Familia și Managementul Resurselor Familiale, An I

Proiect realizat de:

Dumitruț Alina Teodora

Rezumat
 The purpose of the paper is to determinate the relation between the styles of attachment,
communication satisfaction, child-parent relation in temporary dysfunctional families. The thesis
completes the information in psychology regarding the problem of child-parent relationship from
the styles of attachment perspective, and the impact that is has on the way children are raised.
Also the influence it has over the communication process and parent relationship. In the
result of the research we managed to observe the fact that children from temporally dysfunctional
families have an insecure attachment to the father, with a low level of communication
satisfaction and child-parent relationship. Also we conclude that the style of the attachment does
not influence the relation between child and parent, but it does with the communication
satisfaction.

Cuvinte cheie: atașament, părinți, copil, siguranță, protecție, atașamemt securizant

Definirea conceptului de atașament

 Familia reprezintă mediul care asigură copilului protecţie, afecţiune şi confort psihic,
constituind factorul primordial al formării şi socializării copilului. Părinţii deţin în acest sens
rolul deosebit atât în fi xarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale cât şi în asigurarea
unor condiţii psihologice.
Formarea şi consolidarea unor raporturi armonioase dintre părinţi şi copii solicită, din partea părintelui,
aptitudinea de a întreţine dialogul cu copilul şi de a-l valorifi ca sub raport afectiv prin căldură,
comunicare şi dragoste. Cea mai mică deteriorare în echilibrul afectiv provoacă tulburări în psihicul
copilului, atât îmbinarea tiranică cât şi indiferenţa, fi ind profund resimţite de acesta. O consecinţă a
comportamentului inadecvat al părin- ţilor este şi subminarea sentimentului de siguranţă, devenind
imposibilă senzaţia de ocrotire, necesară unei structurări echilibrate a personalităţii.
(http://www.psihologie.key.md/wpcontent/uploads/2013/09/Psihologie_2_2012.pdf)
Studiul relaţiilor dintre copii şi parinţi şi influenţa experienţelor timpurii în
dezvoltarea copilului şi a viitorului adult au o istorie lungăşi au fost obiectul unor abordări
diferite.
Teoria psihanalitică a pus accentul pe rolul părintelui de liniştire,conţinere şi
reducere a‘arousalului’copilului, teoria învaţarii sociale accentuează rolul de învăţător
al părintelui, iar teoria ataşamentului subliniază rolul de protector al părintelui, asigurând
securitatea copilului (Skolka, 2006)
Atașamentul defineste legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între nou-născut si
părinții acestuia sau alte persoane se dezvolta o relație specială. Atașamentul determină copilul
mic să caute sprijin, apărare si liniștire la persoana de referință în caz de pericol. Acest pericol
poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere).
Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel
mai intens contact în primele luni de viață.( http://psync.ro/resources/Dezvoltarea-
atasamentului---atasament-,-separare,-deprivare-materna--.pdf )
Conceptul de ataşament a fost introdus în psihologie de John Bowlby, ca urmare a
investigaţiilor etologice (Sillamy, 1996), considerând ataşamentul un process înnascut. Bowlby
(1953) a fost printre primii specialişti care a recunoscut faptul că noul născut vine pe lume cu
predispoziţia de a participa activ la interacţiunea cu adultul. Principalele postulate ale teoriei lui
Bowlby pot fi rezumate astfel (Stan, 2002):
 a) copilul e născut cu predispoziţia de a deveni ataşat de persoana care îi oferă îngrijire,
aceasta fiind discriminată şi privilegiată faţă de ceilalţi adulţi;
b) copilul îşi va organiza propriul comportament cu scopul de a menţine această relaţie de
ataşament, esenţială pentru supravieţuirea lui fizică şi psihologică;
c) copilul tinde să menţină adesea aceste relaţii de proximitate în caz de pericol,chiar cu
preţul perturbării sale (ex. relaţia nesecurizantă);
Conduitele de ataşament îndeplinesc, aşadar, o dublă funcţie: pe de o parte, cea de
protecţie, de securizare a copilului de către adult împotriva tuturor agresiunilor şi, pe de altă
parte, cea de socializare - ataşamentul deplasându-se de-a lungul vieţii de la mamă (sau alt adult)
înspre altă persoane, spre grup, devenin un factor important în structura personalităţii.( Băban A.,
(1998)

Importanța atașamentului și climatul familial

Cercetările au demostrat că un ataşament securizant la vârsta de un an este baza pentru

explorările viitoare şi dezvoltarea unei personalităţi mature în perioada preşcolară, copiii sunt
mai curioşi, mai curajoşi, mai independenţi, cu competenţe cognitive şi sociale substanţial
superioare celor cu ataşament nesecurizant.
Pe măsură ce copiii se simt mai în siguranţă, ei devin mai mobili, încep să-şi exploreze
mediul înconjurător din ce în ce mai mult. Indiferent dacă interpretăm această explorare ca o
ieşire din simbioza cu mama, ori ca o rezolvare a conflictului interior între autonomie sau ruşine
şi neîncredere în sine, sau o interpretăm ca fiind experimentele „micului cercetător” prin metoda
încercare şi eroare, adevărul este că uneori aceste explorări îi lasă uimiţi şi fără grai pe părinţi şi
sunt periculoase pentru copii.
În urma cercetărilor neurofiziologice din ultimele decenii, locul central în dezvoltarea şi
funcţionarea individului îl ocupă emoţiile, baza dezvoltării afective şi a teoriilor moderne privind
ataşamentul. ,,Coeficientul de emoţionalitate ne spune mai mult despre individ, inclusiv despre
performanţele cognitive. Emoţiile sunt reglate, controlate şi, în acelaşi timp, deţin un rol de
control asupra funcţionării psihice de ansamblu.” ( A. Muntean, 2009).
Înţelegând modul în care emoţiile sunt trăite de fiinţa umană şi comunicate între indivizi,
putem înţelege dezvoltarea psihică şi cum funcţionează omul în contextul social al relaţiilor
umane. ,,Emoţiile reprezintă toate evenimentele sau stările din domeniul afectiv care se
caracterizează printr-un ansamblu de trăiri psihice specifice, însoţite de manifestări fiziologice şi
comportamentale variabile ca intensitate şi calitate.” ( J. Cosnier )
Cercetările realizate asupra ataşamentului la copil au fost puternic influenţate de teoria
psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanţa relaţiei mamă-copil. Bowlby (1969) şi alţi
cecetători influenţaţi de teoria psihanalitică credeau că relaţia de ataşament care se dezvoltă între
copil şi mamă conduce la formarea bazelor tuturor relaţiilor interpersonale de mai târziu. În
primul an de viaţă copilul îşi dezvoltă securitatea şi ataşamentul de bază faţă de părinţi sau alte
persoane care-l îngrijesc. Termenul de ataşament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a
descrie legătura afectivă şi durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă şi copil.( Băiceanu,
2004)
Un ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi
contactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură.
(Irimescu G. 2003)
Comportamentul de ataşament evidenţiază formele diferite ale ataşamentului pentru
realizarea sau menţinerea acestei apropieri. Ataşamentul poate fi observat cel mai bine atunci
când copilul (sau adultul) este speriat, obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de
îngrijire.
David Howe susţine că “părinţii şi copilul sunt programaţi biologic să devină ataşaţi unul
de celălalt”, primii ajutându-1 pe acesta din urmă:
- să atingă întregul său potenţial;
- să gândească logic;
- să-şi dezvolte o conştiinţă;
- să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi oameni;
- să devină încrezător în sine;
- să facă faţă stresului şi frustrării;
- să biruie teama şi neliniştea;
- să dezvolte relaţii viitoare; să reducă gelozia etc.
Un copil cu o dezvoltare normală dintr-o, familie cu o funcţionalitate normală, ajunge
deja la sfârşitul primului an de viaţă la asigurarea unui ataşament puternic faţă de părinţi, adică a
unei baze afective sigure şi, prin aceasta, la reducerea maximă a stărilor de nesiguranţă sau
anxietate.

Tipuri de atașament

Ainsworth şi colaboratorii (1971) au descris trei modele de ataşament care pot fi prezente
în grade variate:
- Ataşamentul sigur – copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi
vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere,
copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de
către părinţi, fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi capabili să-
i ofere linişte şi alinare ori de câte ori acesta are  nevoie de ea.
- Ataşamentul anxios – copilul este nesigur că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi
gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin
anxietate/teamă de separare şi tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului
în mediului său. Acest model este menţinut de părinţii care uneori sunt disponibili,
dispuşi să acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Ameninţările cu bătaia sau cu
abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea copilului. Acestea pot conduce la
trăirea de către copil a sentimentului de nesiguranţă care se poate croniciza în timp.
Acest tip de ataşament poate fi observat la tipul de copil „iubitor”, cel care-şi sacrifică
propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulţilor.
- Evitarea anxioasă a ataşamentului – copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona
în mod pozitiv şi vor fi gata să-şi ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere din
partea părinţilor şi încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă
pentru a deveni independent emoţional. Acest tip de ataşament este văzut în relaţiile
părinţi-copil în care copilul a devenit independent în mod prematur.
 Este ataşamentul înnăscut sau învăţat? Acestei întrebări, alături de multe altele , au căutat
să răspundă cercetătorii interesaţi în dezvoltarea afectivă a personalităţii umane.
Etologii (Darwin, Harlow, Bowlby) au studiat comportamentul animalelor –îndeosebi al
primatelor- pentru a afla similitudini între comportamentul acestora şi cel al oamenilor . Harlow
(1958), eminent cercetător american asupra comportamentului animal, a efectuat o serie de
experimente controlate cu maimuţe, de -a lungul a 20 de ani. El a studiat efectele deprivării
maternale asupra puilor de maimuţă. Harlow a concluzionat că puii nu-şi pot dezvolta un
comportament normal în absenţa unei mame vii şi că îngrijirea puilor de către o mamă reală este
crucială în dezvoltarea normală la toate primatele .
Studiile sale au fost criticate pentru că au pus sub semnul întrebării necesitatea utilizării
unor metode atât de dure şi relevanţa asocierii rezultatelor obţinute cu comportamentul
oamenilor. John Bowlby (1907- 1990) psihiatru şi psihanalist britanic, acordă mare importanţă
realităţii sociale şi a modului cum este educat copilul. El pune accent pe termenii de: ataşament,
separare, pierdere.
Bowlby a dezvoltat conceptul de ataşament cu referire la relaţia afectivă primară dintre
copil şi cel care îl îngrijeşte (mamă- de regulă, tată, bunică). Dată fiind lungimea copilăriei la
specia umană şi nevoia de a proteja vulnerabilitatea copilului, mama şi copilul manifestă o
tendinţă înnăscută de a se apropia unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat biologic cu
anumite tipare de comportament – contactul fizic cu copilul: luarea acestuia în braţe, mângâiatul,
legănatul, liniştirea, calmarea lui.
Toate aceste comportamente par a fi ereditare. Mai târziu, copilul şi apoi adultul, va fi
capabil să dezvolte astfel de legături strânse şi cu alţi membri ai grupului social din care face
parte.
Ataşamentul îi permite copilului să–şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament
şi al relaţiei sale cu ea, al său însuşi şi al respectului de sine. Din perspectivă psihanalitică,
copilul se leagă de mamă pentru că îi oferă tot ce ea ce este necesar pentru confortul său.
(Munteanu, A. 1997)
Aceasta era teoria recunoscută în momentul în care Bowlby a afirmat că ataşamentul copilului nu se
realizează faţă de persoana care îl hrăneşte şi îl schimbă, ci faţă de persoana cu care interacţionează şi
comunică emoţional, în mod sensibil cu el. Ataşamentul depinde de ambii parteneri, de asistenţa lor
mutuală şi de capacitatea de a se completa reciproc. El se construieşte gradual, trecând prin anumite
stadii şi fiind marcat de calitatea relaţiilor dintre parteneri . În concluzie, cercetările lui John Bowlby
demonstrează că natura şi calitatea ataşamentului din copilărie influenţează dezvoltarea ulterioară a
fiinţei umane. (http://psync.ro/resources/Dezvoltarea-atasamentului---atasament-,-separare,-
deprivare-materna--.pdf )
Studiile au arătat că o schemă de ataşament odată formată, probabil că va persista. S-a
constatat de asemenea că tipul de ataşament al adultului influenţează comportamentul de
ataşament al copilului. Criticile aduse celor două teorii (ale lui Bowl by şi Ainsworth) fac referiri
la diferenţele culturale ale populaţiei, în funcţie de acestea diferind şi modurile de formare şi
manifestare ale unor tipuri de ataşament.

Factorii cheie în dezvoltarea ataşamentului sunt :

1. Sensibilitatea adultului ( figura de ataşament ), care îl face capabil să răspundă adecvat

la semnalele transmise de copil şi să interacţioneze cu el pentru modularea stării de excitaţie
aacestuia ;
2. Abilitatea adultului de a iniţia diverse interacţiuni, stimulând adecvat copilul. (A.
Muntean, 2009)
Efectele de durată a ataşamentului se răsfrâng în special în anumite sfere psihice. Un bun
ataşament dă, întâi de toate, sentimentul de securitate, de încredere în semeni, în sine şi puterea
de a face faţă problemelor vieţii. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un ataşament bun se va
putea comporta ca un spirit deschis spre experimentare, cunoaştere şi cercetare, îşi va însuşi
sistemul de relaţii cauză - efect. În cadrul ataşamentului, copilul învaţă reciprocitatea unei relaţii.
Cu alte cuvinte, ataşamentul determină calitatea integrării sociale, civice, morale a individului.
Construirea identităţii de sine este determinată de asemenea de calitatea ataşamentului :
dezvoltă sentimentul valorii de sine şi învaţă stabilirea propriilor limite, a autocontrolului în
limitele unor valori morale însuşite.
Tulburările de ataşament sunt tulburări ale relaţiilor prezente în majoritatea contextelor
de dezvoltare şi apar începând cu primii ani de viaţă, fiind produse de îngrijirea patogenică. Ele
există sub forma a două pattern-uri (modele) clinice :
- Copilul/ adultul este inhibat, retras emoţional, nu are răspunsuri comportamentale
adecvate, nu caută confortul şi nici nu răspunde la confort.
 - Copilul/adultul manifestă sociabilitate indiscriminativă - caută confort, îngrijire şi
sprijin la orice persoană aflată în mediul său social.
Putem clasifica tulburările de ataşament în :
- Non- ataşament cu sociabilitate indiscriminativă.
- Non-ataşament cu inhibiţie emoţională. - Tulburare de ataşament cu punerea propriei
persoane în pericol.
- Tulburare de ataşament cu hipervigilenţă/obedienţă excesivă.
- Tulburare de ataşament cu inversarea rolurilor părinte- copil.(
http://psync.ro/resources/Dezvoltarea-atasamentului---atasament-,-separare,-deprivare-
materna--.pdf )

Atașamentul nesigur

Sunt copii cu schimbări bruşte de stare şi care pot demonstra o lipsă de coerenţă şi sens în
comportament, este difi cil de cooperat cu ei. (Ruppert, F. 2012). Este de menţionat că
ataşamentul nesigur afectează relaţiile adulte. Insecuritatea poate deveni o problemă semnifi
cativă în viaţa fi ecăruia. Copilul are nevoie de ajutor, de securitate, de înţelegere şi de
recunoaştere pentru a putea dezvolta un ataşament solid.
Nesiguranţa poate duce la:
- Insecuritate - dacă părintele nu empatizează sau este prea intruziv, copilul va deveni
anxios şi temător, fără a şti la ce să se aştepte. Ca viitor adult acesta va părea disponibil într-un
moment pentru ca imediat apoi să pară inabordabil.
- dezorganizare, agresivitate şi furie – atunci când nevoile noastre emoţionale primare nu
sunt satisfăcute sau când comportamentul unui pă- rinte este terifi ant problemelor ce nu întârzie
să apară. Ca viitori adulţi nu vor putea să se apropie cu uşurinţă de ceilalţi şi vor deveni
insensibili la nevoile partenerului.
- dezvoltare lentă – aceste întârzieri se manifestă în planul sănătăţii psihice şi sociale.
-Dezinteres - dacă părinţii nu sunt disponibili este foarte posibil ca cei mici să îşi
construiască o lume interioară a lor şi să evite apropierile şi legăturile emoţionale cu ceilalţi. Ca
adulţi vor deveni foarte distanţaţi fizic şi emoţional într-o relaţie.
 Cauzele

Cauzele ataşamentului nesigur:

- neglijare fizică – hrana de proastă calitate, probleme de natură medicală;
- abuz emoţional – acordarea de atenţie insufi cientă, abuz verbal, depunerea unui efort
mult prea mic pentru a înţelege emoţiile copilului;
- abuz fizic sau sexual – viol sau negarea fizică;
- separarea de părinţi - divorţ, moarte, boală, adopţie, plecarea peste hotare;
- experienţe traumatizante - boală sau accidente;
- depresia postpartum – lipsa suportului şi a grijii materne;
- dependenţa – de alcool substanţe;
- vîrsta fragedă – a mamie, tatei şi lipsa de experienţă;
- Schimbările – de domiciliu frevente.
Părinţii care nu răspund nevoilor copilului sau îl resping pe acesta vor dezvolta în relaţia
cu micuţul un ataşament de tip evitant ceea ce va face ca viitorul adult să fi e rigid, critic,
intolerant şi distant emoţional în relaţiile cu ceilalţi
Copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea familiei, a celor din
jur, deci copiii lipsiţi, în esenţă, de ataşamentul afectiv normal sunt de regulă pasivi, indiferenţi,
incapabili să cunoască sau să exploreze lumea şi - preocupaţi de ceea ce le lipseşte, de ceea ce
simt că au nevoie - îşi vor cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective.(
http://www.romedic.ro/upload/11744.pdf )

Concluzie

În concluzie putem afima că legăturile sănătoase în copilărie generează adulți sănătoși,

iar copiii care își încep viața cu legături de atașament distruse prezintă un risc crescut de a
dezvolta diverse probleme de natură psihologică pe măsură ce se maturizează și devin adulți. De
aici rezultă comportamentul anormal al copiilor cu ataşament dezorganizat, care se simt în
permanenţă ameninţaţi atât din interior, cât şi din exterior, împovăraţi de o vulnerabilitate pe care
trebuie să o ascundă, de emoţii copleşitoare sau de o lume exterioară devenită periculoasă din
cauza proiectării experienţei interne înfricoşătoare.
 Între calitatea ataşamentului stabilit în copilărie şi viaţa adultului există o legătură
determinantă, totuşi, există o considerabilă posibilitate de schimbare a tipului de ataşament prin
experienţe pozitive, fericite, care favorizează apariţia figurilor de ataşament compatibile şi
potrivite.
 Bibliografie:

Stan, V.O. (2002), Atașamentul și sisteme comunitare în sănătatea mental,

Timișoara:Eurobit

Skolka, E. (2006), Teorii explicative, modele și tehnici de intervenție în psihologia clinic

și psihoterapie, Cluj-Napoca:Presa Universitară Clujană

Băban A., (1998). Stres şi personalitate. Presa Universitară Clujeană

Muntean, Ana;( 2009 ), Psihologia dezvoltării umane, Bucureşti, Ed. Polirom

Bowlby, J. (1953), Child care and the growth of love, London:Pelican Books

Iftene, F., - Psihiatria copilului şi adolescentului, curs universitar, Universitatea ”Babeş-

Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Psihologie şi Știinţele educaţiei;

Ruppert, F. (2012), Traumă, atașament, constelații familiale – Psihoterapia traumei,

București Ed. Trei.

Brich, A., Psihologia dezvoltări, Editura tehnică, Bucureşti, 2000

Băiceanu L., Dicţionar ilustrat de psihologie, englez-român, Editura Tehnică – 2004

Irimescu Gabriela, Asistenţa socială a persoanelor abuzate, note de curs, Iaşi – 2003

Munteanu, A., Stadiile Dezvoltării, Editura Augusta, Timişoara, 1997

http://www.psihologie.key.md/wp-content/uploads/2013/09/Psihologie_2_2012.pdf
http://psync.ro/resources/Dezvoltarea-atasamentului---atasament-,-separare,-deprivare-
materna--.pdf

http://www.romedic.ro/upload/11744.pdf