UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO - CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ ASISTENȚĂ
SOCIALĂ, ANUL II

CE ESTE UN COPIL?

Student: Lorena Neagu

Florentina Sescu
A.S. dr.: Roxana Necula
, Disciplina: Dezvoltare umană

Anul – 2024
 CUPRINS

CUPRINS.........................................................................................................................................2

CAPITOLUL I..................................................................................................................................3

CE ESTE UN COPIL?.................................................................................................................3

CONCLUZIE.................................................................................................................................10

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................11
 CAPITOLUL I
CE ESTE UN COPIL?

,,Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”.

(Henry Ward Beecher)

Etimologia acestui cuvânt este incertă, se supune că este de origine autohtonă, înrudit cu
proto-slavonă.
Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv
despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai
mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj. Să fii
tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să
te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de
a nu pierde ceva atât de iubit.
Un copil este o mică persoană. E mic pentru o vreme, apoi se face mare. Crește cât ai
clipi. Încet-încetișor și-n pace, trupul său se-nalță. Un copil nu rămâne copil pentru totdeauna.
Într-o bună zi, el se schimbă. Copiii sunt de toate tipurile, de toate culorile și de toate formele.
Copiii care au decis să nu crească, nu o vor face niciodată. Vor purta mereu cu ei un secret. Așa
încât, adulți fiind, vor fi cuprinși de emoție la văzul lucrurilor mărunte: o rază de soare, sau un
fulg de nea. Copiii au lucruri mici, pe măsura lor: un pat mic, un scaun mic, cărticele colorate.
Totuși, trăiesc într-o lume foarte mare”...1
Orice copil care apare pe lume este un dar al lui Dumnezeu şi, ca atare, o minune. Toate
lucrurile ce apar în lume spre folosul oamenilor, sunt daruri ale lui Dumnezeu, minuni,
nepătrunse pe deplin. Dar copilul, ca omul începător, este un dar și o minune mai presus de ele.
Pentru că el este o formă nouă de conştiinţă, doritor să le cunoască pe toate.

1
BEATRICE ALEMAGNA, CE ESTE UN COPIL, SIGNATURA, 2018, 4.

1
 Fiecare dintre copiii noștri este o făptură unică ce nu se va mai repeta niciodată în istoria
umanității. Atunci când se înțelege faptul că fiecare a fost voit de Dumnezeu, rămânem uimiți de
ce mare minune este un copil! Un copil schimbă viața! Fiecare copil este un rod unic al iubirii,
venit din iubire și crescut în iubire. Copiii sunt bucuria Bisericii, ai familiei și ai societății. Copiii
sunt un dar ceresc. Fiecare copil este unic și irepetabil, fiind tainic legat de rădăcinile sale. De
fapt, a fi fiu sau fiică, conform proiectului lui Dumnezeu, înseamnă a purta în sine amintirea și
nădejdea unei iubiri care s-a realizat pe sine însăși tocmai dând viață unei alte ființe umane, unice
și noi. Și pentru părinți fiecare copil este el însuși diferit, divers și unic în felul său. Un copil este
iubit pentru că este copil, nu pentru că este frumos, sau pentru că este diferit. Nu pentru că el
gândește ca mine, sau întrupează dorințele mele. Un copil este o viață generată de părinți, dar
destinată lui, pentru binele său, pentru fericirea sa, spre binele și fericirea familiei și a societății.
De aici se inspiră și profunzimea experienței umane a faptului de a fi fiu sau fiică, ce ne permite
să descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii, care nu încetează niciodată să ne uimească.
Este frumusețea de a fi iubiți mai înainte: copiii sunt iubiți înainte de a veni. Sunt iubiți înainte de
naștere, precum iubirea lui Dumnezeu care a existat pentru noi mai înainte de a fi creaţi. Sunt
iubiți înainte de a fi făcut orice lucru pentru a merita asta, înainte de a ști să vorbească sau să
gândească, ba chiar înainte de a veni pe lume! A fi copii este condiția fundamentală pentru a
cunoaște iubirea lui Dumnezeu, care este izvorul ultim al acestei minuni autentice. În sufletul
fiecărui copil, oricât de vulnerabil, Dumnezeu pune pecetea acestei iubiri, care este temeiul
demnității sale personale, o demnitate pe care nimic și nimeni n-o va putea nimici. Copiii sunt un
mare dar pentru omenire, dar sunt și unii excluși pentru că nici măcar nu sunt lăsați să se nască –
în cazul avortului. De fapt, după modul în care sunt tratați copiii, se poate judeca societatea, dar
nu numai moral, ci și sociologic, dacă este o societate liberă sau o societate „sclavă” diferitelor
interese. Copiii ne amintesc un alt lucru frumos, faptul că suntem mereu fii: chiar dacă unul
devine adult, sau bătrân, chiar dacă devine părinte, dacă ocupă un post de responsabilitate,
fundamentul la toate acestea rămâne identitatea de fiu. Toți suntem fii. Și acest lucru ne duce
mereu la faptul că viața nu ne-am dat-o noi, ci am primit-o. Marele dar al vieții este primul dar pe
care l-am primit. Uneori riscăm să trăim uitând de acest fapt, ca și cum am fi noi stăpânii
existenței noastre. În realitate, este motiv de mare bucurie să simțim că în orice vârstă a vieții, în
orice situație, în orice condiție socială, suntem și rămânem fii sau fiice. Acesta este mesajul
principal pe care ni-l dau copiii, cu însăși prezența lor: numai cu prezența ne amintesc că noi toți
și fiecare dintre noi suntem fii sau fiice. Dacă ai copii, atunci ai învățat și tu, în timp, că nu este
ușor să faci față provocărilor care nu seamănă deloc cu ceea ce ți-ai imaginat că se va întâmpla în
2
realitate după ce vei avea un copil. Iar dacă nu ai copii, atunci te invit să îți revizitezi, preț de
câteva minute, propria copilărie – și să te vezi cu ochii de acum: cât de grele au fost primele zile
din viața ta, cât de grei au fost primii ani – ai învățat atât de multe lucruri, ai acumulat atât de
multe experiențe, ai avut o paletă întreagă de trăiri pe care nu ți le puteai explica, pe care nu le
puteai înțelege, accepta. Nu este deloc ușor să fii copil – deși adulții așa tind să creadă.

Da, copiii cresc, se schimbă, la fel cum și noi am crescut, ne-am transformat și ne-am
schimbat de la o etapă la alta a vieții. Probabil și părinții noștri au trecut prin etapa ,,nu îmi
recunosc copilul” – și nu s-a întâmplat nimic rău.

Și tocmai de aceea, dacă ești părinte și știi ce este un copil numai prin filtrele prin care îl
vezi tu sau prin proiecțiile pe care le-ai făcut asupra sa, sau prin proiecțiile pe care părinții tăi le-
au făcut asupra ta – sau pe care prietenii din parc le fac asupra copiilor lor – te rog educă-te,
informează-te corect și învață să nu tai aripile copilului tău.

Ziua Copilului ar trebui să fie, de fapt, Ziua Copilului și a Părinților săi. Din nefericire
majoritatea copiilor devin:
–salvatori ai părinților;
– parteneri emoționali ai părinților nefericiți în relația lor de cuplu.

Sunt două situații nefirești, anormale. Sunt două situații complexe de abuz psihologic la
care se poate ajunge, atât timp cât tu, ca adult, intri în relație fără a te informa în legătură cu
bagajul emotional si comportamental pe care îl aduci și pe care îl primești în relație din partea
partenerului, fară a te informa ce presupune o relație și ce presupune a deveni părinte. Te-ai
gândit că cel mai frumos dar pe care tu i-l poți oferi copilului tău este lipsa abuzului verbal,
emoțional, psihologic, fizic? Abuzul emoțional asupra copilului apare ori de câte ori părintele îl
denigrează pe copil, ori de câte ori folosește la adresa acestuia ironia și sarcasmul și ori de câte
ori părintele se răzbună pe copil prin tacere și izolare. Toate acestea generează în copil
sentimente de inferioritate, frustrare, furie, ură, dorință de răzbunare. Iar sentimentele de
inferioritate, nevindecate, se transformă în complex de inferioritate.

Oferă-i copilului tău un părinte care nu îl abuzează nici verbal, nici emoțional și nici fizic.
Este cea mai mare provocare. Nu-i oferi un telefon mobil de mii de lei, nu-i oferi un laptop de
care nu se va mai dezlipi și din faţa căruia nu vei mai putea să-l retragi, nu-i oferi haine scumpe –

3
acestea nu pot fi daruri. Cu așa ceva doar compensezi ceea ce nu te străduiești să-i oferi: timp,
înțelegere reală, interacțiuni umane. Cu acestea îți poți cumpăra copilul și îl poți șantaja – și tu
știi asta foarte bine. ,,Eu îți dau să mănânci, deci faci ce spun eu” – este o altă formă de abuz,
foarte des întâlnită. Dacă adultul din viața ta ți-ar adresa aceste cuvinte, cum te-ai simți? Așa se
simte și un copil căruia mama îi adresează aceste cuvinte ori de câte ori nu se descurcă să
gestioneze comportamentele care nu-i plac la propriul său copil.

Copilul nu ,,se repară” – așa cum mulți părinți cred, din păcate. Comportamentul
părintelui ,,nereparat’’ însă, îi va genera şi copilului nu doar complexe de inferioritate, ci şi
posibile tulburări de comportament, de personalitate și, în multe cazuri, traume care nu vor
dispărea pentru că nu vor putea fi șterse cu buretele, indiferent câte poze afișezi pe Facebook cu
un copil fericit de ale cărui succese și diplome te bucuri în fotografii ca și cum ar fi trofeele tale.
Nu, nu sunt trofeele tale – doar el știe cât efort a depus – poate fară să-i și placă – numai pentru a
te face pe tine fericit/ă. Mai târziu, toate lucrurile astea vor costa nu mult, ci foarte mult. Costuri
psihologice – care nu vor fi ușor de suportat.

Psihicul copilului nu este o tablă pe care tu ești liber să scrii cu creta ce vrei tu să scrii la
adresa lui și apoi să mai poți șterge. Pur și simplu nu așa funcționează psihicul copilului tău. Nu
așa funcționează uitarea (mulți părinți se bazează pe faptul că al lor copil va uita jignirile,
indiferența, bătăile). Nici iertarea nu funcționează așa – da, iertarea pe care atunci când va ajunge
în terapie de durată, la vârstă adultă, nu va fi dispus să ți-o acorde. Astea sunt doar impresii pe
care foarte mulți părinți și le închipuie: copilul va uita, copilul va ierta. Sunt impresii în care cred
acei părinți care trebuie sancționați pentru abuzul verbal, emoțional și fizic asupra copilului.

Mulți copii sună la Telefonul Copilului. Dar mulți nu fac acest lucru – le este frică de
părinți și de consecințe: bătaia, pedeapsa și reproșurile acelea arhicunoscute: ,,Ne-ai făcut de
ruşine!’’ Părinți abuzivi înseamnă copii anxioși care pot dezvolta diverse tulburări de
comportament, înseamnă viitori adulți iresponsabili, indeciși, dependenți, narcisişti, psihopați,
etc.

Un părinte stabil din punct de vedere emoțional nu își abuzează copilul, nu țese și nu
întreține ,,pânze de păianjen” în relația cu celălalt părinte și trebuie să poată învăța ce înseamnă o
copilărie sănătoasă pentru copilul său, realizează că ar putea avea nevoie să învețe ce are de făcut
în relația cu celalalt părinte pentru a oferi împreună copilului ceea ce are nevoie: o copilărie

4
sănătoasă pentru a nu deveni un adult instabil, nesigur pe el, dependent de alții sau chiar un
abuzator, un toxic, un psihopat, un sociopat.

O copilărie sănătoasă înseamnă părinți stabili din punct de vedere emoțional – nu un

părinte, ci ambii. Înseamnă părinți care, dacă nu fac față, știu și înțeleg în mod adult că trebuie să
solicite ajutor specializat – nu pentru copil, ci pentru ei înșiși. În mod adult, responsabil și asumat
–nu există altă variantă, în afara educării părintelui pentru a deveni un părinte capabil să ofere
copilului sau o dezvoltare psiho-emoțională-relațională sănătoasă.

Și totuși… în tot acest context din casele unde există copii, ce este un copil?

Uneori vreau o pauză de la stres, griji, viteza cu care jonglez aspecte diverse ale vieții
mele, presiuni ce-mi apasă pe umeri și responsabilități. Vreau să uit, să fug. Să mă deconectez
pentru… a mă conecta la altceva. Un altceva mai liniștit, mai profund, care să dea sens întregii
agitații. Însă pot zice cu mâna pe inimă – nimic nu se compară cu a fi în preajma copiilor. Doar să
aud gălăgia pe care o emană un grup de copii sau să am contact vizual cu un puști poznaș și sunt
ca nouă. Cum așa? Care e „farmecul” pe care îl au asupra mea acești mici indivizi? Copiii sunt
bucuroși fără un motiv anume. Le sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip
debordând de energie! Iar lucrul acesta este așa revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind
urechile când trecem pe lângă o școală sau observând pentru o secundă copiii cu care ne
intersectăm zilnic. Privirea unui copil are ceva ce rar văd în ochii adulților: acea puritate, acea
vulnerabilitate prin care se arată lumii fără frică. Un copil o să creadă ce îi spui (până la proba
contrarie) și o să îți acorde mai mult decât prezumția de nevinovăție. Cumva similar cu zicala
aceea ,,fii persoana care câinele tău crede că ești”, cam așa cu cei mici. Ei ne văd mai sus decât
suntem, iar asta e o șansă de a ne ridica la acest nivel! Da, cu toți plătim facturi, avem termene
limită, presiuni, regrete. Din trei timpuri posibile, trecutul și viitorul își dispută cel mai adesea
teritoriul asupra minților noastre, absorbindu-ne într-un vârtej al grijilor și preocupărilor ce ne
deconectează de la cel mai important timp: prezentul. Însă, încearcă să te gândești la facturi în
prezența unui copil cu ochii aceia sclipitori care se roagă de tine să vă jucați de-a șantierul de
construcții sau cursele de mașini! Iar odată prins/ă în joc, totul capătă o altă perspectivă. Facturile
nu mai par așa relevante după ce ai luat parte la o luptă intergalactică între călăreți justițiari!
Timpul petrecut alături de copii este foarte prețios dacă te oferi cu totul. Pentru câteva momente
te-ai deconectat de la lume, de la gândurile care curg lanț și te-ai conectat la altceva. La copilul

5
din fața ta. La prezent. La a fi, nu la a face. La o lume unde totul e posibil. Iar de te dai cu totul
momentului, la finalul lui vei fi mai calm/ă, mai energic/ă, mai zâmbitor/oare, mai tu, pentru că
îți vei fi amintit lucrurile cele mai importante din viață: bucuria, toleranța, puritatea, imaginația
fără limite, încrederea, momentul de acum.

Atunci când devenim părinți, cu toții avem așteptări. De la culoarea ochilor copilului
nostru și cu cine va semăna, până la ce temperament va avea, ce îi va plăcea, ce școli va face și
așa mai departe. Este greu să ne detașăm de așteptări. Să ne dăm un pas în spate și să privim cu
adevărat la EL, copilul nostru, așa cum este el în realitate. Să ne detașăm de ceea ce vrem noi și
să privim la ceea ce vrea el cu adevărat. Să lăsăm controlul deoparte și să nu ne mai proiectăm
visele noastre neîmplinite asupra lor. Să conștientizăm că, oricât de tare ne-ar durea și oricum ne-
am fi imaginat noi, copilul nostru nu este ceea ce vrem noi, ci este ceea ce este. Să îl lăsăm să își
găsească propriul drum, oricare ar fi acel drum. Să acceptăm și să cinstim ceea ce este. Așa cum
este. După cum spune Anita Moorjani: ,,Iubește-ti copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ce ai vrea
să fie.” Ne-ar ajuta în schimb să ne întrebăm, de fiecare dată când copilul nostru trezește în noi o
emoție puternică, pe ce rană emoțională a noastră apasă de fapt. Pentru că, da, este vorba despre
rănile noastre cele mai vechi și mai adânci. Despre toleranța noastră la durere. Despre cât putem
noi suporta. Este vorba DOAR despre noi, părinții. Clipa aceea în care copilul nostru ,,ne face de
rușine” sau nu ne respectă, sau zice NU la absolut tot, aceea este clipa vindecătoare. Tot ceea ce
este necesar să facem este, în loc să ne enervăm și să arătăm cu degetul spre el, să ne oprim şi ne
uităm în interiorul nostru. Pentru că acolo sunt răspunsurile. Câteodată poate trebuie să săpăm
mai adânc după ele, dar ele există în noi.

Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purităţii, al nevinovăţiei, al frumuseţii, al

neprihănirii, ,,… mult sprijin în ceea ce priveşte consolidarea căsniciei. Copilul îi uneşte pe cei
doi soţi, cum se spune. Este binevenit şi pentru că îi provoacă pe cei doi soţi la ieşirea din
egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la al treilea, în care se regăsesc amândoi în
egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea,
trebuie spus că însoţirea celor doi reprezintă căsnicia în sine; copilul este rodul căsniciei. Odată
crescuţi mari, copiii se desprind de părinţi şi cei doi soţi rămân mai departe, până la sfârşit,
împreună. Spun acest lucru pentru că există ispita foarte frecventă de a face din relaţia cu copilul

6
un substitut pentru relaţia cu celălalt soţ. Sunt mulţi părinţi care se refugiază în relaţia cu copiii,
încercând astfel să evite dificultăţile şi mai ales solicitările relaţiei cu celălalt soţ”2.

Adeseori părinții, tata și mama, arată o iubire exagerată copiilor lor. Manifestarea iubirii
lor este de așa manieră, încât un ochi experimentat poate imediat să înțeleagă faptul că în adânc,
nu există adevărata iubire, aceea care scoate pe om din sine și-l face să se dăruiască celuilalt, ci
este iubirea aceea care face pe tatăl sau pe mama copilului să-l folosească pe acesta ca pe un
obiect, ca pe un instrument pentru propria lor mulțumire. Noua făptură îşi aparţine sieşi ‒ dacă
putem să spunem aşa ‒ şi Îi aparţine şi lui Dumnezeu. Copilul nu este un instrument al părinţilor,
nu este un obiect al lor şi nu vine pe lume pentru a aduce mângâiere părinţilor. ,,Părinţii, înainte
de a se naşte copilul şi mult mai mult după ce se naşte, trebuie să-l vadă pe acesta ca pe o
persoană aparte, cu trupul şi cu sufletul său. Trebuie să ştie că au devenit împreună creatori ca să
apară acest om nou, această nouă făptură care nu este posesiunea lor. Nu vine pe lume pentru a
satisface cine ştie ce dorinţe ascunse, pentru a vindeca cine ştie ce ofuri ascunse sau frustrări ale
părinţilor. Copilul vine pe lume în baza poruncii lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, în baza
consimţământului părinţilor de a deveni împreună creatori cu Dumnezeu, în baza iubirii dintre ei
şi a iubirii faţă de noua făptură. Vine pe lume pentru a se adăuga membrilor Bisericii lui Cristos,
membrilor Împărăţiei lui Dumnezeu3

2
PR. PROF. DR. CONSTANTIN COMAN, ÎNTRE ILUZIA ÎMPLINIRII ŞI CERTITUDINEA EŞECULUI, EDITURA BIZANTINĂ, 58-
59.
3
ARHIMANDRITUL SIMEON KRAIOPOULOS, PĂRINȚI ȘI COPII – DESPRE EDUCAȚIA COPIILOR, EDITURA BIZANTINĂ,
BUCUREŞTI, 2005, 19-20.

7
 CONCLUZIE

Fiecare copil vine la existenţă ca un mod propriu al umanităţii, spre îmbogăţirea ei.
Fiecare e chemat să se încadreze în unitatea umanităţii şi niciodată nu e perfect definit în ceea ce
reprezintă şi aduce el. Fiecare e adus la existenţă cu pornirea smerită de a învăţa de la alţii şi cu
pornirea generoasă de mai târziu de a învăţa pe alţii. Dorinţa lor lacomă şi încrezătoare de a
învăţa, care îi face capabili să înainteze spre Împărăţia lui Dumnezeu, ne e dată ca pildă de
Mantuitorul cand spune: "Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, căci Împărăția cerurilor este
a acelora care sunt ca ei". (Matei 19, 14). Părinții să nu-i oprească în înaintarea spre Împărăția
cerurilor, ci să-i ajute la aceasta.

Ce e un copil ce-ți poate aduce un zâmbet?

Ce e un glas duios sau plâns cu suspin?
Când îl privești, lumină-ndată-ți aduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o speranță-n casa ta,
E un glas ce poate da laudă lui Dumnezeu,
El e-un dar de mare preț din partea Sa,
E o moștenire, nu uita, și-o răsplătire pe Pământ.
Ce e un copil, ce sprijin îți poate aduce?
Vezi ceru-n el și slava lui Dumnezeu.
Zâmbetul său printre stele te conduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o săgeată-n mâna ta,
De ești războinic, vei putea lumi întregi să cucerești.
E ferice de oricine-și umple tolba cu săgeți,
Căci de rușine niciodată nu va fi dat.

Deci, pentru tine, ce este astăzi un copil?

Mulțumim, dragi copii, pentru tot ce ne oferiți!

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Alemagna Beatrice, Ce este un copil, Signatura, 2018, 4.

2. Arhimandritul Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația copiilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.
3. Pr. Prof. Dr. Coman Constantin, Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului, Editura Bizantină, 58-59.