Universitatea din Craiova

Facultatea de Stiinţe Socio-Umane

Sociologia Culturii
Lucrare de semestru

Prof. Coord. : Studenta:

Asist.univ.drd. Constantin Crăiţoiu Ciurea Corina
Sociologie, anuII

Cuprins:
Introducere .............................................................................................

1. Familia în România .............................................................................

2. Copilul şi părinţii .................................................................................

3. Comunicarea ........................................................................................

4. Conceptul de violenţă în familie ..........................................................

4.1. Tipuri de violenţă în familie .........................................................
4.2. Consecinţe şi efecte ale violenţei in familie .................................

5. Interviu ……………………………………………………………….
(Jianu Mihail – psiholog „Protecţia Copilului” Dolj)

6. Bibliografie …………………………………………………………..

Introducere.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea
influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe si susţin că
acţiunea ei asupra persoanei e atat de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri
sociale.
Specialiştii în psihanaliză, psihologie socială si sociologie susţin că familia este:
adevăratul laborator de formare a persoanei, transformarea individului în persoană, adică
în “individ cu status social” este întâi de toate opera familiei.
Tocmai acest lucru am încercat să arăt în ceea ce urmează, importanţa familiei şi
amprenta pe care şi-o pune încă din primii ani de viaţă asupra copilului. Ea este cea care
te poate forma ca o persoană integră, cu un caracter frumos, dar în aceeaşi masură copilul
poate dobândi anumite trăsături deficitare datorită lipsurilor, certurilor din familie sau
despărtirii dintre cei doi părinţi.
Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei; una
este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela
că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de
socializare ,ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.

1. Familia în România
 Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă, familia naturală, tradiţională se
află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toată Europa, astfel încât criza
familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii
contemporane însăşi. Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul
căsătoriilor (în Uniunea Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) şi creşte numărul
divorţurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai puţini, iar bătrâni mai mulţi: un
continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic –
aceasta este imaginea actuală a Europei (Proffesseur Jean-Dider Lecaillon, "Aspects de la
demographic en Europe", in Droits de l'homme, famille et politique, pp. 225-232.).
Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-
pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii
şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă,
narcisistă şi nihilistă. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om
sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se
refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid. (Mr. Battista Re, art. cit.,
pp. 169-170 ).
Criza familială este definită ca orice situaţie care induce apariţia stresului în
familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca rezultat
ruperea ei. Criza poate constitui un punct de cotitură în viaţa unei familii şi rezolvarea ei
nu este de obicei posibilă prin mijloace comune.
Crizele familiei afectează în special adulţii familiei, dar şi copilul, martor şi
victimă inocentă, nu este ocolit de repercusiuni. De exemplu, divorţul părinţilor este
precedat de o lungă perioadă de reproşuri şi nemulţumiri care macină relaţiile dintre soţi
şi el devine în final unica alternativă logică a unei situaţii ajunse aparent fără ieşire.
Sărăcia, şomajul, boala cronică a unui membru al familiei, boala psihică a unuia dintre
părinţi se adaugă la completarea unor situaţii generatoare de tensiuni intrafamiliale.
Referindu-se la originea femeii şi la poziţia sa în raport cu bărbatul, un mare
înţelept (Sf. Pavel) spunea: dacă aceasta ar fi fost creată dintr-o bucată din partea
superioară a corpului lui Adam, atunci ea ar fi fost superioară lui; dacă ar fi fost creată
dintr-o bucată din piciorul lui Adam, atunci i-ar fi fost inferioară. Însă femeia a fost
creată din coasta lui Adam, deci din partea de mijloc a corpului său tocmai pentru a-i fi
egală. Cu toate acestea, de-a lungul timpului au existat diverse atitudini faţă de femeie şi
de rolul acesteia în diverse societăţi.

2. Copilul şi părinţii

După construirea unor proiecte comune si promisiunea unei vieţi frumoase,

separarea este întotdeauna un eşec. Pentru copii, însă, ea este o adevărata dramă, care nu
trebuie subestimată. Daca nu există separare reuşită, exista însă totuşi separări mai puţin
traumatizante. Discuţiile, tensiunile dintre părinţi privează copilul de ambianţa caldă a
căminului, căldura care îi oferă copilului o siguranţă. Dacă nu mai există nici o soluţie şi
credeţi că este mai bine aşa, vă separaţi, decât să obligaţi copilul să trăiască într-un mediu
care este permanent în tensiune. Copilul trebuie informat. Fiind foarte sensibil, copilul
simte că se întâmplă ceva şi vrea să ştie ce.
Este de dorit ca părinţii să anunţe împreună vestea separării şi înainte de data
stabilită, astfel încât copilul să se obişnuiască cu ideea ca nu va mai locui in aceeaşi casă
şi cu mama şi cu tata. Pentru copil “familia” este alcătuită din indivizi care trăiesc în
aceeaşi casă. Îi este greu să-şi imagineze că tata (mama) nu mai locuieşte cu el, că nu-i
mai poate citi o poveste în fiecare seară sau că nu se mai joacă împreună etc. Francoise
Dolto (psihanalist francez) subliniază importanţa informării copilului că părintele celălalt
plăteşte o pensie alimentară pentru el. Acest lucru dovedeşte copilului că, chiar dacă tatăl
(mama) nu poate să-l vadă regulat, el continuă să răspundă nevoilor sale materiale.
Mama (pentru că aceasta rămâne cu copilul, în cele mai multe cazuri), ar fi bine
să-i vorbească deseori despre tatăl său pentru a întreţine în mintea copilului o imagine
respectabilă, dar nu idealizată a acestuia. Este de datoria părintelui care îl creşte să facă
tot posibilul ca să menţină relaţiile între copilul lor şi celălalt părinte.
Pentru a menţine echilibrul copilului ar fi de dorit să:
- asiguraţi copilul de dragostea şi de înţelegerea dumneavoastră;
- nu îi spuneţi niciodată ceva rău despre celălalt părinte;
- nu încercaţi să compensaţi absenţa cu o multitudine de cadouri;
- respectaţi în continuare regulile de disciplină de mai înainte;
- menţineţi legătura cu cei patru bunici (în cazul în care bunicii nu sunt implicaţi activ în
conflict);
- respectaţi înţelegerile asupra orelor şi zilelor de vizită;
- aranjaţi copilului o cameră sau un colţ al lui, în fiecare dintre cele două cămine;
- nu va angajaţi în dispute în faţa copilului de fiecare dată când vă vedeţi.
Ceea ce trebuie copilul să suporte este destul de dureros. Dacă părinţii se respectă
şi fac efortul să discute ca nişte adulţi, copilul va putea să suporte mai uşor situaţia.
Fiecare copil îşi manifestă suferinţa diferit. Maniera în care copilul simte şi exprimă
această situaţie depinde de vârstă, temperament, afectivitate etc. Reacţiile cele mai
frecvente sunt: furie, închidere în sine, tulburări de somn, probleme alimentare sau
şcolare etc.

3. Comunicarea

Comunicarea reprezintă cuvântul cheie atunci când vine vorba de funcţionarea

unei relaţii, indiferent dacă această relaţie este una de dragoste, una de afaceri sau una
familială.
Încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, oamenii au căutat o modalitate cât mai
simplă de a comunica între ei , de a-şi transmite unul altuia informaţii. Dacă în timpul
epocii de piatră oamenii se înţelegeau cu ajutorul semnelor şi al unor sunete nedefinite, în
zilele noastre putem beneficia de un mecanism dezvoltat prin care să comunicăm unul cu
altul.
În fond şi la urma urmei, comunicarea reprezintă un proces de transferare,
împărţire sau împărtăşire a unor informaţii, idei, mesaje sau semnale. Comunicarea
presupune întotdeauna prezenţa a cel puţin doi interlocutori. La origine, cuvântul a avut
conotaţii religioase, derivând din cuvântul comuniune - împărtăşirea unei experienţe
semnificative. Comunicarea completă combină vechea semnificaţie cu cea nouă. Prin
intermediul acestui proces putem împărtăşi gândurile, simţămintele sau experienţa, în
cadrul unui cuplu. Acest cuplu este format dintr-un emiţător al informaţiei şi un receptor
al informaţiei.
 De multe ori o persoană poate comunica cu o alta fără să îşi dea seama, adică
involuntar, fără să fie conştientă de această împărtăşire. Acest lucru se explică prin
prisma faptului că noi comunicăm nu numai cu ajutorul cuvintelor, ci şi prin intermediul
tonului vocii, al atitudinii noastre, al amplitudinii sau localizării respiraţiei, al variaţiei
coloritului epidermei , îndeosebi a celei faciale. Limbajul corpului nostru estre extrem de
relevant, putând împărtăşi celuilalt o stare sau o părere doar prin folosirea a anumite
gesturi sau grimase.
Deoarece zilnic se strecoară atât de multe mesaje, atât către interior, cât şi către
exterior, o mare parte din procesul comunicării are loc la un nivel inconştient. Din
moment ce noi suntem cu toţii rezultatul obişnuinţei, un cuplu poate să răspundă, sau să
nu răspundă, din obişnuinţă - în mod inconştient. Specialiştii au făcut o clasificare a
tipurilor de comportamente ale comunicării, ele putând fi pasive, asertive sau agresive.
Obiceiurile bune sunt necesare şi de dorit; obiceiurile rele trebuie să fie ţinute sub
control. în cadrul relaţiilor noastre, noi trebuie să ne dăm seama care dintre obiceiuri ne
sporesc abilitatea de a comunica şi care dintre ele sunt distructive.
Chiar şi în ziua de azi există foarte mari dificultăţi de comunicare între
interlocutori cauzate fie de un temperament mai retras al unuia dintre parteneri, fie din
cauza unui grad de cultură diferit al acestora. Comunicarea poate fi realizată nu numai
prin intermediul cuvintelor sau al limbajului corpului, dar şi cu ajutorul scrisului şi al
formei optice, adică al semnelor.
Problema relaţiilor dintre cadrul didactic şi părinţi reprezintă, probabil, unul dintre
cele mai importante subcapitole ale "lucrării" managerului şcolar. Cercetările arată că cei
mai mulţi profesori nu sunt prea optimişti atunci când sunt rugaţi să aprecieze acurateţea
şi eficienţa comunicării cu părinţii. Barierele în calea unei comunicări eficiente cu părinţii
sunt mult mai mari decât şi le închipuie majoritatea cadrelor didactice şi, în special,
cadrele didactice tinere. Regulile cunoscute şi acceptate, privind relaţia cu colectivul de
părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum depăşite de investigaţiile
educaţionale moderne. În calitatea sa nouă, de manager, pe care o promovăm şi prin
demersurile noastre de studiu, cadrul didactic trebuie să conducă cu maximum de
eficienţă relaţiile cu părinţii, transformându-şi în aliaţi şi colaboratori prezumtivii
"inamici".
 Identificarea principalelor cauze ale unei comunicări ineficiente cu părinţii sunt:
problemele de ascultare, lipsa conexiunii inverse, falsa conexiune inversă, rezistenţa la
critică, percepţia selectivă şi subiectivitatea, obţinerea informaţiei prin manipulare
discretă, ascultarea afectivă, inadvertenţe de limbaj, bariere culturale etc. Iată într-o
prezentare detaliată defectele, însoţite de sugestii pentru corecţia lor imediată:
a). Problemele de ascultare provin din faptul că profesorul are falsa impresie că
întotdeauna comunicarea cu părinţii este nevoia sa de a-i informa pe scurt pe aceştia
despre diverse probleme. Realitatea este că profesorul îşi petrece cea mai mare parte din
timpul relaţiilor cu părinţii sau, mai degrabă, ar fi recomandabil să şi-o petreacă, în
receptarea şi primirea mesajelor ,din partea acestora. Dorinţa cadrului didactic de a avea
numai el iniţiativa (fapt conferit prin statutul instituţional al funcţiei) poate conduce la o
falsă impresie şi chiar presupunere că: o bună comunicare este sinonimă cu transmiterea
informaţiilor şi a părerilor. Ascultarea activă reprezintă o soluţie deosebită pentru
managerul şcolar.
b). Lipsa conexiunii inverse are în vedere faptul că profesorul porneşte în relaţia cu
părinţii de la premisa comunicării corecte cu aceştia, întrucât numai ei au datoria de a
înţelege şi de a asculta orice fel de mesaj din partea educatorului. Sunt mulţi părinţi
inhibaţi în a pune întrebări, chiar dacă nu au înţeles prea multe din mesajul cadrului
didactic (şi chiar şi în cazul-unui context relaţional calm şi echilibrat cu aceştia). Un
cadru didactic eficient lasă nu numai spaţiu întrebărilor, în comunicarea cu părinţii, ci îi şi
provoacă să facă ei acest lucru;
c). Falsa conexiune inversă are în vedere faptul că foarte mulţi părinţi, dintr-o multitudine
de puncte de vedere lasă, prin tăcere ori prin alte semnale de tip nonverbal, impresia că au
înţeles şi că sunt şi de acord cu tot ceea ce a transmis cadrul didactic respectiv, numai că,
de foarte multe ori,. disimularea este reuşită şi poate prejudicia o comunicare eficientă. şi
performantă. Cadrul didactic cunoscând faptul că părintele are, de cele mai multe ori
interesul de a nu-l contrazice, trebuie să se asigure, prin mijloace verbale dar mai ales
nonverbale suplimentare că părintele este în posesia. informaţiilor corecte;
d). Rezistenţa la critică poate constitui unul dintre obstacolele cele mai frecvente, dar şi
mai dificil de depăşit deoarece sunt ocazii în care feed-back-ul este căutat, dar se
dovedeşte a fi nefavorabil. Controlul mândriei personale şi apelul la efectul de prestigiu,
solicitate de anumite situaţii manageriale foarte dificile, când acţiunile noastre se
dovedesc a fi criticate de unul sau mai mulţi părinţi, trebuie să reprezinte elemente
normale, pentru ca o relaţie fructuoasă să se instaleze între părinţi şi cadrul didactic.
Continuitatea şi dezvoltarea acestor relaţii nu se pot întemeia pe duplicitate, pe minciuni
şi pe linguşiri, ci pe adevăr, comunicat cu realism şi cu bun-simţ;
e). Percepţia selectivă şi subiectivitatea se referă la faptul că simplul volum al datelor
accesibile implică faptul că trebuie să avem o oarecare bază pentru a decide ce mai
trebuie să căutăm şi la ce să reacţionăm. Din acest volum mare de informaţii transmise de
părinţi, cadrul didactic are tendinţa de a le vedea numai pe acelea pe care doreşte el să le
vadă, ignorând faptul că poate elementele concrete nu se potrivesc preconcepţiilor cu care
managerul şcolar intervine în "ecuaţia relaţională". Abilităţile cadrului didactic în
interacţiunile cu părinţii trebuie să constea şi în a recunoaşte zonele problematice ale unor
abordări pline de subiectivism ;
f). Obţinerea informaţiei prin manipulare discretă prezintă necesitatea ca, uneori, cadrele
didactice, mai ales dacă au o discuţie cu unii părinţi inhibaţi, să prezinte un anumit caz
sau o anumită problemă comună întregului colectiv de părinţi. Lamentarea târzie a
cadrului didactic, "Mie de ce nu mi-a spus nimeni", atunci când este pus în faţa unei
probleme de interes general, reproşată într-un cadru organizat, rec1amă din partea
acestuia o conduită informaţională mai atentă în viitor;
g). Ascultarea afectivă este o altă barieră în calea actului de comunicare şi se exprimă
prin gradul de impresionabilitate al unui mesaj, transmis de un părinte; formulat de o
manieră puternic afectivă, poate determina o recepţie viciată a ideilor esenţiale, în
favoarea părintelui şi în defavoarea cadrului didactic;
h). Alegerea momentului şi a locului pentru a-i invita pe părinţi să se exprime, spaţiul,
contextul, participanţii sunt tot atâtea variabile ale unei .situaţii de comunicare supusă
uneori obnubilării
i). Inadvertenţele de limbaj pot constitui bariere grave în calea comunicării dintre
profesor şi părinţi. Un limbaj căutat, cu elemente psihopedagogice şi de ordin tehnic, ori
plin de neologisme, poate constitui un factor de blocaj al comunicării părinţi-cadre
didactice. Un limbaj simplu, direct, în termeni normali, adaptat interlocutorului constituie
soluţia acestei situaţii de blocaj;
j). Barierele culturale constituie, de asemenea, factori frecvenţi ai neînţelegerilor~părinţi-
cadre didactice, cu atât mai mult cu cât părinţii se consideră inferiori la acest capitol
cadrului didactic. Ascendentul de cultură constituie un factor de asimetrie normală a
relaţiei amintite.
Profesorul însă nu trebuie să exacerbeze rolul acestei eventuale discrepanţe, făcând tot
posibilul ca dezechilibrul de cultură să se transforme, printr-o chibzuită cumpătare, într-
un raport echitabil.
Toate fenomenele anterior amintite trebuie să reprezinte, la nivelul pregătirii
iniţiale a cadrului didactic, elemente de formare şi dezvoltare profesională pentru un bun
management al clasei de elevi, din perspectiva relaţiilor cu colectivul de părinţi.

4. Conceptul de violenţă în familie

Violenţa în familie reprezintă o problemă socială extrem de gravă, iar specialiştii

o consideră o formă de tortură datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenţei
în familie este extins, deoarece aceasta afectează nu numai victimele, dar şi persoanele
care sunt martore sau au cunoştinţă de situaţii de violenţă în familie.
Violenţa în familie este una dintre formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite,
dar şi una din cele mai îngrijorătoare, pentru că este prea puţin vizibilă. În cele mai multe
dintre cazuri, actele de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de către
victimă, din cauza sentimentului de teamă faţă de agresor şi de jenă faţă de societate. Mai
mult chiar, un obstacol îl reprezintă şi reticenţa statului şi a organelor sale de a interveni
într-o sferă considerată încă „privată”.
Conceptul de „violenţă în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică
(înţeleasă ca violenţă ce apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini), dar şi violenţa
asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude.
În ce priveşte violenţa domestică, potrivit unor organizaţii guvernamentale care au
efectuat studii privind acest fenomen în România, aceasta reprezintă o serie repetată de
comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi psihic pe care o persoană le manifestă
faţă de partener, în scopul controlării şi dominării acestuia, utilizând forţa şi/sau profitând
de incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relaţii de cuplu. Aceasta
include şi abuzurile de tip economic şi social. Este considerată violenţă domestică şi cea
făptuită asupra fostei soţii/partenere şi în relaţiile consensuale.

4.1. Tipuri de violenţă în familie

Violenţa în familie poate să îmbrace forme diverse, mai mult sau mai puţin
vizibile, precum violenţa fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială. Persoanele
violente manifestă o serie de comportamente agresive repetitive (rareori violenţa se
manifestă printr-un singur incident), în forma unor combinaţii de acte coercitive şi de
atac, de mai multe tipuri. Violenţa în familie are caracteristici care o fac diferită de alte
tipuri de violenţă apărute incidental sau în alte contexte şi o dinamică sau ciclu de
manifestare aparte bazate pe tipul de relaţie care există între victimă şi agresor. Este un
fenomen grav, o problemă comunitară, socială şi de sănătate publică ce afectează în
principal femeile (95% din totalul victimelor violenţei în familie sunt femei).
Ca formă de comportament, violenţa în familie are:
- caracter instrumental (agresorul controlează victima, iar comportamentele devin
funcţionale şi persistă dacă au rezultatul scontat);
- caracter intenţional (se produce cu intenţia de control şi dominare, de menţinere a
puterii, intenţie pe care făptuitorul nu o recunoaşte, dar care poate fi identificată prin
rezultatele pe care le produce);
- caracter dobândit (violenţa nu este înnăscută, ci învăţată prin imitaţie).
Specialiştii au identificat un ciclu al violenţei in familie:
- faza de acumulare a tensiunilor, timp în care victima acţionează cu precauţie şi încearcă
strategii pentru a evita un incident violent;
- faza acută, momentul în care agresorul acţionează, desfăşurată pe parcursul unei
perioade cuprinse între două şi douăzeci şi patru de ore (uneori chiar pe parcursul unei
săptămâni sau mai mult);
- faza de relaxare, o perioadă de calm, în care agresorul manifestă blândeţe şi dragoste
faţă de victimă. Această fază reprezintă doar un armistiţiu vag în cadrul unui război al
ameninţărilor şi loviturilor.

4.2. Consecinţe şi efecte ale violenţei în familie

Violenţa în familie are numeroase efecte negative, grave, atât pe termen lung cât şi
pe termen scurt, directe (asupra victimei) şi indirecte (asupra persoanelor care asistă la
actele de violenţă).
În ceea ce priveşte starea de sănătate, victima poate suferi o serie de vătămări
corporale, cu grade diferite de gravitate, care pot necesita mai multe sau mai puţine
îngrijiri medicale. În funcţie de gravitatea acestora, ele pot avea urmări grave şi pe termen
lung, mergând până la infirmităţi, pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă sau
moartea victimei. Sănătatea mintală este deasemenea afectată, victimele pot suferi,
datorită abuzurilor, o serie de tulburări tranzitorii sau permanente în sfera emoţională,
cum ar fi: depresii acute sau cronice, anxietate, fobii, atacuri de panică, insomnii,
coşmaruri sau sindrom post- traumatic.
În funcţie de durata şi natura abuzului, pot surveni tulburări de personalitate şi de
comportament, tulburări alimentare şi tentative suicidare; de asemenea, pot apărea
comportamentele de dependenţă (victimele se refugiază în consumul de alcool sau de
substanţe tranchilizante).

5. Interviu

1. Cum a-ţi caracteriza familia românească comtemporană?

După parerea mea, familia contemporană românească aş caracterizao ca fiind una
conservatoare, cu idei preconcepute precum şi existenţa unor tabuuri în diferite domenii
precum cel sexual.
2. Care sunt după părerea dumneavoastră principalele probleme întâlnite într-o
familie?
Probleme întâlnite într-o familie sunt multiple, însă o să dau doar câteva exemple: lipsa
de comunicare, imatiritarea afectiv-emoţională, neasumarea responsabilităţilor, asumarea
în grabă a priorităţilor, toate acestea ducând la apariţia unor stări conflictuale pe termen
îndelungat.
3. Comunicarea este cuvântul cheie într-o relaţie/ căsnicie?
Categoric, comunicarea se situează printre cele mai importante lucruri într-o căsnicie,
însă aceasta are legătură şi cu încrederea şi respectul între cei doi parteneri.
4. Este violenţa domestică o problemă ce ar trebui să ne îngrijoreze?
Răspunsul la această întrebare poate fi abordat din două perspective: pe de o parte în
funcţie de regiunea în care ne aflăm astfel în mediul rural cazurile de violenţă domestică
fiind într-un număr mai ridicat decât în mediul urban, iar pe de altă parte

5. În cazurile de violenţă domestică persoana agresată ia măsuri, ştie cum să

procedeze?
În aceste situaţii, de cele mai multe ori persoana vătămată nu ia mările necesare datorită
mai multor cauze precum ar fi: teama, ruşinea, intervenţia altor persoane (rude, vecini,
etc)
6. Câteva sfaturi pentru un cuplu proaspăt căsătorit.
Bibliografie:
1. Dolean, I., Dolean, D., Meseria de părinte, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2002;
 2. Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., Educaţia părinţilor, Strategii şi programe,
E.D.P., Bucureşti, 1997;
3. E., A., Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Aramis, Bucureşti, 2002;
4. Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti, 1996.
5. Robert Gloton, Claude Clero, L’activité créatrice chez l’enfant, Casterman, 1971.
6. N. C. Matei, Educaţia capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ, E.D.P.,
1982.
7. S. Marcus, Teodora David, Adriana Predescu, Empatia şi relaţia profesor-elev,
E.A., Bucureşti, 1987.

Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei; una este legată
de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela că multă
vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare ,ea fiind
identică cu întreaga lume socială a copilului.
De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copii. Sunt însă şi situaţii în care la
acest nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate(unchi, mătuşi)
se implică sau sunt implicate în activitatea educativă.
In familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în
primul an de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se
accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura
afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc.
O dată cu înaintarea copilului pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia
atribuţiile educative într-o măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor este
relativă, căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în exercitarea influenţelor educative;
fetele rămânând pe seama mamelor, iar băieţii intrând în aria de influenţă a taţilor.
La baza societăţii stă familia, şi totuşi pentru majoritatea familia reprezintă mama
si tata si cam atât. Fără să ne gandim că familia este singurul loc în care primim dragoste
şi sprijin necondiţionat. Noi trăim în speranţa că prietenii sunt aceia care ne scot din
încurcături, însă prietenii nu-ţi sunt rude şi nu ţin loc nici de mama nici de tată. La ei ne
plângem pentru că poate sunt de vârsta noastra şi credem că ei înteleg mai bine însă dacă
ne gandim parinţii, care sunt mai trecuţi prin viaţă, ştiu mult mai bine ce să facă în
anumite situaţii. Prietenii vin şi pleacă însă familia nu.