copilului si de
experientele sale anterioare daca se teme de mediul necunoscut
sau nu. Deci, in cazul in care copilul este prea mic, nu stie sa
vorbeasca si nu poate fi lamurit ca va fi dat unor parinti
adoptatori iubitori, care il vor adopta, atunci nu exista alta solutie
decat ca, dupa vizitele initiale, copilul sa fie scos din centrul de
plasament treptat (putin cate putin). Cu ocazia acestor vizite,
parintii adoptatori trebuie sa se poarte afectuos cu copilul, sa
creeze conditii pentru ca acesta sa se simta cat mai bine, sa ii
indrageasca pe viitorii parinti si sa aiba incredere in ei.
Este adevarat ca in ceea ce priveste temperamentul si
umoarea, firea oricarui om se bazeaza pe tipul structural al
sistemului nervos, insa este la fel de adevarat ca acesta se
modifica in mare masura prin contactul cu lumea exterioara si
prin relatiile interpersonale pe care le stabileste. La copiii
abandonati, crescuti in conditiile din centrele de plasament,
fenomenul de hospitalism se face simtit foarte curand, aducand
cu sine apatia, lipsa de interes fata de mediu, saracirea vietii
afective, retard in dezvoltarea fizica si uneori si in cea
intelectuala.
Intr-o ambianta de securitate si voie-buna, copilul mic va
repeta cu placere tot ce a invatat sa faca, ba mai mult, va deveni
creativ, inventiv si va experimenta mereu alte solutii. Copilului ii
place sa demonstreze celor dragi tot ceea ce stie, este dornic de
incurajare si se bucura atunci cand familia ii impartaseste
satisfactia unui succes.
Reusita, bucuria de a fi rezolvat cu succes o problema
devine mobilul unor noi incercari, iar in noile situatii, bazandu-se
pe experienta deja acumulata, copilul va initia alte actiuni.
Teama inhiba, amenintarile aduc amaraciuni si obliga la o
atitudine pasiva, in timp ce incurajarea, lauda, satisfactia oferita
de succes dau un nou imbold in dezvoltarea unor insusiri
valoroase de personalitate.
Povestea fiecarui copil este alta si de aceea nu poate fi
elaborat un model general de adoptie fericita. Fiecare copil este o
alta lume de care parintele adoptator trebuie sa se apropie in alt
mod, caci fiecare dintre ei isi are dorintele, angoasele, temerile
sale proprii. Esential este insa ca parintele adoptator sa-si
concentreze atentia asupra copilului, pentru a putea crea in jurul
sau acea ambianta de familie imbietoare si afectuoasa, in care
lumea sa interioara se va "deschide, in care dificultatile de limbaj
27
se estompeaza, iar ranile prea devreme capatate incep sa se
vindece.
Viata copilului initial abandonat si apoi adoptat nu se
poate schimba decat intr-o asemenea ambianta.
Parintele adoptator nu trebuie sa se fereasca de
dezvaluirea trairilor trecute ale copilului, nu trebuie sa doreasca
uitarea imediata a acestora, caci asa ceva nu se poate intampla
pe deplin. Este mai bine sa-I ajute in prelucrarea amintirilor
chinuitoare, caci abia dupa aceasta uitarea se va instala cu
adevarat.
Nu trebuie sa ne temem sa-i punem copilului intrebari
despre cosmarurile sale, despre angoasele care-I chinuie. Este
extrem de important sa vorbim cu copilul despre amintirile sale
neplacute, sa-I punem sa le reprezinte in desene, sa mazgalim
impreuna cu el pe hartie, incercand sa dam o forma grafica
obiectului fricii, atunci cand aceasta se face simtita. Daca
parintele ia in serios teama copilului si preia o parte din angoasele
lui, atunci acestea nu-I vor mai chinui in aceeasi masura si,
treptat, va reusi sa le dea uitarii. Atunci cand copilul a impartasit
adultului cele mai launtrice secrete ale sale, acel adult nu va mai
fi pentru el un strain, caci taina comuna ii va lega, iar apasarea ei
se va imparti intre cei doi.
Acesta este un moment foarte important, nu numai
pentru inceputul unei relatii, nu numai in apropierea unuia de
celalalt, ci va pune bazele intregii relatii viitoare intre parinte si
copil. Astfel, copilul invata ca se poate adresa oricand cu
incredere adultului, ca-i poate impartasi grijile sale. Si acest
model deschis va fi pastrat de el pana la varsta adolescentei,
cand problemele identitatii de sine il framanta oricum pe tanar -
adultul in devenire.

DEZVALUIREA ADOPTIEI

Tema dezvaluirii
Inca se mai intalnesc cupluri care afirma ca nu este
necesar sa dezvaluie copiilor lor realitatea adoptiei.

28
 Posibilitatea pastrarii secretului adoptiei este vazuta de
catre cuplu ca o modalitate de a proteja copilul de eventualele
traume.
Daca toti parintii adoptatori ar avea deschiderea si
disponibilitatea de a dezvalui copilului istoria sa anterioara
momentului adoptiei si faptul ca a fost adoptat, ar putea fi evitate
cu siguranta situatiile dramatice cand, cel tarziu la varsta
adolescentei, copilul afla din surse diverse taina originii sale si in
el se naste dorinta de a-si cunoaste parintii biologici.
Desigur, putem pune intrebarea si invers: ce rost are sa
induci in eroare copilul, vecinii, ba chiar si pe tine insuti ? .. Este
de ajuns o vorba aruncata, o lacrima, un eveniment neasteptat si
secretul este dat in vileag. N-ar fi mai bine pentru toata lumea
daca adevarul ar fi rostit la momentul potrivit? ...
Informarea asupra evenimentului adoptiei este o
problema de mare relevanta in adoptie. cand informarea este
realizata cu claritate, parintii adoptatori demonstreaza
convingerea intima de a fi parinti, mama si tatal copilului nascut
de altii si adoptat de ei.
Este vorba de a povesti copilului despre originile
sale inca de la inceputul experientei de incredintare pre-
adoptiva, independent de varsta acestuia, actiune ce va fi
realizata fara sa asteptam cresterea copilului (cand va fi oricum
legat afectiv de familie) si deci, in consecinta, poate fi informat
fara a-i produce traume.
In schimb, atunci cand parintii refuza sa dezvaluie
copilului realitatea adoptiei si acesta primeste din alte surse
informatii referitoare, la aceasta sau in situatia in care dezvaluirea
secretului adoptiei este prea mult amanata, traumele vor fi mult
mai mari, insotite de perceptia ca a fost mintit, fiind necesar a fi
facuta, in aceste cazuri, o munca indelungata de restructurare a
imaginii de sine, tulburata de informarea intarziata.
Dupa ce adoptia a fost negata in fata copilului, la aflarea
adevarului, nu acesta in sine va determina trauma sufleteasca a
copilului, ci deceptia provocata de lipsa de sinceritate a parintilor
adoptatori. De aceea, adevarul nu trebuie ascuns.
Cu minciuni, treceri sub tacere, nu poti construi o viata
rezistenta la dificultati. Inainte de a adopta parintele adoptator
trebuie sa se gandeasca si la aceasta. Secretomania poate duce
la izolarea sufleteasca a membrilor familiei. Chiar si parintii resimt
greutatea acestui adevar, dar mai ales copilul care, in momentul
in care afla ca este adoptat, isi traieste situatia ca pe o experienta
29
catastrofala. II umple de amaraciune faptul ca cei pe care ii
considerase parintii sai l-au mintit ani in sir, motiv pentru care
considera ca nu mai poate avea incredere in ei.
Sub imperiul socului afectiv, iubirea sa fata de cei ce l-au
crescut se poate transforma in ura. ca urmare a acestui fapt,
copilul poate manifesta un comportament deviant, poate fi tentat
sa vagabondeze, deoarece nu mai considera casa parinteasca
drept caminul sau.
Este foarte important ca parintii adoptatori sa manifeste o
atitudine deschisa si onesta referitoare la adoptia copilului lor. In
acest sens, este indicat ca parintii adoptatori sa vorbeasca despre
adoptie cu copilul lor din momentul in care acesta este capabil sa
inteleaga; in mod normal intre 2 si 4 ani. Cuvantul "adoptat" este
necesar sa faca parte din vocabularul timpuriu al copilului. Aceste
discutii timpurii ii vor ajuta si ii vor antrena pe parintii adoptatori
sa discute despre adoptie si ii vor demonstra copilului ca nu este
nici o problema in a discuta pe aceasta tema. Daca parintii
adoptatori isi fac probleme in legatura cu faptul ca acel copil pe
care l-au adoptat nu este copilul lor biologic, el va simti aceasta.
Disponibilitatea parintelui adoptator de a informa copilul,
cu modalitatile pe care circumstantele le cer si de fiecare data cu
referire la adevar, chiar din momentul in care intra in familie,
desi la varsta frageda nu poate sa inteleaga, demonstreaza
capacitatea cuplului de a fi rezolvat conflictele mai vechi legate de
sterilitate.
Prin discutii deschise si oneste referitoare la adoptie,
parintii adoptatori furnizeaza copilului instrumentele de care va
avea nevoie pentru a raspunde intrebarilor mult mai dificile pe
care le va intalni pe masura ce creste. Copilului ii vor fi puse
intrebari la care el nu va fi in stare sa raspunda. Acestea pot fi
intrebari simple, inocente, cum ar fi: "De la cine ai mostenit ochii
astia asa frumosi?" sau "Cu cine semeni? Cu mama sau cu
tata?"...
De asemenea, pot fi intrebari referitoare la istoricul
medical al familiei, cum ar fi: "A avut cineva din familia ta cancer?
Diabet?", sau pot fi intrebari referitoare la nationalitate.
Insa cele mai dureroase intrebari sunt totusi cele pe care
copilul si le pune singur: "Cine sunt?", "De unde am venit?", "De
ce m-au abandonat parintii?".
Mai devreme sau mai tarziu, aceste intrebari, sau altele
asemanatoare, vor apare, iar copiii adoptati pur si simplu nu vor
sti sa raspunda la ele.
30
 Nu trebuie sa ne minunam daca, chiar de la inceput, am
povestit copilului ca a fost adoptat si, intr-o zi, el va veni si va
intreba din nou, asa cum a intrebat prima data. Aceasta va fi ziua
in care copilul va fi gata sa inteleaga pe deplin acest lucru.
Nu suntem noi aceia care sa stabilim momentul cel mai
bun. Cuplul va dezvalui adevarul despre adoptie si apoi va veni
momentul in care copilul va putea infrunta situatia. Si, cu
siguranta, copilul va fi cel care va comunica momentul in care
este pregatit.
Sinceritatea este deci o conditie de baza in a castiga
increderea si dragostea copilului adoptat. La o varsta cat mai
mica i se va explica cum parintii sai biologici l-au adus la centrul
de plasament pe cand era foarte mic si ca acolo l-au cunoscut ei,
parintii adoptatori, l-au indragit si l-au adoptat pentru a fi copilul
lor pentru totdeauna.
La ce se poate astepta parintele adoptator din partea
copilului daca i-a spus adevarul? .. La dragoste si atasament. Si
acestea nici nu lipsesc in cele mai multe cazuri, iar copilul nu se
va simti tolerat, ci acceptat si adoptat cu inima deschisa.

CUM LE VORBIM COPIILOR DESPRE ADOPTIE

Cum le vorbim copiilor mici si prescolari despre

adoptie
Discutia despre adoptie nu este cu nimic diferita de
discutia altor probleme importante pe care trebuie sa le poarte
membrii unei familii. De exemplu, cand discutam despre
sexualitate, nu trebuie sa ne asteptam ca cel mic sa inteleaga
subiectul asa cum il intelege un adult.
Ceea ce urmarim este crearea unei atmosfere
confortabile, accesibile, in care copilul sa-si poata exprima toate
nedumeririle si in care sa oferim raspunsuri corespunzatoare
gradului de intelegere al copilului de la momentul respectiv.
Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie sa incercam sa auzim
ce intreaba copilul de fapt si sa-I ajutam chiar in formularea
intrebarilor. In acelasi timp, trebuie sa ne abtinem sa proiectam
modul nostru adult de intelegere asupra gandirii copilului. Nu
trebuie sa sufocam copilul cu propriul nostru ritm si nici sa-i
oferim un discurs inchis, preluat din cartile de adoptie.
Cand discutam cu un copil despre adoptie, la nivelul
posibilitatilor lui de intelegere si atunci cand il lasam pe el sa
31
conduca discutia, realitatea adoptiei devine· parte integranta a
intelegerii propriei persoane. Intrebarea clasica si cea mai
frecventa a parintilor adoptatori, respectiv "cand este momentul
oportun pentru a-i vorbi copilului despre adoptie?" dispare astfel,
deoarece copilul aude inca de la inceput diferitele versiuni pe care
le construim impreuna cu el si care se potrivesc nivelului sau de
intelegere cognitiva si sociala.
Majoritatea copiilor de varsta mica sunt experti in a
abandona o discutie atunci cand primesc informatia de care
aveau nevoie sau careia puteau sa-i faca fata. In acele momente
atentia lor se indreapta pur si simplu asupra altor lucruri. Desigur
nu toti copiii reactioneaza la fel, fiecare dintre ei concentrandu-si
sau pierzandu-si interesul dupa cum au simtit nevoia.
De exemplu, un baietel de trei ani si jumatate a dorit sa
stie daca a fost in burtica mamei, aceasta fiind prima referire la
adoptie pe care a facut-o pana in acel moment. Mama i-a
explicat, in timp ce discuta acest subiect cu el la micul dejun, ca
nu fusese in burtica ei, ci in burtica altei femei - mama lui
biologica - care, fiind foarte tanara si saraca, nu putea sa
ingrijeasca un copil; astfel, la putin timp dupa nasterea lui, o
doamna de la centrul unde erau ingrijiti copiii (de evitat cuvintele
"parasiti", "abandonati'1 ai caror mame nu puteau avea grija de
ei, i-a ales pe ei ca parinti pentru el si au fost chemati sa vina sa-I
ia. Si au fost atat de emotionati si fericiti, incat au sarit in masina
si au gonit pe sosea pana la spital.
Deodata, acest micut personaj s-a ridicat de pe scaunel,
stand drept in fata mamei, si cu o privire de adanca ingrijorare a
intrebat-o: "Mami, cat de repede ai mers ca sa ma iei cu
masina?". Si a inceput sa alerge pe hol inainte si inapoi,
dernonstrand cat de repede ar fi putut sa alerge parintii sai ca sa
il ia. Dupa fiecare demonstratie de viteza, el a alergat in bratele
mamei. Atunci, mama si-a dat seama ca viteza cu care ei au
alergat pentru a-I lua pe micut reprezinta pentru acesta masura
iubirii si angajamentului lor fata de el, o masura pe care copilul o
putea transpune in toate jocurile cu masini pe care le jucase pana
atunci. "Atat de repede" a spus el. "Uau!" a exclamat ea. "Da,
uau!" a raspuns el si nu au mai discutat despre adoptie un an
intreg.
Uneori, ne poate deranja sau chiar soca modul de
perceptie al copilului nostru despre adoptie. Sarcina noastra, ca
parinti adoptatori, nu consta numai in a informa pur si simplu
copilul despre faptul ca a fost adoptat si sa asteptam apoi sa
32
inteleaga aceste informatii pe masura ce se maturizeaza. Trebuie
sa invatam sa ascultam copilul pentru a putea intelege cum
percepe si ce inseamna adoptia pentru el in anumite conjuncturi.
A discuta despre adoptie presupune o relatie de
comunicare si impartasire de sentimente intre parintii adoptatori
si copilul pe care l-au adoptat, care nu numai ca sunt diferiti din
punct de vedere al dezvoltarii, dar au si o perceptie diferita fata
de adoptie. Atat din studii, cat si din marturiile adultilor care au
fost adoptati pe cand erau copii, reiese nevoia ca parintii
adoptatori sa discute cu copiii despre adoptie pe intreaga
perioada a copilariei si adolescentei. Pe masura ce copilul se
maturizeaza, va fi capabil sa inteleaga dimensiunile adoptiei si
complexitatea fenomenului. Acelasi lucru este valabil si pentru
intelegerea conceptelor de dragoste, democratie, moarte sau
responsabilitate.
Din experienta pe care o avem in lucrul cu familiile
adoptatoare, care au discutat cu copiii lor despre adoptie, am
observat ca adoptia este pentru copil asemeni unor lentile prin
care acesta, in anumite momente critice, vede si rezolva multe
dintre problemele normale de dezvoltare care apar pe parcursul
evolutiei sale intr-o familie. Pentru fiecare faza de dezvoltare,
copilul adoptat va transforma conflictele, bucuriile si placerile
vietii, in intrebari si sentimente legate de statutul sau de copil
adoptat. Parintii adoptatori trec deseori cu vederea faptul ca
ceilalti copii neadoptati, de aceeasi varsta cu copilul pe care l-au
adoptat, duc aceleasi lupte si resimt aceleasi conflicte, dar de pe
alte pozitii si folosind alte metafore.
Discutiile despre adoptie se intampla de obicei la nivel
informal, in momente si in locuri diferite, printre alte activitati: in
masina, la momentul culcarii, in baie, in timpul unei plimbari, in
vacanta etc. In aceste spatii "de mijloc", gandurile tind sa apara
spontan in mintea copilului, iar parintii par sa fie mai putin distrati
si mai disponibili in asemenea circumstante.
Discutia despre adoptie se focalizeaza de obicei pe doua
teme importante: "Am fost in burtica ta?" - incercarea de a
contopi povestea despre nastere si cea despre adoptie, si "Nu
vreau sa fi fost in burtica altcuiva!" - dorinta copilului de a fi la fel
ca ceilalti si constientizarea diferentelor in ceea ce-I priveste.
In jurul varstei de 2 ani, copiii raporteaza intreaga lume
la familie. Un morman de frunze, un grup de miei, degetele de la
o mana, toate devin simboluri ale unei mamici, ale unui tatic si
ale copiilor lor. In acest vartej al obsesiei de a avea o familie se
33
realizeaza asimilarea primei experiente a statutului de copil
adoptat. Copiii de varsta mica ce par preocupati de temele legate
de adoptie nu fac decat sa-si exprime astfel concentrarea lor
intensa asupra familiei, lucru normal pentru varsta lor. Intrucat
povestea lor de familie include si adoptia, acest aspect poate
reveni de multe ori in viata lor, asa cum revin toate intrebarile de
genul "De unde vin eu?".
In timpul acestei etape de dezvoltare, faptul de a fi
adoptat este perceput cu aceeasi curiozitate cu care copilul
percepe si celelalte lucruri despre el. Copilul este interesat sa afle
povestea lui: de unde vine el, cand au venit parintii lui la el, cum
au ajuns acolo, cum arata el cand l-au vazut prima data si ce au
simtit cand l-au vazut prima data.
cand ajung la varsta de 3 sau 4 ani, copiii sunt fascinati
de cum sunt facute lucrurile si, majoritatea dintre ei, de cum au
fost gi facuti. Faptul ca ei provin din burtica mamicii este o
abordare reconfortanta pentru prescolari. Intrebarea
omniprezenta "Eu am fost in burtica ta?" si vestea pe care el o
imprastie peste tot ca a fost in burtica mamei sunt printre primele
ocazii in care copiii adoptati si mamele lor incep sa proceseze
impreuna realitatea adoptiei. Unii copii accepta drept o realitate
afirmatia "Am fost in burtica unei doamne pana m-am nascut, iar
apoi parintii mei m-au luat si m-au dus acasa" si o considera o
informatie interesanta despre ei insisi, la fel cum percep si
enunturile de genul "M-am nascut la spital", "Am doi frati" sau
"cainele meu se numeste Rex". Insa unii dintre copiii care afla ca
au fost in burtica unei alte persoane necunoscute se sperie si nu-
si doresc sa auda asemenea informatii. La unii copii intre 3 si 5
ani, aceasta informatie poate conduce la un prim sentiment al
pierderii legat de adoptie. Aceasta pierdere, experimentata la
aceasta varsta, nu reprezinta insa pierderea parintilor biologici. In
cazul in care copilul a fost adoptat de cand era bebelus sau un pic
mai mare, el nu-si aminteste de parintii sai biologici si nici de vreo
experienta legata de acestia.
cand ascultam relatarile copiilor, pierderea pe care ei o
deplang este de fapt pierderea unui simbol al apropierii si unitatii
absolute de si cu persoana de care copilul se simte adesea cel
mai aproape la aceasta varsta: mama adoptatoare. Copilul isi
doreste cu disperare sa fi fost in burtica celei pe care o iubeste
cel mai mult si pe care o cunoaste cel mai bine. Aceasta pierdere
este impartasita de mama adoptatoare care, chiar daca are
poSibilitatea de a naste, isi doreste si aceasta apropiere absoluta
34
cu copilul pe care l-a adoptat. Dar, de cele mai multe ori, chiar si
mama adoptatoare isi doreste sa-I fi purtat in pantece pe copilul
pe care l-a adoptat. Aceasta nazuinta comuna si marturisirea ei
reciproca ar putea avea un impact pozitiv asupra relatiei mama-
copil, intarind sentimentul de dragoste si credinta in unitate. Si
chiar in cazurile rare in care un copil s-a dovedit foarte trist,
tristetea nu a persistat si nici nu s-a mai vorbit apoi despre acest
sentiment.
Asa cum intrebarea copiilor legata de originea lor
reprezinta un punct de plecare pentru o discutie despre adoptie,
la fel, incepand cu varsta de 3 ani, constientizarea diferentelor,
fie ca sunt fizice, etnice sau legate de modul in care a intrat in
familie, poate initia, de asemenea, o discutie legata de adoptie.
Majoritatea prescolarilor nu manifesta protest in privinta
subiectelor privind adoptia, ci mai degraba ei pun intrebari
specifice varstei lor, nivelului de intelegere sociala si de
dezvoltare cognitiva. Dar atunci cand un prescolar striga in gura
mare "Nu vreau sa fiu adoptat!", parintele adoptator trebuie sa
retina faptul ca prin aceasta copilul nu ataca institutia adoptiei
sau isi critica parintii, ci ne impartaseste un sentiment central al
universului sau de prescolar, respectiv faptul ca nu doreste sub
nici o forma sa fie diferit de ceilalti copii de aceeasi varsta, cu
exceptia cazului in care este "vazut" mai bine de cei de-o varsta
cu el tocmai din cauza acestor diferente.
Se poate ca la aceasta varsta, copilul sa nici nu fie capabil
sa inteleaga sau chiar sa pronunte cuvantul "adoptat"; totusi,
copilul poate simti ceva amenintator legat de acest cuvant, ceva
ce semnaleaza o diferenta, in mare parte si datorita modului in
care il aude pentru prima data: straini ca o intreaba in soapta pe
mama "Este adoptat?" (Si toate variantele lipsite de consideratie
ale acestei intrebari), in autobuz sau in piata.
cand un copil de varsta prescolara isi exprima dorinta de
a nu fi fost adoptat, aceasta trebuie perceputa ca si dorinta de a
locui intr-o casa ca a lui Bogdan, si nu intr-un apartament dintr-
un bloc, sau ca dorinta de a avea parul drept ca al surorii lui, si
nu carliontat. In centrul dorintei copilului de a fi ca ceilalti este de
fapt dorinta acestuia de a apartine cuiva, de a fi iubit, de a fi in
siguranta, acceptat si nu diferit si izolat/separat. Pentru parintii
adoptatori insa, dorinta copilului de a nu fi fost adoptat suna mult
mai serios, datorita sentimentului persistent pe care il au parintii
adoptatori conform caruia un copil isi doreste mai putin sa fie
adoptat si mai mult sa fie crescut de parintii biologici, precum si
35
din cauza faptului ca parintii adoptatori anticipeaza mult mai
tarziu intelegerea deplina a adoptiei de catre copil. In asemenea
situatii, parintii adoptatori sufera enorm ca nu pot schimba
adoptia sau sa o faca mai buna, mai putin dureroasa.
Copilul de varsta mica isi da seama treptat ca adoptia si
nasterea reprezinta doua cai diferite de a intra intr-o familie si ca
majoritatea oamenilor traiesc cu familia in care s-au nascut. Unii
copii se mandresc cu aceasta diferenta, anuntand tuturor, chiar si
strainilor, faptul ca sunt adoptati. Altii, insa, isi doresc sa aiba o
istorie simpla si directa ca a celorlalti copii de varsta lor. Ei vor
incerca sa rezolve aceasta situatie prin a-si dori sa se fi nascut in
familia adoptatoare, sau dorindu-si sa poata sterge diferentele
prin a incerca sa arate ca parintii adoptatori sau, mai tarziu, prin
a protesta fata de faptul ca au fost luati din familia lor biologica.
Constientizarea sporita a diferentelor de catre prescolari
conduce, de asemenea, si la intersectarea diferentelor de
infatisare/fizice cu diferentele date de statutul de copil adoptat. In
contextul de astazi, asemanarile dintre membrii familiei sunt luate
drept un lucru normal, iar copiii sunt invatati sub nenumarate
forme ca tocmai aceasta asemanare intre membrii familiei
defineste o familie. Se pare ca, datorita acestor principii,
prescolarii tanjesc dupa asemanarea cu semenii lor, in special cu
cei pe care ii iubesc. Din acest motiv, este posibil sa se manifeste
sentimente de tristete, de melancolie si chiar de indoiala cu
privire la adoptie atunci cand prescolarii isi dau seama de
diferente.
Din moment ce o "familie" este reprezentanta in
constiinta oamenilor ca un grup compus din membri ce seamana
cat de cat intre ei, este normal ca micutii sa se simta nelinistiti
pentru ca nu seamana cu ceilalti membri ai familiei lor. Pentru
unii copii adoptati, descoperirea timpurie a diferentelor fizice se
intersecteaza cu constientizarea (care abia acum se naste)
faptului ca adoptia inseamna sa ai doua mame. O fetita de etnie
rroma, cu pielea de culoare inchisa, in varsta de 3 ani, le-a cerut
parintilor sai sa-i ia pielea si mainile si sa le inlocuiasca cu ale
mamei ei. Cateva luni mai tarziu, cand un strain a subliniat faptul
ca fetita era diferita, aceasta l-a anuntat ca mama ei adoptatoare
nu era "mama ei adevarata". Ceva mai tarziu, in acelasi an,
copilul si-a manifestat speranta ca intr-o zi mama ei o sa aiba
aceeasi culoare a pielii ca si el. Apoi a inceput sa intrebe ce
culoare avea pielea ingrijitoarelor din centrul de plasament de
unde fusese luata, pielea educatoarei etc. Mama ei adoptatoare a
36
inteles atunci ca fetita incerca sa afle daca avea aceeasi culoare a
pielii cu mama ei biologica. Incercarile ei de a inlatura diferentele
dintre ea si mama adoptatoare (prin a cere acesteia sa fie la fel
ca ea) sugerau de fapt, inceputul constientizarii faptului ca are
doua mame, una cu care semana si una cu care nu semana.
Un alt copil, in varsta de 3 ani si 9 luni, de asemenea cu
pielea inchisa la culoare, a incercat sa stearga diferentele de
infatisare prin a cauta o mama de aceeasi culoare: "Nu vreau sa
fii tu mama mea. Vreau o mama maronie." Mai tarziu acelasi copil
i-a sugerat mamei adoptatoare sa-si vopseasca pielea cu aceeasi
culoare ca cea a pielii lui, adaugand ca, in cazul in care ploua,
Dumnezeu ar fi pastrat vopseau a pe pielea ei. Mai tarziu, in
aceeasi zi, copilul i-a spus mamei: "Poti sa fii mamica mea pentru
totdeauna", sugerand prin aceasta afirmatie faptul ca diferenta
dintre ei nu trebuia sa-i impiedice sa fie impreuna.
Sarcinile parintilor adoptatori legate de problema
asemanarilor si deosebiri lor - si in cazul copilului adoptat si in cel
al copilului biologic - este cu doua taisuri: sa respecte nevoia
copilului de asemanare si consistenta si, in acelasi timp, sa
promoveze si sa modeleze aprecierea acestuia pentru diversitate
la orice nivel. Toti parintii, cu atat mai mult cei adoptatori, isi
doresc ca, in procesul de educare a copilului lor, acesta sa
dobandeasca sentimentul ca diferentele pot fi interesante,
apreciate, respectate si pot starni curiozitatea. Un asemenea
respect si interes pentru toate tipurile de diferente va pregati
terenul pentru o intelegere mai sofisticata a adoptiei ca unul din
nenumaratele metode de a intemeia o familie.
Indiferent de motivul care initiaza o discutie despre
adoptie, pot exista diferente izbitoare intre modul de procesare si
traire a conversatiilor de catre parinti si copii. Copiii isi exprima
ingrijorarile in mod precipitat, izbucnind asemenea unor vulcani.
Intrebarile par sa apara din senin. Sunt agitati si chiar suparati
de-a binelea. Sunt curiosi, poate chiar bine dispusi. Parintii
vorbesc. Ei vorbesc. Totul se termina. Ei sunt luminosi la fata.
Parintii reflecta asupra subiectului si isi fac griji pentru urmatorul
schimb de opinii. Ingrijorati, parintii vor continua sa faca referire
la aceste discutii mult timp' dupa ce ele s-au incheiat, in timp ce
copilul se prea poate sa fi uitat chiar cele discutate. Conversatia a
fost procesata, iar informatiile sunt acum intr-o zona periferica a
contiintei lor. Parintele, care poate fi o epava pentru o
saptamana, nu-si poate inchipui cum poate copilul sau sa faca
fata unei asemenea emotii si curiozitati, atat de repede si intr-o
37
maniera atat de totala. Copilul poate face acest lucru pana la
urmatorul moment cand va mai discuta problema.

Cum le vorbim copiilor de varsta scolara despre

adoptie
Pana la varsta cand copilul pe care I-ati adoptat se afla in
clasa 1 cu siguranta ati avut ocazia sa discutati cu el despre cum
s-a intemeiat familia voastra. Chiar daca aveti certitudinea ca i-ati
spus copilului tot ce era de spus despre trecutul sau, este posibil
ca el sa mai aiba o multime de intrebari.

Probleme ce decurg din statutul de "copil ales"

Aparitia gandirii logice in timpul copilariei mijlocii adauga
o noua dimensiune intelegerii de catre copil a sentimentelor sale
legate de adoptie. Undeva in jurul varstei de 5-6 ani la fetite si 6-
7 ani la baieti, copiii isi dau seama ca pentru a fi "ales" drept
membru adoptat al familiei in care traiesc, cineva a ales mai intai
sa nu ii creasca. Odata ce ei devin constienti de intelesul
mesajului "copil-ales", copiii incep sa intrebe ce s-a intamplat, de
ce si mai ales cine este de vina.
Multi parinti, asistenti sociali si terapeuti se opun ideii de
a discuta decizia parintilor biologici de a face un plan de adoptie
pentru copil si de a interpreta aceasta decizie ca pe o
"respingere" a copilului. Cu siguranta, o mare parte din parintii
biologici iau decizia de plasare a copilului in cadrul unui plan de
ingrijire, cu durere dar, in acelasi timp, cu credinta ca aceasta
alegere este cea mai buna si in interesul copilului caruia i-au dat
viata. Indiferent, insa, cat de dureroasa sau plina de grija a fost
decizia parintilor biologici, multi dintre copiii adoptati se simt la un
moment dat "respinsi". Oricare ar fi fost motivele plasamentului,
este dureros pentru un copil faptul ca nu a fost pastrat de parintii
care l-au conceput si i-au dat nastere. Singurul mod prin care
parintii adoptatori sau alte persoane ii pot ajuta pe acesti copii sa-
si vindece aceasta durere este sa le insufle convingerea ca astfel
de sentimente sunt normale in situatia lor.
Odata ce copilul realizeaza ca mai exista o versiune a
adoptiei, mai dureroasa decat intelegerea mesajului "copil ales",
urmatorul pas este determinarea vinei: a cui a fost vina - a
copilului, a parintilor adoptatori sau a parintilor biologici? O
fantezie des intalnita pe care o au copiii la aceasta varsta este ca
undeva in lume exista "parintii perfecti" si, din pacate, acesti
parinti perfecti nu sunt parintii pe care ei ii au deja. Copiii
38
adoptati au tendinta de a aplica aceasta fantezie asupra parintilor
lor biologici ("Mama mea «adevarata» nu m-ar fi interupt
niciodata din jocul meu cu un prieten ca sa-mi fac curatenie in
camera!''); prin urmare, ei ajung la concluzia ca orice s-ar fi
intamplat in trecut nu poate fi din vina parintilor biologici. Uneori,
datorita gandirii logice imature, vina este aruncata asupra
parintilor adoptatori: "Daca nu m-ati fi adoptat voi, parintii mei
«adevarati» m-ar fi pastrat". .
Unii copii, pe de alta parte, ajung sa decida ca ei sunt cei
vinovati de faptul ca au fost parasiti de parintii biologici, pentru ca
nu au fost cuminti, plangeau prea mult sau murdareau prea
multe scutece. Daca aceasta convingere persista, copilul se poate
imbolnavi de o stare de rusine permanenta si daunatoare,
ajungand in cele din urma la convingerea ca este cu adevarat un
copil "rau" sau cu defecte.
Nici un parinte adoptator nu doreste sa-si vada copilul
cum isi invinuieste parintii biologici; acesta, insa, trebuie sa
inteleaga cine a avut puterea de decizie in situatia data. 5puneti-i
copilului tot ceea ce stiti despre decizia parintilor biologici si
despre circumstantele in care a fost facut planul de adoptie.
Cereti-i copilului sa aleaga pe cineva cunoscut, care are
aproximativ varsta parintilor lui biologici. Intebati copilul cum
crede ca ar proceda persoana respectiva intr-o situatie similara.
Intrebati copilul despre motivele pe care crede el ca le-au avut
parintii biologici atunci cand au decis sa il paraseasca. Daca
lucrurile pe care copilul le spune sau le face indica faptul ca el
crede fie ca ar fi cauza deciziei parintilor, fie ca ar fi putut
impiedica aceasta decizie, intrebati-I "Cum crezi ca ai determinat
tu aceasta decizie?"
Dupa ce ascultati cu atentie raspunsul copilului,
provocati-i intr-o maniera placuta gandirea magica. Puteti face
acest lucru discutand despre lucrurile pe care bebelusii sau
prescolarii (depinde de varsta cand s-a realizat adoptia) sunt in
stare sa le faca. Un exemplu concret, al unui bebelus pe care
copilul dumneavoastra il cunoaste, si intrebarile de genul "Ce ar fi
putut sa faca bebelusul respectiv intr-o situatie asemanatoare?" il
vor ajuta pe copil sa-si dea seama de masura propriilor capacitati
si limite la momentul adoptiei.
Mai presus de toate, copiii au nevoie sa auda ca si parintii
lor biologici au sentimente. Copiilor li se spune de obicei ce s-a
intamplat si de ce, fara sa li se mentioneze ce simteau parintii
biologici in acele momente. De aici, copiii primesc mesajul ca nu
39
au dreptul sa se simta furiosi sau tristi cu privire la ceea ce s-a
intamplat (de exemplu: "Mama mea «adevarata» era saraca si nu
ar trebui sa fiu furios din cauza aceasta".). Discutarea
sentimentelor parintilor biologici - sau cum este "probabil" ca se
simteau ei la acel moment (daca nu stiti sigur) - ii dau copilului
posibilitatea de a avea propriile sentimente fata de decizia
parintilor biologici. Mai mult, discutarea sentimentelor parintilor
biologici ajuta la crearea unei punti intre mesajele "ales" si
"respins". Daca se transmite copilului mesajul ca el este o
persoana a carei pierdere merita sa fie deplansa de catre parintii
biologici, atunci se intaresc mesajele de copil valorizat si dorit de
catre parintii adoptatori.
Ca parinti, trebuie sa ne invatam copiii ca este normal sa
avem uneori mai multe sentimente fata de o persoana sau un
eveniment. Un copil poate avea, in acelasi timp, doua sentimente
contradictorii cu privire la adoptia sa (de exemplu, il poate durea
decizia parintilor biologici, dar poate fi fericit ca este in familia
adoptatoare), iar acest lucru este normal. La fel, majoritatea
parintilor biologici au sentimente amestecate atunci cand iau
decizia de a-si da copiii spre adoptie.
Copiii trebuie sa mai inteleaga si faptul ca adoptia
presupune doua evenimente separate: decizia parintilor biologici
de a-i da spre adoptie si decizia parintilor adoptatori de a-i
adopta.

o imagine cat mai completa

In timpul copilariei mijlocii este absolut normal pentru
copiii adoptati sa treaca printr-o anume durere, cauzata de
pierderea parintilor biologicii- chiar daca nu i-au cunoscut
niciodata sau daca mai mentin inca legatura cu ei. Furia este o
manifestare normala a acestei dureri, insa multor parinti adoptivi
le este dificil sa le permita copiilor lor sa fie furiosi pe parintii
biologici, in special pe mama biologica.
Desi acest sentiment este normal, copiii au nevoie de
ajutor pentru a depasi aceasta furie. O solutie pentru inabusirea
acestei furii este punerea la dispozitia copilului a cat mai multor
detalii despre parintii biologici, contribuind astfel si la formarea
unei identitati sanatoase. Daca nu aveti informatii despre parintii
biologici ai copilului dvs. scrieti agentiei sau avocatului (in cazul
unei adoptii private) pentru a obtine cat mai multe informatii.
Copiilor le place in special sa cunoasca materiile preferate ale
parintilor lor biologici, culorile, sporturile, felurile de mancare,
40
hobby-uri, interesele, talentele, trasaturile fizice de cand erau
bebelusi, copii si mai apoi adulti.
Copilaria mijlocie este varsta potrivita pentru a da
explicatii mai extinse cu privire la motivele pentru care copilul
dvs. a fost dat spre adoptie. Copiii carora li s-a spus la varsta
prescolara ca au fost dati spre adoptie deoarece parintii lor
biologici nu puteau avea grija de un bebelus, de cele mai multe
ori sunt absolut convinsi ca aceiasi parinti au avut mai multi copii.
De multe ori ei isi fac griji pentru acesti frati, ajungand pana la
punctul in care simt ca trebuie sa se intoarca in familia originala
pentru a avea grija de acesti frati sau pentru a-i salva de parintii
biologici. De asemenea, copiii pot fi gelosi pe faptul ca fratii lor,
fie reali sau imaginari, sunt cu parintii biologici, iar ei nu sunt.
Aceste convingeri sau sentimente pot reintari ipoteza copilului
conform careia el nu a fost pastrat deoarece era un copil rau.
Aflati cum gandeste copilul dvs. si corectati-i impresiile cu
informatii exacte, care sa-i schimbe sentimentele.
Daca stiti sau credeti ca parintii biologici ai copilului dvs.
cresc alti copii, aflati cand au luat decizia de a nu-I creste pe al
dvs. Ceilalti frati sunt mai mari? Daca da, parintii biologici s-au
decis la inceputul sarcinii sa-I dea pe al dvs. spre adoptie pentru
ca nu mai puteau sa creasca un al doilea, al treilea sau al saselea
copil? Daca aveti aceste informatii veti putea sa-i explicati
copilului dvs. ca parintii lui biologici au luat decizia de a-I da spre
adoptie inca inainte de a-I cunoaste; astfel decizia lor nu a fost
influentata de cine era sau cum se comporta copilul.
O alta tehnica prin care sa-I ajutati pe copilul de varsta
scolara sa inteleaga incercarile prin care au trecut parintii lui
biologici, este sa-I faceti sa fie parintele a 4 sau 5 ursuleti de plus
sau alte animale impaiate pentru o saptamana. Ca parinte, copilul
trebuie sa-si ia toti ursuletii cu el oriunde se duce sau sa angajeze
o baby-sitter. Trebuie sa-i trezeasca pe toti de dimineata si sa-i
imbrace; iar noaptea sa le citeasca povesti, sa-i dezbrace si sa-i
puna la culcare. "Ingrijirea oului" este la fel de folositoare, aici
copilul trebuind sa aiba grija de siguranta si ingrijirea a 4 sau 5
oua crude. Daca copilul dvs. a fost primul nascut in familia
biologica, este posibil ca dupa adoptarea lui circumstantele sa se
fi schimbat si parintii naturali sa fi putut creste alti copii nascuti
ulterior. Oricat de intemeiate ar fi motivele pentru plasarea
copilului dvs., acesta va avea intotdeauna nevoie de ajutorul si
sprijinul dvs. pentru consolidarea sentimentelor sale cu privire la
pierderea fratilor sai. Daca este posibil, trebuie sa-i permiteti
41
copilului dvs. sa mentina legatura cu fratii sai. Daca nu, macar
vorbiti cu el despre acestia.

Fixati tonul
Spre deosebire de prescolari, majoritatea copiilor in
perioada copilariei mijlocii nu-si mai dau drumul sa spuna tot ce
le trece prin minte. Deja ei invata acum sa faca ceea ce facem noi
adultii de cele mai multe ori - sa ascunda acele ganduri si
sentimente care ne deranjeaza. Totusi trebuie sa cunoastem cand
au copiii nostri dificultati pentru a ne asigura ca beneficiaza de
ajutorul si indrumarea necesare pentru a depasi aceste dificultati.
cand trebuie sa ne ajutam copiii sa-si inteleaga sentimentele
legate de adoptie si de parintii naturali, este mai eficient sa cream
o atmosfera deschisa si de acceptare, decat sa avem o simpla
discutie informativa cu copiiii nostri. Mai jos va prezentam cateva
tehnici care sa va ajute sa creati o atmosfera deschisa:

Permisie si validare. Primul pas in crearea unei

atmosfere deschise este sa-i dati voie copilului dvs. sa vorbeasca
despre cum se simte si se vede el insusi (identitatea proprie), ce
simt fata de adoptie, fata de parintii biologici si care crede el ca
este rolul lor si locul pe care il ocupa in familia adoptiva. Putem
face acest lucru prin validarea sentimentelor copiilor nostri. A
valida inseamna a recunoaste si a accepta faptul ca copilul nostru
simte intr-un anumit mod, fara a judeca daca aceste sentimente
sunt indreptatite sau a incerca sa gasim o explicatie pentru
sentimentele copilului nostru. Daca, spre exemplu, copilul spune
ca nu este furios sau trist, dar comportamentul lui indica tocmai
aceste sentimente, este nevoie de o confruntare intr-o maniera
blanda pentru a-I determina sa-si exprime adevaratele sentimente
(sa tipe, sa planga), astfel incat in cele din urma sa treaca peste
aceste sentimente si sa mearga mai departe.
Iata un exemplu de confruntare blanda: "Ei bine, poate
nu esti trist, dar cu siguranta arati a fi trist. M-am gandit ca poate
ai nevoie de o imbratisare sau simti nevoia sa plangi." Validarea
sentimentelor copilului este foarte importanta nu numai pentru
ca-I ajuta pe copil sa-si clarifice sentimentele, dar mentine o
comunicare deschisa.

Tehnica pietricelelor. Uneori copiii manifesta o

rezistenta deosebita in a discuta despre sentimentele negative
sau dureroase legate de adoptie. Cei care manifesta o legatura
42
stransa de atasament fata de parintii lor se tem adeseori sa
vorbeasca despre ceea ce simt, deoarece nu vor sa-i raneasca pe
parinti, sau pentru ca au impresia ca isi tradeaza parintii adoptivi
prin gandurile si sentimentele pe care le resimt pentru parintii
biologici. Copiii care nu si-au format inca o legatura puternica de
atasament fata de parintii adoptivi nu se simt in siguranta sa li se
destainuie. ca parinte, dvs. trebuie sa preluati initiativa si sa-i
aratati copilului dvs. ca este normal sa fie curios cu privire la
parintii sai biologici si sa aiba nenumarate sentimente legate de
adoptie, si mai ales, sa le aratati ca pot discuta cu dvs. despre
aceste lucruri.
O metoda prin care puteti realiza acest lucru este sa
aruncati "pietricele" o data la cateva saptamani. Pietricelele
reprezinta replici separate, nu conversatii, care ridica o problema
si apoi provoaca unde pana cand copilul este gata sa discute
despre problema respectiva. "Pietricelele" pot reprezenta: un
comentariu cu privire la o trasatura genetica; spre exemplu,
vedeti ca copilul dvs. danseaza sau marcheaza un gol, ocazie cu
care ii puteti spune: "Ma intreb daca ai mostenit asta de la mama
sau tatal tau natural. Ai mult talent si ai muncit mult ca sa-I
dezvolti".
O alta "pietricica" poate fi un comentariu asupra
sentimentelor: "Te-am vazut jucandu-te cu sora ta si ma
gandeam cat de trist trebuie sa fie pentru mama ta biologica sa
nu te poata vedea in aceasta ipostaza". Unele "pietricele" trebuie
sa fie legate de tristete si furie, altele sa faca referire la parintii
biologici si la copil. De asemenea, pot fi legate de ceva ce ati
auzit sau ati citit; spre exemplu: "Am auzit ca uneori copiii
adoptati au sentimentul ca ei sunt cauza pentru care parintii
biologici i-au dat spre adoptie".
O singura regula trebuie sa va amintiti in legatura cu
tehnica "pietricelelor": nu puneti intrebari directe. Aruncati replica
si lasati-o sa produca efecte. Daca ii puneti copilului intrebari
directe acesta va incerca sa ghiceasca raspunsul "corect" si nu s.."l
raspunda sincer; copilul abordeaza aceasta tactica pentru a nu
risca sa va raneasca sau sa fie apostrofat. Daca copilul decide ca
vrea sa discute despre "pietricica" aruncata de dvs., acest lucru
se va intampla pentru ca dvs. i-ati dat voie sa vorbeasca despre
acest subiect prin insusi faptul ca dvs. I-ati abordat mai intai. Tot
ce aveti de facut este sa fiti pregatit si dispus sa discutati. Este
posibil sa va treziti intr-o discutie foarte profunda, la viteza mare
si sa va doriti in acel moment sa va fi rezervat timp cu mult in
43
urma pentru aceasta discutie cu copilul dvs. Amintiti-va, in aceste
clipe, ca, desi pentru voi este poate incomod si neplacut, copilul
vostru va profita mult mai mult din aceasta discutie inopinanta,
decat dintr-o adevarata prelegere programata cu mult timp
inainte.

Cum vorbim cu adolescentii despre adoptie

Se intelege de la sine ca abordarea unei discutii cu
adolescentii - indiferent de subiect - poate fi o incercare pentru
parinti. Daca adolescentul mai este si adoptat, cu toate
"straturile" implicite produse de statutul de adoptat, este de
inteles ca parintii sa fie ingrijorati de modul cum trebuie sa-I
abordeze pe adolescent, cum sa fie totul bine, cum sa gaseasca
cuvintele potrivite.
Cel mai bun mod de a aborda o discutie cu copilul tau
este metoda DEVREME, DES, SINCER. Presupunem ca ati inceput
sa discutati cu copilul vostru despre adoptie la o varsta frageda.
Chiar daca, la o varsta mica, copilul nu intelege continutul, cel
putin veti transmite mesajul: adoptia lui este un subiect agreat si
binevenit in familia voastra. Se discuta despre el in mod liber.
Sunteti mandru de el si de voi ca familie adoptatoare.
Prin a spune povestea DES, intelegem sa gasiti modalitati
de a incorpora acest subiect in viata familiei. In timp ce va
pieptanati fiica, spre exemplu, a-ti putea sa-i spuneti: "Parul tarJ
negru este atat de frumos. Ma intreb daca si mama ta biologica
avea un par la fel de frumos". Unele familii sarbatoresc "Ziua
Adoptiei", adica ziua cand copilul a sosit "acasa". Parintii pot
folosi evenimentele din familie pentru a reitera ideea ca adoptia
este un subiect agreat in familie si pentru a recunoaste istoria
anterioara intrarii in familie a copilului pe care l-au adoptat.
Nasterea unui var poate aduce in discutie faptul ca, desi
este al vostru acum, copilul adoptat s-a nascut in alta parte si a
fost copilul unei alte persoane. Daca ati adoptat copilul la o varsta
mai mare, a-ti putea sa-I intrebati daca isi aminteste unde a
petrecut Craciunul trecut sau sa-i propuneti sa va vorbeasca
despre scoala unde a mers inainte de a fi adoptat. Daca va simtiti
bine cu ideea de a va fi marit familia prin adoptie, atunci vor
exista o multime de metode de a discuta acest subiect cu copiii
pe care i-ati adoptat, intr-o maniera confortabila, deschisa,
neamenintatoare pentru copil.
Acum ajungem la partea cea mai dificila a unei astfel de
conversatii: sa prezentati povestea intr-o maniera SINCERA.
44
Intotdeauna, parintii adoptatori intra intr-o adevarata agonie cand
vine vorba sa fie sinceri. Toate adoptiile rezulta dintr-o pierdere.
Copilul si-a pierdut familia biologica, apartenenta la o anumita
etnie sau religie. Noi, ca parinti adoptatori, desi suntem atat de
fericiti si incantati sa avem un copil, ne dorim sa putem evita
recunoasterea acestor pierderi. "Esti copilul NOSTRU acum", am
vrea sa spunem. "Nimic altceva nu mai conteaza". Dar,
bineinteles ca totul conteaza si intr-o masura foarte mare.
Noi suntem de parere ca daca un copil pune o intrebare
merita si un raspuns. Merita un raspuns adevarat. Daca am reusit
poate sa evitam partile dificile si triste ale trecutului copilului
nostru cand acesta era mic, acum ca este adolescent nu vom mai
putea face acest lucru. Capacitatea cognitiva a adolescentului
este atat de matura acum, incat va simti orice ezitare sau
tendinta de evitare din partea parintilor.
Tocmai din acest motiv, este important sa abordam
subiectul adoptiei cat mai DEVREME si cat mai DES. Pana la
varsta adolescentei am fi astfel capabili sa atingem un anumit
grad de confort in discutarea problemei adoptiei, daca nu prin
alte metode, macar prin repetarea si reluarea subiectului. Asadar,
ce inseamna, de fapt, discutie sincera?
[-ai povestit copilului povestea adoptarii sale de multe ori
de-a lungul anilor. Stie acum ca mama lui biologica a murit la 22
de ani. Acum copilul tau are 13 ani sl pentru prima data, vrea sa
stie cum a murit mama sa biologica. [si da seama ca varsta de 22
ani este prea frageda ca sa mori si vrea sa cunoasca intreaga
poveste. Ai stiut tot timpul ca mama sa s-a sinucis. Te-ai temut
intotdeauna de momentul in care va trebuie sa-i spui acest lucru.
Momentul insa a sosit Nu ar fi cinstit sa-I eviti! Daca vei face
acest lucru, adolescentul va simti, ceea ce va declansa doua
reactii in comportamentul sau: fie te va presa fara (mIa sa-i dai un
raspuns, fie se va ascunde si va tine pentru el toate temerile si
ingrijorarile. A nu-i spune adolescentului sau a evita sa-i spui
adevarul, sau chiar folosirea vechiului stereotip "O s"a-ti spun cand
vei mai creste" il va face sa umple singur aceste goluri si, de cele
mai multe ori, ceea ce isi imagineaza el despre situatia respectiva
este mult mai cumplit decat adevarul. De asemenea, daca nu
discuti despre un anumit subiect in mod since/~ adolescentul va
primi mesajul ca exista ceva rusinos legat de respectivul subiect.
Prin urmare, este indicat sa ii spui: ''mama ta biologica s-a sinucis
cand tu aveai 18Iuni'~ Acum incep tatonarile: "Ce te-a facut sa te
gandesti la asta chiar acum?~ "Te gandesti de mult la acest
45
subiect?~ "Ce te-a determinat sa pui aceasta intrebare?". Prin
aceste intrebari incerci, de fapt, sa vezi unde se situeaza copilul
tau acum si sa iti dai seama care este substratul intrebarilor sale.
''Stiu ca intelegi sensul cuvantului sinucis, dar cum te simti acum
ca stii acest lucru?'~ Cel mai probabi, copilul tau va intreba in
mod logic: ''De ce a facut acest lucru? .. ". Intrebarile de tipul ''De
ce?" sunt intrebari la care noi, parintii, trebuie sa fim in stare sa
spunem ''nu stiu". Putem specula IMPREUNA cu copilul nostru.
''Iti poti imagina de ce o persoana si-ar lua viata? Nu stiu de ce a
facut acest Icuru. Mi-e greu si mie sa inteleg acest gest".
Continuati sa tatonati si sa urmati pistele impuse de copil pentru
ca astfel veti ajunge la ce gandeste si simte de fapt acesta.
Parintii trebuie sa gaseasca curajul sa le transmita
adolescentilor ca sunt destul de puternici ca sa poarte astfel de
conversatii cu ei. Daca adolescentul vede ca evitati discutia isi va
da seama ca aceasta nu este o zona sigura pentru explorat si s-ar
putea sa nu mai abordeze niciodata subiectul. Acest lucru nu
inseamna, insa, ca el a incetat sa se mai intrebe si sa se
gandeasca la acest subiect.
Acest mod de discutie trebuie abordat cand este vorba de
un copil ce provine dintr-un mediu de abuz si neglijare. "Nu stiu
de ce tatal tau biologic ti-a facut atat de mult rau. Tu esti un copil
minunat. Mi se rupe sufletul sa stiu ca cineva ar fi putut sa te>
trateze in acest mod. Dar, hai sa reflectam putin la lucrul acest1F.'
Ce poate determina un adult sa raneasca astfel un copil?". Acestaf
este un exemplu de echilibru intre a evita sa criticam. .parintele
biologic al copilului nostru si a trece cu vederea actiunile acestuia
care au fost in detrimentul copilului.
Mesajul tau catre adolescent trebuie sa fie cel
dintotdeauna: "Nu tu esti de vina pentru aceste lucruri. Nu puteai
face nimic sa impiedici aceasta situatie. Erai prea mic atunci. Nu
aveai puterea sa schimbi lucrurile. Adultii din viata ta au facut
niste alegeri proaste iar tu ai fost prins la mijloc.
Daca adolescentul isi exprima dorinta de a afla mai multe
despre trecutul sau - mai mult decat ai aflat tu - explorati
impreuna caile prin care ar putea face acest lucru. Poate trimiteti
impreuna o scrisoare cu intrebari specifice catre institutia prin
care s-a facut adoptia. Ii dati numele si adresa institutiei
respective si vedeti daca el va trimite scrisoarea. Daca
adolescentul spune ca vrea sa-si caute parintii biologici, asigura-I
ca il vei sprijini sa faca acest lucru cand va fi adult. Ii transmiti
astfel mesajul ca ii intelegi dorinta de a afla mai multe lucruri, ca
46
nu te simti amenintat de asta si ca il vei sprijini in stradania lui
mai tarziu.
Unele din intrebarile adolescentului vor fi fara raspuns.
Nimeni nu stie niciodata ce poate determina o persoana sa aleaga
un anumit mod de actiune. Ce putem face este doar sa speculam
si sa recunoastem in fata si impreuna cu adolescentul ca exista
unele lucruri pe care nu le putem explica sau justifica. Pur si
simplu ele se intampla. Apoi, incepeti din nou sa tatonati.
Pana la varsta adolescentei timpurii (daca nu chiar mai
devreme) copilul tau va fi inteles ca pentru a putea fi adoptat mai
intai cineva ar fi trebuit sa il "dea". Putem imbraca aceasta
situatie in formulari mai "dulci", dar copilul tot va avea
sentimentul respingerii si al pierderii. Ideea pe care el o are este
ca l-a nascut cineva, care nu a putut - sau nu a vrut - sa-I
pastreze. Adolescentul stie acest lucru. Iar parintii trebuie sa stie
si sa recunoasca ce simte si ce stie adolescentul. Nimeni nu
spune ca este usor, din moment ce fiecare parte a fiintei noastre
se straduieste sa tina copilul departe de rau, iar conversatiile de
genul acesta cu siguranta fac rau. Dar ce trebuie sa retinem, de
fapt, este ca acesta este trecutul copilului si nu putem sa-I
impiedicam sa-I afle. Sarcina noastra este, de fapt, sa spunem
povestea, sa punem informatiile in context si sa exploram
sentimentele pe care povestea le genereaza in copilul nostru si in
noi!. Trebuie sa-i impartasim datele trecutului si sa-I ajutam sa
accepte "ce a fost" in aceste momente cand se confrunta cu
conflictele si crizele de identitate, specifice adolescentei. Acestea
nu sunt decat "straturi" suplimentare aduse de statutul de
adoptat.
Este nevoie de timp pentru ca adolescentul sa ajunga sa-si
accepte trecutul. Aceasta acceptare se obtine gradual, odata cu
fiecare discutie despre trecut si cu cresterea si maturizarea
copilului si a familiei adoptatoare ca intreg. Cheia succesului o
reprezinta deschiderea permanenta catre discutie. Atunci cand
avem norocul sa ni se incredinteze un copil in adoptie, istoria
copilului respectiv devine istoria noastra si ea trebuie intretesuta
in istoria familiei noastre.

47
 "CARTEA VIETII"

Fiecare individ are dreptul la propria istorie.

Pentru orice persoana este foarte greu sa creasca si sa
ajunga un adult sanatos din punct de vedere psihologic, fara sa
aiba acces la propria istorie. La fel cum oricarui copil ii face
placere sa asculte povestea nasterii sale, un copil adoptat va simti
acelasi fior, ascultand detaliile sosirii sale in cadrul familiei.
In mod traditional, familia reprezinta principala sursa de
informatii cu privire la un copil. Copiii separati de familiile lor
biologice nu au acces zilnic la aceasta sursa de informatii, cu
privire la istoria lor personala. ca atare, este tot mai greu pentru
ei sa-si dezvolte o imagine bine conturata despre propria
persoana si sa inteleaga in ce mod le poate afecta trecutul
comportamentul din prezent. In lipsa constientizarii acestui fapt,
va fi tot mai dificil pentru acesti copii sa faca alegeri constiente si
sa-si asume responsabilitatea pentru propriul comportament. Din
acest motiv, suntem de parere ca trebuie creata o "carte a Vietii"
pentru fiecare copil. Nu este niciodata prea devreme sau prea
tarziu sa intocmesti o astfel de carte.
"cartea Vietii" este astfel conceputa incat sa permita
copilului sa inteleaga evenimentele semnificative din trecut, sa se
confrunte cu sentimentele ce insotesc aceste evenimente si sa fie
cat mai implicati in planificarea viitoare a propriei vieti. De cele
mai multe ori, primul pas pe care copilul trebuie sa-I faca este sa
invete cum sa-si explice propria persoana si cum percepe el
situatia in care se afla. Acest lucru presupune ca parintii adopatori
sa asculte opinia copilului asupra acestor aspecte. Fara acest prim
pas, parintii nu vor sti daca pot merge mai departe in a furniza
mai multe informatii copilului sau trebuie sa corecteze mai intai
perceptiile pe care el le are deja despre aceste aspecte. La fiecare
lectura a "cartii Vietii" este posibil ca perceptia mesajului de catre
copil sa fie usor diferita, in functie de abilitatile lui intelectuale si
de nevoile psihologice de la momentul lecturii. Mesajul pe care
incercam sa-I transmitem este: "Tu esti important! Gandurile si
sentimentele tale sunt importante!".

48
 Beneficiile aduse de "Cartea Vietii":
furnizeaza o cronologie a vietii copilului;
sporeste respectul de sine si grabeste formarea
propriei identitati;
ajuta copilul sa-si impartaseasca povestea altor
persoane;
ajuta in rezolvarea problemelor aparute in urma
separarii;
permite identificarea legaturilor dintre trecut,
present si viitor;
faciliteaza atasamentul;
sporeste increderea copilului in adulti;
ajuta copilul sa constientizeze si sa rezolve
sentimente puternice legate de evenimente din
trecut;
separa realitatea de fantezie sau de gandirea
magica;
permite identificarea aspectelor pozitive, precum
si a celor negative, legate de familia biologica.

Ce contine "Cartea Vietii"?

"cartea Vietii" reprezinta o descriere a vietii copilulUi cu
ajutorul cuvintelor, a fotografiilor, imaginilor si a diverselor
documente. Fiecare "carte a Vietii" trebuie sa aiba mentionat
numele parintilor biologici. O propozitie de genul: "Nu exista
informatii despre tatal tau biologic" recunoaste cel putin existenta
tatalui biologic, precum si faptul ca se poate vorbi despre el.
Copiilor le place sa detina informatii despre propria
nastere, inclusiv ce greutate aveau, ce inaltime, in ce zi a
saptamanii s-au nascut, la ce spital. Trebuie inclusa si o fotografie
a bebelusului, daca este posibil. Mai trebuie mentionate in carte si
problemele de sanatate sau anomaliile observate la momentul
nasterii.
Fiecare carte trebuie sa explice de ce si cum a intrat
copilul in familia adoptatoare. De multe ori, adultii denatureaza
motivele pentru care copilul a fost abandonat. Aceste omisiuni pot
cauza probleme pe termen lung. Simplul motiv ca adultii ezita in a
furniza informatii despre trecutul copilului sugereaza ideea ca
trecutul copilului este prea ingrozitor pentru ca el sa-i faca fata.
Dar oricare ar fi fost evenimentele din trecut, copilul a trecut deja
prin acestea si le-a supravietuit. Astfel, el si-a demonstrat deja
abilitatile de supravietuire. Evenimentele si intamplarile pot fi insa
49
prezentate intr-o forma care sa-I ajute pe copil sa le inteleaga si
sa le accepte fara sa-si piarda increderea in sine. In timp, adultii
vor invata sa reformuleze chiar si experientele de viata negative
si sa le transforme in incercari pozitive, chiar daca au avut un
rezultat negativ. Informatia trebuie prezentata copilului intr-un
limbaj pe care acesta sa-I inteleaga.
"cartea Vietii" trebuie sa cuprinda si fotografii ale
parintilor biologici. Fotografiile trebuie multiplicate inainte de a fi
incluse in carte, iar o copie trebuie pastrata intr-un loc sigur.
Informatiile privind parintii biologici si fratii biologici ai copilului
trebuie adunate cat mai repede, dar numai daca este posibil.
Daca in timpul evaluarii familiei biologice s-a realizat si o
genograma, o copie a acesteia trebuie inclusa in carte.
Multi dintre copiii de varsta mica fac unele lucruri care ii
supara pe parinti la momentul respectiv; mai tarziu, aceste lucruri
sunt privite cu umor si devin povesti de familie. Discutarea
acestor comportamente/fapte/ispravi ii confera copilului
sentimentul ca el poate si chiar se va schimba in timp. Chiar
daca, de cele mai multe ori, nu exista fotografii care sa ilustreze
aceste fapte, descrierea lor poate genera imagini vizuale foarte
puternice. Spre exemplu, o fetita si-a spalat parul in baltoaca OJ
noroi de doua ori in aceeasi zi, in timp ce mama sa incerca sa o
pregateasca pentru o petrecere. Astfel de comportamente sunt
unice pentru fiecare copil, dar cand sunt povestite starnesc rasul
general dupa ce copilul depaseste aceste evenimente. Aceasta
dovada concreta a posibilitatii de schimbare trebuie inclusa in
"cartea Vietii".

Surse de informatii
Membrii familiei biologice constituie o sursa evidenta de
unde se pot obtine fotografii, relatarea unor momente, precum si
multe alte informatii. Mesajul transmis catre parintii biologici este
ca au ceva de oferit copilului chiar daca ei nu vor mai fi parintii
lui. Solicitarile de fotografii si informatii venite din partea
parintilor adoptatori, le confera parintilor biologici sentimentul ca
au un rol important in viata copilului. Aceste solicitari pot fi facute
in mod direct sau prin intermediul institutiei care s-a ocupat de
adoptie. Informatiile ce pot fi stranse de catre parintii adoptatori
sau asistentii materna li pot include;
pietre de incercare pe parcursul dezvoltarii
copilului;
boli ale copilariei, vaccinari, raniri, boli, internari;
50
 modul in care copilul isi manifesta afectiunea;
lucrurile pe care le face cand este feridt sau
emotionat;
lucrurile care il sperie;
prietenii favoriti, activitatile si jucariile preferate;
ziua de nastere si sarbatorile religioase;
excursiile;
membri ai familiei extinse care sunt importanti
pentru copil;
lucruri haioase pe care le face copilul;
porecle;
animalele de casa;
vizite la rudele de sange;
numele profesorilor si scolile pe care le-a
frecventat;
carnete de note;
fotografii ale fiecarei familii de asistenti
maternali, a casei lor si animalelor lor de
companie.

Cum se intocmeste "Cartea Vietii"

Nu exista o metoda anume de a intocmi o "carte a Vietii".
Asa cum fiecare copil si istoria vietii lui este unica, la fel va fi si
"cartea Vietii" acestuia. Unora dintre copii le place sa inceapa cu
inceputul, adica cu data nasterii sau chiar mai devreme, oferind
spre exemplu povestiri despre cum s-au intalnit cu parintii lor.
Altii se descurca mai bine daca incep cu prezentul, cu relatari
despre familia actuala, despre scoala, prieteni, preferinte si lucruri
care nu le plac. Altii vor dori chiar sa inceapa prin a relata
planurile lor de viitor. Fiecare din abordarile mentionate mai sus
are avantajele ei.
Pentru constituirea cartii se pot folosi: albume constituite
din folii de plastic cu fotografii; carti cu pagini pentru explicatii.
Unii adulti folosesc carti gata contruite, care trebuiesc
completate, iar altii isi fac propriile carti.
Limbajul caracteristic ce va fi folosit in "cartea Vietii" este
foarte important. Desi multor copii le place ideea unei carti cu
fragmente decupate, pentru copiii cu o imagine de sine scazuta
termenul de "decupatura" poate avea o conotatie negativa. De
aceea, este de preferat sa evitam termenul "carte din
decupaturi". Mai evitam si termenul "pentru totdeauna", care
poate fi coplesitor pentru copil. Termenii "a tine" sau "a creste
51
cu" explica in mod egal planul de permanenta pe care il cautam
pentru copil si sunt de preferat. . .. .
Atunci cand copilul refuza sa deVina un participant activ
la constituirea "Cartii Vietii", adultii treb.uie sa devina mai creativi.
Se pot face excursii unde sa se faca fotografii ale locurilor
importante pentru copil: un cartier mai vechi, spitalul unde s-a
nascut copilul, judecatoria unde au fost luate decizii in numele
sau.
Daca adultul nu are informatii complete, cum se intampla
deseori, se mai poate incuraja si sustine explorarea emotionala.
Cand declaratiile unui copil contin presupuneri de genul "mi se
pare ca mama mea biologica nu ma iubea la fel de mult ca pe
sora mea", adultul poate raspunde prin a spune" Este posibil.
Pentru unii parinti este dificil sa-si iubeasca toti copiii. Nu am nici
un fel de informatie care sa ateste daca acest lucru este adevarat
sau nu in cazul tau. Te mai poti gandi si la alte motive pentru
care tu si parintii tai biologici nu ati putut fi impreuna?" Acest
raspuns permite o explorare ipotetica a unei varietati de motive
pentru care parintii si copiii nu pot trai impreuna si extinde
gandirea tanarului.

Folosirea "Cartii Vietii" in functie de varsta

Pentru copiii sub 4 ani, parintii adoptatori pot folosi
"Cartea Vietii" a unui copil adoptat la fel cum se foloseste orice
album al unui bebelus. Privitul fotografii lor, discutarea primelor
impresii ale parintilor la vederea copilului, discutiile privind relatia
cu parintii biologici, daca aceasta a existat, despre primele
intalniri cu parintii adoptatori, toate acestea induc copilului
sentimentul ca parintii adoptatori au placerea sa vorbeasca
despre originile si viata lui.
Este mult mai atractiv pentru copil ca parintii sa-i relateze
fapte legate de istoria sa personala decat sa-i auda pe acestia
citindu-i respectiva poveste. Pentru copilul de varsta mica,
formularile de genul "o alta mama si un alt tata", cu care el nu
are contact, pot crea confuzie; ca atare, este de preferat ca
parintii adoptatori ai unui copil de varsta mica sa faca referinta la
parintii biologici prin folosirea numelor acestora. Pe masura ce
copilul creste si isi da seama de legatura dintre sarcina si
nasterea unui copil, parintii adoptatori pot folosi in limbajul lor
termenii "mama biologica" si "tata biologic".
Pentru copiii cu varsta intre 4 si 7 ani, varsta la care
acesti a percep conceptul de "exersare" ca pe o noua modalitate
52
de a deprinde o noua abilitate, "Cartea Vietii" poate oferi
oportunitati de a "exersa" discutarea unor lucruri importante, sau
de a exersa cum sa se distreze cu parintii sau cum sa stea
impreuna cand citesc ceva, etc. Si parintii adoptatori exerseaza in
aceste situatii; ca urmare, trebuie sa i se transmita copilului faptul
ca a invata sa fie aproape de persoane ii implica atat pe parinti
cat si pe copil si ca impreuna trebuie sa munceasca pentru a
obtine acest lucru.
Pentru copiii cu varsta intre 8 si 12 ani, "Cartea Vietii"
poate reprezenta un mijloc de a ajuta copilul sa-si creeze o
''varianta secundara" de poveste, care le da dreptul la intimitate si
control asupra versiunii complete a istoriei lor. Copiii au nevoie de
un mod de a povesti celorlalti de ce nu traiesc cu parintii lor
biologici. Varianta secundara a istoriei lor este, de fapt, o varianta
prescurtata, cu mai putine detalii, a adevarului. Copiilor trebuie sa
li se dea voie sa refuze in mod politicos sa dea detalii personale
despre viata lor strainilor sau persoanelor pe care abia le cunosc.
Ei trebuie ca, inainte de a oferi raspunsuri, sa fie pregatiti sa-si
puna intrebarea: "Aceasta persoana chiar are nevoie de aceste
informatii?"; daca raspunsul este negativ, ei ar putea sa spuna
politicos "As prefera sa nu vorbesc despre aceasta chestiune",
sau "Aceasta este o informatie foarte personala", sau "De ce ma
intrebi asa ceva?". Daca i se ofera copilului din timp ocazii de a
exersa aceste raspunsuri, aceasta il va ajuta sa nu fie surprins pe
viitor de asemenea intrebari.
Pentru adolescenti, efectele traumelor din copilaria
timpurie sau ale separarilor devin mult mai evidente in perioada
adolescentei timpurii. Sarcinile psihologice pentru perioada
adolescentei timpurii sunt foarte similare cu cele ale perioadei
cuprinse intre 1 si 5 ani. Aceasta repetare a sarcinilor are si
avantaje si dezavantaje. Dezavantajul este ca nevoile
neindeplinite in perioada de la 1 la 5 ani se reintorc intr-o forma
exagerata; avantajul este ca aceste nevoi neindeplinite pot fi
abordate din nou la aceasta varsta si tratate cu mai multa
consideratie, facilitand astfel o adevarata evolutie a
adolescentului catre fazele urmatoare. Desi adultii nu pot
"desface" experientele neplacute ale trecutului, ei il pot ajuta pe
tanar sa-si dezvolte abilitati compensatorii. Adolescentii au acum
capacitatea gandirii ipotetice. Gandind in perspectiva, ei pot
identifica si se pot pregati pentru momentele cand traumele
trecutului pot reiesi la suprafata. Ei pot astfel identifica abilitatile
de care vor avea nevoie pentru a-si crea pOSibilitatile de alegere,
53
pe care parintii lor biologici nu le-au avut niciodata. Ei pot privi
mult mai realist alegerile pe care le-au facut persoanele implicate
in viata lor si vor fi incurajati sa-si asume· responsabilitatea pentru
alegerile pe care le vor face ei insisi in viitor. Parintii adoptatori ii
pot ajuta pe tineri sa priveasca inainte si sa identifice momentele
in care sentimentele legate de experientele din trecut pot reveni
in viata lor.
Ricks (1985) a observat ca persoanele care aveau
capacitatea de a trece peste experientele din trecut si/sau care
puteau vorbi coerent despre evenimentele care le-au modelat
viata, aveau sanse mai mari ca propriii lor copii sa fie mult mai
atasati din punct de vedere afectiv.
Cum ii ajutam pe adolescenti sa poata ajunge la
momentul iertarii? Cum ne dam seama ca au dobandit aceasta
capacitate? ..
Informatiile despre trasaturile familiei, sprijinirea lor in a
lua decizii constiente ii vor ajuta pe tineri sa treaca peste
dificultatile din trecut, fara a judeca lucrurile. Exista trei aspecte
importante care contribuie in adolescenta la construirea
identitatii. Primul aspect presupune ca exeprienta copilariei sa-i fi
transmis copilului sentimentul ca a fost iubit si dorit. AI doilea
aspect presupune sa aiba cunostinte despre propria istorie, iar al
treilea aspect presupune sa aiba sentimetul ca este perceput de
ceilalti ca o persoana valoroasa. "cartea Vietii" ajuta la
indeplinirea a cel putin doua din aceste trei obiective.

ARBORELE GENEALOGIe AL FAMILIEI NOASTRE

o alta modalitate prin care un copil adoptat poate

intelege adoptia este realizarea arborelui genealogie al familiei. In
acest sens, va vom prezenta povestea unei familii adoptatoare,
pentru care sarcina de a realiza impreuna cu copilul arborele
genealogie, le-a oferit parintilor oportunitatea de a explica
procesul adoptiei intr-un mod inedit.

''Saptamana trecuta am primit o nota de la invatatoarea

Mariei prin care imi spunea ca a doua zi incepeau studiul
Arborelui Genealogie si ma intreba cum vroiam sa procedeze
in aceasta situatie - sa o trateze ca pe ceilalti copii din clasa,
(dorea Maria sa povesteasca copiilor despre cum a venit ea in
familie? ..) sau doream sa faca altceva cu Maria?
54
 M-am gandit o vreme la acest aspect. Ma temeam de
acest subiect deoarece contribuia la sentimentul copiilor adoptati
ca sunt intrusi si diferiti de ceilalti copii. Era mai bine sa o las sa
treaca prin aceasta experienta sau trebuia sa intervin si sa
impiedic acest lucru? Faceam din tantar armasar sau chiar era o
situatie de care o puteam feri? ..
Tocmai in aceste intrebari am gasit raspunsul. Oricat de
mult ne-am dori, nu ne putem feri copilul sa intalneasca aceste
aspecte; mai devreme sau mai tarziu va trebui sa se confrunte cu
ele - fie cu sprijinul si dragostea noastra, fie ca noi sa nid nu
avem cunostinta de acest lucru. De asemenea, nu am considerat
ca fiind cinstit sa iau eu aceasta decizie pentru fiica mea. Asa ca,
in acea seara am discutDt problema. [-am spus ca am de discutat
ceva important cu ea, ceva ce nu era rau, ci doar important, si
doream sa stiu ce parere are despre acel lucru. [-am spus ca
urma sa studieze o tema la scoala, care pote constitui o problema
pentru unii copii adoptati, si anume studiul arborelui genealogic si
cum apar copiii si se dezvolta. [-am spus ca era foarte simplu; ca
familiile se creeaza in multe feluri si ca nu exista ca un mod sa fie
mai bun decat altul, desi familiile care se formeaza prin
intermediul nasterii sunt cel mai des intDlnite. Apo~ i-am desenat
un arbore genealogie, asemanator unei organigrame, in care am
pus familia tatalui sau (care este foarte mare), si apoi familia mea
(care este mica) si i-am explicat cum, prin nasteri si casatori~ se
formeaza de obicei o familie. A inteles aproape imediat si a
inceput sa deseneze si ea linii si patrate reprezentand rudele
noastre. Apoi am desenat un copac cu multe ramur~ fiecare
ramura reprezentand un unchi sau o matusa. [-am explicat ca,
uneori, ramurile se imbolnavesc sau mor, sau pur si simplu
lipsesc din copac; i-am explicat apoi ca exista ''doctori speciali de
copaci'; care indeparteaza crengile bune dintr-un copac (pe care
l-am denumit "copac-copil'?, taie o gaura in alt copac (pe care l-
am numit "copac-parinte'? si cu lipici si banda lipesc noua ramura
la copac. In timp, ramura lipita va deveni o parte puternica a
copacului-parinte, ca si cum ar fi crescut dintotdeauna acolo.
Acest proces se numeste ''atasare'~ In acest mod, copacul-parinte
devenea mai puternic si mai sanatos. La fel se intamplase si cu
ea. Ramura ei fusese atasata copacului familiei noastre, care a
devenit mai puternic si mai sanatos, iar eu am adaugat "ramura"
sa in desenul meu. ':4h, asta este tot?'; a spus ea apoi si a
continuat sa deseneze arborele fam/~iei noastre, aratandu-mi
bucuroasa unde era locul fiecarei persoane.
55
 In fina~ am intrebat-o daca vroia sa invete aceste lucruri
la scoala a doua zi, impreuna cu ceilalti copii; poate dorea chiar
sa ia si "Cartea Vietir sa o arate celorlalti copii si sa le explice
cum a venit ea acasa, sau daca prefera sa faca altceva. Singura ei
replica a fost: "Oh, mami!".
A doua zi, a pornit spre scoala inarmata cu "Cartea Vietir
si cu desenele pe care le facusem cu o seara inainte. Nici nu
trebuie sa va mai spun ce zi lunga a fost pentru mine. Seara am
intrebat-o ce invatase la scoala, daca le explicase colegilor despre
adoptie si daca le aratase "Cartea Vietii". Mi-a spus ca tuturor le-a
placut poza ei cu obraji rosii si frunte plata. Am intrebat-o ce
invatase si mi-a raspuns facand totalul matusilor, unchilor si
verilor care faceau parte din familiile prietenilor ei si din propria ei
familie.
Vom fi intotdeauna recunoscatori invatatoarei Mariei pentru
preocuparea si maniera delicata in care a tratat acest subiect. Mai
mult, ii suntem recunoscatori lui Dumnezeu ca a facut ramuri care
pot fi atasate unui copac si copii care se ataseaza si devin parte
integranta dintr-o familie".

REACTIILE COPIILOR

Reactiile
Adultilor, prinsi in febra emotiilor de a fi parinti, unele
comportamente ale copiilor li se pot parea ciudate si fara motiv.
Este logic ca micutul sa fie dezorientat, infricosat de noul
mediu, total necunoscut si cu obiceiuri complet diferite. cand
copilul este mic, perioada de acomodare/tranzitie va fi scurta si
trecatoare, caracterizata prin momente de plans prelungit, de
frica de a sta pe intuneric, cosmaruri, dificultatea de a se adapta
modului in care este ingrijit, noului program etc. Putin eate putin
insa, totul va trece si, incet-incet se vor risipi si teama si
incertitudinile parintilor.
Cand copilul este mai mare, de varsta scolara, trebuie sa
fie pregatit pentru schimbarea din viata sa chiar de cand se afla
in centrul de plasament sau in comunitate, insa parintii nu stiu si
nu pot prevedea reactiile acestuia in momentul si dupa intrarea in
familie.
56
 In orice caz, chiar si atunci cand copilul este fericit de
noua sa viata, vor exista crize de adaptare. Mai mult, parintii nu
trebuie sa se minuneze in cazul in care copilul pare mai mic decat
varsta sa anagrafica: este cu adevarat.
A creste inseamna, de fapt, sa intri in contact cu
realitatea pentru a dezvolta propriul potential intelectual si
emotional.
In comportamentul unui copil mai mare este practic
imposibil sa nu gasim urmele suferintei prin care a trecut. Se pot
citi semnale ale suferintelor, atat in raportul pe care copilul il are
cu ceilalti, cat si in manifestarile sale psihologice sau fizice
alterate.
Eventualele manifestari de indispozitie, diversele
tulburari, nu trebuie sa ii sperie pe parinti atat de mult incat sa le
creeze un sentiment de panica, de teama ca lucrurile merg spre
rau si copilul le poate fi luat, deoarece nu se simte bine in noul lui
camin.
A retrai propria nastere in mediul familiei adoptatoare
este un moment important care il ajuta pe copil sa simta ca
apartine acesteia.

Respectul fata de originile copilului

Cunoasterea propriilor radacini este un drept al tuturor,
drept care trebuie satisfacut fara a crea frustrari inutile;
raspunsurile ambigue sau reticente pot provoca si mai multe
intrebari si pot evoca spectrul de "tare ereditare" al unei "rusini"
originare, al unei "culpe" initiale.
Sa clarificam inca o data un aspect: persoanele care
nutresc dubii despre "tarele ereditare", despre inferioritatea
anumitor etnii fata de altele, nu sunt apte pentru a face o
adoptie.
Unicul element care poate evita producerea unei culpe
daunatoare este· seninatatea parintilor in momentul in care
acestia raspund intrebarilor copilului. Nu este doar o chestiune de
continut ci si de forma: chiar si o realitate dureroasa poate fi
indulcita daca este prezentata de catre parinti intr-un mod
linistitor si, mai ales, daca acestia nu demonstreaza ca vor sa o
evite sau sa fuga de ea.
Nu are nici un sens sa interpretam intrebarile copilului ca
fiind rau-intentionate: aceasta nu inseamna ca ei nu o duc bine
cu parintii lor sau ca doresc sa ii abandoneze pentru a-si cauta
alta familie.
57
 Sunt doar in cautarea unei asigurari, expresia unei duble
nevoi: aceea de a-si cunoaste propriile origini. si aceea de a sti ca
aceste origini nu ascund nimic rusinos sau vreo vina.
Asa cum respectam nu doar prin cuvinte, ci si prin
comportamentul de zi cu zi pe cei care ne-au adus pe lume, la fel
ar trebui sa ne respectam copiii, oferindu-Ie astfel posibilitatea de
a fi fericiti si senini.
Nu in ultimul rand, se vor adauga dificultatile ce deriva
din "punerea intre paranteze" a trecutului, din negarea si
alterarea propriilor amintiri, intre care si imaginea de sine, pe
care copilul si-a construit-o si care poate deveni si ea
incongruenta si fragmentara.

PENTRU CA ADOLESCENTA SA NU DEVINA

O EPOCA A CRIZELOR DRAMATICE ...
Viata in mediul familial ofera copilului un sentiment de
securitate pe care nu-I poate oferi nici cel mai bun centru de
plasament.
In cazul adoptiei, esential este ca pentru cineva anume
copilul devine important, cu trecutul si cu prezentul sau, ca el
este iubit neconditionat si e acceptat asa cum e. Daca are
siguranta ca este iubit pentru sine insusi si nu doar pentru a
implini golul din viata unui adult, copilul va putea face fata multor
dificultati si ispite si in perioada adolescentei. Dar daca acolo
unde in sufletul sau ar trebui sa troneze iubirea, se afla un vid,
acesta va fi umplut cu orice altceva, chiar si cu pasiuni
daunatoare.
In viata unui om, varsta adolescentei constituie ultima
mare transformare biologica ce pregateste maturizarea.
Adolescentul doreste sa devina cat mai curand un adult, dand la o
parte rolul infantil. EI se ocupa mai mult de sine insusi, ceea ce-I
face sa-si neglijeze anturajul si sa se inchida in sine. Isi
reconsidera relatia cu parintii si tinde sa instaureze o relatie de la
egal la egal.
Adolescentul este caracterizat de accentuarea
introspectiei, de un randament oscilant, de o oarecare
nesiguranta a simtului realitatii.
Pentru el important este sa inteleaga lumea, sa se
inteleaga pe sine si motivele pentru care a devenit asa cum este.
In acest moment, auto-cunoasterea sa incepe sa devina mai
58
precisa. Compara imaginea formata despre el in vIziunea
anturajului cu imaginea formata despre sine insusi. Cu cat aceste
doua imagini sunt mai apropiate, cu atat imaginea despre sine i
se va parea mai reala. Confruntarea aparenta cu parintii nu este
de fapt indreptata impotriva acestora, ci e un semn al luptei
pentru realizarea noii identitati a personalitatii sale.
Aceasta perioada este caracterizata si de parasirea
legaturilor afective din familie si aderarea la micro-grupuri in care
adolescentul poate experimenta diversele roluri de adult, dintre
care multe nu sunt pOSibile in familie.
Unele tipuri de comportament se incheaga acum, incepe
crearea unor forme de relatii intime si personalitatea se
integreaza treptat in lumea adulta.
Pentru ca un copil mic sa poata deveni un adolescent si
apoi un adult sanatos este nevoie de patru conditii:

• o relatie echilibrata intre parinti, o educatie coroborata,

calauzita de principii unitare;
• dragoste si incredere acordate copilului;
• o atitudine care ofera securitate;
• o educatie deschisa, flexibila, respect fata de
personalitatea copilului.

Este important de subliniat si faptul ca nu putem educa

cu succes un copil, fie el biologic sau adoptat, decat daca adultul
este un "model" pentru adolescent, un exemplu de urmat, pe
care copilul sa-I considere de dorit si sa-I urmeze cu placere.
Incurajarea catre actiuni considerate a fi pozitive si interzicerea
celor negative isi are rostul numai daca parintele aplica in viata sa
acele forme de comportament pe care le lauda la copil si nu
comite o fapta pentru care l-ar pedepsi pe copil. In educatie, un
rol hotarator il are si sexul copilului. Este important ca, pentru
copil, parintele de acelasi sex sa constituie un model
corespunzator. De aceea, pentru fete, o atitudine materna rece,
restrictiva este tot ce poate fi mai rau, in timp ce pentru baieti,
incapacitatea tatalui de a se impune, sovaiala si lipsa de decizie
duc la rezultate nedorite.
Parintii dotati cu calitati de conducatori, corect integrati
social, care isi asuma responsabilitatile ce le revin, se
caracterizeaza printr-o conduita educativa armonioasa. In astfel
de familii, mama este de obicei grijulie si ocrotitoare, iar tatal
puternic si decis. O incredere anticipat acordata ("stiu ca vei
59
reusi''), asociata cu dragostea parinteasca, poate misca muntii din
loc caci ofera elan curajului adolescentin.
, In orice familie, si mai ales in familiile adoptatoare, ar fi
nevoie de un mod de educare deschis si flexibil, unde regulile
restrictive sa apara numai in cazuri bine justificate si unde copilul
sa fie condus cu mana sigura. Astfel de parinti inteleg copilul, ii
apreciaza succesele, nu-i exagereaza esecurile si stiu sa-i
aprecieze performantele proportional cu aptitudinile. Numai in
acest mod imaginea de sine a adolescentului va putea fi apropiata
de realitate si el se va pretui la justa sa valoare.
Daca scara de valori si constiinta normativa i se formeaza
corect, atunci nu numai ca va cunoaste regulile, dar se va si
stradui sa realizeze o armonie intre norme si propriul
comportament.
Un mod de educare rigid, restrictiv dauneaza orientarii
corecte a randamentului. In aceste cazuri, copilul/adolescentul se
concentreaza doar pentru a evita esecurile. Subaprecierea
rezultatelor pe care le obtine conduce la sentimentul incapacitatii
si la subestima rea propriei valori, ceea ce creeaza teama de
pedeapsa, iar pedeapsa impiedica alte initiative. Teama continua
de un nou esec ii scade substantial randamentul. Astfel,
copilul/adolescentul are toate "sansele" sa devina o persoana
anxioasa. Daca dorim sa punem capat acestor anxietati, trebuie
sa examinam cauzele lor. Sunt conforme oare exigentele
parintilor cu posibilitatile copilului?... Primeste el oare atata
dragoste cat ii este necesara? ...
Cele de mai sus demonstreaza ca o educatie plina de
dragoste favorizeaza dezvoltarea personalitatii copilului, in timp
ce absenta iubirii distruge aceasta personalitate.
Unii parinti adoptatori considera ca desi isi iubesc copilul,
nu trebuie sa se manifeste in acest sens, pentru ca acesta "sa nu-
si ia nasul la purtare". Ei nu stiu ca a fi sigur de dragostea
parintilor este pentru orice copil o chestiune vitala. Uneori, un
zambet, o dezmierdare, indreptarea intregii atentii catre copil,
intelegerea sau compasiunea manifestate in ceea ce-I priveste fac
mai mult decat orice altceva. De multe ori nu cadoul este
important, ci doar atentia care se adreseaza persoanei copilului.
O educatie lipsita de manifestari afective poate fi eficienta numai
intr-o relatie in care dragostea reciproca este o certitudine mai
presus de orice, cand copilul stie ca nu va pierde in nici un caz
iubirea parintilor sai. Un copil adoptat dintr-o institutie nu poate
resimti o astfel de certitudine. EI face totul pentru a fi iubit. EI
60
crede ca nu poate fi iubit pentru sine insusi, deci trebuie sa aduca
mereu dovezi. Pentru o farama de dragoste este in stare sa si
fure. Rautatile lui sunt rezultatul direct al lipsei de dragoste din
partea parintilor. Lipsa iubirii anuleaza practic toate celelalte
conditii exterioare (hrana, imbracaminte, jucarii etc.).
In unele cazuri, particulare desigur, parintii adoptatori nu
recunosc nici fata de ei insisi ca nu l-au putut accepta pe copilul
adoptat. II cearta si il pedepsesc, pentru ca, potrivit conceptiilor
lor, copilul merita acest tratament. In astfel de situatii, copilul
face orice pentru a capta putina atentie, iar parintele il
pedepseste, nerealizand ca acesta are nevoie tocmai de dragoste
si de atentie. In copil insa, pedeapsa intareste convingerea ca nu
este iubit cu adevarat. Acest lucru il nelinisteste, incearca din nou
sa atraga atentia parintilor si totul se reia de la capat.
Trebuie subliniat faptul ca, atat adolescentul cat si orice
copil, are nevoie sa fie ascultat, sa i se ceara parerea, sa se
discute cu el in mod intim. Numai astfel el se va ralia la bucuria
sau la necazul altora si numai astfel se va simti in siguranta in
cadrul familiei. Este bine sa vorbim sincer cu el si despre
sentimentele negative, caci si acestea sunt componente ale vietii,
iar el trebuie sa invete cum sa le abordeze si solutioneze.
Exista adulti care educa nu prin refuzul iubirii, ci prin
batai, ocari si sudalme, ceea ce poate fi un semn ca ei refuza de
fapt acel copil. Chiar daca nu recunosc aceasta si chiar daca il
ingrijesc in alte privinte, inclinam sa credem ca nu-I iubesc cu
adevarat. Isi refuleaza prin copil nemultumirile suferite la locul de
munca sau in alte imprejurari. In astfel de situatii, copilul va
raspunde la bataie cu bataie, la agresivitate cu agresivitate. Cei
care nu-si pot trai agresivitatea, de multe ori o intorc impotriva
lor insisi. Acest lucru poate fi cauza unor sinucideri la varsta
adolescentei, a alcoolismului juvenil si a consumului de droguri.
Se intampla, de asemenea, ca parintilor care si-au batut
copilul sa li se faca deodata mila de el, sa se simta emotionati si
sa indeplineasca imediat dupa bataie dorintele acestuia. Copilul
va profita de acest lucru, invatand ca dupa bataie va avea parte
de afectiune. Acest model de comportament se fixeaza si, mai
tarziu, va fi cauza distrugerii unor relatii parteneri ale, caci nici
adultul nu se va putea bucura de afectiunea partenerului decat
daca aceasta este precedata de cearta si bataie. Chiar acest
exemplu poate dovedi ca bataia este doar in aparenta un mijloc
eficient, caci ea genereaza sentimente de ura si furie si-! intoarce
pe copil impotriva parintelui, educatorului sau impotriva oricui
61
care il va impiedica in implinirea dorintelor sale. Educarea prin
bataie poate conduce la aparitia unui comportament lipsit de
raspundere, caci copilul va crede ca prin durere si-a rascumparat
vina, iar acum poate incepe totul de la capat...
Agresivitatea poate fi si cauza starii de anxietate, care se
manifesta prin diferite tulburari de comportament si prin boli
psihice. Manifestand incredere si afectiune fata de tanar, sa-i
incredintam diferite sarcini interesante pentru el, sa-i cerem
ajutorul in treburi care ii plac, sa-I incurajam in activitatile sale!
In decursul educatiei, se poate intampla ca parintele sa
doreasca a evita parerea proasta a anturajului la vederea
comportamentului indaratnic al copilului. Din acest motiv, el
cedeaza in fata copilului, inoculandu-i ideea ca prin insistenta
poate obtine orice.
Astfel, copilul nu va invata sa-si domine impulsurile.
Copiii care au crescut o vreme in centrul de plasament,
accepta mai usor orice, au o vointa mai slaba. Ei vor fi niste
adolescenti lipsiti de tenacitate, care nici nu incearca sa domine
dificultatile si se lasa "dusi de curent". Treptat, ei trebuie invatati
sa-si exercite vointa, sa ia decizii, oferindu-Ie tot mai multe
prilejuri pentru a face aceasta. Acesti copii se afla in dezavantaj in
multe privinte fata de cei care au crescut intr-un mediu familial
iubitor. Au parte de mai multe esecuri si de mai putine succese,
motiv pentru care este foarte important ca, in familie, sa li se
ofere ocazii de a realiza performante, de a li se recunoaste
dibacia, de a li se fortifica increderea in sine. Daca relatiile
afective ale acestora sunt prea mult lezate, ei devin insingurati,
mint, fura, vagabondeaza etc.
Disciplina de fier, interdictiile exagerate, atmosfera lipSita
de afectiune, intalnirea cu parintii biologici, sentimentul de
insecuritate, nevoile nesatisfacute, teama de pedeapsa, toate
acestea pot provoca alunecarea pe panta tulburarilor mai sus
amintite.
Obligatia de baza a parintilor adoptatari este de a-si
concentra intregul interes asupra copilului, de a-i oferi securitate
afectiva si de a se ocupa de toate nevoile sale. Absenta ingrijirilor
individual acordate conduce la intarzierea dezvoltarii copilului.
Un copil/adolescent privat de relatii cu parintii, cu familia,
este vulnerabil si lipsit de aparare.
O alta problema a copilului/adolescentului adoptat este
aceea legata de dezvaluirea secretului adoptiei.

62
 o educatie reusita nu poate avea loc decat intr-o
ambianta de sinceritate, iar trecerea sub tacere a adoptiei este o
minciuna. In cazul in care copilul, aflat la varsta adolescentei, afla
ca a fost adoptat, acesta poate suferi o trauma sufleteasca
majora. Dupa ce adoptia a fost negata in fata
copilului/adolescentului, la aflarea adevarului, nu aceasta in sine
va cauza trauma sufleteasca, ci deceptia provocata de lipsa de
sinceritate a parintilor adoptatori. De aceea, adevarul nu trebuie
niciodata ascuns.
 PARTEA a-II-a
PROBLEME SPECIFICE ADOPTIEI

Daca ai adoptat un copil sau ai de gand sa adopti unul in

viitorul apropiat, probabil treci printr-o perioada plina de emotii.
De la incantare si entuziasm pentru noul membru al familiei, pana
la ingrijorare si chiar teama pentru ceea ce iti rezerva viitorul.
Intelegand mai bine rolul pe care il joaca adoptia in
cresterea si dezvoltarea copilului tau, il poti ajuta sa isi inteleaga
si sa isi accepte unicitatea si sa invete sa fie mandru de cine este
el si de modul in care a ajutat la formarea unei familii.
In acest material, in urma unei lungi experiente de lucru
cu familiile adoptatoare, sunt prezentate cele mai frecvente
intrebari pe care si le pun parintii si raspunsurile pe care le
primesc de la specialisti in domeniul psiho-social.
Aceste raspunsuri nu pretindem a fi solutii-sablon si
aplicabile in orice situatie, dar speram ca orice familie care
traieste experienta adoptiei sa perceapa acest material ca pe o
posibila resursa.
Materialul este structurat in trei sectiuni diferite care
abordeaza trei tematici fundamentale in adoptie: problemele
copilului, temerile persoanei/familiei adoptatoare si integrarea
sociala a copilului adoptat.

DEZVOLTAREA PERSONALITATII COPILULUI

Pentru a intelege mai bine comportamentul si

personalitatea copilului adoptat este necesar sa avem o imagine
completa asupra formarii si dezvoltarii in plan psihic ale copilului,
in general.

64
 Omul nu se naste personalitate, d devine personalitate.
La nastere el este un canditat pentru dobandirea acestui atribut,
dobandire care se realizeaza in timp sub inRuenta nenumarati/or
factori, si mai ales sub inRuenta si modelarea educationala a
parintilor.
Personalitatea este totalitatea psihologica ce
caracterizeaza si individualizeaza un om particular, ceea ce il face
sa fie unic. Personalitatea uprezinta H omul rea~ concret, asa cum
se manifesta el in viata de zi cu zi si nu omul idea~ cel aRat in
inchipuirea noastra.

Personalitatea reprezinta principalul ghid in modelarea

concreta a omului. Pentru parinti in general, si pentru parintii
adoptatori in special, reprezinta realitatea umana a copilului cu
care vin in contact, pe care vor sa o influenteze, sa o amelioreze,
sa o schimbe in functie de asteptarile lor.
Copilul cand se naste este individ - un reprezentant a/
speciei umane. Dezvoltandu-se din punct de vedere psihic, copilul
- membru al societatii, devine persoana - corespondentul in plan
social al individului. Prin structurarea insusirilor psihice ale
persoanei, acestea se diferentiaza, se valorizeaza, devin unice si
transforma persoana in personalitate - particularitate psihica
individuala care il distinge si il detaseaza pe un om de altul.
La nastere copilul nu dispune de personalitate, el este un
candidat la dobandirea acestui atribut. Personalitatea se formeaza
in decursul vietii numai ca urmare a actiunii si convietuirii intr-un
mediu social, in sistemul relatiilor sociale, datorita educatiei si
influentei factorilor de mediu. Daca la nastere un copil ar fi izolat
de mediul sau social el ar ramane la stadiul de individ, indiferent
de bagajul sau genetic. Relationarea si comunicarea cu copilul
sunt coordonate dinamice formative ale personalitatii acestuia.
Procesul formarii personalitatii incepe din primele zile ale
copilariei si continua toata viata omului. EI nu are loc intotdeauna
uniform si continuu, ci si cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu
salturi spectaculoase dar si cu plafonari.
Desi procesul structurarii si reimprospatarii personalitatii
se produce de-a lungul vietii individului, exista, totusi, unele
perioade, unele varste cand el cunoaste o mai mare accentuare.
Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani
(prescolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor, pentru
ca in adolescenta, personalitatea sa fie in linii mari constituita

65
deoarece dispune de toate laturile
relatiilor dintre ele.
Pentru a putea stabili cand
personalitate, prezentam mai jos cele
Zlate in 1988, ca fiind relevante pentru
si chiar de maturizarea
copilul nostru a devenit
10 criterii elaborate de M.
definirea personalitatii.

Omul devine personalitate atunci cand:

1. devine constient de lume, de altii si de sine -

permite individului sa-si dea seama cine este si ce
este, ce reprezinta pentru sine si pentru altii, ce
scopuri si idealuri are, ce-si propune sa devina;

2. isi elaboreaza un sistem propriu, personal de

reprezentari, conceptii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu
sine - conceptiile, ideile si convingerile personale
izvorate din traiectoria propriei vieti si experiente.
Ceea ce conteaza este legarea si sudarea lor intr-un
sistem;

3. desfasoara activitati socialmente utile si

recunoscute - asemenea activitati permit integrarea
optima a individului in societate, practicarea unor
comportamente dezirabile sub raport social,
asumarea responsabilitatii sociale.
Activitatile sociale il socializeaza pe individ, il
transforma intr-o fiinta umana;

4. emite, sustine si argumenteaza judecati de

valoare intemeiate - pune sub semnul intrebarii
aspectele care intra in contradictie cu modul sau de a
fi, gandi, actiona, cu sistemul de idei si conceptii
formate pana la un moment dat. Nevoia argumentarii
afirmatiilor facute il conduc la elaborarea unor seturi
sau sisteme de criterii apreciative, valorizatoare, fapt
care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor.
Nevoia de indoiala il imping la reevaluari si
descoperiri de fapte si relatii noi;

s. creeaza valori sociale, se transforma din

consumator de valori in producator de valori -
66
 desfasoara o activitate in conformitate cu esenta sa
creatoare;
O asemenea particularitate isi are radacinile in nevoia
omului de valorificare sociala, de a-si depasi conditia
de fiinta biologica, pentru a ajunge la statutul de
fiinta creatoare;

6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent

- ii permite sa se dedice unor idei, idealuri, militand
pentru traducerea lor in fapt; profilul pSihomoral il
leaga cognitiv, afectiv si volitiv pe individ de idei si
conceptii, il incita spre actiuni prin intermediul carora
sa si le realizeze;

7. si-a format capacitatea de control si autocontrol

in concordanta cu semnificatia situatiilor, cu
cerintele lor permisive si restrictive - traieste
afectiv, la inalta tensiune, ceea ce crede si face,
asumandu-si constient responsabilitatile si
consecintele actelor sale;

8. se integreaza armonios si util in societate - omul

este prin excelenta o fiinta sociala si nu solidara;
grupul ii ofera modele de actiune sociala, pregatindu-
I si ajutandu-I in felul acesta pentru integrarea cat
mai facila in reteaua relatiilor sociale;

9. stie sa se puna in valoare, sa se faca

recunoscut de altii - aceasta particularitate este
legata de "reusita in viata"; nu este suficient ca o
persoana sa dispuna de multe cunosti ne, deprinderi,
capacitati pentru a reprezenta o personalitate; daca
ea nu stie sa-si valorifice aceste disponibilitati va
ramane anonima;

10. poate fi luat drept model pentru formarea altor

personalitati - personalitatea are valoare de
model educational, ea formandu-se intr-un context
social in care altii s-au ilustrat si tocmai de aceea
sunt luati ca reper in formarea altor personalitati.

67
 .
Daca cele 10 criterii ar fi interpretate ca variabile si
caracterizate dupa:
~ sensul lor de evolutie
~ nivelul de dezvoltare
~ gradul de corelare si interdependenta
~ configuratia lor la un anumit moment dat,
atunci vom intelege mai bine structura si devenirea personalitatii.
In dezvoltarea personalitatii este posibil sa se ajunga
pana la un anumit nivel, nu intotdeauna cel optim, pot apare
"scurtcircuitari", momente de deruta si deriva evolutiva,
accidente, stagnari.
Cand toate acestea se instaleaza accidental, pentru
perioade relativ scurte de timp, le putem socoti ca fenomene de
dezadaptare trecatoare, usor de influentat si de corectat, cand
sunt insa constante si persistente in timp, ele reprezinta semnele
clare ale unui proces de alterare a personalitatii, cu efecte
negative asupra posibilitatilor de adaptare a copilului si este
necesara consultarea specialistilor (psihologi, asistenti sociali).
In aceste conditii, o mare importanta o are nu
personalitatea in general, ci tipul de personalitate caruia el ii este
subordonat subiectul.

Pentru a putea interveni in modelarea, transformarea si

ameliorarea personalitatii copilului nostru, este necesara
cunoasterea laturilor personalitatii, relatia dintre ele si ce exprima
fiecare din personalitate.

1. Temperamentul ca latura dinamico-energetica a

personalitatii.

Dinamica deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la

cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala,
uniforma sau neuniforma este conduita individului.
Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de
energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este
consumata aceasta.
cand vorbim de temperament in plan psihologic, ne
gandim la modul cum reactioneaza si se manifesta copilul, sub
aspect dinamico-energetic, in diverse situatii:
• rapiditatea perceptiei;
• a raspunsurilor verbale la intrebari;
• intensitatea trairilor emotionale si durata lor;
68
• a reactiilor motorii;
• intensitatea sau forta actiunilor voluntare;
• echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilo, la
succesiunea stimularii externe;
• directia orientarii dominante- extraversie sau introversie;
• locul controlului (dependenta de stimularea externa sau
dependenta de activismul intern propriu);
• disponibilitatea la comunicarea interpersonala;
• ascendenta sau obedienta relationala, etc.
Temperamentul se manifesta in orice situatie, fiind prima
determinatie a personalitatii care se impune nemijlocit
observatiei. Depinzand direct de structura biologica,
temperamentul este propriu nu numai omului, ci si animalelor.
Temperamentul tine de latura formala, de suprafata, a
personalitatii, si nu de cea interna, de continut. Nu se poate
evidentia un temperament ca fiind absolut favorabil iar altul
nefavorabil.
O importanta speciala dobandesc trasaturile
temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale, atractiile si
respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.
Temperamentul exprima forma de manifestare si nu
continutul vietii psihice. EI reprezinta modul de a fi, de a se
comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul comportamental al
omului.
Temperamentul este singura latura innascuta a
personalitatii, care desi larg determinata genetic este, in expresia
lui finala si mai ales functionala, modelat de conditiile socio-
culturale existentiale ale individului. Influenta ereditarului asupra
psihocomportamentului nu este directa, ci mediata si filtrata de
sociocultural, de familie.

2. Aptitudinea - ca latură instrumentală a

personalităţii

Aptitudinea ne raspunde la intrebarea: "ce poate si ce

face efectiv un anumit individ in cadrul activitatii pe care o
desfasoara?" si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta,
in dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.
In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la
indicatori precum:

69
 volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzator,
volumul "produselor finite" obtinute;
timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale;
timpul necesar obtinerii unui "produs finit";
intensitatea efortului depus;
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori
precum:
gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate;
noutatea si originalitatea "produsului final";
valoarea in sine a "produsului final" in domeniul dat;
procedeul folosit in rezolvarea sarcinii;
diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii.
Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai
ridicate, cu atat aptitudinea este mai bine structurata, si
invers.
In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul
adaptati v general al omului, pe baza caruia el reuseste sa faca
fata mai mult sau mai putin bine situatiilor si solicitarilor externe
si sa-si satisfaca starile de necesitate.
Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata
ca aptitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:
1. de structurare si maturizare
2. de optimum functional;
3. de regresie
Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in
general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este
identica la toti indivizii.
Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista
varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se
acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia
temporara a aptitudinilor manifestate anterior.
Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:
biologice, geografice, sociale.
Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al
mediului si educatiei care determina si controleaza integral
procesul invatarii si dezvoltarii.
Printr-un program educational adecvat, pe baza unui
exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma
orice aptitudine.
Diferenţele aptitudinale dintre oameni' pot fi
evaluate si dupa urmatoarele criterii:
- locul şi rolul aptitudinilor În structura personalitatii;
70
 - după felul cum se raportează şi se leaga de alte elemente
ale vieţii
psihice.
Aptitudinile intră În relaţii cu toate celelalte componente
ale vieţii psihice (cunostinte, priceperi, deprinderi, stări afectiv-
motiva~onale, trăsături caracteriale, etc).
Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si
integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al
IiJlentului si geniului.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor
complexe este talentul.
Forma cea mai Înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o
reprezintă geniul.

3. Caracterul - ca latura relational-valorica si de

autoreglaj a personalitatii

ca latura relationala a personalitatii, "responsabila" de

felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul
societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce
se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o
structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza
cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de
raspuns.
Deoarece caracterul exprima valoarea morala, personala a
omului, a mai fost denumit si profilul pSiho-moral al acestuia
evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si
stabilitate.
caracterul reprezinta structura psihica individuala, relativ
stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa,
deoarece pune .in contact individul cu realitatea, facilitandu-i
stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului
sau individual.
In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un
ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un
mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti
semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.
caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. EI
se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-
cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la
particularitatile si exigentele acestui mediu.
Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe
transformari in plan cognitiv, afectiv, rnotivational, un anumit
71
mod de raportare reactiile sociale, adica un anumit profil
caracterial caracterul apare ca mod individual specific de
relationare si integrare si poate pune individul in unnatoarele 3
ipostaze:
1. de concordanta deplina cu societatea
2. de respingere reciproca totala
3. concordanta partiala-discordanta partiala
caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv,
afectiv, motivational si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru
individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale.
Nu este suficient sa punem copilul (omul) intr-o situatie
oarecare, ca in cazul temperamentului, el trebuie neaparat plasat
intr-o situatie sociala semnificativa.

caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de

integrari a functiilor si proceselor psihice particulare din
perspectiva relationarU omului cu semenii, si adaptarii sale
la mediul socio-cultural in care traieste.
La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza
preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala (relatii
afective cu parintii, acceptarea de catre copil a consemnelor
morale ale autoritatii paterna le, pentru a evita sanctiunile si a
obtine satisfacerea trebuintelor sale).
La varstele mai mari incepand mai ales cu adolescenta,
integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile
cognitiva (analiza si evaluarea critica a nonnelor si modelelor
socio-culturale) si volitiva (autodeterminarea, angajarea pe o
directie sau alta a orientarii si modului de conduita).
In structura caracterului se regasesc "componente" de
ordin afectiv, motivational, cognitiv si volitiv, care tin de
existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu
ceilalti semeni si cu societatea.
Caracterul este modelabil, pe toata durata vietii omului,
dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv (daca situatiile
si experientele sunt suficient de semnificative).
In plan social, se apreciaza stabilitatea/constanta
caracterului, cat si flexibilitatea, maleabilitatea lui in functie de
criteriile si etaloanele valorice, care se aplica unei situatii sau
alteia, unui context relational sau altuia.
Spre deosebire de temperament, caracterul reflecta si ne
trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a

72
personalitatii ca subiect social si ne impune valorizarea etica a
comportamentului. .
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura
caracteriala.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac
o serie de cerinte:
1. sunt esentiale, definitorii pentru om;
2. sunt stabilizate, durabile, determina un mod
constant de manifestare a individului si permit anticiparea
reactiilor viitoare ale individului;
3. sunt coerente cu toate celelalte;
4. sunt asociate cu o valoare morala;
5. sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria
vietii individului.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o
dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice
(egoist-altruist).

caracterul reprezinta "nuc/eul personalifiltii".

Prin educatie omul isi da seama de valoarea trasaturilor
caracteriale, care sunt bune si care sunt rele, care trebuie
formate si promovate in conduita si care estompate sau chiar
inlaturate.
La realizarea unor astfel de "transformari" individul este
"fortat" de insasi situatiile, imprejurarile, normele, valorile cu care
intra in contact.
4. Inteligenta - ca latura rezolutiv-productiva a
personalitatii

Termenul de inteligenta provine de la latinescul

intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la
interlegere, care presupune stabilirea de relatii intre relatii.
Chiar terminologia sugereaza ca inteligenta depaseste
gandirea care se limiteaza la stabilirea relatiilor dintre insusirile
esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre
relatii.
cand vorbim despre inteligenta ca sistem complex de
operatii care conditioneaza modul general de abordare şi
solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice,
avem in vedere operatii şi abilitati, cum ar fi: adaptare la
situatii noi, generalizarea şi deductia, corelarea si
73
integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate,
anticiparea deznodamantului consecintelor, compararea
rapida a variantelor actiona le si retinerea celei optime,
rEzolvarea usoara şi corecta a unor probleme cu grad
crescand de dificultate.

Caracteristicile fundamentale ale inteligentei:

1. capacitatea de a solutiona situatiile noi. cele vechi,
familiare, fiind solutionate cu ajutorul deprinderilor, obisnuintelor;
2. rapiditatea, supletea, mobilitea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari. .

Inteligenta este motorul evolutiei, generale şi individuale,

care apare În situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei
duble necesitati:
1. de a evita ce este vatamator;
2. de a retine ceea ce este bun, util.

Nivelul de dezvoltare al inteligentei (inalt, mediu, scazut)

este o trasatura intrinseca inteligentei, modul de utilizare al lui
este influentat de personalitate;
Sunt persoane cu nivel inalt de inteligenta pe care il
folosesc, insa, În sarcini minore; altii, cu nivel mai scazut de
inteligenta, constienti insa de aceste limite, se orienteaza spre
activitatile pe care le pot indeplini si de aceea sunt mult mai
productivi decat primii.

5. Creativitatea - ca latura transformativ-

constructiva a personalitatii

Conceptul de creativitate isi are originea in cuvantul latin

creare care inseamna zamislire, faurire, nastere.
Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un
fenomen general uman, forma cea mai inalta a activitatii
omenesti.
Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru
creativitatea individuala si mai putin pentru cea de grup.
De o importanta deosebita ramane caracterul dinamic,
efervescent, evolutiv al creativitatii.
Creativitatea este o capacitate general umana, si sub o
forma latenta, virtuala, in grade si proportii diferite, ea se gaseste
la fiecare individ.
74
 Rolul parintilor in modelarea personalitatii copilului este
definitoriu. Copilul nu trebuie suprasolicitat pentru a-i modela o
personalitate Nideala'~ De multe ori, copiii sÎnt tinuti În CÎte o
camera si se insista doar asupra dezvoltarii lor intelectuale, În
detrimentul celei fizice. Trebuie retinut faptul ca fiecare activitate
desfasurata cu copilul trebuie sa tina cont de dezvoltarea lui bio-
psiho-sociala.

Principala preocupare a copilulUi trebuie sa fie jocul. Prin

joc si comunicare parintii pot contribui decisiv la modelarea unei
personalitati dezvoltate si armonioase a copilului.
Cea mai eficienta metoda educativa pentru copilul mic
este exemplul parintilor.

PARINTII INTREABA - SPECIALISTII RASPUND

1. COPILUL

Ce tulburari psihologice sunt mai des intalnite la

copilul adoptat? Cum se manifesta? Ce putem
face? ..

Tulburarile cel mai des intalnite la copiii adoptati sunt

legate de trauma abandonului, de trecutul lor, de integrarea in
noul context familial si socio-cultural si de tipul si calitatea relatiei
cu familia adoptatoare. Unele tulburari se pot manifesta la diferite
varste si pe diferite planuri: emotional, cognitiv si social.
Multi copii, de exemplu, prezinta probleme de somn
alimentatie si controlul sfincterelor, manifestand problem
de adaptare si, in unele cazuri, simptome de depresie, ca
consecinta a pierderii persoanelor de referinta.
Tulburarile de atasament sunt frecvente si depind dl
tipul de legatura/relatie, de calitatea sau de existenta, respecti'
absenta acesteia. Tulburarile de atasament se pot manifesta prin
reactii de anxietate sau angoasa care apar in momentul
75
separarii de parinti. Copilul care interactioneaza fara
diferentiere cu orice adult, fara a manifesta o legatura
preferentiala cu parintii, prezinta o tulburare de atasament; in
egala masura, acel copil care are tendinta de a evita relationarea
cu parintii. In toate cazurile, atat dependenta excesiva, cat si
atasamentul superficial sau atitudinea de evitare, exprima la nivel
fundamental o teama a copilului de a nu fi din nou
abandonat.
Destul de des, copiii adoptati manifesta comportamente
caracterizate de agresivitate sau de o foarte mare excitatie
si/sau hiperactivitate, indicand o dificultate la nivel afectiv si
relational. Aceste comportamente pot exprima durere, suparare,
provocare, ambivalenta, sentimente pe care copilul nu reuseste
sa le transmita verbal, ca urmare a incapacitatii de a-si defini
propriile emotii.
Un alt simptom care poate aparea in comportamentul
copiilor este cel de "timiditate"; copiii care sunt total pasivi, se
adapteaza la orice situatie, nu isi recunosc nevoile, nu isi exprima
propriile sentimente reale si adera complet la cerintele celorlalti.
In aceste cazuri, copiii au dezvoltat un comportament de aparare
pentru a nu primi raspunsuri negative, considerate a fi refuzuri.
Alte probleme specifice copiilor adoptati sunt tulburarile
de asimilare cu consecinte in plan scolar, asociate cu lipsa de
respect de sine.
Frecvente sunt si intarzierile in dezvoltarea
pSihomotorie, ca urmare a lipsei de stimulare afectiva si pSiho-
fizica, generate de absenta unei persoane de referinta.
Fiecare tulburare psihologica a copilului, asadar, exprima
o nevoie/necesitate nesatisfacuta, o problema afectiva,
relationala si/sau de adaptare, sau si mai mult, o dorinta a
acestuia de a evalua disponibilitatea de acceptare a parintilor.
Prin urmare, este important sa descifram simptomul pentru a-i da
semnificatia corecta, fara sa-I combatem si sa-I eliminam, ci
dezvoltand si valorificand comunicarea. Aceasta implica, mai ales
din partea parintilor adoptatori, capacitatea de a tolera si de a
accepta semnificatiile pe care aceste simptome le pot reprezenta
si, in consecinta, sa aleaga modalitatea cea mai potrivita pentru
a-si sprijini copilul in respectiva faza evolutiva.

Ce inseamna cand copilul este prea sociabil si se

relationeaza cu toti adultii, fara diferentiere? 000

76
 Un copil care se relationeaza cu toti adultii fara
diferentiere este posibil sa nu fi interiorizat reprezentarea unui
raport privilegiat si semnificativ cu persoane de referinta
specifice. Acest proces este posibil sa fie cauzat de experientele
abandonului si/sau institutionalizarii minorului care s-a obisnuit
astfel cu o relationare nediferentiata. Copilul avand propria
experienta, isi percepe "supravietuirea" fizica si emotionala in
functie de disponibilitatea adultului si are tendinta de a-si gasi
propriile modalitati de aparare. Asadar, copilul incearca sa-si
asigure un numar mare de "ancore", iesind in evidenta
dificultatea de a stabili un raport de intimitate autentic si
privilegiat.
cand apare un astfel de comportament este necesar ca
parintii adoptatori sa manifeste o atentie si o grija suplimentare
pentru construirea si consolidarea relatiei; acesteia ii revine
sarcina de a modifica "registrul" de raspunsuri afective cu care
vine copilul, in baza experientelor relationale dezechilibrante.

Copilul meu se descurajeaza la cea mai mica

dificultate: De ce? ... Cum pot sa il ajut? ...

Copilul adoptat vine cu un bagaj de experiente, moduri

de interpretare a realitatii care, cu timpul, se vor modifica, insa
nu dintr-odata, ci gradual. Totusi, la inceput, iese in evidenta
dificultatea de a renunta la punctele de referinta si stilurile de
comportament care in trecut i-au fost utile in incercarea de a se
face acceptat si care acum nu mai dau rezultate.
In plus, capacitatea de a infrunta dificultatile fara a se
descuraja e strict legata de increderea in sine. Lipsa increderii in
sine, adaugata la pierderea referintelor comportamentale, pot
determina descurajarea si demotivarea. In aceasta situatie,
copilul are nevoie de sustinerea parintilor adop'atori pentru a-si
putea valorifica competentele pe care le are C Ja, fapt care va
permite largirea gamei de resurse, identificand- J si alegand-o pe
cea mai potrivita noului mediu de viata.
In mod particular, este important ca parintele adoptator
care a inteles dificultatile de adaptare ale copilului, prin empatie
cu el, sa nu renunte la cerintele pe care copilul si le poate
satisface in functie de capacitatile sale.

Ce inseamna cand un copil respecta toate

regulile? ...
77
 Este pc iibil ca acel copil sa fi invatat din trecut ca este
acceptat si iubit numai daca se conformeaza regulilor adultilor. O
alta ipoteza poate fi aceea ca el percepe aceste reguli ca pe o
cerere din partea parintilor adoptatori.
In orice caz, aderarea neconditionata la regulile propuse
impiedica minorul sa experimenteze si sa-si exprime propria
personalitate. Daca nerespectarea regulilor nu este extrema,
daunatoarf-' Si/sau permanenta, aceasta permite dezvoltarea
procl. ,ulu, de i dividualizare si separare. Pe de alta parte, copilul
~ sa ... lta in siguranta, sa poata decide singur si sa aiba
C' iti' loma fara sa se teama ca acesta ar putea fi o
all.~ nt:.... ru relatia de atasament pe care o are cu parintii
adoptatori .
II"' t, este necesar sa reamintim riscul pe care il
prezinta '- ltie spre o conditie pSihopatologica asa-zisa de
"sine fals", itruindu-se o bariera artificiala intre adevaratul
sine, care ra, le ascuns, si un mediu inconjurator care ii cere
prea mult, el iind capabil sa satisfaca toate cerintele.

Ce in!. !Imna cand un copil nu respecta regulile? •.

Este p 5ibil ca pentru copil sa fie dificil sa inteleaga

conceptul de 'gula si de limita, mai ales cand acestea sunt
imp" e pret vreme, fara a tine cont de exigentele copilului
care, mai in.... are nevoie de o familie si de iubire decat de a
respecta si a ( ra la niste modele culturale care ii sunt straine.
Pa: . lU trebuie sa ceara copilului sa-si abandoneze
prea repede rr delul cultural vechi, pentru a se conforma noului
stil de viata, CL riscul de a avea loc o aderare deformata, fara a
se tine cont d: semnificatia adevarata, respectiv aceea de a fi
parintii unui ce il care are un trecut si o identitate construite in
timp.
Acesta IIU inseamna ca trebuie sa fim prea permisivi sau
autoritari, dar e I este necesar sa ne intrebam in primul rand de
ce copilul nost·u nu respecta regulile, aceasta in functie de
diferitele faze e'folutive ale copilului si de diferitele momente ale
parcursului adoptiv.
Se poate intampla, de exemplu, ca, prin nerespectarea
regulilor, copilu' ia intentioneze sa testeze capacitatile parentale
ale parintilor al Jtatori si sa reorienteze atitudinea acestora cand

78
la el apar comportamente deviante, refuza rea respectarii regulilor
sau distorsionarea realitatii.
In plus, este posibil ca un copil sa aiba nevoie, in drumul
catre construirea propriei identitati, sa inteleaga pana unde poate
sa mearga, cautand propriile limite si creand bazele pentru o mai
buna conturare si delimitare de sine.
S-ar putea adauga ca un copil care a petrecut o parte din
viata in stare de abandon, sa propuna familiei adoptatoare
propriul model comportamental, centrat asupra capacitatii de
supravietuire, netinand cont de reguli.

Copilul nostru are un mod violent de a relationa cu

ceilalti. Cum putem gestiona agresivitatea lui?...

In mod firesc, in starile de manie sau de agresivitate este

important sa protejam copilul si pe cei care sunt in jurul lui,
oprindu-I chiar si fizic daca situatia o impune. Totusi, este necesar
sa tinem cont de faptul ca, adeseori, agresivitatea poate avea
origini si semnificatii foarte diferite, ceea ce determina diferite
modalitati de interventie, adaptate pentru a modifica
comportamentele de acest tip.
Vorbind despre copiii adoptati, in primul rand este
important sa ne gandim la eventualitatea ca, in primele luni sau
ani de viata, exista posibilitatea ca ei sa fi fost expusi unor
modalitati de relationare violente si agresive, sau chiar au putut fi
victimele unor maltratari, adeseori foarte grave. In acest caz,
relationarea cu cei din jur in mod agresiv este pentru ei singurul
mod cunoscut. Stilul afectiv al primei persoane de referinta lasa
inevitabil urme profunde si durabile in fiecare copil, urme care nu
pot fi sterse sau modificate in cateva zile sau luni. Este important
sa explicam si sa demonstram copilului (fara a fi plictisitori,
repetandu-i acelasi lucru), folosind experienta din viata de zi cu
zi, ca o atitudine agresiva poate fi dureroasa si frustranta pentru
cel care o traieste si ca a fi afectuosi este mult mai placut pentru
toata lumea.
Uneori, luand in considerare si ipoteza precedenta,
agresiunea asupra celuilalt este un mod de a ascunde propriile
noastre temeri, asa cum este relevat si in dictonul antic "cea mai
buna aparare este atacul". Un copil agresiv, de cele mai multe ori,
este un copil inspaimantat sau chiar ingrozit, desi aproape
niciodata nu este constient de acest lucru. Este important ca
parintii sau persoanele de referinta sa perceapa aceasta frica pe
79
care copilul o traieste si sa vorbeasca cu acesta despre ea, pentru
a-I linisti; de asemenea, ii pot povesti sau pot impartasi copilului
propria lor experienta.
Frecvent, si nu doar pentru copiii adoptati,
comportamentul agresiv poate fi un mod de a-i provoca pe adulti,
de a incerca "limitele" pe care acestia le stabilesc. Limitele impuse
de adult copilului sunt traite de acesta ca o forma de securizare a
lui. La nivel inconstient, el isi percepe propria fragilitate si
incapacitate de a gestiona si de a se proteja intr-un mod adecvat.
Prin urmare, prezenta acestui "gard" construit din reguli si
interdictii, care uneori deranjeaza, ii dau copilului certitudinea ca
daca inconstient va face ceva periculos, va fi intotdeauna cineva
care sa-I opreasca si sa-I apere de propria lui imaturitate. Pentru
copiii care au suferit abandonul, acest sentiment de dependenta
este mult mai dureros si poate provoca reactii de "sfidare" a
adultilor, ce pot fi mult mai dure decat isi pot imagina parintii.

Atunci copilul este hiperkinetic, ce putem face?

Este o problema grava? ..

Hiperkinezia este un sindrom caracterizat prin

hiperactivitate slab organizata si nefinalizata , slaba atentie,
impulsivitate, agresivitate si schimbari bruste ale dispozitiilor
afective.
In cazul copiilor adoptati, acest semnal nu are, in
majoritatea cazurilor, valori patologice. Activarea excesiva este,
de fapt, in legatura cu dorinta de a invata si a cunoaste, dorinta
care a fost negata in perioada pre-adoptiva. In plus,
hiperactivitatea poate fi ulterior activata in functie de cantitatea
stimulilor pe care copilul, pana acum hipostimulat, ii descopera in
jurul lui. Este deci curiozitatea care il conduce pe copil sa fie
extrem de receptiv si foarte activ pentru a raspunde solicitarilor,
fie active (din partea parintilor care interactioneaza cu el), fie
pasive (descoperite direct de catre copil).
Din acest punct de vedere, problema nu trebuie sa fie
considerata grava, dar este necesar sa fie gestionata adecvat
pentru a evita sa se perpetueze in timp si sa devina un obstacol,
mai ales pentru integrarea scolara si sociala: un copil hiperkinetic
poate fi considerat un "element disturbator" pentru ceilalti si care
poate crea dificultati de asimiliare.
Pentru ameliorare, parintii trebuie sa "inhibe"
comportamentul disfunctional al copilului, creand o situatie stabila
80
de "control al stimulilor", canalizand in mod organic starile de
agitatie si favorizand momentele de "relaxare". Pentru a
imbunatati atentia, se va incerca marirea gradata a timpului de
concentrare cerut copilului pentru a finaliza o sarcina. Foarte
importanta in acest sens poate fi modelarea: parintele sau o alta
persoana care va avea un comportament functional vor juca
pentru copil rolul unui model de imitat.

Daca un copil mic se leagana este semn de

autism?

Leganarea este o stereotipie, cu alte cuvinte un

comportament gestual repetitiv care priveste o parte a corpului
sau tot corpul. cand acest simptom este insotit si de alte
semnale, printre care neintegrarea sociala din punct de vedere
calitativ si al comunicarii, putem spune ca ne aflam in fata unei
tulburari a copilariei denumita autism.
Aceasta diagnoza nu se poate aplica imediat acelor copii
care au trait situatii particulare, printre care institutionalizarea.
In cazul copiilor adoptati, leganatul nu trebuie considerat,
in afara de cazurile diagnosticate, un simptom patologic; in primul
rand, pentru ca aceasta stereotipie manifestata nu este insotita
de alte semnale indicate mai sus, care o definesc ca pe o
tulburare autista. In al doilea rand, pentru ca este vorba de ceva
reversibil, in legatura cu experienta institutionalizarii.
Copilul institutionalizat traieste experienta de a nu
beneficia in centrul de plasament de o atentie adecvata, atat
material cat si afectiv, aceasta situatie determinandu-I pe copil sa
gaseasca metoda lui proprie pentru a se "consola" si a se simti ca
o fiinta umana, ca o persoana. Aceasta nevoie de a se "simti", in
anumite circumstante, poate merge pana la extrem, copilul
ajungand sa se loveasca cu capul de perete.
Aceste comportamente sunt asimilate in centrele de
plasament ca o modalitate a copilului de a prelua "modelul"
celorlalti si este mentinut ca o modalitate de a genera placere, ca
un substitut al leganatului in brate.
Concluzionand, recomandam ca acest semnal sa nu fie
interpretat ca fiind patologic; de obicei, dispare in scurt timp dupa
ce copilul intra in familia adoptatoare si gaseste afectiunea si
siguranta fizica de care avea nevoie.

81
 Dar daca este apatic? ...

Apatia este unul dintre simptomele care se regasesc, cum

am vazut deja in cazul leganatului, in autism. Si in acest caz,
semnalul nu are o valoare patologica, dar este legat de
institutionalizare si de perioada pre-adoptiva.
Copilul mic, neavand capacitatea de a-si exprima verbal
propriile nevoi si neputand sa si le satisfaca singur, foloseste
plansul sau alte semnale pentru atentionarea celor din jur.
Copilul integrat in familie va beneficia de satisfacerea
necesitatilor; dimpotriva, copilul mic institutionalizat, desi
foloseste aceleasi modalitati de atentionare, cu greu i se va
raspunde nevoilor sale, datorita slabei atentii acordata copiilor din
centrele de plasament de catre personalul acestora. In acest
moment, micutul, dupa un anumit numar de tentative, inceteaza
sa mai dea semnale. In aceasta situatie, va fi necesara stimularea
gradata si solicitarea copilului, mai ales prin comunicare non-
verbala, adica prin contact fizic, pentru ca acesta sa inteleaga ca
in fata lui sunt, in sfarsit, doi parinti dispusi sa raspunda nevoilor
sale. Aceasta va determina copilul sa dea noi semnale, iar parintii
trebuie sa-I incurajeze sa le exprime, raspunzand cerintelor lui.
Firesc, nu trebuie sa exageram, raspunzand si nevoilor
neexprimate sau celor intuite de parinti; in acest caz, apatia va
persista: daca nici unul nu raspunde cerintelor este inutil sa
cerem, daca totul este dat fara sa cerem e mai "usor" sa nu
cerem.

Ce efecte are institutionalizarea asupra

copilului? ...

Institutionalizarea copiilor este fara exceptie o situatie

care dauneaza copilului, un mijloc care nu poate educa adecvat
un copil, ci poate determina crearea unei stari problematice.
De fapt, in centrele de·plasament care nu functioneaza cu
module de tip familial, sunt create conditiile pentru a determina
forma de izolare alienanta, care impiedica orice raport
interpersonal, care taie orice stimul de dezvoltare, anihileaza
originalitatea, conditioneaza afectivitatea, pana la transformarea
copilului intr-un "obiect" printre obiecte, care lupta numai pentru
a supravietui.
Copilul institutionalizat traieste o lipsa afectiva absoluta;
este vorba, in orice caz, de o structura fara afectivitate, cu
82
personal redus, unde nu exista o corespondenta intre nevoile
copilului si raspunsurile primite.
Copilul institutionalizat traieste o lipsa de stimulare
motorie: copiii intalniti in centrele de plasament rar se joaca cu
jucarii.
Copilul institutionalizat traieste o lipsa de stimulare
cognitiva.
Copiii institutionalizati rareori ies din centrul de
plasament. Odata aflati in afara institutiei, cu noii parinti, nu mai
stiu sa mearga pentru ca au pierdut toate punctele de referinta si
pentru ca se confrunta cu o lume total necunoscuta.
Un copil sau un nou-nascut institutionalizat porneste la
drum dezavantajat in comparatie cu ceilalti copii din familii,
sarcina familiei adoptatoare fiind deci aceea de a ajuta copilul sa-
si recupereze resursele de baza.

De ce copilul nostru spune multe minciuni? ..

Un copil adoptat ar putea sa dezvolte acest gen de

comportament din diferite motive.
Copilul ar putea spune minciuni ca o forma de aparare, in
urma experimentarii pedepselor pentru ceea ce spunea in
perioada precedenta de viata. Minciuna este astfel interiorizata ca
un comportament adaptativ, ce permite supravietuirea in situatiile
de dificultate si poate chiar sa piarda conotatia negativa si sa fie
considerata ca o normalitate. In acest caz, parintii au un drum
lung pentru recuperarea increderii, bazata pe recompensarea
comportamentelor sincere.
Copilul s-ar putea sa spuna minciuni si pentru a incerca
sa ascunda comportamentele care nu sunt impartasite de catre
parinti. S-ar putea sa fie o dorinta de a aparea in cea mai buna
ipostaza in ochii parintilor din teama de a nu fi abandonat din nou
daca este "rau".
Trebuie sa tinem cont ca minorul cu siguranta a fost
abandonat si ca probabil a fost victima unor violente sau a
neglijarii de catre adulti (parintii biologici sau personalul din
centrele de plasament), motiv pentru care poate dezvolta o
teama fata de adulti, determinandu-I sa ascunda tot ce ar putea
provoca o reactie negativa a parintilor.
Pentru copil, minciuna ar putea sa reprezinte un
comportament de sfidare a parintilor. Copilul care a experimentat
abandonul are nevoie de a fi linistit asupra faptului ca parintii ii
83
 vor fi alaturi pent. totdeauna. EI poate deci sa manifeste un
comportament nec ~spunzator pentru a vedea daca, desi el se
poarta ca un "c . au", parintii nu-I abandoneaza si pana in ce
punct el poate sa provoace fara ca ei sa cedeze provocarilor
sale (testeaza limitl ~).

Adeseori l pilul regreseaza. Ce facem? ...

Copiii tind : I regreseze atunci cand trebuie sa realizeze

sarcini de care nu e simt capabili. Copilul s-ar putea sa nu isi
doreasca cresterea Jentru ca simte ca asa va pierde anumite
avantaje, fara a cast ~a nimic in schimb.
Alteori, regr !sia copilului exprima o dificultate a familiei in
depasirea unei eta~ ~ din propriul ciclu vital. Ciclul vital al unei
familii este compus din anumite etape tipice: formarea cuplului,
nasterea copiilor, se llarizarea copiilor, adolescenta si despartirea,
retragerea la pensie si moartea. Este posibil ca trecerea de la o
etapa la alta sa nu f e usor de realizat si ca minorul, prin regresia
sa, sa-si exprime d îcultatile prin care trece pentru a face fata
acelui moment evo l tiv.
In plus, rf ~sia poate fi fiziologica, la inceputul adoptiei,
fiind ca si cum S-a stabili din nou premizele unei noi nasteri, la
nivel intra-psihic p ntru copil si la nivel interpersonal pentru
cuplu.
Este asadar necesar sa intelegem si sa evaluam corect
sensul comportamr tului regresiv inainte de a actiona.
In cazul in are copilul exprima o dificultate proprie, este
necesar sa evaluarr. in ce masura poate fi util sa nu fortam
dobandirea a noi ac lizitii, ci sa-I linistim, sa-i dam incredere in
fortele proprii, in fun:tie de ritmul sau. Intelegerea dificultatilor pe
care copilul le maniCesta prin regresie, permit parintelui sa se
apropie de copil si Sti il sprijine in mod autentic, ajutandu-I astfel
sa-si recapete incredl!rea in sine si in cei din jur.
In alte cazuri, ar trebui sa verificam in ce masura regresia
copilului este functionala si sa ne adresam unui speCialist, pentru a
intelege care este problema reala si ce se ascunde in spatele
regresiei.

84
 Copiii adoptati au deseori probleme de limbaj? ...

Tulburarile de limbaj sunt unele dintre simptomele unor

probleme/sechele emotionale, manifestate sub forma unui
dezechilibru al dezvoltarii.
Limbajul are o semnificatie relationala care permite
comunicarea; in plus, comunicarea lingvistica implica posibilitatea
de a se simti o "persoana", separata de cel cu care este in relatie.
Dificultatile de limbaj pot fi considerate, in unele cazuri,
ca fiind o dificultate de crestere atunci cand este. prezenta o
legatura puternica de dependenta fata de persoanele de referinta.
Copiii adoptati se regasesc catapultati intr-un sistem de
referinta necunoscut, pe care trebuie sa-I descifreze. Priva rea
afectiva, precum si trauma psihica suferite in urma abandonului,
pot atinge domeniul sensibilului, cum este cel al limbajulUi, canalul
manifestarii nevoilor neacoperite ale copilului.

Ce riscuri de natura genetica ar putea exista ca

urmare a nasterii copilului dintr-o relatie de
incest? ...

Desi sunt cazuri rar intalnite, mentinerea secretului

asupra incestului in interiorul cuplului adoptiv este cu siguranta
modalitatea cea mai corecta de a gestiona aceasta informatie,
pentru a proteja copilul. Pentru el, de fapt, aceasta veste nu i-ar
aduce nici un folos, dimpotriva, ar putea sa genereze mai multe
probleme.
In situatia in care copilul s-a nascut din doi indivizi de
acelasi sange (tata-fiica, unchi-nepoata, frate-sora, var-
verisoara, ... ), patrimoniul lor genetic este asemanator, ceea ce
determina o mai mare probabilitate de a avea gene purtatoare ale
aceleiasi afectiuni (anomalii congenitale) pe care, deci, le vor
transmite nou-nascutului. Pentru acesta din urma, riscul de a fi
mai mult expus la boli este foarte mare, mai ales acelea cu
caracter genetic.
Patrimoniul genetic individual fiind conditionat si de
mediul inconjurator, conditiile climatice si alti factori care pot
favoriza aparitia anumitor boli, este greu de stabilit o regula

85
generala pentru a putea spune care sunt riscurile de natura
genetica la un copil nascut in asemenea conditii.

Este adevarat ca un copil se simte mai mult "fiu"

cu cat el este adoptat la o varsta mai mica? ..

Acesta este un aspect legat mai mult de construirea

identitatii familiale; adica, un copil se va simti cu atat mai mult
"fiu", cu cat adoptatorii se vor simti mai mult parintii lui. Deci, nu
este indispensabil ca si copilul sa fi trait primii ani de viata cu
parintii sai adoptatori pentru a se simti fiu. Mai ales, este
important ca, de ta bun inceput, parintii sa construiasca impreuna
cu copilul "originea" familiei lor; aceasta va determina simtul
apartenentei si legitimarea "filiatiei" in afara nasterii biologice.
Inseamna impartasi rea semnificatiilor si emotiilor traite in anumite
evenimente, cum ar fi alegerea abandonului de catre parintii
biologici si durerea simtita in urma pierderii lor, impartasi rea
dorintei copilulUi de catre parintii adoptatori, imposibilitatea
procrearii, disponibilitatea adoptiei, emotiile la intalnirea copilului,
precum si recunoasterea lui ca propriul lor fiu. Impartasirea va
permite copilului sa se legitimeze ca fiu al acelor parinti si nu al
altora.
Copilul isi va recunoaste parintii in functie de capacitatea
lor de a-I iubi, de satisfacerea nevoilor sale, raspunsuri la
intrebarile sale si, daca parintii se vor simti la randul lor parinti
pana la capat (autolegitimarea launtrica), vor putea sa transmita
copilului in fiecare gest sau cuvant, certitudinea de a fi fiul lor.

Care sunt diferentele intre un copil abandonat la

nastere si cel abandonat la cativa ani de viata? ...

Cu siguranta, abandonul, in toata complexitatea sa, are o

semnificatie diferita in functie de varsta copilului care il traieste.
cand copilul este abandonat la nastere, imediat dupa
sarcina, el deja traieste o trauma prin intreruperea continuitatii
intre viata fetala si cea de nou-nascut. Mama, de fapt, in timpul
sarcini 1, stabileste o legatura psiho-afectiva cu micutul,
permitandu-i acestuia sa traiasca experienta de a fi continut si
sustinut. Deci, pentru copilul abandonat la nastere se rupe acea
legatura cu mediul originar care l-a continut, protejat si linistit, el
regasindu-se intr-un mediu exterior neprimitor, absent, practic gol.

86
Este o experienta pe care fiecare copil poate sa o traiasca, in
forme foarte diferite, si in experientele sale viitoare.
Daca, de exemplu, copilul este institutionalizat, el nu va
putea sa stabileasca o relatie specifica cu o persoana de referinta.
Aceasta experienta conditioneaza capacitatea lui viitoare de a
stabili legaturi de atasament cu suficienta incredere si incurajare.
cand copilul abandonat este mai mare, experienta este
totodata destructuranta prin pierderea acelei legaturi cu parintii sai
biologici. Reamintirea acestei experiente genereaza suferinta si
teama fata de noi legaturi care, la randul lor, pot crea obstacole la
integrarea intr-un nou nucleu. Trebuie totusi sa subliniem faptul
ca, desi pentru copil este in orice caz o experienta dureroasa, ea
va fi mai putin periculoasa pentru dezvoltarea copilului din punct
de vedere psiho-fizic. Copilului, care deja experimenteaza o buna
relatie de natura afectiva, ii va fi mai usor sa recreeze o noua
legatura de atasament.
Prin urmare, tipul de abandon, modul in care legatura
materna s-a intrerupt, construirea sau nu a unei legaturi afective,
toate aceste conditii si durata situatiilor din mediul de viata, sunt
factorii variabili care vor conditiona procesul de elaborare a
traumei din partea copilului si poSibilitatile sale de a stabili un nou
atasament, permitand in acest fel un proces de dezvoltare
sanatoasa.

Este mai usor sa adopti un copil mic? ...

De fapt, este o idee care, in general, nu corespunde

realitatii.
In afara faptului ca fiecare adoptie este o poveste in sine,
acest vis este mai mult legat de ideea ca, fiind mai mic, copilul
sufera mai putin. Aceasta nu corespunde intotdeauna realitatii
pentru ca sunt copii care de la varsta frageda au trait deprivari,
frustrari, dureri si abuzuri de diferite genuri, pe care ei nu sunt in
stare sa le exprime si care, totodata, pot conditiona integrarea
copilului in noua familie.
Adoptarea unui copil mic satisface, cu siguranta, nevoia
fireasca de a putea fi ingrijit, dar poate sa si creeze, cu timpul,
indoieli referitoare la " ... cand va fi momentul cel mai bun sa ii spun
ca este adoptat? .. ,". Teama de a comunica un evenimenttraumatic
si dureros pentru copil, ar putea sa conduca parintii la reflectari
complexe si dificile, pana la non-comunicare.

87
 In plus, un alt element care nu trebuie neglijat este faptul
l ,la varsta mica, adica sub 24 de luni, nu pot fi diagnosticate
r. Itologii si boli genetice sau neurologice, care pot crea parintilor
s.,>aime si anxietati si care se vor reflecta inevitabil si asupra
cresterii armonioase a copilului."

Este adevarat ca la o varsta mai mare COpIII au

deja o personalitate deja formata? ..

Personalitatea unui individ este constituita din trasaturile

si particularitatile specifice care il deosebesc de ceilalti in diferite
contexte sociale.
Printre teoriile asupra constructiei personalitatii, daca ne
referim la teoria atasamentului a lui Bowlby si aceea a invatarii a
lui Eysenck, putem sa afirmam ca personalitatea ia forma prin
inputurile si situatiile externe subiectului care se imprima asupra
instinctului si asupra "predispozitiilor sale innascute".
Asadar, in individ se vor crea anumite scheme mentale,
trasaturi caracteristice, care sunt deocamdata in evolutie continua,
si care sub influenta evenimentelor vietii pot suferi schimbari
majore.
In acest sens, putem afirma ca si copiii mai mari, dincolo
de trecutul lor pre-adoptional, isi pot schimba atitudinile si
comportamentele, recuperand, imbunatatind si remodeland
trasaturile personalitatii, in conditiile in care intalnesc o familie
adoptatoare capabila sa inteleaga caracteristicile copilulUi mai
mare, respectand trecutul lui, nu intotdeauna pozitiv, si stiind sa-i
reconstruiasca caracterul atat prin afectiune, cat si prin reguli.

Care sunt temerile cele mai frecvente ale unui copil

adoptat? ..

Nu putem generaliza. Un copil care a trait primii ani de

viata intr-un mediu "suficient de bun", va avea temeri diferite de
cele ale unui copil abandonat de foarte mic.
Frica de un nou abandon este strict legata de frica atasarii,
copilul neavand incredere in posibilitatea de a fi "tinut" si continut
de catre noii parinti. Din aceasta cauza, pot deriva probleme de
atasament, de la o prea mare aderenta - copii care nu-si lasa
mama o singura clipa - pana la extrema cealalta, respectiv o
detasare completa. Acest lucru este posibil mai ales pentru acei
88
copii care deja au trait experienta unei legaturi afective, dar
insuficienta sau intrerupta. Acei copii care au fost privati de foarte
mici, fara un raspuns corespunzator la nevoile lor de realationare,
nu se mai asteapta la ajutor din partea celuilalt pentru crestere si
supravietuire. Acesti copii nu mai semnaleaza nevoia lor de
legaturi si nici nu se tem de pierdere; frica lor cea mai mare este
numita de Winnicot "frica de prabusire", adica frica de a nu fi, de a
nu ramane compacti.
In ultimul rand, dar foarte importanta, este frica de
propria agresivitate pe care copilul a trait-o ca o manie profunda
pentru separare si care este posibil sa o fi trait si dupa abandonul
suferit ("am fost rau, iar mama si tata au plecat'').

Care pot fi temerile copilului fata de parintii

adoptatori? ...

Un copil traieste experientele sale de schimbare, de a

descoperi lumea, de crestere, intr-o modalitate curioasa dar si cu
teama. O teama care, in copilul adoptat, este amplificata pe langa
alte dificultati, si de : frica judecatii si refuzului din partea
parintilor, frica de a trai un al doilea abandon, frica de a nu fi
acceptat si iubit cu adevarat asa cum este el, frica de a nu
indeplini asteptarile adultilor si mai ales ale parintilor adoptatori.

Copilului nostru ii este frica de intuneric. Ce

inseamna si ce putem face? ..

Este o problema cu care se confrunta multi COpII, In

diferitele faze ale dezvoltarii lor. Intunericul, fara stimulari vizuale,
tactile, auditive, care sa linisteasca copilul in legatura cu lumea
exterioara, poate induce angoase profunde despre integritatea si
existenta lui. Intunericul simbolizeaza moartea si lumea
subconstientului, aspecte care infricoseaza multe persoane, chiar
si pe adulti.
Un copil adoptat, deci deja traumatizat si dezamagit, cel
putin o data in viata, are nevoie sa fie linistit prin prezenta
parintilor, o linistire care nu se realizeaza numai in momentul
aparitiei fricii; dar in momentul cand se manifesta frica de
intuneric, este important sa fiti disponibili si incurajatori,
impartasind gandurile si fanteziile copilului, pentru a fi langa el
pana cand adoarme. Tinand cont de varsta copilului si situatia
specifica, in general este mai bine sa evitam sa doarma in patul
89
parintilor, gest care rezolva imediat problema, dar nu ajuta copilul
sa invete sa ramana singur, el bazandu-se pe prezenta parintilor.
Munca va continua mai ales in timpul zilei, incercand apropierea de
nesigurantele copilului, transmitandu-i intelegere si creand un
mediu care, gradat, va permite copilului sa aiba incredere si
siguranta.

Copilul nostru doreste sa fie mereu cineva cu el.

Este normala aceasta temere de a ramane
singur? ...

Un copil abandonat a suferit o trauma intr-o perioada in

care nu era in stare sa elaboreze aceasta separare. S-ar putea,
deci, sa fie vorba de o nevoie constanta de confirmare din partea
noilor sai parinti, nereusind sa creada ca efectiv ei nu-I vor mai
abandona. E bine ca parintii sa fie constienti de diferitele
semnificatii pe care copilul sau ei le pot da acestei actiuni. De
exemplu, o simpla iesire la cumparaturi pentru copil poate sa
insemne o noua separare, el neavand certitudinea ca parintii se
vor intoarce.

Copilul nostru nu poate adormi si deseori are

cosmaruri: De ce? ... Ce putem face? ...

Procesul adormirii copilului implica abandonul controlului

asupra lumii inconjuratoare, adica prezenta unei legaturi de
incredere. cand un copil nu poate sa adoarma, probabil ca ii este
frica sa se abandoneze somnului, pentru ca nu se simte destul de
protejat. Un copil care a pierdut increderea in celalalt, in urma
experientelor traumatizante, cu greu va putea sa creada ca noul
sau mediu este capabil sa-i garanteze, in timpul somnului,
protectia necesara. Faptul ca are cosmaruri explica prezenta unor
temeri si angoase. In spatele viselor urate se ascund emotiile de
care copilul adeseori nu este constient.
O atentie deosebita este acordata, in particular, agitatiei
pe care o au copiii dupa separarea pe care ei nu o pot intelege;
incearca sa-si dea o explicatie, ajungand pana la urma sa se simta
vinovati pentru abandonul suferit. Mania si vinovatia
interactioneaza in mintea copilului, de multe ori fiind neexprimate
si neelaborate (absenta in sine este traita de catre copil ca o
prezenta amenintatoare). Frica poate fi prezenta sub forma unor
fantezii care inspaimanta copilul, trairi de pericol, angoase de
90
neexistenta, care ies la iveala mai ales in timpul somnului prin
intermediul visului (acest fapt este valabil si pentru frica de
intuneric).
Faptul in sine ca minorul ar putea sa-si reprezinte
propriile temeri sub forma unor vise, este oarecum un semnal
pozitiv, care ar putea sa induca in copil o capacitate de acceptare
si de elaborare. Este important sa invitam copilul sa-si povesteasca
visele, chiar si pe cele mai grozave si terifiante, pentru a-i
transmite poSibilitatea impartasirii si primirii fara judecati sau
exprimarea propriilor angoase. In acest fel, copilul resimte
capacitatea parintelui de a "contine" si de a primi propriile sale
emotii si temeri, fiind in acest fel usurati de conotatia lor teribila.

Este corect daca lasam copilul sa doarma in patul

nostru? ...

Copilul, in anumite momente, mai ales in timpul noptii,

are nevoie de a se simti primit, protejat, de a sti ca parintii sunt
langa el si, mai ales pentru el...; ca el este important pentru ei.
Noaptea ii creaza conditiile ca el sa se simta singur si sa
traiasca o stare de abandon si deci sa aiba nevoie de asigurari;
atunci, mangaierile cand el se afla in pat sunt bine-venite, pentru
linistire si dezvoltarea simtului apartenentei; este un moment de
rasfat si complicitate.
Dar acest motiv nu poate sa devina o obisnuinta, ceva cu
caracter de regula, ci o ocazie deosebita.
Este important sa mentinem intimitatea cuplului si ideea
ca "patul mare" este al parintilor, in timp ce copilul are patul sau
propriu.
Copilul fiind adoptat, este bine sa retinem conditia lui de
abandon si sa acceptam cu mai multa toleranta si flexibilitate
cererea lui de a fi primit in patul parintilor, fara ca aceasta sa
devina o obisnuinta.

2. CUPLUL

Ce dinamici se dezvolta intr-un cuplu in diferitele

faze ale
parcursului adoptiv? Care sunt perii 'deie cele mai
critice? ...
91
 "Este bine sa avem un scop spre care sa ne
indreptam; dar tot ceea ce conteaza este drumul". (U.K.
Le Guin)

Parcursul adoptiv al unui cuplu este des caracterizat de

momente de bucurie, dar si de dureri, indoieli si nesigurante, mai
ales din cauza duratei lui indelungate, care poate fi o asteptare
frustranta si traita ca "nedreapta".
In primul rand trebuie sa ne concentram asupra faptului
ca adoptia este o alegere care va conditiona intreaga viata a unei
familii.
In majoritatea cazurilor, decizia adoptarii unui copil ia
nastere ca urmare a problemei sterilitatii cuplului; deci, proiectul
adoptiv porneste de la o experienta de "doliu", o experienta
dureroasa care are mai multe semnificatii si emotii.
Daca sterilitatea este doar a unuia dintre partenerii
cuplului, putem descoperi si o rana la cel implicat, traita ca
sentiment de vina si dorinta de a repara, aceste procese
integrandu-se in interiorul dinamicii cuplului.
Trairile individuale sau de cuplu care se sfarsesc printr-o
criza, pot deven' o oportunitate de maturizare si dezvoltare a
cuplului, relevam1 acestuia motivatia autentica a alegerii adoptiei.
Dar cand aceasta durere referitoare la problema sterilitatii este
prea mare si nu poate fi discutata in interiorul cuplului, proiectul
adoptiv ia nastere si creste in functie de nevoie, de "urgenta" de
a avea un copil "cu orice pret" pentru a nega si uita cat mai
repede rana si durerea de a nu avea copii biologici si aceasta
adeseori pune bazele unei adoptii falimentare, intrucat este
centrata pe satisfacerea nevoilor cuplului si nu ale copilului.
In plus, constientizarea faptului ca minorul care va fi
adoptat nu corespunde "copilului ideal", ci este un "copil real",
este pentru cuplu o experienta destul de critica, pe care
momentul potivirii o pune in evidenta. In momentul care
precede intalnirea fizica cu minorul, daca parintii adoptatori au
reusit sa "renunte" la copilul ideal pentru a-I primi pe cel real,
intalnirea efectiva poate fi valoroasa pentru construirea unei
relatii bazate pe incredere intre parinti si copil, devenind un
moment semnificativ, deoarece cuplul este acum in stare sa
deosebeasca nevoile proprii de cele ale copilului, fiind asadar in
stare sa le satisfaca pe cele din urma.

92
 Este foarte posibil ca un copil sa prefere doar unul dint e
parinti, refuzandu-I sau temandu-se de celalalt; in acest caz,
parintii, fiind prea implicati in emotiile si nevoile lor, pot manifesta
frustrari, gelozii si rivalitati in interiorul cuplului, care pot avea
efecte nocive si asupra atasamentului pozitiv al copilului.
Daca motivatia de a adopta un copil nu a fost
impartasita in mod autentic de partenerii cuplului, fiind mai
mult alegerea unuia dintre ei, emotiile si trairile din timpul
intalnirii cu copilul se pot releva ca un dezacord si exista pericolul
de a se crea tensiuni in cuplu si in noul nucleu familial.
Aceste tensiuni pot reaparea in delicata perioada a
integrarii. Dupa primele clipe de fericire, cand entuziasmul,
bucuria si emotia sunt pregnante, incep sa-si faca simtita
prezenta primele dificultati reale, cauzate de restabilirea dinamicii
din interiorul cuplului: integrarea copilului atat de mult asteptat
cere o noua reorganizare interioara, atat in termeni de gestionare
a spatiului si timpului la nivel fizic si simbolic, cat si asumarea
noilor roluri de parinti.
Integrarea necesita si o restructurare a legaturilor cu
familia largita, in functie de semnificatiile pe care cuplul
adoptator le atribuie faptului de a fi parinti, si cu societatea cu
care noul nucleu familial interactioneaza.
In particular, integrarea copilului in mediul scolar
reprezinta o experienta greu de gestionat, atat pentru ca la nivel
emotional parintii se regasesc in experienta separarii de copil, cat
si pentru ca ei trebuie sa sustina copilul in socializarea cu cei din
jur, la inceput perceputi ca niste straini, precum si din cauza
dificultatilor parintilor adoptatori de a realiza o mediere intre
exigentele copilului si cerintele noului mediu.
Este necesar sa tinem cont ca, pentru dezvoltarea fiecarui
copil, si mai ales pentru un copil adoptat, este primordiala
cunoasterea proprii istorii, in intregul ei; nevoia de a-si cunoaste
originea, radacinile, poate fi inteleasa ca parte indispensabila a
intregirii imaginii de sine, esentiala in efortul de a-si intelege
propria existenta in toata complexitatea ei. Aceasta nevoie se
acutizeaza in timpul adolescentei, faza evolutiva in care nevoia de
a sti "cine esti" si "de unde vii" este indispensabila dorintei,
necesitatii de a se proiecta in viitor.
Din acest punct de vedere, cuplul ar putea sa traiasca cu
greu experienta de a avea un copil adolescent, deoarece acesta
va manifesta la nivel comportamental (Si mai mai mult decat ar fi
putut sa faca pana acum) nevoia vitala de a-si cunoaste istoria,
93
originile si motivul pentru care a fost abandonat si de ce a fost
adoptat chiar de acei parinti si nu de altii. Aceste intrebari pe care
el le poate adresa parintilor adoptatori, in unele cazuri cu
p;-ovocari si agresivitate, sunt totusi indispensabile copilului
Plmtru integrarea trecutului lui in prezentul propriu, pentru ca
a'lOi sa se poata proiecta in viitor; pentru aceasta, rolul parintilor
; loptatori este atat delicat, cat si important, deoarece comunica
~ irintilor necesitatea de a recupera adevarul despre propria
i~ corie familiala si de a o darui copilului.
Numai daca suntem in stare sa acceptam ca un lucru
il dispensabil este reprezentat de recunoasterea mutuala
( ntre parinti si copii, care are premize indepartate, pomind din
c )rinta de a fi parinti pentru "acel copil", care va dura toata viata,
c:unci vom putea depasi crizele din faza adolescentei copilulUi,
recunoscandu-I si fiind recunoscuti de catre el, printr-o legatura
de apartenenta care se deschide catre viata si permite
experimentarea sentimentului de "recunoastere" si multumirea
care ne face sa ne simtim apropiati atunci cand ni se pare ca ne
pierdem din vedere.

Adoptia "satisface" complet nevoia de a fi

parinti? ..

''N-am fost niciodata atat de departe de dorintele noastre

ca acum, cand ne imaginam ca avem lucrul dorit" (J. W. Goethe)

Realizarea rolului de parinte are mai multe semnificatii,

legate de functia procreativa, perpetuarea de sine, nevoia
finalizarii propriei existente printr-o relatie afectiva cu un copil;
dar pentru ca si copiii trebuie sa se realizeze, este necesar ca
exercitarea rolului de parinte sa nu se exprime ca o "nevoie", ci
ca o "dorinta" de a primi un copil, recunoscut ca subiect separat,
cu nevoile si dorintele proprii. A resimti lipsa unui copil nu este
expresia unei urgente, unui gol care trebuie umplut, ci nasterea
unei disponibilitati de a insoti cu drag in viata un copil,
oferindu-i un spatiu mental si potentialul necesar pentru a incepe
sa existe in mod creativ.
Dupa aceasta expresie a parentalitatii, copilul este intr-o
oarecare masura un copil adoptat, pentru ca el nu ne apartine
noua, nu se naste pentru satisfacerea asteptarilor parintilor, ci
pentru realizarea deplina a propriului proiect existential, iar adultii
au "numai" prilejul de a-I insoti. Daca meseria de parinte este una
94
dintre cele mai grele, aceea de parinte adoptator este si mai grea,
deoarece presupune nu numai deschidere catre celalalt, nu se
limiteaza doar la disponibilitatea de a darui timp si spatiu pentru a
educa un copil; ea cere, de fapt, ca intalnirea cu "altul', subiectul
care are un trecut neimpartasit, sa se transforme in oportunitatea
de a creste si, deci, de a fi implinit intr-o familie.
Pentru ca o adoptie sa aiba un drum fericit este necesar
sa iesim din registrul "nevoilor". Daca adoptia se naste dintr-o
nevoie urgenta de a satisface un gol al individului sau al cuplului,
adoptia este considerata si traita ca o ultima si unica pOSibilitate
de a satisface o nevoie proprie si de neschimbat de a fi parinte,
atunci riscurile de esec sunt mari, deoarece copilul adoptat nu va
simti ca traieste pentru sine, asa cum ar fi normal, ci va trai cu
sentimentul ca el exista pentru a satisface nevoile celorlalti, ca el
nu este dorit cu orice pret, ca are datoria de a implini un proiect
care nu ii apartine.
Paradoxal, cu cat cuplul este mai dispus sa renunte la
copil, cu cat poate sa "aleaga" experimentarea rolului de parinte
fara ca acesta sa fie trait ca o urgenta de a raspunde nevoilor
interioare sau solicitarilor exterioare (asteptarilor familiei largite
si/sau ale societatii), cu atat adoptia permite copilului adoptat sa
renasca si sa se recunoasca in privirea parintilor ca o fiinta dorita
si doritoare. Este, deci, fundamental ca fiecare cuplu care doreste
sa adopte un copil, sa fie sincer si cinstit, in primul rand cu el
insusi, in fata motivatiei autentice care l-a daterminat sa adopte
un copil.
Legea adoptiei scoate in evidenta centralitatea copilului si dreptul
sau la o familie si, in consecinta, a fi parinti inseamna mai ales
insotirea copiilor in viata; pana la urma, pentru a fi parinte, si cu
atat mai mult in cazul copiilor adoptati, este nevoie de multa
generozitate si de o forta creatoare care sa genereze un alt fel de
"nastere", simbolica e adevarat, dar cu o valoare mult mai mare.
In acest sens, pentru cuplu, adoptia poate deveni o
minunata ocazie de a intelege ca este posibil sa iubim si sa "dam
viata" si celui care nu a fost nascut biologic de noi si ca aceasta
nastere din iubire, cu siguranta dificila si intensa, va rodi cu
prisosinta in sufletul copilulUi adoptat.

Cand un cuplu doreste foarte mult sa adopte un

copil, se pregateste activ, dar isi da seama ca are
multe limite, inseamna ca nu este in stare sa
parcurga drumul adoptiv? ..
95
 Nu exista familia perfecta, fara defecte. In consecinta,
faptul de a ne da seama de propriile limite este deja, in mod
paradoxal, o mare resursa atat pentru familia care adopta, cat si
pentru copilul adoptat.
Nu este suficienta putina bunavointa si iubire pentru a fi
parinti adoptatori buni, pentru ca primirea unui copil este un
eveniment care cere o mare disponibilitate a resurselor personale,
a cuplului si a familiei.
Copilul este figura centrala, este persoana pentru care
incepe totul; copilul, din pacate, este un copil abandonat, care a
trait in centrul de plasament, care a suferit din cauza lipsei de
afectiune. EI va avea nevoie de ceva mai multa afectiune, aceasta
fiind o baza pentru tot; el va avea nevoie de tot ceea ce parintii,
cu instinctul lor, vor fi capabili sa ii dea un raspuns la necesitatile
profunde, framantarile interioare pe care ei le intuiesc.
Totusi, parintii adoptatori nu vor gasi toate raspunsurile
necesare daca, in prealabil, nu au beneficiat de o pregatire cat
mai ampla si, pe cat posibil, imbogatita cu multe cunostinte
specifice, pe care numai profesionistii le pot oferi, pregatire
extrem de necesara primirii copilului.
In fata anumitor probleme tipice cu care se confrunta
copilul adoptat, este important ca si parintii adoptatori sa solicite
ajutorul unor specialisti care au experienta potrivita pentru a
rezolva ceea ce parintii, cu toata dragostea si bunavointa, nu
reusesc.
Esenta adoptiei este aceea de a identifica familia cea mai
potrivita pentru copilul abandonat si familia cea mai potrivita este
aceea care stie sa primeasca un copil asa cum este, cu unicitatea
lui.
Daca exista o limita asupra careia parintii adoptatori pot
lucra si reflecta in asteptarea adoptiei este aceea a dificultatii
primirii copilului, care pana la urma ar trebui sa fie ... fara limite!

Trairea dorintei de a adopta un copil intr-o forma

diferita in interiorul cuplului este normala sau
indica o problema sau un obstacol? .. Un astfel de
cuplu nu este pregatit pentru adoptie? ...

Fiecare persoana este unica si irepetabila, asa cum

distincte si unice sunt, pentru fiecare individ in parte, dorintele,
temerile, principiile, personalitatea etc. Doua persoane care se
96
unesc pentru a forma mai intai un cuplu si apoi o familie, trebuie
sa impartaseasca neaparat anumite alegeri si proiecte, asa cum
trebuie sa ajunga la compromisuri referitoare la anumite aspecte
ale propriei personalitati, fara a renunta la sine, fara a pierde
propria individualitate.
In acelasi mod, cand se hotarasc sa devina parinti, acele
doua persoane traiesc si comunica, impartasind concret decizia,
fiecare in felul sau, cu propriul stil relational si afectiv, care nu
poate fi, nici in cuplul cel mai solid si de acord, exact la fel.
Totusi, decizia de a deveni parinte, cu atat mai mult
parinte adoptator, trebuie neaparat sa fie rodul unei impartasiri
profunde si sincere, care implica ambele parti si in aceasi masura,
chiar daca este exprimata prin modalitati diferite. A deveni parinti
adoptatori este o decizie totala care, inevitabil, va bulversa
echilibre si obisnuinte, proiecte si certitudini, si care pretinde sa
fie pusa pe primul plan in viata ambilor parteneri si care dureaza
mult timp, poate pentru totdeauna.
A primi un copil abandonat inseamna mai ales a primi un
copil care sufera si care are o extrema nevoie de soliditate,
constanta, siguranta, toleranta si daruire absoluta. Daca alegerea
adoptiei nu este suficient de gandita se poate transforma intr-un
eveniment cutremurator in primul rand pentru copil si, nu mai
putin, pentru cuplul care o realizeaza.
Adoptia nu este ceva care se poate "oferi" partenerului,
oricat de iubit ar fi, si pentru nici un motiv.

Este normal ca parintii adoptatori sa transmita

copilului pe care l-au adoptat dorintele si
asteptarile lor? ...

Este absolut normal sa avem vise despre cum va fi si ce

va face copilul pe care il adoptam si absolut firesc ca un parinte
sa proiecteze cel mai bun viitor pentru propriul copil. Este
adevarat ca dorim sa oferim copilului tot binele din lume si sa ii
cream conditii pentru o viata linistita si fara probleme. Asteptarile
parintilor pot, printre altele, sa reprezinte un stimul pentru
activarea resurselor si potentialitatii copilului.
Sunt totusi anumite aspecte de luat in considerare in
aparitia asteptarilor. Nu se poate ignora realitatea si, in particular,
intrebarea referitoare la cine este copilul, tinand cont de
caracteristicile unice, de capacitatile speCiale si de limitele sale.
Asteptarile au sens doar daca sunt centrate asupra acelui copil
97
particular, asupra propriului copil si deci asupra unei persoane pe
care o cunoastem cu adevarat.
Este important sa fim foarte atenti si sa nu proiectam
asupra copilului propriile noastre dorinte, propriile noastre
experiente soldate cu esecuri, propriile noastre vise neimplinite,
cu speranta de a ne acorda o noua sansa prin intermediul acestui
copil.
Criteriul omniprezent este unicitatea persoanei, implicit a
copilului.
Nu exista un copil care sa semene cu un altul, cu aceleasi
capacitati si dorinte si, ca urmare, nu poate exista un parcurs
adoptiv prestabilit.
Asteptarile si dorintele parintilor adoptatori au, de multe
ori, o importanta deosebita in dezvoltarea identitatii copilului;
este necesar ca parintii adoptatori sa ofere copilului un bun
exemplu de toleranta si acceptare in relatiile lor cu proprii parinti,
fratii, prieteni si orice alta persoane din anturajul lor si al
copilului, avand ca obiectiv inducerea sentimentului de siguranta
si convingerea copilului ca este primit in familie asa cum este el,
cu caracteristicile, atitudinile si unicitatea lui.
Riscul asteptarilor nerealiste, care nu sunt centrate pe
copilul real, este de a-I frustra. Copilul se poate simti constrans sa
urmeze un drum care nu este potrivit pentru el, pentru ca
persoanele care nu il iubesc, il imping in acea directie.
Posibilitatea ca el sa nu parcurga cu succes acest drum este de
multe ori sursa unui sentiment de inferioritate si de vina care se
adauga la un posibil nivel scazut de autostima.
In concluzie, se poate spune ca asteptarile parintilor
adoptatori, daca sunt centrate pe unicitatea speciala si
extraordinara a copilului, pot fi o oportunitate de stimulare si
dezvoltare a acestuia.

Ce schimbari au loc in interiorul familiei dupa

experienta adoptiei?.. Cum putem gasi un nou
echilibru familial dupa sosirea copilului? ...

Sosirea copilului in familie, indiferent daca se realizeaza

prin nastere sau prin adoptie, este un eveniment-cheie care
transforma familia, o tranzitie decisiva, deoarece legatura parinte-
copil este pentru totdeauna si sistemul familial devine, pentru
prima data, permanent si definitiv. Se poate spune deci ca
adoptia unui copil este un "eveniment critic", un eveniment care
98
rupe echilibrul atins de familie si ale carei modalitati de funtionare
prestabilte devin, dupa adoptie, inadecvate.
Desi adoptia este cosiderata si privita ca un eveniment
critic, insa previzibil, ales si foarte dorit de parinti, ea nu este
ceva spontan ci, dimpotriva, este indelung asteptata si pregatita.
Intrarea in familie a unui copil este un eveniment critic
prin excelenta, deoarece provoaca intrarea in scena a unei noi
generatii, obliga la redefinirea relatiilor familiale si, ca o
consecinta, la o noua distributie a rolurilor. Sotii devin parinti, asa
cum parintii devin bunici, fratii devin unchi etc.
Sotii sunt nevoiti sa faca eforturi sustinute pentru a face
fata saltului de la o generatie la alta si rolului de parinte, cu toate
schimbarile pe care acestea le implica si, in acelasi timp, pentru
cultivarea, in continuare, a relatiei de cuplu.
Este fundamental ca, in prezenta copilului, cuplul sa stie
sa ram ana un sub-sistem autonom, capabil sa gestioneze
resursele si conflictele din interior, pentru evitarea distorsionarii
relatiei cu copilul.
Noii parinti sunt si raman, la randul lor, copiii parintilor
lor, dar acest nou rol pe care il au, respectiv de parinti, impune o
restructurare a relatiilor cu proprii parinti, in perspectiva
dezvoltarii unei reciprocitati si a unei apropieri psihologice.
Evenimentul adoptiei isi produce efectele asupra intregii
familii; parintii devin bunici si este firesc sa permita cuplulUi sa fie
autoritatea centrala in noua familie. Prezenta si experienta
bunicilor este necesara si utila copiilor lor, dar fara a-si asuma
rolul copiilor lor; ei pot participa activ la cresterea, ingrijirea si
educarea nepoti lor lor, dar din perspectiva noii identitati de
bunici.
Atingerea unui echilibru in raportul dintre parinti si bunici
este un beneficiu pentru intreaga familie, permitand evitarea
neintelegerilor si confuziei rolurilor.

Copilul adoptat ar putea sa aiba o anumita

preferinta pentru unul dintre parinti? ..

In relatia parinte-copil este firesc sa existe o preferinta

fata de unul dintre parinti. Acest lucru se poate verifica urmarind
etapele evolutive ale dezvoltarii individului (copilaria, adolescenta,
maturitatea), unde se alterneaza momentele de atasament fata
de mama cu cele de atasament fata de tata. Acest lucru se

99
intampla pentru ca pot exista afinitati sau o prevalenta a
prezentei (fizice si pSihologice) a unuia dintre parinti.
Aceasta eventualitate face parte din normalitate si este
acceptabila, in cazul in care copilul creaza, in acelasi timp, un
atasament fata de ambii parinti. Daca insa copilul nu reuseste sa
interactioneze decat cu unul dintre parinti, generand dificultati in
viata de familie, se impune monitorizarea atenta a situatiei de
catre profesionistii specializ~ti in adoptie (psiholog si asistent
social); acestia vor evalua motivul care a dus la aceasta extrema
si, de asemenea, vor identifica si evalua strategiile adecvate
pentru a infrunta si solutiona situatia.

Copilul adoptat poate refuza/respinge unul dintre

parinti? ...

Exista aceasta posibilitate; copilul poate prefera pe unul

dintre parinti, in timp ce pe celalalt il respinge. Situatia trebuie
evaluata tinand cont de variabila timp. Daca problema se produce
la inceputul adoptiei este sigur legata de relatiile pre-adoptie.
In centrul de plasament, copilul interactioneaza cu
persoane, in marea majoritate femei, care nu au un rol important
pentru el. In acest caz, se poate intampla ca, la inceput, mama
adoptatoare sa fie perceputa ca o femeie oarecare, intocmai ca
femeile din centrul de plasament.
Daca a trait o perioada in familie, la un asistent maternal
sau familia biologica, oricum in afara centrului de plasament,
copilul poate sa fi suferit abuzuri din partea unui parinte, o
persoana de sex masculin sau feminin; in aceasta situatie, copilul
poate asocia pe unul dintre parinti cu acel agresor si va trebui sa
castige mai multa incredere inainte de a se relationa cu el.
In toate cazurile, preferinta, refuzul sau atasamentul fata
de unul dintre parinti nu trebuie sa descurajeze cuplul sau sa fie
interpretate ca un atac la persoana. Dimpotriva, este necesar ca
ei sa fie siguri pe ei insisi, sa dea timp copilului sa depaseasca
traumele traite si sa se schimbe din punct de vedere psihologic,
emotional, cognitiv pentru ca, in final, sa inteleaga ca este in
siguranta si ca ambii parinti fac totul pentru ca el sa fie fericit.

Exista situatii in care preferinta cuplurilor pentru un

copil de o anumita etnie poate fi corectata? ..

100
 Frumusetea spiritului adoptiei este sa se inteleaga foarte
bine, cu o determinare de nezdruncinat, ca se doreste
deschiderea portii propriei case si a sufletului parintilor catre o
fiinta umana care este pur si simplu un copil abandonat,
indiferent de unde provine si oricare ar fi povestea sa trista.
Cine hotaraste sa faca acest pas nu trebuie sa aiba retineri
in a primi un copil si trebuie sa inteleaga ca va deveni un pari"te
mai special. Cel mai important lucru pentru cuplul aspirant la
adoptie este interesul si binele copilului si dorinta de a fi parinti
capabili, plini de resurse si un adevarat rezervor de iubire.
Orice poate face o adoptie mai "usoara" (fara prea multe
iluzii) si mai profunda este de folos copilului si familiei sale, numai
daca aceasta nu ascunde teama de "diferit". Adoptia este mereu
si intotdeauna un "risc" pe care cuplul hotaraste sa si-! asume
fara compromisuri.

Este normal sa te simti judecat de catre ceilalti

pentru alegerea de a adopta un copil "diferit"? ...

cati copii, atatea feluri: blonzi, bruneti, cu ochi albastri sau

caprui, normal dezvoltati sau cu dizabilitati. Dar oricare poate fi
iubit.
Se stie ca o parte din copiii crescuti ani in sir in conditiile
din centrele de plasament soseste in noua familie cu o mostenire
psihica si fizica ce se va face simtita la un moment dat. In
legatura cu aceasta trebuie sa stabilim doua lucruri: pe de o parte
copilul trebuie acceptat si iubit asa cum este el, iar pe de alta
parte trebuie sa facem tot ce este necesar pentru ca parintii
adoptatori sa beneficieze de tot sprijinul specialistilor din
domeniul adoptiei (psihologi, asistenti sociali), care sa permita
solutionarea problemelor.
Tulburarile de comportament care apar sunt, in mare parte,
de natura psihica, dar si de alta natura (tulburari de vorbire,
handicapuri fizice etc). Unele dintre ele pot fi rezolvate prin
exercitii sistematice sau prin diferite tipuri de terapie. Problemele
unui astfel de copil pot fi discutate cu psihologul, medicul,
logopedul, asistentul social etc. Iar daca apar probleme mai
serioase, copilul trebuie inscris la o forma de invatamant special
(gradinita de defectologie, scoala ajutatoare etc.). Un copil cu
dizabilitati insa nu trebuie adoptat de cat de niste parinti dornici si
capabili sa-I ajute.

101
 Oricine isi poate pune intrebarea din ce motiv cineva ar
ac ,ta un copil cu dizabilitati? Pur si simplu pentru ca
ac ;ta nu poate fi iubit de altcineva. Alt copil poate fi
in" igit de oricine. Un parinte adoptator care adopta un copil cu
di ,ilitati nu asteapta minuni din partea acestuia. Ii cere atat cat
pc e el sa dea. Si poate iubi acest copil la fel de mult cat isi
iui ste odrasla geniala un alt parinte.
Asa ceva nu impune doar talent de pedagog, ci si un
an le curaj, ba uneori chiar eroism. In aceste cazuri, parintele
reI, lta complet la interesele sale si se concentreza doar asupra
inte esului copilului. Intr-un astfel de gest regasesti ceva din cel
al Si Ivatorului si putem afirma cu hotarare ca exista cazuri in care
a fo t chiar vorba de salvarea unei vieti.
Exista cupluri care, in timpul procesului de adoptie, isi
expi ma preferinta de a adopta un copil sanatos, de aceeasi etnie,
cat I !"lai arropiat de infatisarea lor (culoarea pielii, trasaturi fizice
etc.), nu din motive rasiste, ci pentru ca sunt speriate de ideea de
a cn !ste un copil "diferit" - cu disabilitati, cu pielea mai inchisa
dece ~ a lor, cu trasaturi asiatice/mongoloide etc. - intr-o societate
in ci·e e~"e foarte dificila acceptarea diversitatii ca o resursa, si
nu c , o a. enintare.
Aceste temeri sunt de obicei alimentate da faptul ca, de
cele mai multe ori, si parintii au dificultati in a accepta un copil
cu probleme de sanatate si/sau trasaturi diferite de ale lor. Daca
un copil adoptat se simte primit si iubit de catre noua sa familie
numai pentru trasaturile sale, in mod sigur bunastarea si
dezvoltarea sa pSihologica sunt compromise.
Este important ca persoanele care doresc sa adopte sa isi
analizeze capacitatea si disponibilitatea de a primi un copil
"diferit" si sa-I faca sa se simta intru totul acceptat pentru ceea ce
este, indiferent de ce se poate intampla si de ce pot spune
ceilalti.
Primul pas catre integrarea in societate este integrarea in
propriul nucleu familial. Aici isi gaseste radacinile, siguranta si
capacitatea de a infrunta lumea, de a se proteja, de a accepta si
sustine particularitatile sale si ale celorlalti, de a deveni tolerant
cu cei din jur.
Se impune o autoevaluare sincera din partea parintilor
adoptatori pentru a clarifica daca dorinta de a adopta un copil
asemanator lor ca stare de sanatate, trasaturi, etnie si culoare a
pielii, provine dintr-o analiza a propriei situatii familiale sau dintr-

102
o alegere egoista, realizata pentru a nega diferentele intre familie
si copil, care oricum vor exista.
In concluzie, este important ca parintii adoptatori sa
inteleaga ca adoptarea unui copil fara probleme de sanatate (cu
dizabilitati), de aceeasi etnie si o infatisare asemanatoare cu a lor,
nu reprezinta in sine o garantie ca acest copil va fi acceptat de
catre toti membrii familiei largite si ca va putea sa se integreze
mai usor in societate. Sfatul este, deci, acela de a continua
evaluarea sincera si dialogul cu familia, pentru a intelege care
sunt resursele personale si care sunt limitele, astfel incat sa fie
posibila efectuarea unor alegeri intr-un mod realist si constient.
Concluzionand, putem afirma ca un parinte care decide sa
adopte un copil "diferit", ridica un sufletel lipsit de aparare, tarat
la marginea existentei, pentru a-i oferi sansa transformarii intr-o
personalitate puternica, sigura de sine, care isi cunoaste propria
valoare.

De ce este atat de greu sa adoptam cand exista

atatia copii abandonati? ..

A deveni parinti adoptatori este un proces dificil. Optica,

chiar si cea legislativa, referitoare la adoptie este aceea a
dreptului copilului de a creste intr-o familie si nu aceea a
cuplurilor de a avea un copil.
Plecand de la acest principiu, este important pentru
persoanele aspirante la adoptie sa inteleaga pana la ce punct
sunt in masura sa devina parintii unui copil conceput de altii,
pentru a evita ca interventia asistentului social specializat in
adoptie sa nu devina inca o sursa de suferinta. Iata deci
importanta unui proces amplu si aprofundat ai carui protagonisti,
cuplurile pe de o parte si specialistii in adoptie de cealalta,
impartasesc acelasi obiectiv, si anume acela de a oferi copilului
cele mai bune resurse.
Nu este posibil sa lucram cu aproximatie in domeniul
adoptiei, chiar daca recunoastem ca solutiile de protectie
temporara pentru copiii abandonati nu sunt solutia definitiva,
deoarece integrarea intr-un nucleu familial ne pregatit si imatur ar
putea provoca copilului mari suferinte, impiedicand posibilitatea
unui parcurs evolutiv adecvat.

Ce implica adoptia cand mai exista si alti copii in

familie? ...
103
 cand mediul familial in care va fi primit copilul adoptiv este
compus din parinti si din unul sau mai multi frati, procesul
adoptiei este in mod sigur mai complex si mai dificil in toate
fazele sale.
Fiind un proces delicat, toti membrii familiei sunt implicati
intr-o schimbare importanta. care necesita o reorganizare a
rolurilor in familie, a spatiului si a ritmuri lor de viata in functie de
noul sosit.
Acest moment de tranzitie necesita o mare atentie si un
efort din partea intregii familii si in special din partea parintilor
care, in aceasta etapa vor avea rolul de regizori.
Un aspect foarte pozitiv si in avantajul parintilor este acela
ca acestia nu sunt la prima experienta ca parinti. Ei deja au
dezvoltat anumite competente si au depasit un important
moment critic in trecerea de la un simplu cuplu la o familie.
O reactie previzibila care trebuie luata in consideratie este
gelozia, atat din partea noului venit fata de cei care au acea
mama si acel tata de mai mult timp, cat si din partea copilului
deja existent in familie, la acesta din urma exprimand teama de a
pierde iubirea si exclusivitatea in raportul cu propriii parinti, care
acum trebuie "impartiti".
In acest proces de reorganizare familiala, rolul parintilor
este fundamental.
Mama si tata sunt tentati sa creada ca, daca isi dozeaza
atentia, iubirea, afectiunea, vor diminua gelozia, care oricum este
un sentiment firesc. In felul acesta nu vor reusi decat sa creeze
un echilibru aparent si dificil de sustinut.
Un mare efort din partea parintilor este acela de a crea si
mentine un spatiu deschis, in care noul sosit va putea sa se
integreze cu toata povestea si trecutul sau, care trebuie
protejate. Acest spatiu deschis inseamna a oferi copiilor
posibilitatea de a se intalni, fiecare cu individualitatea sa, fara a
se simti amenintati ca vor pierde iubirea si respectul parintilor.
Acesta este desigur un "pariu", facut de familie pentru
toata viata, de a crea si mentine un spatiu pentru fiecare
membru, pastrand in acelasi timp o atentie specifica pentru
fiecare.

Ce fel de dinamici relationale se pot dezvolta intre

copilul biologic si cel adoptat? 000

104
 In cazul in care copilul biologic se naste dupa adoptia
altuia, se poate spune ca el intra intr-un nucleu deja constituit,
unde invata sa relationeze cu parintii si cu fratele/sora, pe baza a
ceea ce experimenteaza concret. Daca legatura existenta intre
parinti si copilul adoptat este suficient de solida si adevarata, noul
sosit nu va crea o dianamica foarte diferita de cea a unei familii
oarecare.
Este posibil ca in copilul adoptat sa se trezeasca anumite
fa ntezii de abandon datorita copilului nou-nascut care, in
imaginatia sa, ar putea sa-i ia locul.
Acestea se pot manifesta prin comportamente regresive,
cum ar fi temerile exagerate de a nu pierde privilegii sau actiuni
agresive cu scopul "eliminarii" concurentei. Acest tip de reactii
apare insa frecvent si intre fratii biologici.
In cazul in care o familie cu copii biologici decide sa adopte,
este important ca acel copil pe care il vor adopta sa gaseasca un
spatiu privilegiat pentru a se bucura de grija care i se poarta,
pentru a se simti cu adevarat "acasa".
Probabil ca dupa o perioada in care nevoia de parinti va fi
satisfacuta, el va putea primi si darui iubire fata de "semenii" lui.
In acest sens, preocuparile, geloziile, teama de abandon, tipice
raportului intre frati, pot fi suportate mai usor daca fiecare a
stabilit un atasament puternic si sentimente de incredere si
siguranta in relatia cu parintii.

Cum se gestioneaza situatia in care doi frati sunt

adoptati de familii adoptatoare diferite? ...

Este necesar sa se tina cont de o serie de elemente si de

situatii in care exista deja o legatura/relatie intre frati inaintea
adoptiei.
Daca au trait impreuna viata de familie sau cea din centrul
de plasament este importanta evaluarea dificultatilor si motivatia
despartirii. Intr-o asemenea situatie este indispensabila explicatia
in vederea intelegerii de catre copii a noii realitati, respectiv
aceea ca fiecare dintre ei va avea familia sa, in interiorul careia va
incepe, in sfarsit, o viata diferita. Concret, trebuie ca fratii sa
ramana in contact si sa se intalneasca de cate ori doresc, fara
limitari sau tentative de despartire din partea noilor fami:ii.
Integrarea in noua familie nu este mai putin profunda daca opJr
1{ 5
aceste nevoi, continuitatea relatiei dintre frati fiind generata de
dorinta acestora de a nu uita trecutul, chiar daca este unul foarte
dureros. Legatura dintre ei reprezinta familia pe care au pierdut-o
sau care nu a existat niciodata.
Daca nu au trait impreuna experiente indelungate de viata
in comun in familie sau in alt loc, este necesar sa se verifice daca
legatura, considerata a fi de sange, are pentru copil o
semnificatie reala sau este numai anagrafica. In acest caz nu este
oportun sa se forteze pastrarea contactului, care ar putea sa nu
fie dorit de cogii.
In situatia in care copilul adoptat, chiar daca a trait
intotdeauna alaturi de fratii sai, refuza sa pastreze legatura cu
acestia, are tot dreptul sa doreasca acest lucru si este necesar sa
se desparta definitiv de trecut. Aceasta atitudine este insa rareori
limitata doar la relatia cu fratii; adesea, ea se extinde si in
realitatea de zi cu zi, raportandu-se de fapt la intreaga istorie a
copilului pana la momentul adoptiei. Copilul doreste si face
eforturi sa-si uite trecutul si tot ce are legatura cu acesta
(obisnuinte, modalitati de exprimare a sentimentelor, manifestari
comportamentale etc.), refuzand practic sa-si exprime amintirile.
Important este ca parintii adoptatori sa inteleaga si sa respecte
ceea ce simte si traieste copilul in acel moment.

Odata evaluata situatia, trebuie activate toate initiativele

pOSibile (telefoane, intalniri, scrisori, vacante impreuna), pe care
parintii adoptatori le considera importante si utile pentru copilul
lor si nu pentru ei insisi.

Se poate schimba prenumele copilului dupa

finalizarea adoptiei? ...

Din punt de vedere juridic: da. Legea nu prevede

interzicerea acestei optiuni a parintilor adoptatori. Inainte de a
face asta insa, ar fi util si firesc sa ne intrebam "ne dorim sa
shimbam prenumele copilului? .. " si sa incercam sa ne raspundem
cu sinceritate.
Este adevarat ca in multe cazuri copiii au prenume diferite
de ceea ce ne-am dori noi sau care nu ne plac: "nu este numele
pe care I-as fi ales pentru copilul meu!".
Trebuie .insa sa constientizam ca acel prenume este parte
integranta a copilului din momentul in care a venit pe lume, este
unul din elementele fundamentale care il caracterizeaza, il
106
individualizeaza, permitand recunoasterea si distingerea lui intre
ceilalti.
Este numele cu care copilul s-a auzit strigat de celelalte
persoane (cu limitele pe care le cunoastem) care s-au ocupat de
el inainte de a fi cunoscut de catre parintii adoptatori.
Este numele pe care femeia care l-a nascut sau asistenta
medicala l-a ales pentru el.
A adopta este inainte de toate o alegere de iubire, de
respect fata de viata, viata unui copil care deja exista intr-un alt
loc: acelea sunt radacinile lui si nu putem face altceva decat sa le
respectam si sa le iubim pentru ca fac parte din el. Asa cum se
intampla in orice poveste de dragoste ...
Iata de ce este important sa ne intrebam "ce semnificatie
ar putea avea pentru noi schimbarea prenumelui copilului
nostru?"... "Am putea in acest fel sa il simtim mai al nostru?"...
Alegandu-i un nume familiar noua, am putea sa-I iubim mai
mult?"...Am putea sa-I simtim similar noua in felul acesta, ca si
cum ar fi conceput de noi? .. "

Este normal ca parintii adoptatori sa aiba anumite

temeri in ceea ce priveste copilul pe care il vor
adopta? ..

Viitorii parinti adoptatori pot trai, dincolo de teama

fireasca legata de nou si de schimbare, anumite temeri specifice.
In particular, cele mai frecvente pot fi:
teama ca nu vor gasi copilul care sa corespunda
propriilor asteptari. Aceasta se poate manifesta
atunci cand prevaleaza dorinta de realizare a
propriului rol de parinte fata de aceea de a oferi o
familie unui copil abandonat.
teama ca nu vor putea face fata, in mod optim,
situatiei si sarcinilor parentale;
teama ca nu se vor dezvolta suficient atasamentul si
legaturile afective intre ei si copil;
teama ca, in viitor, copilul i-ar putea parasi, dorind sa
se intoarca la originile sale.
Este important sa identificam si sa recunoastem propriile
temeri, incercand sa le infruntam si sa le depasim, solicitand chiar
si sfatul unui expert in acest sens. De multe ori, aceste temeri
sunt legate de lipsa unei intelegeri reale a ceea ce inseamna si

107
presupune adoptia, precum si de ignorarea trairilor si necesitatilor
celuilalt protagonist al evenimentului adoptiei: copilul.

Cat de mult poate influenta mostenirea genetica

comportamentul si personalitatea copilului pe care
l-am adoptat?~.

De multe ori, parintii adoptatori sunt ingrijorati la gandul

eventualei ereditati negative a copilului pe care l-au adoptat.
Trebuie stiut ca acest pericol poate aparea in cazul oricarui copil,
chiar si al celor biologici. Insa din punct de vedere al dezvoltarii
copilului este mult mai importanta atmosfera, ambianta familiala
care il inconjoara si acceptarea acesteia de catre copil.
Parintii adoptatori trebuie sa se astepte ca, la un moment
dat, copilul pe care l-au adoptat va prezenta unele trasaturi care
nu vor corespunde cu cele imaginate de ei, insa este necesar sa
stie ca aceste insusiri negative pot disparea in ambianta familiala
si prin educatie. Ei vor avea atunci imensa satisfactie de a fi
fauritorii unui act maret.

Cum isi poate gestiona cuplul timpul de asteptare

al copilului? ...

De cele mai multe ori, este o perioada de timp

indelungata care pare sa nu se mai sfarseasca. Este bine sa ne
amintim, insa, ca se merge intr-o directie precisa, la finalul careia
copilul care ne va fi prezentat va deveni propriul copil. Este deci
util sa folosim acest timp de asteptare pentru:
a revizui toate etapele pe care le presupune adoptia;
a medita asupra faptului ca acum exista un copil real
care ne asteapta;
a scoate la suprafata, cu sinceritate si curaj, ultimele
indoieli si temeri, acesta fiind momentul pentru a le
infrunta si depasi definitiv;
a trai diferitele situatii din viata cotidiana ca si cand
copilul pe care il vom adopta este deja in familie,
astfel incat sa cream deja, chiar daca numai
imaginar, propriul "spatiu";
a informa familia largita, a investiga si a aprofunda
informatiile relevante, utile in momentul sosirii si
integrarii copilului in familie, inainte de sosirea lui.

108
 Cum si cand sa pregatim casa pentru copilul care
va veni? ...

Este importanta ca, inainte de venirea copilului in familie,

cuplul sa creeze
in propria casa un spatiu pentru acesta, dar fara a alege rigid.
Spatiul pe care i-I vom amenaja va spune copilului ca l-
am asteptat, dar acesta nu va aprecia neaparat faptul ca are o
camera a sa, lucruri si jucarii numai pentru el. Experienta lui
precedenta este, de fapt, de impartire a spatiilor si a obiectelor cu
ceilalti si deci un spatiu doar pentru el ii poate provoca anxietate.
Dimpotriva, la copiii foarte mici, patutul poate fi perceput ca un
loc protejat.
Si restul casei va fi modificat, in functie de varsta copilului
si caracteristicile sale. Daca este important sa facem modificari cu
privire la siguranta, spatiul se va construi simultan cu dezvoltarea
relatiei cu copilul si in functie de exigentele si posibilitatile
familiei.

Ce sentimente pot aparea la prima intalnire cu

copilul? ... Cum putem sa ne pregatim pentru acest
moment? .. .

''Comunicarea nu se impune, ea apare in mod spontan"

(G.Orff)

Prima intalnire cu copilul este un moment foarte

important si delicat, asteptat si dorit si va fi trait cu o implicare
emotionala atat de intensa, incat ar putea impiedica parintii
adoptatori sa fie echilibrati in emotii si ganduri.
Emotiile legate de aceasta intalnire sunt multe si nu
intotdeauna este usor sa faci diferenta intre ele; impreuna cu
bucuria si emotia profunda apar si alte sentimente: stanjeneala,
intotdeauna prezenta la intalnirea cu o persoana importanta, cu
care nu s-a stabilit inca o relatie, la care se adauga disconfortul
resimtit atunci cand parintele doreste sa o mascheze; anxietatea
si tensiunea care pot produce chiar teama de a nu fi acceptati de
catre copil, amplificand deci tensiunea momentului si nevoia de a
grabi ritmul acestei experiente, pentru a o incheia cat mai repede
posibil.

109
 In realitate, tocmai pentru ca momentul de intalnire intre
cuplu si copil este important, aceasta experienta trebuie traita
plenar pentru unicitatea sa.
Daca in perioada pre-adoptie, cuplul este pregatit sa
primeasca un copil "real", atunci va fi posibil ca momentul
intalnirii sa reprezinte inceputul unui atasament pozitiv intre
parinti si copil, pentru ca acesti a il vor recunoaste chiar de la
inceput ca fiind copilul lor, ceea ce ii va permite acestuia sa
recunoasca in privirea parintilor apartenenta sa la o noua familie.
Tocmai, pentru ca aceasta intalnire poate reprezenta
premisele construirii unei legaturi de incredere intre parinti si
copil, este necesar ca parintii sa fie constienti de importanta pe
care o are acest moment pentru copil. Acesta, spre deosebire de
viitori parinti, nu se grabeste sa se desparta de locul in care a
trait, si nu pentru ca ar dori asta, ci pentru ca se teme de tot ce-i
nou, fiind foarte dezorientat.
Despartirea de locuri, lucruri si mai ales de persoane
care, pentru mult timp, au avut o semnificatie importanta, este
dureroasa si dificila pentru oricine, cu atat mai mult pentru un
copil abandonat si institutionalizat. Parintii adoptatori trebuie sa
fie informati si sa inteleaga realitatea din care provine copilul,
pentru ca acesta le va "vorbi" prin gesturi, pnVlrl,
comportamente, atitudini specifice mediului in care a trait; va
"vorbi" despre el si este important ca parintii sa doreasca si sa
invete sa il asculte, acordandu-i un timp pentru a invata despre si
a accepta noul sau univers. Este necesar, de asemenea, ca
parintii adoptatori sa patrunda in lumea copilului, redescoperind
curiozitatea pentru nou, uimirea, si sa priveasca realitatea cu
ochii unui copil: cu creativitate si fantezie.
Cuplul adoptator are o mare responsabilitate in relatia cu
copilul in sensul ca trebuie sa il ajute sa imbine experientele din
trecut cu cele din prezent si viitor si poate face aceasta daca
respecta timpii si ritmul lui.
Pentru copilul care va fi adoptat, chiar daca este pregatit
si informat de intalnirea cu viitorii parinti, acestia raman in
continuare niste straini de care trebuie sa se apere, tinand cont
de experientele traumatizante din trecut; parintii adoptatori
trebuie sa stie ca aceasta atitudine a copilului este normala si au
datoria, sarcina de a gasi un fel de "reteta magica" pentru a
imblanzi acel "pui de om" infricosat, pentru a-I ajuta sa aiba
incredere in "oamenii aia". Explicatiile, rationamentele si
discursurile frumoase nu vor ajuta, deoarece copilul nu are
110
nevoie, nu vrea si nu poate sa inteleaga toate acestea; are insa
nevoie sa simta, "sa vada cu ochii sai" ca el este important pentru
cineva. Parintii isi doresc cu adevarat sa-I intalneasc si pentru
aceasta sunt capabili sa "danseze" cu el pe aceeasi muzica, sunt
capabili sa se joace cu el, sa planga si sa rada cu el, spunandu-i
povestea preferata: aceea pe care ei o traiesc!
Pornind de la aceste consideratii, care ii ajuta pe parinti
sa cunoasca profund circumstantele momentului intalnirii cu
copilul pe care il vor adopta, cuplul va reusi sa constientizeze si
sa inteleaga importanta acestui moment si, prin urmare, sa se
pregateasca in acest sens.
. Nu este un lucru usor dar, daca reusim sa acordam
intalnirii cu copilul o dimensiune a jocului, magiei, fanteziei,
povestilor, putem intra cu adevarat in contact, vom atrage copilul
si vom fi atrasi de el in acelasi timp.
Si daca mai ramane timp, inainte de prima intalnire, o
lectura a ''Micului Print" la intalnirea sa cu Vulpea, nu este o
obligatie, ci o superba oportunitate pentru a incepe sa "privim cu
inima".

Cum sa gestionam prima perioada de adaptare cu

copilul? ..

Este oportun sa invatam sa "citim" mesajele care vin de

la copil, tinand cont de cateva principii generale:
si copilul a trait o lunga perioada de asteptare si are o serie
de asteptari fata de parintii pe care ii doreste, deci:
descoperiti-le si actionati in consecinta;
si copilul are trasaturi, obisnuinte proprii, care vor trebui
cunoscute si respectate;
si copilul a suferit deziluzii, anxietati, temeri, iritari, sperante;
si copilul a asteptat de multe ori, in zadar, raspunsuri sigure
la propriile incertitudini si asteapta o viata plina de dragoste
si demnitate, deci: oferinti-i raspunsuri clare cand vi le solicita
si pe masura posibilitatii sale de intelegere, urmand ritmul
sau, capacitatea de a primi si darui afectiune, reglandu-va
ceasul in functie de al lui, pana cand devine un "ceas de
familie" si nu unul individual.

Ce putem face pentru copilul nostru pentru a se

simti cu adevarat
adoptat si nu tolerat? ..
III
 Prima obligatie a parintilor adoptatori este sa astepte
copilul cu bucurie si sa-I primeasca cu dragoste, inlaturand
orice indoiala, incertitudine sau lipsa de incredere.
Copilul este o fiinta sociala din clipa nasterii sale. EI nu
poate trai fara dragoste materna, fara ingrijirile acordate de
adulti. Este important ca membrii maturi ai familiei, si mai ales
mama, sa se apropie de el cu zambetul pe buze, sa nu-i provoace
vreo durere sau jena. Copilul mic poate face diferenta nu numai
intre diferitele tonalitati ale vocii, ci si intre expresiile fetelor si o
figura zambitoare va avea o alta influenta asupra sa decat un
observator indiferent sau un adult morocanos si neincrezator.
Purtatorul principal al impactelor afective si emotiona le
este metacomunicatia, compusa din semnale emise de voce,
privire, gesturi, de surse vegetative si hormonale (tonus
muscular, respiratie, circulatie sangvina) si ansamblul constient
sau inconstient al acestora.
Aceasta este singura cale accesibila pentru parintele
adoptator; prin metacomunicatie, el poate transmite (si trebuie sa
transmita) catre copil intreaga sa iubire, grija ocrotitoare, empatie
calda, mai ales in primele saptamani in care copilul face
cunostinta cu mediul nou, necunoscut, in care a fost adus.
Metacomunicatia fiind inconstienta sau prea putin
constienta, parintele adoptator nu trebuie sa se pregateasca in
mod special pentru a se folosi de ea. Pur si simplu trebuie sa-si
manifeste fara teama sentimentele fata de copilul pe care l-a
adoptat; sa aiba curajul de a-I iubi, a-I alinta, mangaia. Sa-I tina
in brate si sa-I linisteasca prin apropierea trupului sau, prin
imbratisarea sa, atunci cand copilul plange fiind torturat de
spaime si incertitudini in noul sau mediu, sau poate chiar din
cauza angoaselor din vechiul mediu.
Parintele adoptator nu trebuie sa se teama ca in felul
acesta il va rasfata pe copil sau ca va proceda gresit si ca, astfel,
acesta va plange tot mai des pentru a-si asigura mai multa
afectiune din partea anturajului. Parintii adoptatori trebuie sa il
inteleaga si sa constientizeze ca acest lucru se intampla doar la
inceput, copilul simtind doar in prima perioada nevoia de a se
convinge iar si iar ca este iubit.
 3. INTEGRAREA SOCIALA A COPILULUI ADOPTAT

Cum integram un copil adoptat in noul context

social? ...

"A integra" inseamna a completa ceva prin intermediul

adaugarii de noi elemente.
Putem sa ne imaginam ca acest "ceva" este sistemul
social compus, la randul lui, din mai multe sisteme (sistemul
familial, sistemul scolar etc.) in care trebuie sa se integreze
copilul adoptat. Noul element este copilul vostru care, la randul
sau, este un sistem cu cultura lui proprie si sa nu uitam de
importanta notiunii de completare.
Acest cuvant, respectiv completare, are legatura cu
imbogatirea tuturor partilor implicate in adoptie. Integrarea
copilului in noul ambient se face deci prin intermediul procesului
de integrare care, la randul lui, se realizeaza pe baza respectului
reciproc si, de asemenea, pe baza respectului pe care parintii il
vor manifesta fata de cultura, originile si caracteristicile fizice ale
copilului.
Procesul, de fapt, se realizeaza prin intermediul acceptarii
dublei origini (biologica si adoptiva) si este fundamental ca in
acest parcurs copilul sa fie sustinut de catre familia sa. Aceasta
sustinere este posibila daca parintii adoptatori accepta in
profunzime si fara a nega diversitatea copilului (somatica si
culturala), diversitate ce reprezinta patrimoniul copilului si care
trebuie recunoscut ca atare, astfel incat completarea sa fie
adevarata.
Parintii au deci un rol fundamental in procesul de
integrare a copilului, pentru ca protejeaza, sustin si intaresc
copilul in diversele situatii de viata cu care acesta se va
confrunta.
ca integrarea in societate sa se produca in mod optim,
parintii adoptatori trebuie sa fie primii convinsi in totalitate de
necesitatea si importanta completarii.
Integrarea copilului adoptat se face deci primindu-I si
respectandu-i diversitatea, facand posibila traducerea acestei
diversitati intr-un element al sistemului social, in vederea
completarii.
113
 Ce putem face in vederea integrarii sociale a
copilului pe care
l-am adoptat? ...

Parintii adoptatori au un rol fundamental in procesul de

integrare a copilului pe care l-au adoptat.
Pentru a sustine si a face posibila aceasta integrare nu
trebuie permisa uitarea de catre copil a originilor, a istoriei si a
culturii sale. Nu trebuie, de fapt, sa uitam ca adoptia este o
intalnire intre doua istorii, posibil intre doua culturi, intre lumi
diferite.
Originile sunt o parte fundamentala a copilului, care au
contribuit la construirea personalitatii sale si este esential ca el sa
cunoasca si sa aprecieze istoria sa, pentru ca a nega propriile
origini inseamna a nega o parte a fiintei sale.
Parintii, doar acceptand istoria copilului inaintea intalnirii
cu el, fac pOSibila integrarea trecutului acestuia intr-o experienta
comuna.
Asadar, pentru a fi posibila integrarea copilulUi in familie
si societate, parintii trebuie sa manifeste o disponibilitate pentru
schimbare si o capacitate de adaptare a propriilor asteptari la
copilul real intalnit. Aceasta disponibilitate la shimbare este
indispensabila integrarii sociale a copilului adoptat, care se va
simti puternic si protejat, dotat si increzator, gata sa faca fata
noului mediu, de multe ori ostil.
Este fundamenta! sa ne amintim ca in procesul de
integrare in noul context ambiental este implicata toate familia
care, trebuie sa se schimbe si sa devina o familie deschisa.

Cum se integreaza copilul "diferit" in noul context

social? ..

Cuvantul "integrare" are mai multe semnificatii, dintre

care integritate, totalitate sunt semnificative in acest caz; si
copilul "diferit" adoptat, o persoana completa cu caracteristici
unice, aspira la ceea ce orice persoana pretinde de la viata si de
la cei din jur: respect, dorinta de a fi primit de catre ceilalti, de
catre comunitatea in care traieste, dorinta de a-si pune propria
istorie in mijlocul celorlalte istorii care il inconjoara si sa simta ca
toti ceilalti ii vor binele si ca este acceptat asa cum este si pentru
ceea ce este.
114
 Nu este usor pentru un copil sa fie "catapultat" intr-o
lume care nu este a lui, dar exista intotdeauna solutii pentru a-I
ajuta sa se adapteze acesteia.
Integrarea sociala este un proces gradual, unde cu pasi
mici se fac progrese si de multe ori se regreseaza; nu este o
cucerire definitiva, insa se poate ajunge la un echilibru.
A fi adoptat joaca un rol vital in dezvoltarea imaginii
despre sine a copilului. Acest fapt devine o parte de baza a
identitatii sale. Multi copii adoptati cresc simtindu-se diferiti fata
de ceilalti copii. Aceste diferente sunt reale. Multi copii adoptati
pot avea doua perechi de parinti. Unii dintre ei au dus lipsa de
afectiune sau chiar de hrana sau ingrijire medicala de baza.
Oricare sunt circumstantele, este important de realizat faptul ca
experienta de viata a copilului adoptat este diferita fata de cea a
celorlalti copii.
Copilul "diferit" se poate integra pozitiv, daca diversitatea
lui nu este negata, ci primita si acceptata ca o valoare de care
familia si comunitatea se pot bucura. A fi diferit nu inseamna sa
valorezi mai putin decat ceilalti, sa-ti lipseasca ceva, sa te rusinezi
si aceasta intelegere va putea sa fie constientizata in timp si cu
confirmarile parintilor si ale persoanelor din jur.
"Sunt diferit pentru ca am pielea de culoare inchisa?"...
Este adevarat! Asa cum este adevarat ca sunt copii grasi si slabi,
inalti si scunzi, cu ochelari sau fara. A valoriza propria
personalitate, a se infrunta cu colegii, a suferi arogante, a se face
acceptat nu este un lucru usor pentru nici un copil.

Ce putem face pentru favorizarea integrarii sociale

a copilului pe care l-am adoptat? ...

Parintele este principala rampa de lansare in viata a

copilului, ajutandu-I sa priveasca lumea exterioara si sa faca fata
dificultatilor si frustrarilor pe care, inevitabil, societatea i le
rezerva.
Bazele unei integrari sociale optime se pun in familie si
numai daca aceasta (parinti si rude) reuseste sa primeasca, sa
iubeasca si sa accepte complet copilul, cu toate caracteristicile
sale.

115
 Mai mult decat altii, parintii adoptatori trebuie sa fie
curajosi si atenti, toleranti si intelegatori, hotarati sa refuze
prejudecatile, sa traiasca alaturi de copilul pe care l-au adoptat
intr-o realitate in care este mult de construit si de inteles in ceea
ce priveste convietuirea si integrarea celor care par diferiti.
De multe ori, este necesara o munca de sensibilizare a
educatorilor, invatatorilor, a altor parinti, fara sa ne asteptam insa
la o intelegere si o colaborare imediata pe problemele care apar,
dar pretinzand atentie si eforturi sustinute si consecvente pana la
disparitia sau, cel putin, diminuarea prejudecatilor acestora.
Parintii adoptatori trebuie sa gaseasca un echilibru intre
nevoia de aparare a unui copil fragil si sustinerea in autonomia
sa, pentru a-I "tine" fara sa-I "retinem", in diferitele faze ale vietii,
in familie si in contextul social.

Cum sa prezentam copilul pe care l-am adoptat

prietenilor si rudelor? ..

Va sfatuim ca prezentarea copilului sa inceapa inainte de

venirea lui in familie. Este sarcina privilegiata a parintilor de a
pregati climatul de asteptare si insotire a rudelor si a prietenilor
pentru primirea si acceptarea copilului ca o parte integranta a
familiei.
Este important sa impartasesti itinerariul adoptiv inca de
la inceput cu persoanele dragi si apropiate, mai ales bunicii,
impartasind informatiile, cunoasterea realitatii copilului si
confruntandu-Ie cu asteptarile fiecaruia.
Pentru a facilita prezentarea si primirea copilului de catre
rude si prieteni, parintii adoptatori trebuie ei insisi sa cunoasca
foarte bine copilul, sa se apropie de el, cunoscandu-i cultura si
obiceiurile.
Odata ajuns in familie, copilul trebuie sa se simta in largul
sau, primit si incurajat in relatiile afective cu propriii parinti,
recunoscandu-i ca figuri stabile, de referinta si protectie: sunt
pentru el si el este pentru ei.
In concluzie, prezentarea copilului nou-venit devine actul
final al procesului de pregatire si asteptare si se va realiza ca un
moment de sarbatoare si impartasire, care implica, prin diferite
modalitati, bunicii, familia largita si prietenii.

116
 Este utila cultivarea relatiilor cu alte familii
adoptatoare, astfel incat copiii adoptati sa stea cat
mai mult impreuna, sau riscam sa cream un mic
ghetou? ...

Este important si util sa cultivam relatiile cu alte familii

adoptatoare, atat pentru impartasi rea experientelor de viata
similare, cat si pentru a se sustine reciproc in dezvoltarea ca
parinti si ca familie.
Este, de asemenea, important sa cream si sa mentinem
relatiile pozitive sociale si interpersonale, in contextul vietii de zi
cu zi, in care copilul este integrat, se formeaza ca persoana si
construieste propria istorie: la scoala, in grupul de vecini, in
activitatile din timpul liber, in grupul celor de aceeasi varsta.
Este chiar util ca familia singura sau nucleul familiilor
adoptatoare, intarite de propriile lor motivatii, experiente si
cunostinte, sa devina promotori in comunitatea de
apartenenta ai noilor perspective in adoptie (de exemplu, la
scoala unde invata copilul etc.). In acest mod, se favorizeaza o
mai buna integrare a acestui copil si o mai buna deschidere si
participare reciproca, evitandu-se formarea ghetoului.

Am fost sfatuiti sa nu ne timitem imediat copilul la

gradinita/scoala, insa el si-a exprimat dorinta de a
merge la gradinita/scoala pentru ca vrea sa stea
cu ceilalti copii. Cum putem sa intelegem daca
este bine sa-I trimitem la gradinita/scoala? ...

Integrarea imediata a copilului adoptat in colectivitate

poate fi daunatoare pentru acomodarea lui cu "noua lume".
Faptul ca momentul de integrare in familie coincide cu cel
de integrare in scoala sau in alte institutii educative presupune o
dubla integrare a copilului: in familie si in societate. Aceasta
necesita un "dublu efort de adaptare" din partea copilului, in
lumea noii familii si in cea extra-familiala.
In consecinta, este prea solicitant pentru copil sa intre in
noul context social, atata timp cat nu a reusit inca sa-si cunoasca
noua familie si sa experimenteze o relatie afectiva cu parintii lui,
fara deci sa aiba dezvoltata siguranta emotionala pentru a
infrunta o noua schimbare.
Este bine sa luam in consideratie faptul ca, in cele mai
multe cazuri, copiii care au suferit un abandon si care s-au
117
confruntat cu o situatie foarte complexa in plan afectiv, au
dificultati in procesul de adaptare si acceptare a unui alt mediu,
decat cel in care au trait pana atunci. Pentru o adaptare si o
asimilare eficiente, copilul trebuie sa fie foarte linistit in plan
emotional si pentru asta, parintii nu trebuie sa urmareasca in
primul rand performantele sale intelectuale, ci sa acorde un timp
copilului si sa respecte ritmul biologic al acestuia.
Concentrarea, atentia, adaptarea la reguli specifice si
orare scolare, rezultatele scol are nu se pot obtine intr-o perioada
de timp scurta si limitata.
Cum am afirmat si mai sus, copilul are nevoie de
respectarea timpilor sai si de multa liniste pentru a reusi in
activitatile scolare si aceasta se obtine dupa o buna integrare in
plan familial; in situatia in care copilul reuseste sa se regaseasca
intr-un context familial care-I apreciaza si il respecta, lasandu-i
spatiu si timp pentru a dobandi instrumentele fara de care nu
poate avea rezultate bune, care-i permite sa exprime diferentele
sale si pe plan cognitiv, va avea posibilitatea de a trai momentul
integrarii scolare fara temeri prea mari si anxietate excesiva.
Pe de alta parte, "alegerea" integrarii scolare imediate
sau asteptarea anului scolar urmator nu este absoluta, unica si
corecta in sine si pentru sine, ci necesita o evaluare a
oportunitatilor legate de tipul adoptiei, varsta copilului si
experienta sociala si formativa a acestuia, dobandite inainte.
Este foarte posibil ca, inainte de a ajunge in familia
adoptatoare, copilul sa fi avut o experienta formativa diferita de
cea obisnuita. In acest caz, integrarea simultana in familia
adoptatoare si in lumea scolara necesita un efort remarcabil din
partea copilului, atat din punct de vedere emotional, cat si
cognitiv. EI va trebui astfel sa infrunte un alt ambient necunoscut.
Pe de alta parte, toate dorintele copilului si, in particular,
aceea de a merge la scoalajgradinita, trebuie sa fie "gestionate"
prin comunicari referitoare la putere, incredere, responsabilitate,
acestea reprezentand fundamentul unui raport sanatos, concret si
mai ales real intre parinti si copil.
Omnipotenta de care vor sa dea dovada copiii in
confruntarea cu parintii reprezinta o arta subtila, antrenata in
realitatea cotidiana. Dar, atentie! Victoria lor este este numai una
aparenta.
Copilul ar putea sa obtina ceea ce doreste, ar putea sa
supuna parintii si sa le modifice viata, dar pana la urma cel
nefericit si cel care va suferi va fi intotdeauna el. Un copil nu este
118
un adult in miniatura. Un adult este matur pentru ca are in spate
un bagaj de experiente in baza carora poate evalua prezentul. Un
nou-nascut, un copil nu stie toate aceste lucruri si continua sa
ramana ignorant daca nimeni nu-I invata.
In mod normal, copilul este receptiv si intelege destul de
repede ca raspunsul "nu" dat de parinti este pentru el si nu
impotriva lui si deseori se realizeaza o coalitie adult-copil, de
adecvare spontana la reguli, care va face viata fericita atat
copilului, cat si cuplului care l-a adoptat.
A cere, a cere si iar a cere, din ce in ce mai mult, uneori
lucruri ciudate, reprezinta, in majoritatea cazurilor, incercarea de
a vedea care ii sunt limitele, ceea ce va permite copilului sa-si
construiasca un sens adecvat de orientare, pentru a se descurca
in viata.

In cazul in care copilul nu intreaba despre originile

sale? ...

In unele cazuri, copilul adoptat poate avea tendinta sa

evite trecutul, corelat cu experiente de suferinta si lipsuri si sa
gaseasca in parintii adoptatori o intelegere implicita in acest sens.
Asfel, toti evita sa discute acest subiect si in mintea copilului se
confirma ideea, senzatia, ca este vorba de o problema care nu se
doreste a fi abordata.
La un moment dat, tacerea ar putea sa produca o
adaptare si disimulare constanta a realitatii. In aceste conditii,
mintea nu este stimulata pentru a gasi un mod de abordare a
acestui subiect intr-o maniera convenabila.
Este necesar sa ne gandim si la altceva: copilul ar putea
sa nu puna intrebari pentru ca simte ca relatia cu parintii
adoptatori nu este suficient de solida. Intr-un context relational
de acest gen, copilul nu-si permite sa initieze discutii care sunt
percepute ca obstacol in consolidarea raportului cu noii parinti.
Copilul, de fapt, se manifesta in masura in care simte in
celalalt un interes autentic pentru povestea sa.

Este firesc ca, atunci cand vorbeste despre parintii

sai biologici, copilul sa fie tulburat? ...

119
 Copilul poate fi tulburat atunci cand isi aminteste de
experientele dureroase, legate de privarile de afectiune, atata
timp cat ele nu au fost "metabolizate", generand sentimente
intense si ambivalente.
Exista riscul ca parintele. sa evite subiectul sau sa-I
minimalizeze, subestimand capacitatea copilului de a tolera starile
emotionale dureroase. Astfel, copilului nu i se ofera posibilitatea
de a se exprima, de a analiza si de a depasi propriile angoase.
Se poate ajunge pana acolo incat, neprimind sustinerea
din partea parintilor adoptatori, sa-si piarda increderea in lumea
adultilor.
Copilul poate fi nelinistit atunci cand vorbeste despre
parintii sai biologici, fiindu-i teama ca acest subiect va genera
neplacere si intoleranta in parintii care l-au adoptat. Copilul isi
exprima in acest mod preocuparea de a nu pierde relatia actuala
si iubirea parintilor adoptatori.
Ar fi de folos daca, la aceasta situatie, s-ar raspunde
punand o alta intrebare parintilor adoptatori: sunteti foarte siguri
ca anxietatea perceputa atunci cand copilul vorbeste despre
parintii lui biologici este a acestuia, sau mai degraba a
dumneavoastra, incercand sa i-o atribuiti? ...

Este bine sa stim mai mult sau mai putin despre

trecutul copilului? ..

Sa analizam doua situatii:

a) Ce inseamna sa stim mai multe? .. Inseamna sa aveti

mai multe informatii legate de trecutul copilului, despre povestea
sa pana sa va intalneasca. Faptul ca stiti mai mult despre trecutul
si povestea sa va este de ajutor in sensul ca veti avea ce sa
spuneti, sa povestiti copilului atunci cand va va intreba de unde a
venit si ce facea acolo. De multe ori insa, faptul ca stiti mai mult
presupune sa cunoasteti si aspecte neplacute; intr-o astfel de
situatie este de preferat ca acestea sa fie tinute sub tacere, cu
atat mai mult cu cat nu ii sunt de nici un folos.
Sa stim mai multe necesita puterea de a suporta unele
informatii mai putin placute (cum ca acel copil a fost abuzat,
maltratat etc.) sau, de exemplu, cand copilul are amintiri pozitive
cu parintii sai biologici, sa avem capacitatea de a suporta trairile
acestuia atunci cand imprejurarile determina manifestarea acestor
trairi.
120
 b) Ce inseamma sa stim mai putine lucruri? .. Inseamna
sa ne confruntam cu golul, un fel de gaura neagra, care
reprezinta trecutul copilului. Aceasta necesita o buna capacitate
de a suporta frustrarea provenita din lipsa de informatii
referitoare la trecutul copilului pe care l-am adoptat.
Aceasta realitate dificila afecteaza atat parintii, cat si
copilul care, atunci cand pune intrebari, nu stiti si nu puteti sa-i
oferiti raspunsuri, iar amintirile pe care isi doreste sa i le inapoiati
se refera doar la momentul in care v-ati cunoscut.

Este greu de spus care situatie ar fi de preferat, atata

timp cat amandoua ne duc inexorabil catre realitatea concreta a
adoptiei: exista un trecut al copilului (avand cateva luni sau cativa
ani) asupra caruia voi, ca parinti, nu aveti controlul. Provocarea in
cazul adoptiei este sa reusesti sa cresti un copil care sa iubeasca
si, inainte de toate sa se iubeasca pe sine, reusind sa-i poveste sti
si despre trecutul sau.

La ce varsta este indicat sa-i povestim copilului pe

care l-am adoptat despre trecutul sau? ..

Din moment ce este suficient de mare ca sa inteleaga!

Povestea sa poate fi spusa in functie de varsta si, mai ales, in
functie de exigentele copilului.
Cu cat amani mai mult discutiile despre adoptie, cu atat
mai greu va fi. Orice nivel de deschidere pe care il dezvolti cand
copilul este foarte mic va fi de ajutor pe masura ce copilul creste
si incepe sa puna intrebari din ce in ce mai dificile in legatura cu
adoptia sa.
Metaforic vorbind, este ca atunci cand reiei o stare sau
recitesti o carte: gasesti de fiecare data semnificatii noi pe care la
inceput nu le-ai sesizat si nici nu le banuiai si, de aceea, este bine
sa-ti largesti orizontul cunoasterii, pentru ca mintea, in acel
moment speCific, este pregatita sa accepte si sa integreze in
propria experienta elemente noi.
Trebuie insa sa nu confundam nevoile copilului si
curiozitatea acestuia de a afla lucruri noi, prin adresarea unor
intrebari clare si precise si in momente in care probabil nu va veti
astepta, cu nevoile parintilor adoptatori de a spune povestea
copilului ca un fel de revelatie a ceva care, odata spus, nu mai
poate fi pus din nou in discutie. Dimpotriva, stim foarte bine ca,
121
in situatia in care copilul gaseste parinti disponibili si fara teama
de a discuta orice aspect despre ce era "inainte", informatiile
despre cum a fost adoptat si despre istoria sa anterioara adoptiei
pot fi repetate si reluate de cate ori este nevoie. Atentie insa:
copilul va apela la "verificarile incrucisate", confruntand
raspunsurile date de mama cu cele ale tatalui, pentru a se
convige daca acestia spun adevarUl.
Daca ti se pare dificil sa discuti cu copilul tau despre
adoptie, apeleaza cu incredere la specialistii din domeniul adoptiei
(psihologi, asistenti sociali), care pot fi o sursa importanta de
suport si intelegere.

Este bine sa cunoastem sau sa nu cunoastem

originea copilului pe care l-am adoptat? .. Daca
stim, cum trebuie sa procedam? ... Este
bine/corect sa povestim tot ce stim despre
trecutul copilului? ..

Aceste intrebari constituie o preocupare continua, chiar

obsesiva, a parintilor adoptatori.
In unele cazuri, este mai bine daca parintii nu cunosc
detalii despre trecutul copilului si asta din cauza dificultatilor de a
le gestiona. Acestia pot ramane ancorati in trecutul pe care-I
cunosc despre copil, considerand ca acesta va determina cu
certitudine destinul copilului; de asemenea, pot pune pe seama
trecutului copilului anumite atitudini si manifestari ale acestuia.
Procedand in acest fel, exista riscul ca totul sa se
repercuteze asupra dezvoltarii copilului, acesta fiind obligat sa se
identifice doar cu imaginea elaborata de parintii adoptatori.
Este important ca parintii sa reuseasca sa-si imagineze
posibilitatile de dezvoltare ale copilului, raportandu-se la situatii
pozitive. Astfel, i se ofera copilului posibilitatea de a-si exprima
propriul potential si de a-si utiliza resursele de care dispune
pentru a depaSi momentele dificile.
In acelasi timp, cunoscand detalii despre trecutul
copilului, se pot face confruntari pe aceste teme chiar cu copilul
insusi.
Daca dorim un proces sanatos de crestere si dezvoltare
pSiho-afectiva si de construire a propriei identitati a copilulUi pe
care l-am adoptat, trebuie sa satisfacem nevoia psihologica a
acestuia de a-si cunoaste propriile origini. Nu exista un moment
anume in care se poate realiza aceasta, dar cu siguranta exista
122
momente in care este folositor sa se discute despre trecut; uneori
chiar copiii sunt initiatorii unor astfel df;! discutii, exprimandu-si
dorinta si disponibilitatea de a primi informatii despre trecutul lor.
Este deci nevoie sa stii sa asculti copilul si sa respecti timpul
acestuia.
De o importanta fundamentala este atitudinea pe care
parintii o manifesta atunci cand discuta cu copilul despre trrecutul
sau. O atitudine evaziva, de evitare, incertitudini excesive,
comunicare ambigua impiedica procesul de evolutie a copilului si
de adaptare a acestuia la noul context. Este indicat ca parintii sa
comunice cu seninatate, claritate si complet despre trecut, chiar
daca acesta este un trecut trist, cu multe lipsuri.
In cazurile in care, un anumit detaliu din trecutul copilului
ar putea provoca traume acestuia, se poate renunta la a-I aduce
in discutie. Intr-o astfel de situatie, este necesar ca parintii
adoptatori sa stie sa gestioneze acest secret. Atunci cand cuplul
nu reuseste, constient sau nu, sa pastreze aceste secrete, ele se
pot transforma in elemente patologice. In acest caz, se
recomanda parintilor sa apeleze la sfaturile unui specialist.

Ce ar dori sa stie copilul pe care l-am adoptat

despre trecutul sau? ..

Inca de la inceputul parcursului adoptiv, multe cupluri

privesc cu preocupare si teama catre ziua in care vor fi nevoiti sa
raspunda la intrebarile copilului pe care l-au adoptat in legatura
cu originile sale si cu faptul ca nu este copilul lor biologic.
Din acest motiv, in timpul fazei de formare si pregatire a
cuplurilor pentru adoptie, este important sa fie explicat si clarificat
faptul ca nu trebuie sa se teama de adevarul privind originea
copilului: trebuie insa sa se pregateasca sa accepte si sa
transforme originea intr-o mostenire importanta, care poate fi
povestita copilului inca de cand este mic.
Este gresit sa gandim ca putem ascunde copilului
adevarul despre originile sale, pana cand el va fi suficient de
mare pentru a intelege realitatea adoptiei, cu scuza ca dorim sa-I
protejam. cand copilul este mic, i se poate spune acest lucru sub
forma unei povesti, in care el este protagonistul, asa incat sa fie
obisnuit sa se gandeasca, de exemplu, ca mama sa este o
persoana diferita de femeia care l-a purtat in pantece.
Daca aceste revelatii sunt cotidiene si realizate in mod
gradual si cu seninatate, curiozitatea copilului fata de originile
123
sale va fi satisfacuta, fara ca acesta sa puna prea multe intrebari
despre trecut si fara a fi afectata conditia sa de copil al parintilor
care l-au adoptat.
Daca insa revelatiile despre trecutul sau se produc tarziu
si intr-un mod improvizat, copilul va suferi traume grave, insotite
de perceptia ca a fost mintit. In cazul in care copilul nu a pus
prea multe intrebari despre trecutul sau, nu este nimic neobisnuit
pentru ca, de obicei, copiii adoptati au amintiri urate despre locul
in care au trait si pe care prefera sa le uite. De obicei, intrebarile
adresate de un copil satisfac doua nevoi: una de cunoastere a
propriilor origini si alta de a se asigura ca aceste origini nu ascund
nimic rusinos sau vreo vina. In ceea ce priveste parintii
adoptatori, ei pot fi pusi in dificultate de intrebarile copilului. Este
indicat ca aceste intrebari sa nu induca parintilor o perspectiva
negativa; copilul se arata interesat de trecutul lui nu pentru ca nu
se simte bine alaturi de parintii care l-au adoptat, asa cum
intrebarile unui adolescent despre parintii sai biologici nu
inseamna ca el s-a gandit sa-i paraseasca pe parintii adoptatori
pentru cei biologici.
A cunoaste propriile origini, propriile radacini, reprezinta
un drept esential care, odata satisfacut, permite indreptarea catre
viitor cu o mai mare siguranta.
Sfatul este deci acela de a respecta acest drept si de a
evita sa dam raspunsuri ambigue si reticente, care pot naste in
copil confuzii si pot altera sentimentul de incredere in parinti.
Chiar si o realitate dureroasa poate fi comunicata cu seninatate si
blandete, aceasta reliefand faptul ca parintii nu o evita si nu fug
de ea.

Copilul pe care l-am adoptat ne-a intrebat de ce el

este adoptat iar fratele/sora lui nu. Ce putem
raspunde? ...

Revelarea propriei origini presupune un efort indelungat

pentru copil, efort depus in mod gradat pe tot parcursul vietii
sale. Intrebarea reprezinta o parte integranta in procesul de
revela re, proces care necesita o munca de reorganizare a
identitatii copilului.
Fiecare copil se compara cu persoanele de care este legat
afectiv, punandu-si intrebarea "cine sunt eu?", adica in
confruntarea cu aceste persoane, copilul remarca asemanari si
diferente fata de ei si aceasta comparatie se finalizeaza cu
124
construirea imaginii de sine. Important este sa incercam sa
reducem diferentele pentru ca el sa se simta egal cu persoanele
pe care le iubeste. In procesul de construire a identitatii copilului
sunt fundamentale atat raspunsurile oferite, cat si ceea ce faceti
zi de zi, pentru a sustine cu gesturi si interactiuni firesti ceea ce
spuneti.
Prin raspunsurile noastre este important sa transmitem
stima si apreciere fata de copilul pe care l-am adoptat, pentru ca
doar in acest mod el se va simti acceptat in intregime, va simti ca
stimam aspectele diferite care transpar in compararea cu celelalte
persoane si se va simti iubit pentru ceea ce este.
Trebuie deci sa ii vorbim despre originile sale cu apreciere
si respect.
Transmitand prin raspunsurile pe care i le oferim
seninatate, respect, valorizare in comparatiile de natura etnica,
somatica, medicala (copil cu dizabilitati) sau culturala, vom
permite copilului adoptat sa aprecieze propriile caracteristici si
particularitati. Procedand astfel, il vom ajuta sa reziste in
confruntari de intoleranta care se pot manifesta in afara familiei.
Toate acestea sunt fundamentale pentru copil, in procesul de
dobandire a unei imagini pozitive de sine.

Ne-am gandit sa sarbatorim momentul intalnirii cu

copilul nostru. Este gresit sa continuam sa-i
amintim in acest fel ca a fost adoptat? ..

Intrebarea ne conduce la momentul fundamental al

adoptiei: revelarea. Povestindu-i copilului despre propria adoptie,
il vom ajuta sa impace nasterea sa biologica cu cea adoptiva si
sa-I determinam sa-si construiasca propria identitate de copil
adoptat, amandoua fiind de fapt parte integranta din povestea sa,
din "adevarul" sau.
Nu exista o zi anume pentru a spune adevarul dar,
important este ca ea sa existe inca de la inceput, nefiind negata.
Tema revelarii este deci un proces care dureaza toata viata si ii
implica atat pe parinti, cat si pe copii.
Obiectivul pentru voi, parintii, este de a integra cele doua
nasteri, cea biologica si cea adoptiva, intr-o singura poveste, care
este povestea copilului vostru.
125
 Este necesar insa sa respectati timpii copilului vostru,
etapele sale evolutive si sa folositi instrumente adecvate varstei
sale pentru a-i "povesti" (povestea si contactul fizic, imbratisarile
sunt instrumente de comunicare adecvate si eficace).
In acest parcurs, pe care il putem numi "parcursul
revelarii", a sarbatori momentul nasterii adoptive, care este de
fapt momentul intalnirii cu copilul vostru, poate fi un moment
foarte important in integrarea povestii sale si deci, in acest sens,
fundamental pentru identitatea si siguranta sa.
Sarbatorirea primei intalniri este de fapt aniversarea zUei
sale de nastere adoptiva care, impreuna cu cea biologica, ce nu
trebuie uitata, contribuie la construirea propriei identitati.
Sarbatorirea intalnirii cu copilul pe care I-ati adoptat ii
arata acestuia ca a sosit in familie intr-un alt mod, dar ca aceasta
nu inseamna ca este mai putin apreciat sau iubit. Acest moment
nu poate fi exprimat mai frumos decat a facut-o Marie-Claude
Momchaux in cartea sa ''M-am nascut de doua ori': Aici, micul
Andris, in varsta de 4 ani, spune: "In fiecare an eu imi serbez de
doua ori ziua de nastere. Prima este ziua in care m-am nascut ..
Dar cea de-a doua e mult mai frumoasa ... Pentru ca a doua zi de
nastere este cea in care am sosit acasa. Ziua adoptiei mele H •
Mai jos el adauga: "Mamica mea adevarata nu m-a purtat in
pantece, ci in inima..., am devenit lumina ochilor sai'~
Nu este deci gresit sa-i amintiti copilului ca a fost
adoptat, pentru ca acesta este adevarul, face parte din povestea
sa, iar intalnirea cu voi, parintii, este momentul de impletire intre
cele doua povesti.
Este fundamental sa va intrebati daca trebuie sa-i amintiti
copilului despre un anume eveniment care ar putea sa-i genereze
nesiguranta si sa-I impiedice sa-si construiasca identitatea sa de
copil adoptat.

In societatea noastra mai intampinam inca multe

dificultati in ceea ce ce priveste adoptia, dar ne da dreptul la
optimism faptul ca parintele adoptator nu mai este singur. EI
poate privi cu realism si in mod pozitiv problema adoptiei, iar
dificultatile aparute de-a lungul acestui drum atat de frumos, dar
atat de dificil de gestionat, pot fi solutionate cu ajutorul
specialistilor din adoptie, intotdeauna disponibili in a-si oferi
sprijinul.

126
 A adopta un copil inseamna a trece de partea cealalta,
sa ne punem in locul lui, nu din mila, ci ca un dar liber si
gratuit,
accepatandu-I ca pe propriul copil inainte chiar de a-I
cunoaste.
Considerandu-I subiect ce merita dragoste, depasim
diferentele etnice, culturale si dificultatile inevitabile, restituindu-i
demnitatea si respectul, recunoscandu-i valoarea ca
persoana
si, pentru ca este o persoana, trebuie sa il primim, sa
avem
grija de el, sa il protejam si sa il iubim oricum si mereu.

(earia Citterio, ''Amid dei Bambini~ 1994)

La finalul acestei lucrari, dorim tuturor parintilor

adoptatori sa aiba incredere, rabdare si, mai ales, sa gasesca in ei
insisi resurse de afectiune, intelegere, atentie si disponibilitate
pentru a realiza cu bucurie o adoptie cat mai fericita, pentru a
continua acest drum, cu bucuriile si obstacolele lui, insotit de o
iubire de trei ori mai mare ... sau mai mult!!!

Va transmitem cele mai sincere ganduri ale noastre, care

sa va insoteasca pe parcursul acestei minunate calatorii!
 BIBLIOGRAFIE

• "Drumul spre Adoptie - parcursul unui act de iubire" - manual

pentru pregatirea cuplurilor care doresc sa adopte - Asociatia
Amicii dei Bambini Italia; coordonarea versiunii romanesti:
Daniela Trogu si Roberto Zambrenti, in colaborare cu Fundatia
Prietenii Copiilor Romania;

• "Adoptia" - psiholog Sebestyen Pirosk, de/ectolog Demeny Marta,

psiholog Kato Ibolya;

• "Parents in Process" - HoIt International Children 's Services;

• "Cum sa devenim parinti mai buni" ghidul parintelui - HoIt

Romania Fundatia de Consultanta si Servicii Sociale pentru Copii
si Familii;

• "Adoptia Nationala" metodologie, standarde, proceduri - Hoit

Romania Fundatia de Consultanta si Servicii Sociale pentru Copii
si Familii;

• "Cum sa devenim parinti mai buni" Manualul Educatorului

Parental - Hoit Romania Fundatia de Consultanta si Servicii
Sociale pentru Copii si Familii;

128
POVESTI DE CAZ

129
 "Un nou inceput... "

Elena si Dan sunt doi oameni renascuti din propria

cenusa...
Doi oameni pentru care drumul vietii are un nou inceput .. Doi
oameni salvati prin iubire...
Intalnirea lui catalin si adoptia lui le-a ridicat tulpinile
frante si le-a redat puterea de a merge mai departe...
I-am cunoscut intr-o zi rece si ploioasa de februarie... H-
au intampinat cu chipuri palide si incercanate, cu priviri triste si
lipsite de lumina, dar in care patpaia slab o urma de speranta.
Cu putin timp in urma, in ziua Sfantului Craciun, fiul lor,
unicul copil, pasea in nefiinta, rapus de o forma galopanta de
leucemie. Avea 17 ani si un car de vise...
Celor doi parinti, odinioara afat de fericiti, nu le-a ramas
decat durerea, pe care o vor purta in suflet pana in ultima clipa a
vietii. ..
Exista un pas afat de mic intre fericire si nefericire, intre
bucurie si suferinta... Ochii si-au pierdut stralucirea, iar sufletele,
ieri doua vitralii incarcate de culoare, zac azi pulverizate in mii de
cioburi, risipite haotic...
Zile si nopti, ochii mintii lor, torte aprinse in tenebrele
durerii, cautau cu disperare calea catre lumina, catre viata. Si n-
au gasit decat un singur sens: acela de a fi din nou parinti, de a-
si deschide bratele si sufletul unui copil ratacit prin viata ca si ei,
unui copil lipsit de caldura unei familii. ..
Imi amintesc si acum cuvintele Elenei din ziua in care i-
am cunoscut: "De cand ne stim suntem parinti si casa fara copii e
ca o manastire arsa. Copiii reprezinta totul in viata! Totul!...
Dupa moartea fiului nostru, n-am simtit in mine decat un
desert de cenusa, viscolit de vantul din inima mea si-mi venea sa
ma culc intr-un sant noroios, in care sa ma prinda ninsorile iernii
si sa-mi acopere viata...
Avem atata iupire in noi!... Si sunt atatia copii lipsiti de
iubire...
Tragedia ne-a tulburat mintea si sensurile lumii.
Nopti si zile in sir am ratacit disperati, cautand izbavirea,
leacul suferintei, pentru a ne ridica si a privi inainte, pentru a ne
continua drumul care ne-a mai ramas.
La capatul puterilor, intr-o noapte m-am rugat ingerilor sa
ma ajute sa prind zorii... <Voi, forte ale Luminii, am zis, ajutati-
130
ma sa nu mor. Nu vreau sa mor. .. Ajutati-ma sa raman in picioare
si sa trec peste aceasta cumpana> Am aprins lumanari ca intr-o
alta viata a mea si
L-am chemat aproape pe Domnu~ Isus Hristos. M-am trezit spre
amiaza, in genunchi si cu capul pe podea..., stiu insa ca a venit
Poate numai in vis, dar m-a luat protector in bratele lui si am
simtit cum imi trimite un val nepamantean de iubire. Mi-am simtit
trupul invadat de intelesuri noi, adevarate... Am inteles atunci,
pentru totdeauna, ca doar daruind iubirea din sufletul nostru vom
regasi bucuria de a trai.
Suntem siguri ca printre copiii abandonati exista unul
care ne asteapta pe noi, care ne va accepta si ne va iubi asa cum
suntem... n
Nu voi putea sterge din memorie ziua, momentu~ in care
am redescoperit sensul vietii.

''/ntalnirea lui catalin a fost ca un miracol. Nu vom putea

sterge din memorie ziua, momentu~ in care am redescoperit
sensul vietii!... n
Momentul magic al intalnirii lui catalin, un copil putin
trecut de cinci ani, cu priviri albastre ca marea si zambet timid, a
fost ca o regasire...
Ochii lui Dan si ai Elenei innotau in lacrimi de
bucurie... Copilul a simtit caldura si si-a abandonat, plin de
speranta, trupul firav in bratele deschise atat de generos.
''Ma cautati demult? .. De cand ma stiti? .. n i-a intrebat
''Demult, catalin! Ne este tot mai clar ca demult si daca
nu te-am fi intalnit niciodata, tot am fi stiut ca existi. Esti si vei
ramane mereu copilul pe care ni l-am dorit si pe care Dumnezeu
ne-a ajutat sa-I gasim. n
In ochii copilului s-au aprins fericite lumini...
In prima noapte petrecuta cu parintii ''regasiti~ catalin a
dormit in bratele tatalui sau. ':4 adormit cu capul pe bratul meu si
mi se parea ca e crescut din mine... Cuvintele sunt prea sarace si
putine pentru a putea reda ceea ce am simtit in acea prima
noapte. Am renascut prin Catalin si impreuna cu el am daruit
existentei noastre un nou inceput!...

Lucrez de aproape sapte ani ca asistent social in cadrul

fundatiei HoIt si pot spune cu mana pe inima ca, in tot acest
rastimp, am acumulat o experienta extraordinara...

131
 Ma simt norocoasa si privilegiata ca imi pot desfasura
activitatea intr-o fundatie ale carei principii si obiective sunt
dedicate copilului si bunastarii acestuia.
Meseria de asistent social este una dintre cele mai
frumoase, dar si dificile meserii... Practicarea ei necesita o
anumita structura si abilitati fara de care nu exista sanse de
reusita.
Recare caz este unic si toate la un loc mi-au oferit
indescriptibile satisfactii profesionale, dar poate cel mai mult m-a
marcat acest ultim caz de adoptie. A fost foarte dificil de
gestionat, necesitand metode de lucru extrem de delicate atat cu
copilu~ cat si cu parintii adoptatori. Rnalul fericit, aproape
miraculos, m-a imbogatit profesional si mi-a schimbat total
perspectiva asupra vietii, asupra sensului lucrurilor si asupra a
ceea ce este cu adevarat important in viata.

Asistent Social Hoit

Loredana Turiceanu
 Vis implinit,

«Azi sunt un copil fericit! Fericit si implinit! Si asta

pentru ca Dumnezeu mi-a facut un dar nepretuit: o frumoasa si
minunata familie.

Ieri, ma simteam ca un pescarus cu aripa franta, ratacit si

dus de valuri in deruta... Oare de ce umbla aceste pasari
singure? .. Pentru ca si atunci cand se afla in sto~ pescarusullasa
impresia de singuratate.
M-am nascut in tristete si primii ani ai copilariei au fost
umbriti de durere, saracie, mizerie si chinurile pareau sa nu mai
aiba sfarsit Nefiresc de devreme am aflat ca viata este o lupta... O
lupta inegala si nedreapta.
Imaginea mamei mi-a ramas vie in amintire si o voi purta
in suflet toata viata. Ne-a iubit mult si dorinta ei cea mai mare era
ca noi, cei doi copii ai ei, sa nu ne despartim niciodata, orice s-ar
intampla. Era slabita si bolnava si suferea ingrozitor ca nu-si
putea ingriji puii, ca nu le putea oferi tot ce era mai frumos pe
lume.
Ne-a invatat sa fim buni si generosi cu cei din jur, sa fim
drepti si cinstiti. Boala i-a chinuit trupu~ dar nu i-a putut atinge
sufletul. ..
S-a stins din viata cu durere si in mare singuratate,
avandu-ne alaturi doar pe noi - doi copii imbatraniti inainte de
vreme...
Cum as putea sa uit acea zi, ochii ei stinsi, disperata
inclestare a mainii ei pe bratul meu... Timpul parea ca
incremenise. Vantul suiera tanguitor, izbind de fereastra lacrimile
cerului.
Intrebari fara raspuns se invarteau ametitor in mintea
mea, eliminand brutal sperantele si puterea de a privi in viitor. ..
"Ce se va intampla? .. Incotro vom merge". .. Cred ca
aveam febra; obrajii si tamplele imi ardeau si simteam flacari in
tol trupul. As fi vrut sa fug..., dar incotro? ..
Am alergat catre usa si am deschis-o. Voi fugi! ... M-am auzit
strigata si, privind inapoi, am zarit ochii mari, mirati ai unui copil
- fratiorul meu. Privindu-i, mi-am amintit de cea mai arzatoare
dorinta a mamei si am stiut in acea clipa ca voi lupta pentru noi,
pentru supravietuire si ca voi face tot posibilul pentru ca nimeni si
nimic sa nu ne desparta.
133
 Au urmat zile grele, cu foame si frig, cu lacrimi si
suferinta. Mai speram insa ca intr-o zi va rasari soarele si
Dumnezeu isi va intoarce chipul catre noi.
In visele mele aparea obsesiv un chip luminos de femeie,
cu priviri albastre si calde si cu maini ce stiau sa aline. Ii spuneam
''mama'' si imi odihneam capul trudit de ganduri pe pieptul ei. Ma
trezeam confuza si ma intrebam daca ar fi posibil sa mai pot
spune ''mama'' vreodata...
S~ intr-o z~ am intalnit chipul din visele mele. M-a
mangaiat cu vorbe calde, din suflet si mi-a luat mainile intr-ale
sale strangandu-mi-Ie si incercand parca sa imi aline suferinta. A
ramas surprinsa uitandu-se la ele: erau rosii si umflate de la
spalatul rufelor cu soda. M-a strans disperata la pieptul ei si cu
glasul innecat de lacrimi mi-a promis ca din acea clipa va face tot
ce-i va sta in putinta sa-mi daruiasca ceea ce nu am avut: o
familie. Mi-a povestit cat de nerabdatori sunt sotul si fetele ei sa
ne primeasca in mijlocul lor si sa ne ofere tot ceea ce viata ne
refuzase pana atunci. Ochii mei uimiti clipeau de prea multa
bucurie. Mi-era teama sa nu fie doar un vis, spulberat odata cu
ivirea zorilor.

Inconjurata de noua mea familie, mi-am simtit trupul

inmugurind si visele transformandu-se in stropi curati de lumina.
Din acea z~ viata mea si a fratiorului meu a avut un nou
inceput ..
Alaturi de ''mama'' si "tata", fiecare zi e o minune, fiecare
clipa este un pas catre un maine fericit si luminos.
Dragostea lor a transformat doi copii chinuiti in doua flori
cu petalele-zile, tu/pinile-stele si radacinile-cantec...
Ii privesc si-as vrea sa le iau mainile sa le manga~ sa le
sarut si-apoi sa le multumesc pentru tot ce ne-au daruiţ ne
daruiesc si ne vor darui!

Azi sunt un copil fericitI Fericit si implinitl > >

Povestea este desigur mult mai lunga si mult mai

frumoasa si cred ca putem invata din ea un lucru esential: viata
poate fi minunata primind si daruind iubire.

Asistent Social,
Loredana Turiceanu

134
 CUPRINS

PARTEA 1- ADOPTIA - UN PROCES COMPLEX

Alegerea adoptiei •.•••.........•.....•..•.........•..................3

Premisele adoptiei .....•...................•.........................4

Motivatiile alegerii adoptiei ........................•.............. 5

Copilul ideal- Copilul imaginat ...•.•............................ 8

Trauma abandonului .........................................•••.. 10

Copilul real. ......................................................... 16

Nasterea unei familii ...............................................20

Integrarea copilului adoptat

in noul sistem familial ........................................... 24

Dezvaluirea adoptiei ...........................................•...28

Cum le vorbim copiilor despre adoptie ........•...............31

"Cartea Vietii" ...................................................... 48

Arborele genealogie al familiei noastre ...................••... 54

Reactiile copiilor .................................................... 56

Pentru ca adolescenta sa nu devina

o epoca a crizelor dramatice ..................................... 58

135
 PARTEA A II-A - PROBLEME SPECIFICE ADOPTIEI

Dezvoltarea personalitatii copilului ....•........................64

Parintii intreaba - specialistii raspund ......................... 75

1. Copilul. .......................................•...•..• 75
2. Cuplul. ...................•••............•.•...........91
3. Integrarea sociala a copilului adoptat...•...•• 113

Povesti de caz ...•......•........................................... 129

136