UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO - CATOLICĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ ASISTENȚĂ SOCIALĂ
ANUL II

CE ESTE UN COPIL?

Student: Lorena Neagu

A.S. dr.: Roxana Necula
Disciplina: Dezvoltare umană

Anul - 2024
 CUPRINS

CUPRINS 2

CAPITOLUL I 3
CE ESTE UN COPIL? 3
CONCLUZIE 10
BIBLIOGRAFIE 11
 CAPITOLUL I
CE ESTE UN COPIL?

,,Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”.

(Henry Ward Beecher)

Etimologia acestui cuvânt este incertă, se supune că este de origine autohtonă, înrudit cu

proto-slavonă.

Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv
despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari
defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj. Să fii tată sau mamă
este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile
de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect şi temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.
 Un copil este o mică persoană. E mic pentru o vreme, apoi se face mare. Crește cât ai clipi. Încet-

încetișor, și-n pace, trupul său se-nalță. Un copil nu rămâne copil pentru totdeauna. Într-o bună zi, el se
schimbă. Copiii sunt de toate tipurile, de toate culorile și de toate formele. Copiii caqre decis să nu crească, nu
o vor face niciodată. Vor purta mereu cu ei un secret.Așa încât, adulți fiind, vor fi cuprinși de emoție la văzul
lucrurilor mărunte: o rază de soare, sau un fulg de nea. Copiii au lucruri mici, pe măsura lor: un pat mic, un
scaun mic, cărticele colorate. Totuși, trăiesc într-o lume foarte mare”...

BEATRICE ALEMAGNA, CE ESTE UN COPIL, SIGNATURA, 2018, 4.

 Orice copil care apare pe lume este un dar al lui Dumnezeu si, ca atare, o minune. Toate

lucrurile ce apar in lume spre folosul oamenilor sunt daruri ale lui Dumnezeu si, ca atare, minuni,
nepatrunse deplin. Dar copilul ca omul incepator este un dar si o minune mai presus de ele. Pentru ca el
este o forma noua de constiinta, doritor sa le cunoasca pe toate, dar nemultumit numai cu ele, ci tinzand sa
cunoasca si ceea ce le depaseste sau cauza lor, care nu numai le cuprinde pe toate, ci le si aduce la existenta
si le repeta in forma lor complexa, variata, dar in armonie. Parintii prin care vin copiii la existenta nu sunt
nici ei cauza ultima a copiilor, ci instrumentul prin care sunt adusi la existenta.
 Fiecare dintre copiii noștri este o făptură unică ce nu se va mai repeta niciodată în istoria

umanității. Atunci când se înțelege faptul că fiecare a fost voit de Dumnezeu, rămânem uimiți de ce mare
minune este un copil! Un copil schimbă viața! Noi toți am văzut că atunci când vine un copil viața se
schimbă. Un copil este o minune care schimbă o viață. Fiecare copil este un rod unic al iubirii, venit din
iubire și crescut în iubire. Copii sunteți unici, dar nu singuri! Și faptul de a avea frați și surori vă face bine:
fiii și fiicele unei familii sunt mai capabili de comuniune fraternă încă de la prima copilărie! Copiii sunt
bucuria Bisericii, a familiei și a societății. Copiii sunt un dar, sunt un dar ceresc: am înțeles? Copiii sunt un
dar. Fiecare copil este unic și irepetabil, fiind tainic legat de rădăcinile sale.
 De fapt, a fi fiu sau fiică, conform proiectului lui Dumnezeu, înseamnă a purta în sine

amintirea și nădejdea unei iubiri care s-a realizat pe sine însăși tocmai dând viață unei alte ființe umane,
unice și noi. Și pentru părinți fiecare copil este el însuși diferit, divers și unic în felul său. Un copil este
iubit pentru că este copil: nu pentru că este frumos, sau pentru că este așa sau altfel; nu, pentru că este
copil! Nu pentru că gândește ca mine, sau întrupează dorințele mele. Un copil este un copil: o viață
generată de părinți dar destinată lui, pentru binele său, pentru fericirea sa, spre binele și fericirea familiei și
a societății.
 De aici se inspiră și profunzimea experienței umane a faptului de a fi fiu sau fiică, ce ne

permite să descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii, care nu încetează niciodată să ne uimească.
Este frumusețea de a fi iubiți mai înainte: copiii sunt iubiți înainte de a veni. Sunt iubiți înainte de naștere,
ca iubirea lui Dumnezeu care pururea ne iubește mereu mai înainte. Sunt iubiți înainte de a fi făcut orice
lucru pentru a merita asta, înainte de a ști să vorbească sau să gândească, ba chiar înainte de a veni pe
lume!
 A fi copii, este condiția fundamentală pentru a cunoaște iubirea lui Dumnezeu, care este

izvorul ultim al acestei minuni autentice. În sufletul fiecărui copil, oricât de vulnerabil, Dumnezeu pune
pecetea acestei iubiri, care este temeiul demnității sale personale, o demnitate pe care nimic și nimeni n-o
va putea nimici. Copiii sunt un mare dar pentru omenire, dar sunt și marii excluși pentru că unii nici măcar
nu sunt lăsați să se nască – în cazul avortului. De fapt, după modul în care sunt tratați copiii se poate judeca
societatea, dar nu numai moral, ci și sociologic, dacă este o societate liberă sau o societate „sclavă”
diferitelor interese.
 Copiii ne amintesc un alt lucru frumos; ne amintesc că suntem mereu fii: chiar dacă unul

devine adult, sau bătrân, chiar dacă devine părinte, dacă ocupă un post de responsabilitate, fundamentul la
toate acestea rămâne identitatea de fiu. Toți suntem fii. Și acest lucru ne duce mereu la faptul că viața nu
ne-am dat-o noi, ci am primit-o. Marele dar al vieții este primul dar pe care l-am primit. Uneori riscăm să
trăim uitând de acest fapt, ca și cum am fi noi stăpânii existenței noastre.
 În realitate, este motiv de mare bucurie să simțim că în orice vârstă a vieții, în orice situație, în

orice condiție socială, suntem și rămânem fii sau fiice. Acesta este mesajul principal pe care ni-l dau copiii,
cu însăși prezența lor: numai cu prezența ne amintesc că noi toți și fiecare dintre noi suntem fii sau fiice.
Dacă ai copii, atunci ai învățat și tu, în timp, că nu este ușor să faci față provocărilor care nu seamănă (mai)
deloc cu ceea ce ți-ai imaginat că se va întâmpla în realitate după ce vei avea un copil. Iar dacă nu ai copii,
atunci te invit să îți revizitezi, preț de câteva minute, propria copilărie – și să te vezi cu ochii de acum: cât
de grele au fost primele zile din viața ta, cât de grei au fost primii ani – ai învățat atât de multe lucruri, ai
acumulat atât de multe experiențe, ai avut o paletă întreagă de trăiri pe care nu ți le puteai explica, pe care
nu le puteai înțelege, accepta. Nu este deloc ușor să fii copil – deși adulții așa tind să creadă. Nimic mai
fals.
 Da, copiii cresc, se schimbă, la fel cum și noi am crescut, ne-am transformat și ne-am

schimbat de la o etapă la alta a vieții. Probabil și părinții noștri au fost în etapa ”nu îmi recunosc copilul” –
și nu s-a întâmplat nimic rău.

Și tocmai de aceea, dacă ești părinte și știi ce este un copil numai prin filtrele prin care îl vezi
tu sau prin proiecțiile pe care le-ai făcut asupra sa sau prin proiecțiile pe care părinții tăi le-au făcut asupra
ta – sau pe care prietenii din parc le fac asupra copiilor lor – te rog educă-te, informează-te corect și învață
să nu tai aripile copilului tău.
 Ziua Copilului ar trebui să fie, de fapt, Ziua Copilului și a Părinților sai – pentru că nu există
copil fără mama și fără tata.
Din nefericire majoritatea copiilor devin:
–salvatori ai părinților
– parteneri emoționali ai părinților nefericiți în relația lor de cuplu
 Sunt două situații nefirești, anormale. Sunt două situații complexe de abuz psihologic la care

se poate ajunge, atât timp cât tu, ca adult, intri în relație fără a te informa în legătură cu bagajul emotional
si comportamental pe care îl aduci și pe care îl primești în relație din partea partenerului, fară a te informa
ce presupune o relație și ce presupune a deveni părinte. Te-ai gândit că cel mai frumos dar pe care tu i-l
poți oferi copilului tău este lipsa abuzului verbal, emoțional, psihologic, fizic? Abuzul emoțional asupra
copilului apare ori de cate ori părintele îl denigrează pe copil, ori de câte ori folosește la adresa acestuia
ironia și sarcasmul și ori de câte ori părintele se răzbună pe copil prin tacere și izolare. Toate acestea
generează în copil sentimente de inferioritate, frustrare, furie, ura, dorință de răzbunare. Lista poate
continua. Iar sentimentele de inferioritate, nevindecate, se transformă în complex de inferioritate.
 Oferă-i copilului tău un părinte care nu îl abuzează nici verbal, nici emoțional și nici fizic.

Este cea mai mare provocare, așa-i? Nu-i oferi un telefon mobil de mii de lei, nu-i oferi un laptop de care
nu se vă mai dezlipi și din fata căruia nu vei mai putea să-l retragi, nu-i oferi haine scumpe – acestea nu pot
fi daruri. Cu așa ceva doar compensezi ceea ce nu te străduiești să-i oferi: timp, înțelegere reala,
interacțiuni umane. Dar tot cu acestea îți poți cumpăra copilul și îl poți șantaja – și tu știi asta foarte bine.
”Eu îți dau să mănânci, deci faci ce spun eu” – este o altă formă de abuz, foarte des întâlnită. Dacă adultul
din viața ta ți-ar adresa aceste cuvinte, cum te-ai simți? Așa se simte și un copil căruia mama îi adresează
aceste cuvinte ori de câte ori nu se descurcă să gestioneze comportamentele care nu-i plac la propriul sau
copil.
 Copilul nu ,,se repară” – așa cum mulți părinți cred, din păcate. Comportamentul părintelui

‘’nereparat’’ însă, îi va genera si copilului nu doar complexe de inferioritate, ci si posibile tulburări de

comportament, de personalitate și, în multe cazuri, traume care nu vor dispărea pentru că nu vor putea fi
șterse cu buretele, indiferent câte poze afișezi pe Fb cu un copil fericit de ale cărui succese și diplome te
bucuri în fotografii că și cum ar fi trofeele tale. Nu, nu sunt trofeele tale – doar el știe cât efort a depus –
poate fară să-i și placă – numai pentru a te face pe tine fericit/a. Mai târziu, toate lucrurile astea vor costa
nu mult, ci foarte mult. Costuri psihologice – care nu vor fi ușor de suportat.
 Psihicul copilului nu este o tablă pe care tu ești liber să scrii cu creta ce vrei tu să scrii la

adresa lui și apoi să mai poți șterge. Pur și simplu nu așa funcționează psihicul copilului tău. Nu așa
funcționează uitarea (mulți părinți se bazează pe faptul că al lor copil va uita jigniri, indiferența, bătăile).
Nici iertarea nu funcționează așa – da, iertarea pe care atunci când va ajunge în terapie de durată, la vârstă
adultă, nu va fi dispus să ți-o acorde. Astea sunt doar baliverne pe care foarte mulți părinți și le închipuie:
copilul va uita, copilul va ierta. Repet: baliverne în care cred acei părinți care trebuie sancționați pentru
abuzul verbal, emoțional și fizic asupra copilului. Cine și cum îi poate sancționa, oare?
 Mulți copii sună la Telefonul Copilului. Dar mulți nu fac acest lucru – le este frică de părinți și

de consecințe: bătaia, pedeapsa și reproșurile acelea arhicunoscute: ‘’Ne-ai făcut de râs!’’ Părinți abuzivi
înseamnă copii anxioși care pot dezvolta diverse tulburări de comportament, înseamnă viitori adulți
iresponsabili, indeciși, dependenți, narcisici, psihopați – lista ar putea continua.
 Un părinte stabil din punct de vedere emoțional nu își abuzează copilul, nu țese și nu întreține

”pânze de păianjen” în relația cu celălalt părinte și trebuie să poată învăța ce înseamnă o copilărie
sănătoasă pentru copilul său, realizează că ar putea avea nevoie să învețe ce are de făcut în relația cu
celalalt părinte pentru a oferi împreună copilului ceea ce are nevoie: o copilărie sănătoasă pentru a nu
deveni un adult instabil, nesigur pe el, dependent de alții sau chiar un abuzator, un toxic, un psihopat, un
sociopat.
 O copilărie sănătoasă înseamnă părinți stabili din punct de vedere emoțional – nu un părinte,

ci ambii. Înseamnă părinți care, dacă nu fac față, știu și înțeleg în mod adult că trebuie să solicite ajutor
specializat – nu pentru copil, ci pentru ei înșiși. În mod adult, responsabil și asumat – alta varianta, în afara
educării părintelui pentru a deveni un părinte capabil să ofere copilului sau o dezvoltare psiho-emoțională-
relațională sănătoasă, nu există.

Și totuși… în tot acest context din casele unde există copii, ce este un copil?
 Uneori vreau o pauză de la stres, griji, viteza cu care jonglez aspecte diverse ale vieții mele,

presiuni ce-mi apasă pe umeri și responsabilități. Vreau să uit, să fug. Să mă deconectez pentru… a mă
conecta la altceva. Un altceva mai liniștit, mai profund, care să dea sens întregii agitații. Însă pot zice cu
mâna pe inimă – nimic nu se compară cu a fi în preajma copiilor. Doar să aud gălăgia pe care o emană un
grup de copii sau să am contact vizual cu un puști poznaș și sunt ca nouă. Cum așa? Care e „farmecul” pe
care îl au asupra mea acești mici indivizi? Copiii sunt bucuroși fără un motiv anume, doar „de-aia”! Le
sclipesc ochii, vorbesc tare și își mișcă corpul în fel și chip debordând de energie! Iar lucrul ăsta este așa
revigorant! Și îl primim gratis, doar ciulind urechile când trecem pe lângă o școală sau observând pentru o
secundă copiii cu care ne intersectăm zilnic.
 Privirea unui copil are ceva ce rar văd în ochii adulților: acea puritate, acea vulnerabilitate prin

care se arată lumii fără frică. Un copil o să creadă ce îi spui (până la proba contrarie) și o să îți acorde mai
mult decât prezumția de nevinovăție. Cumva similar cu zicala aceea “fii persoana care câinele tău crede că
ești”, cam așa cu cei mici. Ei ne văd mai sus decât suntem iar asta e o șansă de a ne ridica la acest nivel!
Da, cu toți plătim facturi, avem termene limită, presiuni, regrete. Din trei timpuri posibile, trecutul și
viitorul își dispută cel mai adesea teritoriul asupra minților noastre, absorbindu-ne într-un vârtej al grijilor
și preocupărilor ce ne deconectează de la cel mai important timp: prezentul. Însă încearcă să te gândești la
facturi în prezența unui copil cu ochii aceia sclipitori care se roagă de tine să vă jucați de-a șantierul de
construcții sau cursele de mașini! Iar odată prins/ă în joc, totul capătă o altă perspectivă. Facturile nu mai
par așa relevante după ce ai luat parte la o luptă intergalactică între călăreți justițiari!
 Timpul petrecut alături de copii este foarte prețios dacă te oferi cu totul. Pentru câteva

momente te-ai deconectat de la lume, de la gândurile care curg lanț și te-ai conectat la altceva. La copilul
din fața ta. La prezent. La a fi, nu la a face. La o lume unde totul e posibil. Iar de te dai cu totul
momentului, la finalul lui vei fi mai calm/ă, mai energic/ă, mai zâmbitor/oare, mai tu pentru că îți vei fi
amintit lucrurile cele mai importante din viață: bucuria, toleranța, puritatea, imaginația fără limite,
încrederea, momentul de acum.
 Atunci când devenim părinți, cu toții avem așteptări. De la culoarea ochilor copilului nostru și

cu cine va semăna, până la ce temperament va avea, ce îi va plăcea, ce școli va face și așa mai departe.. .
Este greu să ne detașăm de așteptări. Să ne dăm un pas în spate și să privim cu adevărat la El, copilul
nostru, așa cum este el în realitate. Să ne detașăm de ceea ce vrem noi și să privim la ceea ce vrea el cu
adevărat. Să lăsăm controlul deoparte și să nu ne mai proiectăm visele noastre neîmplinite asupra lor. Să
conștientizăm că, oricât de tare ne-ar durea și oricum ne-am fi imaginat noi, copilul nostru nu este ceea ce
vrem noi, ci este ceea ce este. Să îl lăsăm să își găsească propriul drum, oricare ar fi acel drum. Să
acceptăm și să cinstim ceea ce este. Așa cum este.
 După cum spune Anita Moorjani ”Iubește-ti copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ce ai vrea să

fie.” Ne-ar ajuta în schimb să ne întrebăm, de fiecare dată când copilul nostru trezește în noi o emoție
puternică, pe ce rană emoțională a noastră apasă de fapt. Pentru că, da, este vorba despre rănile noastre cele
mai vechi și mai adânci. Despre toleranța noastră la durere. Despre cât putem noi suporta. Este vorba
DOAR despre noi, părinții. Clipa aceea în care copilul nostru ”ne face de rușine” sau nu ne respectă, sau
zice nu la absolut tot, aceea este clipa vindecătoare. Tot ceea ce este necesar să facem este, în loc să ne
enervăm și să arătăm cu degetul spre el, să ne oprim ne uităm în interiorul nostru. Pentru că acolo sunt
răspunsurile. Câteodată poate trebuie să săpăm mai adânc după ele, dar ele există în noi.
 Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purităţii, al nevinovăţiei, al frumuseţii, al neprihănirii, ,,… mult

sprijin în ceea ce priveşte consolidarea căsniciei. Copilul îi uneşte pe cei doi soţi, cum se spune. Este binevenit

şi pentru că îi provoacă pe cei doi soţi la ieşirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la al

treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană

aparte. Cu toate acestea, trebuie spus că însoţirea celor doi reprezintă căsnicia în sine; copilul este rodul

căsniciei. Odată crescuţi mari, copiii se desprind de părinţi şi cei doi soţi rămân mai departe, până la sfârşit,

împreună. Spun acest lucru pentru că există ispita foarte frecventă de a face din relaţia cu copilul un substitut

pentru relaţia cu celălalt soţ. Sunt mulţi părinţi care se refugiază în relaţia cu copiii, încercând astfel să evite

dificultăţile şi mai ales solicitările relaţiei cu celălalt soţ.

PR. PROF. DR. CONSTANTIN COMAN, ÎNTRE ILUZIA ÎMPLINIRII ŞI CERTITUDINEA EŞECULUI, EDITURA BIZANTINĂ, 58-59.
 Adeseori părinții, tata și mama, arată o iubire exagerată copiilor lor. Manifestarea iubirii lor

este de așa manieră încât un ochi experimentat poate imediat să înțeleagă că, în adânc, nu există adevărata
iubire, aceea care scoate pe om din sine și-l face să se dăruiască celuilalt, ci este iubirea aceea care face pe
tatăl sau pe mama copilului să-l folosească pe acesta ca pe un obiect, ca pe un instrument pentru propria lor
mulțumire. Noua făptură îşi aparţine sieşi ‒ dacă putem să spunem aşa ‒ şi Îi aparţine şi lui Dumnezeu.
Copilul nu este un instrument al părinţilor, nu este un obiect al lor şi nu vine pe lume pentru a aduce
mângâiere părinţilor. ,,Părinţii, înainte de a se naşte copilul, şi mult mai mult după ce se naşte, trebuie să-l
vadă pe acesta ca pe o persoană aparte, cu trupul şi cu sufletul său.
 Trebuie să ştie că au devenit împreună-creatori cu Dumnezeu ca să apară acest om nou,

această nouă făptură care nu este posesiunea lor. Nu vine pe lume pentru a satisface cine ştie ce dorinţe
ascunse, pentru a vindeca cine ştie ce ofuri ascunse sau frustrări ale părinţilor. Copilul vine pe lume în baza
poruncii lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, în baza consimţământului părinţilor de a deveni
împreună-creatori cu Dumnezeu, în baza iubirii dintre ei şi a iubirii faţă de noua făptură. Vine pe lume
pentru a se adăuga membrilor Bisericii lui Hristos, membrilor Împărăţiei lui Dumnezeu.

ARHIMANDRITUL SIMEON KRAIOPOULOS, PĂRINȚI ȘI COPII – DESPRE EDUCAȚIA

COPIILOR, EDITURA BIZANTINĂ, BUCUREŞTI, 2005, 19-20.
 CONCLUZIE

Fiecare copil vine la existenta ca un mod propriu al umanitatii, spre imbogatirea ei. Fiecare e

chemat sa se incadreze in unitatea umanitatii si niciodata nu e perfect definit in ceea ce reprezinta si aduce
el. Fiecare e adus la existenta cu pornirea smerita de a invata de la altii si cu pornirea generoasa de mai
tarziu de a invata pe altii. Dorinta lor lacoma si increzatoare de a invata, care ii face capabili sa inainteze
spre Impartia lui Dumnezeu, ne e data ca pilda de Mantuitorul cand spune: "Lasati copiii și nu-i opriți să
vină la Mine, căci Împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei". (Matei 19, 14). Părinții să nu-i
oprească în înaintarea spre Împărăția cerurilor, ci să-i ajute la aceasta.
Ce e un copil ce-ți poate aduce un zâmbet?
Ce e, un glas duios sau plâns cu suspin?
Când îl privești, lumină-ndată-ți aduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o speranță-n casa ta,
E un glas ce poate da laudă lui Dumnezeu,
El e-un dar de mare preț din partea Sa,
E-o moștenire, nu uita, și-o răsplătire pe Pământ.
Ce e un copil, ce sprijin îți poate aduce?
Vezi ceru-n el și slava lui Dumnezeu.
Zâmbetul său printre stele te conduce,
Te-ai întrebat vreodată ce e un copil?
Un copil e o săgeată-n mâna ta,
De ești războinic, vei putea lumi întregi să cucerești.
E ferice de oricine-și umple tolba cu săgeți,
Căci de rușine niciodat' nu va fi dat.
Deci, pentru tine, ce este astăzi un copil?

Mulțumim, dragi copii, pentru tot ce ne oferiți!

 BIBLIOGRAFIE

1. Alemagna Beatrice, Ce este un copil, Signatura, 2018, 4.

2. Arhimandritul Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația copiilor, Editura Bizantină, Bucureşti,
2005.
3. Pr. Prof. Dr. Coman Constantin, Între iluzia împlinirii şi certitudinea eşecului, Editura Bizantină, 58-59.