Psoriazis – a doua piele

by Rocsana | Sep 1, 2020 | Articole | 0 comments

Pentru a înțelege cele mai profunde rădăcini ale psoriazisului, e important să ne uităm la impactul pe care l-au avut
relaţiile cu părinţii sau cu persoanele care ne-au crescut asupra noastră. Relaţiile cu părinţii sunt cele care contribuie la
dezvoltarea psihicului nostru, a lumii noastre emoţionale, a convingerilor pe care le avem despre noi, oameni, viaţă şi la
percepţia noastră despre identitate (cine suntem). În rândurile următoare voi aborda doar relaţia cu mama (sau persoana
care ne-a crescut) şi felul în care aceasta contribuie la predispoziţia pentru psoriazis.
Când copilul este bebeluş, relaţia cu mama este mediată de corpurile celor doi. Prin contactul piele-piele cu mama,
bebeluşul construiește prima relație cu o altă persoană. Prin acest tip de interacțiune, bebeluşul se descoperă pe el
însuşi şi începe să-şi formeze baza sentimentului de sine (esenţa personalităţii individului). Pentru o dezvoltare psiho-
emoţională echilibrată, bebeluşul are nevoie ca pielea să-i fie stimulată (prin a fi ţinut în braţe, a fi mângâiat cu drag, a i
se face masaj, a i se face baie), să nu simtă nici prea multă căldură, nici prea mult frig, să se simtă în siguranţă, să simtă
stabilitate şi să se simtă îngrijit şi iubit. Când aceste nevoi nu sunt îndeplinite, copilul se va transforma într-un adult lipsit
de încredere în sine şi se va raporta la viaţă cu anxietate.
Pielea este ca un recipient care ţine laolaltă, pe de-o parte, organele, vasele de sange, fluidele din corp – latura fizică a
corpului, şi pe de altă parte, emoţiile, senzaţiile, imaginile, gândurile, etc – latura nevăzută a corpului. Această ultimă
latură se construieşte în relaţia cu mama. Când bebeluşul nu a primit din relaţia cu mama ce a avut nevoie pentru
dezvoltarea psiho-emoţională, atunci recipientul se adaptează luând diverse forme şi dimensiuni. Psoriazisul este una
din adaptările acestui recipient. Psoriazisul se mai numeşte “a doua piele” (Bick, 1968), pentru că îndeplinește funcţia de
a ţine laolaltă o experienţă internă foarte veche. 
Prin piele, bebeluşul explorează lumea înconjurătoare. Și, prin explorarea mediului, el învaţă despre el însuşi – îşi
descoperă părţi ale corpului, ce se simte bine şi ce nu în relaţie cu obiectele şi cu oamenii din jur. În acelaşi timp, el îşi
traduce experienţele cu oamenii prin intermediul corpului (singurul limbaj accesibil când copilul este mic) pentru a da
sens a ceea ce i se întâmplă. Dacă bebeluşul rămâne singur în cameră pentru mult timp, este hrănit târziu, este “pupat
doar în somn”, este luat rar în braţe, se ţipă la el, etc. atunci bebeluşul va interpreta aceste răspunsuri ale mediului /
mamei la nevoile lui ca fiind ceva în neregulă cu el. De ce se întâmplă aşa? Pentru că: (1) omul are o tendinţă înnăscută
de a da sens, de a găsi o explicaţie pentru ce i se întâmplă şi (2) copilul, indiferent de vârstă, preferă să păstreze o
imagine pozitivă a mamei în interiorul lui pentru că mama este cea care îi asigură supraviețuirea, este adultul de care el
depinde. 
Predispoziţia pentru psoriazis se dezvoltă ca urmare a impactului reciproc dintre bebeluş şi mamă. Sunt de luat în calcul
şi predispoziţiile genetice cu care copilul se naşte şi vulnerabilitățile sale. Mama reacţionează la felul unic de a fi al
bebeluşului şi bebeluşul reacţionează la felul unic al mamei de a fi. Şi invers este valabil. E dificil de spus cu exactitate
cine este cel care iniţiază primul. Putem spune însă că tocmai acest impact reciproc duce la construirea lumii interioare a
copilului.
Persoanele care nu au primit suficientă stimulare a pielii când erau bebeluşi devin “prizonieri ai propriei pieli și se
comportă ca și cand pielea este o barieră care îi ține înăuntru, și a fi atinși devine un atac la integritatea lor” (Montagu,
1986).
Psoriazisul este o protecţie împotriva unei frici şi neîncrederi ce are la bază experienţe foarte vechi, de care care corpul
însă îşi aminteşte şi pe care le retrăieşte prin erupţiile pe piele. În acelaşi timp, este şi o închisoare care împiedică
potenţialul şi esenţa individului în a se exprima şi împlini.
Bibliografie:
1. Banks, K. (2013), Skin as a Container Mediating Primary Self-Other Relationships, Transactional Analysis Journal, 43:2,
164-173
2. Bick, E. (1968), Experience of the skin in early object relations, International Journal of Psychoanalysis, 49, 484-486
3. Stern, D. (2019), Lumea interpersonală a copilului, Editura Trei, Bucureşti
4. Montagu, A. (1986), Touching: The human significance of the skin, Harper & Row, New York

Separarea – cauză şi factor în Psoriazis

by Rocsana | Sep 6, 2020 | Articole | 0 comments
În Marele dicţionar al bolilor şi afecţiunilor (Martel, 2012) se sugerează că psoriazisul implică un abandon sau
o separare prin care persoana a trecut. Martel precizează chiar o dublă separare care poate fi față de membrii familiei
(părinţi, fraţi, un părinte şi un frate, bunici, etc) sau faţă de ceva drag (casă, loc, şcoală, ţară, etc). În acest articol, voi
detalia ideea separării, ca o cauză şi factor declanşator în psoriazis.
Separarea – una din cauzele care creează predispoziţia psihologică pentru apariţia psoriazisului
Prima separare prin care persoana care are psoriazis a trecut este cea de mamă, în primii 3 ani de viaţă, şi am în vedere
2 perspective:
 separarea poate să apară la naştere, atunci copilul nu poate avea contact fizic cu mama, fie pentru ca este abandonat
de mamă, fie pentru că mama moare la naştere sau fie pentru că sunt probleme de supravieţuire/sănătate din cauza
cărora copilul va sta o perioadă în incubator (sau mama are probleme de sănătate şi nu poate avea grijă de copil).
 separarea, ca încercare nereuşită a copilului spre autonomie, poate fi asociată cu dificultăţi în etapa de
dezvoltare separare-individuare.
Despre etapele de dezvoltare a copilului au scris mulți specialişti care au elaborat diferite clasificări. Eu am ales pentru
acest articol perspectiva medicului şi psihanalistei Margaret Mahler (în Byder & Pearson, 1983) pentru ca este axată pe
relaţia mamă-copil şi procesul de separare-individuare. Ea descrie următoarele etape ale dezvoltării în primii 3 ani de
viaţă, etape normale, ce se regăsesc la toţi copiii:
1. etapa autistică (0-2 luni): atenţia copilului este doar pe interior şi satisfacerea propriilor nevoi; copilul nu o percepe pe
mamă ca fiind ceva diferit de el, ci percepe că el şi mama sunt unul şi acelaşi.
2. etapa simbiotică (3-6 luni): continuă nediferenţierea şi fuziunea psihică; începe să existe o percepţie vagă despre mamă
ca fiind ceva care îmi satisface nevoile. Depăşirea cu succes a acestei etape ţine atât de capacitatea mamei de a oferi
copilului grijă şi afecţiune, cât şi de capacitatea copilului de a percepe şi primi ceea ce mama oferă.
3. etapa de separare-individuare (6-36 luni)
 diferențiere (6-9 luni): copilul începe să-şi definească graniţele externe prin folosirea corpului prin atingerea degetelor,
braţelor, picioarelor, etc. Conform lui Mahler, în această etapă se construieşte imaginea despre corp.
 explorare (10-16 luni): copilul începe să exploreze lumea exterioară, departe de mamă – se târăşte, merge, atinge
lucruri.
 (re)apropiere (17-35 luni): în această etapă, copilul are nevoie să exploreze mediul departe de mamă şi, în acelaşi timp,
are nevoie de disponibilitatea emoţională şi fizică a mamei de a-l primi înapoi.
 constanţă (36 luni): la sfârşitul acestei etape, copilul are deja internalizată (proces natural al psihicului prin care ceva din
exterior este adus în interior) reprezentarea interacţiunii lui cu mama. Această reprezentare devine o parte din psihicul
copilului care îl va ajuta să simtă iubirea şi prezenţa mamei, chiar dacă ei sunt separaţi şi la distanţă. Când această
etapă se depăşeşte cu succes: (1) persoana nu va avea dificultăţi de separare în copilărie, adolescenţă sau viaţa de
adult; (2) persoana adultă va putea iubi fără să aibă aşteptarea ca celălalt să-i satisfacă toate nevoile şi să-l iubească
necondiţionat.
Cum oamenii nu sunt perfecţi, cu siguranţă că mama nu va putea satisface toate nevoile de dezvoltare a copilului şi
acesta va creşte cu dificultăţi mai mici sau mai mari asociate cu traversarea nereuşită a fiecărei etape.
Când disponibilitatea emoţională a mamei de a se conecta cu copilul, de a-i oferi atenţie, răbdare, grijă şi iubire nu există
sau este foarte limitată, copilul nu va putea să trăiască separarea ca pe un fenomen natural, ci o va trăi ca pe o traumă,
o durere ce îşi va lăsa amprenta în relația individului cu sine, viaţă şi alţi oameni.
Separarea copilului de mamă nu este problema, ci felul în care aceasta este trăită în interior şi blocarea copilului în
separare, fără să existe permisiunea pentru autonomie. Problema mai este şi internalizarea unei mame indisponibile
emoţional, a unei lipse de siguranţă că mama este acolo şi internalizarea unui mediu periculos. “Separarea este trăită de
copil ca o pierdere care mutilează corpul…o gaură neagră…un nimic care înghite…” (Tustin, 1990/1992).
Separarea  – factor declanşator în psoriazis
Din punctul meu de vedere, această primă separare (dificultatea de separare de mamă) este fundaţia următoarelor
separări din viaţă. Şi fiecare separare importantă din viaţă va reaminti şi întări, inconştient, durerea primei separări. 
Pentru că durerea primei separări a fost atât de mare, persoana se va proteja împotriva retrăirii acesteia creând iluzia
siguranţei prin psoriazis. Prin psoriazis, ceilalţi sunt ţinuţi la distanţă. În acelaşi timp, în interiorul persoanei există o mare
nevoie de contact şi apropiere care este blocată de frica de a suferi.
Când apar primele erupţii specifice psoriazisului, e indicat să ne gândim la ce ni s-a întâmplat important în ultimele 6-12
luni. Unele persoane descoperă că evenimentul cu impact emoţional prin care au trecut a fost o separare de cineva sau
ceva drag. Investigarea factorilor declanşatori este primul pas pentru a identifica cauzele emoţionale din spatele
psoriazisului. Apoi, o direcție de lucru cu propria persoană este ca individul să înceapă să se uite la ce este în interiorul
lui:
 ce emoţii simt frecvent?
 ce emoţii nu simt de obicei?
 cum a fost relaţia mea cu mama?
 ce separări am trăit de-a lungul vieţii şi faţă de cine sau ce anume?
 cum e pentru mine când mă despart de cineva? cum e pentru mine când pierd ceva sau pe cineva important?
 în ce fel am/nu am grijă de mine?
 în ce fel sunt deschis/ă să întru în fluxul vieţii şi al iubirii
(întrebările sunt în corespondenţă cu etapa de separare-individuare)
Psoriazisul arată că au fost dificultăți de contact şi conexiune cu mama care, prin fenomenul natural de internalizare, au
devenit dificultăți de contact şi conexiune cu mine însumi/însămi. De aceea, e important să ne uităm în interiorul nostru şi
la relaţia cu noi înşine pentru a vindeca rănile emoţionale şi a elibera corpul de povara exprimării suferinţelor. Cred cu
tărie că prin această abordare tratamentul alopat este mai eficace şi se pot obţine perioade lungi de remisiune, o
îmbunătăţire a relaţiilor şi a calităţii vieţii.

Anxietatea, reglarea emoţională și psoriazisul

by Rocsana | Oct 20, 2020 | Articole | 0 comments
Tratamentul eficace pentru psoriazis este cel care ia în considerare medicina, psihologia, stilul de viaţă şi alimentaţia.
Anxietatea este explicată atât de psihologie, cât şi de medicină şi poate fi influenţată în sens pozitiv sau negativ şi de
stilul de viaţă şi alimentaţie. Anxietatea este răspunsul nostru la stimuli interni (gânduri, dialoguri interne) şi externi
 (evenimente, situaţii, comportamente, etc.) şi arată o dificultate de reglare emoţională. Acest articol invită cititorii să
înceapă să înveţe despre propriile emoţii, ca prim pas pentru reglarea emoţională.
Există numeroase studii care descriu legătura dintre anxietate şi psoriazis (Hunter, 2003; Thorslund, 2013; Mizara, 2012;
Rieder, 2012; Heller, 2012; Palijan, 2011; Evers, 2010; Moynihan, 2010; Reich, 2010; Jankovic, 2009; Devrimci-
Ozguven, 2000). Subliniez două idei importante:
 Persoanele care au anxietate ridicată sunt mai predispuse la această afecţiune de piele pentru că psoriazisul şi factorii
de stres (care activează anxietatea) au lucruri în comun la nivelul: (1) căilor sistemului nervos periferic, axei hipotalamo-
hipofizo-suprarenaliană (HPA) – responsabilă de răspunsul “luptă sau fugi” în faţa stresului, (2) axei simpatic-suprarenal-
medular (SAM) şi la nivelul (3) căilor sistemului imunitar.
 Psoriazisul duce la creşterea anxietăţii. Mâncărimea cronică şi semnele de pe piele contribuie la stigmatizarea şi
retragerea persoanelor din viaţa socială. De asemenea, trăsături de personalitate, precum alexitimia (dificultatea de a
recunoaşte şi exprima propriile emoţii) şi convingerile negative despre noi înşine, lume şi viaţă (vezi articolul Criza de
identitate în psoriazis ) contribuie la creşterea şi menţinerea anxietăţii.
Ce este anxietatea? Anxietatea este o combinaţie de emoţii, convingeri negative şi senzaţii corporale. Este o teamă
pentru care nu există un pericol în realitate. Se manifestă prin agitație, iritabilitate, concentrare scăzută, dificultate de a
adormi şi chiar prin efecte la nivelul corpului: faţă palidă, transpiraţie, tremor al palmelor sau picioarelor, bătăi alerte ale
inimii, tensiune crescută, gură uscată, nod în gât, dureri musculare, etc.
Anxietatea este un simptom al psihicului persoanei care nu are încredere în propriile calităţi şi care a crescut într-un
mediu familial cu persoane anxioase. În spatele semnelor anxietății se găsesc, de cele mai multe ori, gânduri negative
despre propria persoană (nu sunt suficient de bun/ă, sunt o persoană slabă, nu sunt în stare, etc.), despre alţii (nu merită
să ai încredere în oameni, oamenii mă dezamăgesc, etc) şi despre viaţă ( nu găsesc sensul vieţii mele, viaţa e grea, în
viaţă trebuie să lupți pentru ce iţi doreşti, etc.). 
Anxietatea este manifestarea dificultăţii de reglare emoţională (Thompson, 2011). Cu alte cuvinte, un mod de a trata
pe interior psoriazisul este cunoaşterea şi înţelegerea acestor dificultăţi şi schimbarea tiparelor emoţionale şi cognitive
implicate în dificultăţile de reglare emoţională.
Reglarea emoţională este procesul prin care oamenii pot influenţa conştient sau inconştient, ce emoţii să simtă, când şi
cum să le simtă şi să le exprime. 
Ce înseamnă o bună reglare emoţională:
 percep emoţiile şi ştiu să numesc ce simt
 emoţiile pe care le simt nu sunt nici prea scăzute, nici prea ridicate ca intensitate
 acţiunile mele sunt congruente cu situaţia în care mă aflu şi contribuie la obţinerea obiectivelor mele
 deciziile sunt luate ca urmare a unei analize, reflectări, introspecţii
 comportamentele mele respectă integritatea mea şi a altora
 gândesc în termeni pozitivi despre mine, am încredere în abilitățile mele şi pot avea o imagine realistă despre mine,
oameni şi viaţă, etc
Ce înseamnă o dificultate de reglare emoţională:
 nu ştiu ce simt şi/sau sunt confuz/ă în privinţa emoţiilor
 ţip, trântesc, înjur, îi lovesc/rănesc pe alţii sau pe mine însumi/însămi
 iau decizii din impuls
 vorbesc, mă comport din impuls
 îmi e greu să adorm sau mă trezesc în mijlocul nopţii
 trec de la o stare intens emoţională la alta foarte repede, poate chiar în decurs de câteva minute
 deseori, simt o agitaţie internă, un stres emoţional, o presiune în piept
 în situații de stres (un examen, o relație nouă, o schimbare importantă în viaţă, întâlnit oameni noi, pierderea unei
persoane apropiate, etc) simt că emoţiile mă copleşesc, că nu o să fac faţă, că nu sunt în stare, că nu sunt suficient de
bun/ă
 dacă un eveniment neimportant mă întristează, mă înfurie sau mă sperie am nevoie de câteva ore sau zile până când
revin la starea iniţială)
 amân frecvent să fac lucruri importante, etc
Un prim pas în a avea o reglare emoţională mai bună este recunoaşterea emoţiilor şi trăirea lor. O perspectivă
asupra emoţiilor este cea din Analiză Tranzacţională care împarte emoțiile în: emoţii autentice şi emoţii substitut
(English, 1971). Emoţiile autentice sunt: bucuria, frica, tristeţea şi furia. Emoţiile substitut acoperă emoţiile autentice și
sunt învăţate în copilărie. Fiecare familie are emoţii pe care “preferă” să nu le simtă şi, atunci, o să încurajeze
exprimarea emoţiilor substitut.
O emoţie substitut este o combinaţie de emoţii, gânduri şi senzaţii. O emoţie autentică este o experienţă afectivă care
corespunde cu stimulul care a generat-o.
Repere pentru diferenţiere:
 Emoţii autentice Emoţii substitut

sunt răspunsuri la stimuli interni sau externi din aici-şi- sunt răspunsuri la evenimente
acum din trecut/viitor  

nu permit rezolvarea
problemelor pentru că funcţia
lor este de reconfirmare a
permit rezolvarea problemelor în aici-şi-acum poveştii inconştiente pe care
ne-o spunem  (vezi
articolul Criza de identitate în
psoriazis )

congruenţa cu cadrul temporal –

furia autentică are legătură cu prezentul (vreau sa schimb
ceva acum la o persoana, o situaţie sau un eveniment de câte ori simţim furie, frică
care îmi provoacă disconfort, neplăcere, suferinţă); frica şi tristeţe în afara cadrului
autentică are legătură cu viitorul (îmi e frică pentru că temporal, trăim un sentiment
prevăd un posibil pericol care se poate întâmpla în substitut.
viitor); tristeţea autentică are legătură cu trecutul pentru că
implică o pierdere care a avut loc.
Lista cu emoţiile autentice nu se opreşte la cea formulată de English (1971). Putem vorbi de o multitudine de emoţii,
senzaţii, trăiri emoţionale autentice, precum: frustrare, durere, confuzie, mulţumire, vid, optimism, vitalitate, plăcere,
curiozitate, invidie, gelozie, simpatie, generozitate, grijă, loialitate, disperare, etc.
Când vorbim de emoţii, senzaţii, trăiri emoţionale substitut, ne putem gândi la: anxietate/agitație, confuzie, vinovăţie,
frică, tristeţe, furie (şi cele autentice pot funcţiona uneori ca emoţii substitut), amorţeală emoţională (“nu simt nimic”),
neputinţă, deprimare, stări de nervozitate, dezgust, iritabilitate, epuizare, nemulţumire, pesimism, etc.
Exemple:
 Dacă un prieten întârzie la întâlnirea pe care am stabilit-o şi eu mă simt trist/ă, atunci tristețea este o emoţie substitut
care acoperă furia (emoţie autentică). Pentru că am învăţat în copilărie că furia nu este o emoţie recunoscută şi validată
în familie, o voi acoperi cu emoţia încurajată în familie- tristetea. Pentru alte persoane, furia poate fi acoperită de auto-
ironie, sarcasm, vinovăţie, glume, confuzie, etc. Fiecare familie are propriile ei emoţii substitut “preferate”.
 Dacă demisionez de la job şi în ultima zi simt furie, probabil furia acoperă tristeţea.
 Dacă promovez un examen important pentru mine şi simt agitaţie, e posibil ca aceasta să acopere bucuria.
Aşadar, sub anxietate mai e ceva. Ce emoţii, gânduri, senzaţii trăieşti in interior atunci când simţi anxietate? Ce emoţii,
gânduri, senzaţii nu trăieşti când simţi anxietate?
Emoţiile se nasc în context social, în interacţiunea dintre mine şi cel puţin o altă persoană. Învăţăm să ne reglăm emoţiile
în relaţii şi experienţe în care ne simţim în siguranţă, auziţi, văzuţi şi înţeleşi.
Este important să ne cunoaştem şi să ne împrietenim cu emoţiile noastre pentru ca ele sunt limbajul lumii noastre
interioare şi ne comunică cine suntem, care ne sunt limitele, nevoile, dorinţele, ce ne ajută şi ce nu.
O reglare emoţională mai bună scade activarea zonelor din creier implicate în anxietate şi contribuie la apariţia şi
menţinerea remisiunii.
Bibliografie:
1. English, F. (1971), Rackets and real feelings, Transactional Analysis Journal, Vol 1, Nr. 4
2. Ferreira Cunha Roque, B.I. et al (2016), Psoriasis and Associated Psychiatric Disorders. A systematic review on
etiopathogenesis and clinical correlation, Journal of Clinical and Aesthetic Dermatology, Vol. 9, Nr. 61
3. Thomson, G, (1983), Fear, anger and sadness, Transactional Analysis Journal, Vol 13, Nr. 1
4. Thompson, R.A. (2011), Emotion and Emotion Regulation: Two Sides of the Developing Coin, Emotion Review, Vol. 3,
Nr. 1, 53-61
5. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L (2011), Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Ed. Trei, Bucureşti
Studii despre legătura dintre anxietate şi psoriazis:
Hunter, H.J., Griffiths CE, Kleyn C.E. (2003), Does psychosocial stress plaz a role in the exacerbation of psoriasis?, Br J
Dermatol. 169:965-974
Thorslund K., Amatya B., Dufva A.E., Nordlind K., (2013), The expression of serotonin transporter protein correlates with
the severity of psoriasis and chronic stress, Arch Dermatol Res.305:99–104.
 Mizara A., Papadopoulos L., McBride S.R. (2012), Core beliefs and psychological distress in patients with psoriasis and
atopic eczema attending secondary care: the role of schemas in chronic skin disease. Br Dermatol,166:986–993.
Rieder E., Tausk F., (2012) Psoriasis, a model of dermatologic psychosomatic disease: psychiatric implications and
treatments, Int J Dermatol, 51:12–26.
Heller M.M., Lee E.S., Koo J.Y., (2011), Stress as an influencing factor in psoriasis. Skin Therapy Lett, 16:1–4.
Palijan T.Z., Kovacevic D., Koic E., et al. (2011),  The impact of psoriasis on the quality of life and psychological
characteristics of persons suffering from psoriasis. Coll Antropol, 35(Suppl 2):81–85.
Evers A.W., Verhoeven E.W., Kraaimaat F.W., et al. (2010;), How stress gets under the skin: cortisol and stress
reactivity in psoriasis, Br J Dermatol, 163:986–991.
Moynihan J., Rieder E., Tausk F. (2010), Psychoneuroimmunology: the example of psoriasis, G Ital Dermatol Venereol,
145:221–228.
Reich A., Hrehorów E., Szepietowski J.C. (2010), Pruritus is an important factor negatively influencing the well-being of
psoriatic patients, Acta Derm Venereol, 90:257–263.
Jankovic S., Raznatović M., Marinkovic J., et al. (2009), Relevance of psychosomatic factors in psoriasis: a case-control
study, Acta Derm Venereol, 89:364–368.
Devrimci-Ozguven H., Kundakci T.N., Kumbasar H., et al.(2000), The depression, anxiety, life satisfaction and affective
expression levels in psoriasis patients, J Eur Acad Dermatol Venereol, 14:267–271

Criza de identitate în psoriazis

by Rocsana | Sep 19, 2020 | Articole | 0 comments
Putem înţelege semnificaţia psihologică a psoriazisului din mai multe perspective care alcătuiesc un tablou general
pentru lumea interioară a persoanei care are psoriazis. O perspectivă este cea legată de funcţia de protecţie împotriva
retrăirii unei dureri emoţionale (pe care am menţionat-o în primele două articole). Un alt element din tablou este ideea că
un factor stresor* din viaţa persoanei atacă povestea de viață despre cine este ea/el. Şi în această situaţie, funcţia bolii
este tot de protecţie, dar are o nuanţă diferită – protecţia este a identităţii. 
Într-o cercetare coordonată de Mazzeti (1994; 1996) pe un eşantion de 80 de pacienţi cu psoriazis, s-a constatat că la 71
dintre ei s-a putut identifica un factor stresor care a precedat apariţia psoriazisului. Cercetarea nu a dovedit să existe
vreo legătură între severitatea factorului stresor şi debutul bolii. Însă, echipa de cercetare a observat că factorul stresor a
determinat “o criză de identitate în care pacientul s-a simţit incapabil să facă faţă unei experienţe interne
destabilizatoare” (Mazzeti, 1996, pag. 223). O posibilă explicaţie a apariţiei bolii, conform echipei de cercetare, este
legată de semnificaţia pe care persoana o acordă factorului stresor (care are legătură cu identitatea, şi nu severitatea
acestuia).
Din punctul meu de vedere, psoriazisul este despre identitate, este un manifest al poveştii inconştiente despre noi
înşine şi o încercare de a găsi autonomia personală. Când spun poveste inconştientă mă refer la convingerile pe care
le avem despre:
 noi, alţi oameni şi viaţă
 rolul nostru în relaţii
 cum să ne trăim viaţa 
 ce fel de partener/ă de cuplu să avem
 a avea copii sau nu
 a fi antreprenor sau angajat
 corpul nostru
 emoţiile şi mintea noastră
 etc.
Această poveste inconştientă se mai numește scenariu de viaţă (Berne, 1972) şi se formează în primii ani de viaţă ca
urmare a impactului relaţiei dintre copil şi mediu (părinţi, bunici, alte persoane din familie, străbunici, evenimente majore
prin care copilul a trecut). Ce va determina scrierea scenariului de viaţă este felul în care copilul percepe şi dă sens
relaţiei cu părinţii, satisfacerii sau nesatisfacerii nevoilor sale de dezvoltare.
Scenariul de viaţă este format din decizii  pe care copilul le ia în urma interacţiunii cu mediul. Ele sunt diferite de cele
care se iau prin gândire, de un adult. Sunt, de fapt, rezultatul testării realității de copil, prin intermediul emoțiilor şi
senzaţiilor trăite în strânsă legătură cu corpul  – principalele modalități de comunicare în prima parte a vieții. Deciziile se
transformă în convingeri (ceea ce credem noi despre…) şi convingerile se transformă în tipare (ceea ce se repetă) de
gândire şi emoţionale care se vor reflecta atât în relaţiile cu ceilalţi, cât şi în relaţia cu propria persoană.
Scenariul de viaţă ne oferă o identitate, cu bune şi cu rele – ştim cine suntem prin ce ne spunem despre noi, oameni şi
viaţă.
Aspecte pozitive şi negative ale scenariului de viaţă
Cele pozitive se referă la convingerile copilului care funcţionează ca resurse/atuuri şi ajută copilul şi adultul (care va
deveni) să aibă relaţii bune, să se simtă împlinit, să fie sănătos, să-şi satisfacă nevoile, să-şi exprime potenţialul, etc. 
Cele negative se mai numesc convingeri limitative pentru că limitează sinele persoanei (cine este ea în esenţă) să se
exprime. Acestea reprezintă cea mai bună strategie de supraviețuire (de a face faţă realității) a copilului în faţa unui
mediu nereceptiv, indisponibil la nevoile lui. Dacă părinții eșuează în a satisface nevoile copilului în mod repetat, atunci
acesta poate lua decizia că „e ceva în neregulă cu mine”/ că „nu sunt de iubit”/ că „nu sunt important”, etc. Lipsa de
acordare a părinților la nevoile și trăirile copilului, neglijarea emoțională, abuzurile fizice și emoționale, lipsa reflectării
experiențelor pe care copilul le trăiește de către părinți duc la  formarea scenariului de viață.

Exemple de convingeri pozitive: merit să fiu iubit/ să fiu fericit, să am succes, să exist, etc; am încredere în mine şi în
 viaţă; pot să-mi ating visurile/ obiectivele; sunt deştept/deşteaptă; sunt important/ă; în această lume pot să fiu eu aşa
cum sunt; sunt ok aşa cum sunt/ nu e nimic în neregulă cu mine, etc.
Exemple de convingeri limitative – sunt cele care implică o desconsiderare sau sunt precedate de nu, precum: nu merit
să fiu iubit/ să fiu fericit, să am succes, să exist, etc; nu am încredere în mine şi în viaţă; nu pot să-mi ating visurile/
obiectivele; nu sunt deştept/deşteaptă, etc. Acestea funcţionează ca nişte mecanisme de apărare împotriva durerii
neîmplinirii unor nevoi importante pentru copil. De aceea sunt aşa de greu de schimbat, pentru că făra ele, durerea s-ar
putea simţi copleşitoare. Acesta este şi unul din motivele pentru care terapia durează mult. Oamenii au nevoie de timp
să intre în contact şi să se obişnuiască cu simţitul propriilor emoţii dureroase, să-şi înmoaie apărările și să-şi
construiască şi să exerseze noi tipare de gândire şi emoţionale.
Ce înseamnă în acest context autonomia personală? 
A fi un individ autonom implică conştientizarea convingerilor limitative, construirea unora pozitive şi experimentarea
relaţiilor şi a vieţii din cine eşti tu cu adevărat, şi nu din povestea pe care ţi-o spui inconştient. Aceea este doar o
poveste, nu reprezintă realitatea. A fi autonom înseamnă a trăi relaţiile ştiind ca ai nevoi vechi, care nu au fost niciodată
împlinite şi de care nu este responsabil partenerul/a. A fi autonom înseamnă să fii în contact cu emoţiile, nevoile şi
dorinţele, să le exprimi şi să investeşti energie în a le împlini, știind că doar tu eşti responsabil de ele. A fi autonom
presupune capacitatea de a trăi intimitate emoţională, de a fi vulnerabil/ă în timp ce te simţi în siguranţă şi de a pune
limite sănătoase atunci când nu te simţi în siguranţă. Autonomia este o debarasare de suferinţe şi un angajament faţă de
creşterea personală. 
Mazzeti (1994; 1996) a observat că factorul stresor care a declanşat psoriazisul ameninţa scenariul de viață şi provoca
persoană la experimentarea autonomiei personale, la a trăi un eveniment/context de viaţă în afara convingerilor
limitative. Psoriazisul este un eşec în ieşirea din tiparele poveştii inconştiente. 
Posibil exemplu:
 factor stresor: un examen important (capacitate, bacalaureat, admitere facultate, licenţă, specializare, etc).
 examenul poate pune în contact persoana cu convingerea ca nu e în stare, că nu e suficient de…, că ea/el întotdeauna
o să dezamăgească, că nu merită să reuşească, etc.
 convingerea este asociată inconştient de experienţe din copilărie, dureroase emoţional, care au legătură cu părinţii sau
persoanele care au crescut copilul.
 reuşita examenului ar însemna ameninţarea cu schimbare a convingerii. Dacă convingerea dispare, atunci persoana ar fi
nevoită să se confrunte cu durerea neimplinirii unei nevoi importante din copilărie, rămasă neconştientizată. Și pentru că
persoana nu se simte pregătită pentru această confruntare, psihicul găseşte ca formă de protecţie eliberarea tensiunii
din interior prin intermediul corpului, sub forma psoriazisului. De ce tocmai prin corp? Pentru că factorul stresor atinge o
nevoie şi o rană emoţională din copilărie care are legătură cu semnificația corpului (contează inclusiv locul în care apar
erupţiile). De ce psoriazis şi nu altă boală? Pentru că mediul (factorul stresor) poate determina manifestarea
predispoziție genetice.
 reuşita examenului ar însemna, de asemenea, rescrierea unei părţi din poveste (sunt suficient de.., merit să…, reuşesc
în ceea ce îmi propun, etc) care ar duce la autonomie personală.
Psoriazisul arată şi care este rana emoţională ce are nevoie de atenţie, dar şi direcţia de urmat pentru vindecare. Eu o
văd ca pe o şansă pe care inteligenţa corpului o oferă în a ne opri din viaţa trăită pe pilot automat şi a ne uita la acel
copil din interior care încă suferă. Atenţia şi grija pe care adultul care am devenit i-o poate da vor fi primii paşi pentru
obţinerea autonomiei personale.
*stresor = factor de stres; eveniment, situație, fapt care duc la stres
stresul = ansamblu de factori care depăşesc capacitatea individului de a face/ de a gestiona impactul factorilor de stres
(care se regăsesc la nivelul emoţiilor, senzaţiilor, gândurilor, corpului)
Bibliografie:
1. Berne, E. (1972), What do you say after you say hello? The psychology of human destiny, California, Bantam Books
2. Mazzetti, M.; Mozzetta, A.; Soavi, G., C,; Andreoli, E.; Foglio Bonda, P., G.; Puddu, P.; Decaminada, F.
(1994), Psoriasis, stress and psychiatry: psychodynamic characteristics of stressors, Acta Dermato-Venereologica
Supplementum (Stockholm), 186, 62-64
3. Mazzetti (1996), Transactional Analysis and Psychosomatic Medicine: the case of psoriasis, Transactional Analysis
Journal, 26:3, 220-227

https://www.youtube.com/watch?v=iHb1X0Te5y4&t=1109s