Rolul asistentului social în procedura adopţiei

În procesul de adopţie, fie naţională, fie

internaţională, participarea asistenţilor sociali are o
importanţă deosebită. Este adevărat că adopţia este
doar una dintre sarcinile asistenţilor sociali, dar, prin
complexitatea problemelor pe care le implică, această
atribuţie presupune multă responsabilitate şi dăruire.
În procesul de realizare a adopţiei asistenţii sociali
se confruntă cu probleme deosebite, cu un pronunţat
caracter specific. Oricare dintre asistenţii sociali
implicaţi în procesul de adopţie trebuie să fie preocupat
de următoarele aspecte:
 realizarea unei evidenţe clare a copiilor candidaţi
la adopţie;
 realizarea unei evidenţe a posibililor părinţi
adoptatori, a cuplurilor interesate în adopţie;
 cultivarea şi stabilirea unor relaţii strânse atât
cu candidaţii la adopţie, cât şi cu potenţialii
părinţi adoptatori;
 informaţiile de care au nevoie viitorii părinţi;
 modalităţile la care trebuie să se recurgă pentru
a facilita cunoaşterea reciprocă a copiilor
adoptivi şi a viitorilor părinţi;
 tehnicile şi procedeele la care se poate apela
pentru a favoriza adopţiile;
 colaboratorii la care ar trebui să se adreseze
 pentru a crea cadrul normal şi firesc al adopţiei;
 agenţiile de adopţie pe plan local, naţional sau
chiar internaţional cu care s-ar putea conlucra
în acelaşi scop.
Sunt situaţii când dorinţa de a adopta este
stimulată, la unii indivizi, de scopuri mai mult sau mai
puţin subiective, care urmăresc nu atât interesul suprem
al copilului, cât satisfacerea unor interese egoiste,
manifestate sau nu de adoptatori. De aceea, este
necesar ca asistentul social să aibă o pregătire
corespunzătoare. El trebuie să ştie să selecţioneze
viitorii părinţi, să-i facă pe aceştia să înţeleagă sarcinile
esenţiale ale parentăţii adoptive şi să-i ajute să
anticipeze problemele care pot apărea. În acelaşi timp,
asistenţii sociali pot să le sugereze diverse metode
alternative de comunicare cu copiii, prezentându-i pe
aceştia din urmă cu calităţile şi eventualele slăbiciuni
comportamentale, care în nici un caz nu vor fi
estompate. Astfel, asistentul social va selecta şi
recomanda spre adopţie copiii potriviţi, în funcţie de
caracterul şi trăsăturile părinţilor adoptatori.
Asistentul social trebuie să-şi orienteze intervenţia
în procedura adopţiei asupra a trei direcţii:
1) să lucreze direct cu copilul care este afectat de
separarea de părinţii naturali (în cazul în care
sunt adoptaţi copiii care provin din familii);
2) să păstreze legătura cu familia naturală a
2
2
 copilului în scopul dezvoltării sentimentelor de
identitate;
3) să pregătească noii părinţi, cei adoptatori,
pentru dezvoltarea abilităţilor parentale.
Lucrul cu copiii
Este interesant cum copiii înţeleg adopţia. Ei
reacţionează la ea în dependenţă de vârstă:
 Sugarii şi copiii de vârsta 0-4 ani nu înţeleg în
nici un fel adopţia. Totuşi, dacă părinţii le vor explica
şi le vor vorbi despre acest subiect, spunându-le, de
exemplu, o poveste preferată la culcare, ei vor deveni
mai încrezători şi vor culege aspectele pozitive pe care
părinţii le vor evidenţia prin cuvinte expresive înainte
ca ei să înţeleagă ce înseamnă adopţie.
 Copiii de 3-4 ani nu înţeleg diferenţa care
există între natural şi adoptiv, chiar dacă unii îşi
exprimă tristeţea că “… eu nu am venit din burtica
ta…” Povestea pe care părinţii adoptatori le-ar putea-o
spune trebuie să fie simplă şi clară: “Ai venit să
locuieşti cu noi pentru că prima ta mămică nu putea
avea grijă de un bebeluş”.
 Copiii preşcolari (între 4-6 ani) ştiu mai multe
lucruri despre naştere şi sunt interesaţi de probleme,
precum: aparatul genital diferenţiat pe sexe, apariţia
copiilor. Ei pun des întrebarea “de ce?”, fără să fie
capabili să realizeze diferenţa dintre naştere şi adopţie.
Povestea despre adopţie trebuie să fie de asemenea
3
3
 concretă şi simplă. De exemplu: “Te- am luat din
maternitate (spital) când tu aveai 2 luni” sau “din casa
de copii”.
 Copiii de 7-8 ani încep să facă diferenţa dintre
naştere şi adopţie ca modalităţi de a intra într-o
familie. Ei acceptă adopţia ca stare permanentă, fără
însă a înţelege de ce s-a recurs la ea. Întreabă de ce
familia lor naturală nu a putut să-i păstreze, dar pot
accepta explicaţii concrete, ca de exemplu: “…ei nu au
avut destui bani…”, “…ei nu au fost sănătoşi pentru a
putea avea grijă de tine…”.
 Copiii între 8-10 ani înţeleg diferenţa dintre
naştere şi adopţie şi pot începe să se îndoiască de
caracterul permanent al relaţiilor interumane. De
exemplu, copilul poate fi frământat de aşa întrebări ca:
“Dacă mama era prea tânără pentru a putea avea grijă
de un bebeluş, poate ea să aibă grijă de mine acum,
când sunt mai mare?”, “Se vor mai întoarce părinţii
mei înapoi?” etc. Această perioadă poate fi
caracterizată prin diverse tulburări de comportament.
Ei încep să creadă că pentru a câştiga familia
adoptatoare au trebuit să piardă prima familie şi simt
nevoia să plângă aceste pierderi. Acest stadiu al
dezvoltării este numit “mâhnirea care îi ajută pe copii
să se adapteze situaţiei”.
 Între 10-12 ani înţelegerea problemelor sociale
care au condus la necesitatea adopţiei devine mai
4
4
 satisfăcută. Copiii sunt mai siguri că lucrurile vor
rămâne aşa cum sunt, se simt bine acasă sau la şcoală,
preferă să discute despre cauzele pentru care părinţii
lor s-au decis să-i adopte.
 În perioada adolescenţei, copiii îşi pun, de
regulă, întrebarea: “Cine sunt eu?”. Ei doresc mai
multă informaţie despre propria identitate. Sunt
obsedaţi de ideea cum arată părinţii lor. Este vârsta
confuziei. Unele motivaţii ale adopţiei (de exemplu,
abuzul fizic şi, în special, cel sexual – incestul) vor fi
foarte greu de acceptat. De aceea, este de preferat ca
asistentul social să sprijine părinţii adoptatori, ca
aceştia să cunoască setul de sentimente pe care un
adolescent le-ar putea discuta despre adopţie şi, mai
ales, să fie pregătiţi pentru exprimarea suferinţelor sau
a sentimentelor negative.

5
5
Există diverse modalităţi de a prezenta copiilor adopţia.
Pot fi utilizate jucăriile; filmele; păpuşile şi marionetele
(acestea pot vorbi despre aspecte care sunt dificil de
abordat); animalele de casă; jocurile de rol; TV (seriale
ca “Dallas”); plastilina şi lutul; casetele video (se
înregistrează pe casete video diferite imagini despre
familie); cărţile; scrisorile; muzica; poeziile; basmele
(Răţuşca urâtă); piesele de teatru (Povestea de iarnă a lui
Shakespeare); colajele cu desene şi fotografii (Cartea
vieţii); elocventă pentru prezentarea adopţiei este
povestea lui Donald “Mac-Mac” etc.
Munca asistentului social concentrată pe relaţia sa
cu copilul dat în adopţie presupune o mare
responsabilitate în identificarea precisă a nevoilor
copilului.
În utilizarea eficientă a resurselor existente şi, mai
ales în rezolvarea oricărui conflict de interese se are în
vedere în mod prioritar bunăstarea copilului şi
protejarea acestuia. Continuând abordarea problemei
adopţiei şi specificul muncii asistentului social în
relaţia sa directă cu copiii implicaţi în acest proces,
considerăm că sunt relevante câteva precizări:
- expectaţia cuplurilor care doresc să adopte
copii limitează, ea însăşi, caracteristicile acestora,
respectiv: copil mic, sănătos, de provenienţă cunoscută;
 - multe dintre cuplurile care solicită copii în
adopţie sunt mai puţin pregătite pentru a accepta copii
cu nevoi speciale sau copii care provin din familii
dependente de alcool;
- succesul adopţiei depinde în mare parte de
abilitatea profesioniştilor implicaţi în acest proces de a
menţine contactul copilului cu familia sa naturală şi de
a stimula dezvoltarea ataşamentului copilului faţă de
noua familie.
Ultima precizare impune explicarea câtorva idei
referitoare la sprijinul de care au nevoie copiii pentru a
se adapta unui nou stil de viaţă
şi, de fapt, unei noi familii. Cercetătoarea Vera
Fahlbero atrage atenţia asupra detaliilor din
comportamentul nonverbal al copiilor, în special al
celor mici, care sunt adoptaţi. Autoarea consideră că
ataşamentul acestor copii faţă de părinţii naturali
trebuie să fie transferat părinţilor adoptatori. Este
nevoie de un stil de muncă special şi de un ajutor
specific acordat copiilor care trebuie să se mute fie din
mediul familiei sale naturale în cadrul familiei
adoptatoare, fie din mediul instituţionalizat în mediul
familial. Ritmul primelor întâlniri dintre copii şi
părinţii adoptatori trebuie să fie cel imprimat de copil.
Dacă un copil manifestă un ataşament foarte puternic
faţă de cineva anume, este puţin probabil ca
interacţiunea acestui copil cu părinţii adoptatori să fie
marcată de comunicare şi înţelegere încă din primele
faze. De aceea, este mai bine ca la început părinţii
adoptatori să discute cu persoanele de care este ataşat
copilul, aducând cu ei cât mai multe jucării. Asistentul
social îşi va concentra atenţia asupra modului în care se
va produce transferul de afecţiune. Copilul care
urmează să fie luat în adopţie va trebui să fie încurajat
de asistentul social să viziteze noua casă, să se
familiarizeze cu atmosfera noului mediu şi să se
obişnuiască cu membrii noii sale familii. În prealabil,
părinţii adoptatori pot arăta copilului fotografii din ţara
sa (dacă este vorba de adopţia internaţională), să-i
vorbească despre tradiţiile şi obiceiurile neamului său.
Relatările cu privire la sprijinirea copiilor mici
pentru a se familiariza şi a se obişnui cu familia
adoptatoare demonstrează complexitatea pregătirilor
care trebuie să fie realizate cu toţi cei implicaţi în
procesul adopţiei.
Relaţia asistentului social cu părinţii naturali
O dată cu expansiunea fenomenului sărăciei se
poate constata şi o creştere a numărului părinţilor care
nu pot asigura o viaţă decentă copiilor. De aceea, unii
din ei îşi plasează copiii în instituţii sau chiar îi
abandonează. Sunt dificile cazurile când copiii sunt
abandonaţi în maternitate, deoarece de multe ori se
poate întâmpla ca datele despre
mamele acestor copii să lipsească. În relaţia cu părinţii
naturali asistentul social trebuie să manifeste
responsabilitate, el trebuie să fie pregătit pentru
diferite reacţii ale părinţilor naturali. Ceea ce trebuie de
demonstrat este că toţi copiii, atât cei aflaţi în diferite
tipuri de plasament, cât şi cei daţi în adopţie au nevoie
de informaţii despre ceea ce sunt, despre originea lor,
despre ceea ce se întâmplă cu părinţii şi, mai ales, că au
nevoie de menţinerea contactului cu părinţii naturali.
Aceştia pot fi încurajaţi să contribuie la dezvoltarea
sensului identităţii, permanenţei şi continuităţii
copilului prin menţinerea relaţiei cu copilul lor aflat în
familia adoptatoare, oferindu-i fotografii, cadouri şi
implicându-se în planuri de viitor.
Relaţia asistentului social cu părinţii adoptatori
Asistentul social îşi va orienta, corespunzător
normelor metodologice, preocupările şi spre activitatea
de a pregăti adulţii pentru adopţie. Explicaţiile despre
adopţie sunt mai mult decât necesare, întrucât este ştiut
faptul că adulţii care îşi exprimă dorinţa de a lua în
adopţie un copil pot experimenta sentimente negative,
uneori confuze, ceea ce necesită intervenţia unui
profesionist. Una dintre cele mai bune metode de a
pregăti părinţii adoptatori este de a-i ajuta să
acumuleze experienţe reale pornind de la premisa
corespunzător căreia manifestarea sincerităţii din partea
părinţilor adoptatori este considerată o sarcină greu de
realizat într-o stare a lor de deplină tensionare.
Jocurile de rol, discuţiile în cadrul grupurilor
asociate cu utilizarea literaturii de specialitate, a
înregistrărilor video contribuie la pregătirea părinţilor
adoptatori pentru acceptarea noilor responsabilităţi
parentale, îndeosebi pentru intensificarea şi înţelegerea
conceptului de “pierdere” şi “câştig” în adopţie. Aceşti
părinţi vor primi informaţii despre etapele dezvoltării
emoţionale şi cognitive a copilului şi despre diferite
tipuri de ataşament care se pot manifesta în funcţie de
caracterul interacţiunilor dintre părinţi şi copii. Se
consideră că educarea explicită şi lucrul în
grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate şi
interpretate de către toţi membrii grupului care trăiesc
aceleaşi experienţe referitoare la adopţie constituie
modalităţi de învăţare şi nu reprezintă doar o simplă
verificare a motivaţiei părinţilor adoptatori. Este oportună
sprijinirea noilor părinţi pentru a face faţă gamei de
sentimente pe care le vor trăi copiii, îndeosebi sentimentelor
negative de resemnare şi de tristeţe. Este bine ca părinţii să
înţeleagă că aceasta este o reacţie normală şi că nu trebuie să
fie interpretată ca un semnal de alarmă. Un alt aspect
important este încercarea părinţilor de a face faţă presiunii
psihice exercitate de părinţii naturali ai copilului. Un
exemplu european elocvent pentru aceste aspecte ale
explicării adopţiei îl reprezintă Centrul Post Adopţie,
înfiinţat la Londra în 1986, care oferă consiliere, sprijin
persoanelor implicate în adopţie. Din experienţa Centrului
se poate afirma că un rezultat al camuflării sentimentelor
negative este crearea imaginii false de către copii despre
părinţii naturali; prezentarea de către părinţii adoptatori a
familiei naturale a copilului într-o manieră negativă
afectează modul real în care copiii acceptă separarea de
părinţii naturali şi, implicit, adopţia, în special în jurul
vârstei de 7-8 ani.
 Pot fi diverse situaţii care pot genera conştientizarea de
către noii părinţi a efectelor pe care resimţirea pierderii şi
revenirea durerii le-ar putea avea asupra lor:
 întâlnirea cu copilul pe care urmează să-l adopte
poate cauza emoţii puternice, iar fazele incipiente
ale adopţiei pot constitui un amestec de bucurie şi
durere, în funcţie de împrejurări;
 explicarea adopţiei, răspunsurile date la întrebările
copilului;
 gândul că prietenii şi colegii copilului adoptat îi pot
vorbi despre adopţie într-un mod neplăcut;
 reproşurile la mânie, la furie ale copilului;
 apariţia primelor semne ale pubertăţii şi fertilităţii la
copil;
 naşterea primului nepot;
 intenţia declarată a copilului de a-şi vedea părinţii
naturali.,
 care implică elemente de personalitate, de mediu,
necesităţi speciale.
Astfel, adopţia poate fi considerată un proces dinamic,
interactivabilităţi şi experienţe individuale sau de familie.
Conchidem că orientarea actuală în abordarea adopţiei o
reprezintă sprijinirea copiilor pentru a conferi sens relaţiilor cu
ambele perechi de părinţi, astfel încât ataşamentul faţă de
familia biologică să-i sporească sentimentele de identitate, iar
ataşamentul faţă de noua familie să-i consolideze sentimentul
de continuitate şi încrederea acordată interacţiunii sociale.