PSIHOLOGIA COPILULUI MIC ȘI A RELAȚIEI MAMĂ-COPIL

TEORII ALE ATAȘAMENTULUI

Atașamentul este legătura afectivă care se formează între oameni. Teoria atașamentului
descrie nevoia ființelor umane de a forma și a menţine legături emoționale puternice față de
alte ființe umane. Are o importanţă fundamentală pentru a înţelegere tulburările grave ale
personalităţii. În ceea ce priveşte originea unei tulburari a personalităţii, este necesar să se ia
în considerare atât diferenţele temperamentale deja prezente la naştere determinate genetic, 
precum şi unul din factorii care contribuie la condiţionarea calităţii interacţiunilor
psihosociale cum ar fi stilul de ataşament.

John Bowlby, psihiatru şi psihanalist britanic, pune accentul pe realităţile sociale şi modul în
care este educat copilul. El insistă şi evidenţiază termenii de: ataşament, separare şi  pierdere.
Bowlby dezvoltă conceptul de ataşament făcând referire la relaţia afectivă primară dintre
copil şi cel care are grijă de el (mamă – de regulă, tată, bunică). Din dorinţa de a-l proteja pe
cel mic, cei doi se apropie foarte tare unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat
biologic cu anumite tipare de comportament care par a fi ereditare. Contactul fizic pe care îl
are mama cu copilul ei: luarea acestuia în braţe, mângâiatul, legănatul, liniştirea, calmarea lui,
ajută copilul şi apoi adultul, să fie capabil să dezvolte astfel de legături strânse şi cu alţi
membri ai grupului social din care fac parte.

Ataşamentul îi permite copilului să-şi formeze un model al lumii, al figurii de ataşament şi al

relaţiei sale cu ea, al său însuşi şi al respectului de sine.
Din perspectivă psihanalitică, copilul se ataşează de cel care îl îngrijeşte pentru că îi oferă tot
ce este necesar pentru confortul său. Bowlby insită cu convingere asupra faptului că
ataşamentul copilului nu se realizează faţă de persoana care îl hrăneşte şi îl schimbă, ci faţă de
persoana cu care interacţionează şi comunică emoţional cu el. Ataşamentul se construieşte
gradual depinzând de ambii parteneri, de capacitatea acestora de a interacţiona şi de a se
completa reciproc. El trece prin anumite stadii şi este marcat de calitatea relaţiilor dintre
parteneri . În concluzie, cercetările lui John Bowlby demonstrează că natura şi calitatea
ataşamentului din copilărie influenţează dezvoltarea ulterioară a fiinţei umane.

Mary D. Salter Ainsworth, reprezentantă importantă a teoriei ataşamentului, a cercetat cu

atenţie timp de câteva luni modele de ataşament la triburile din Uganda, Africa. Rezultatele pe
care aceasta le-a obţinut, au susţinut teoria lui John Bowlby referitoare la cursul
comportamentului de ataşament. A constatat că acei copii care erau în jurul vârstei de șase
luni, erau ataşaţi puternic de mamele lor şi că cei mai mulţi au dezvoltat sentiment de teamă
faţă de străini în jurul vârstei de 9 luni. Ainsworth precizează că unii copii erau îngrijiţi şi de
alte persoane, iar aceşti copii prezentau ataşament şi faţă de persoanele respective.

Împreună cu colaboratorii săi, M. Ainsworth, a descris comportamentele copiilor faţă de

mamele lor. Au observat că aceştia surâd şi se adresează vocal în special către mamă, plâng
când mama nu se află în preajmă, o urmăresc şi ridică braţele către aceasta, explorează un
mediu străin în prezenţa mamei sau se refugiează în braţele ei când se simt nesiguri.

Experimentul numit „Situaţia străină/ciudată” („Strange Situation”) demarat de către

cercetătoarea M. Ainsworth, a avut ca scop observarea şi evaluarea relaţiilor de ataşament ale
copiilor faţă de mamele lor. Copilul a fost observat jucându-se timp de 20 de minute în timp
ce mama şi o persoană străină intră şi ies din cameră. Scopul acestei acţiuni a fost acela de a
remarca perioada de timp în care copilul se va folosi de mamă ca bază de securitate, reacţia
 PSIHOLOGIA COPILULUI MIC ȘI A RELAȚIEI MAMĂ-COPIL

copilului faţă de absenţa mamei şi a răspunsului când mama se reîntoarce. Lipsa de încredere,
timiditatea sau inhibiţia duc un ataşament caracterizat de insecuritate. Ajunse la maturitate,
aceste persoane nu se bucură de dragoste şi de sprijin din partea celorlalţi, în primul rând
pentru că nu caută aceste lucruri. Repercusiunile copilăriei îl pot transforma într-o persoană
izolată, ostilă, uneori chiar antisocială.

Ataşamentul caracterizat de securitate apare şi se dezvoltă atunci când copilul are o relaţie
bazată pe încredere cu părinţii săi. El conştientizează că părinţii sunt lângă el şi îl susţin
indiferent de situaţie. Persoanele acestea sunt capabile să abordeze eficient orice situaţie nouă,
să se adapteze şi să comunice cu uşurinţă. În antiteză se află ataşamentul caracterizat de
insecuritate deoarece acesta apare şi se dezvoltă atunci când copilul nu este sigur pe protecţia
şi disponibilitatea părinţilor de a-l ajuta atunci când este nevoie. Copilul este tentat să ceară
atenţie tot timpul, are dificultăţi în a explora lumea exterioară şi se arată profund neliniştit.
Acestea sunt urmările faptului că părintele nu se află mereu lângă copil când acesta are nevoie
de el, ba mai mult, el se foloseşte de ameninţarea cu abandonul sau separaţia, cu scopul de a-
şi educa copilul.

Mary Main  a studiat istoria de viaţă a adultului, făcând referire la sistemul de ataşament
încercând să găsească o legătură între tipurile de ataşament şi comportamentul adultului. S-a
pus accentul pe observarea comportamentului în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex
opus, dar mai ales în cele cu proprii copii.

În „Interviul de Ataşament al Adultului” dezvoltat de Mary Main şi Nancy Kaplan, i se cere

individului să se gândească profund la relaţiile de ataşament precoce şi asupra experienţelor
pe care acesta le are. Acest interviu scoate în evidenţă câteva tipuri de ataşament la adult, care
au o legătură reciprocă cu tipurile de ataşament din mica copilărie şi respectiv tipul de
ataşament care se poate dezvolta la copiii acestor adulţi.
Adultul ataşat autonom a dobândit în copilărie un grad de independenţă, autonomizare şi îşi
poate descrie coerent experienţele proprii de ataşament, chiar dacă acestea sunt dureroase. Se
adaptează cu uşurinţă în orice situaţie, este încrezător în unicitatea şi forţa cuplului şi a
capacităţilor fiecăruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Posibilele traume avute nu
afectează balanţa între integrarea trecutului şi experienţele sale actuale. Relaţia cu copilul său
nu este afectată, ba chiar acesta dă dovadă de echilibru, creativitate şi flexibilitate

Adultul cu ataşament dezinteresat (indiferent) a avut parte în copilărie de un ataşament

ambivalent (evitant). Repercusiunile copilăriei ne înfăţişează un individ inflexibil şi evitant.
Teama de eşec îl face pe acesta să pretindă că nu este interesat de o relaţie. Este lipsit de
logică în gândire şi întâmpină dificultăţi în relatarea amintirilor despre copilărie. Are tendinţa
să idealizeze copilăria, prezentând-o ca fiind minunată, dar imaginile zugrăvite nu constituie
suportul pentru protecţie şi îngrijire, care, de fapt, reprezintă portretul actual idealizat al
persoanei în cauză.

Adultul cu ataşament preocupat a dezvoltat în copilărie un ataşament anxios rezistent. Este

asaltat de amintiri dureroase în care relatează drama experienţelor din copilărie. Reacţionează
imprevizibil la stările de frustrare, iar agresivitatea şi mânia sunt stări des întâlnite la acest
individ. Lipsa de încredere, suspiciunea şi gelozia pe orice tip de relaţie al persoanei iubite, îl
fac să caute în permanenţă dovezi ale trădării, ceea ce îl face abuziv în relaţiile de intimitate.
Din păcate, va imita modelul părinţilor lui, transmitând în acest fel un sistem de ataşament
nesigur anxios propriului copil.
 PSIHOLOGIA COPILULUI MIC ȘI A RELAȚIEI MAMĂ-COPIL

Adultul cu ataşament dezorganizat prezintă traume din copilărie ce au rămas încă

nerezolvate. Neadaptat fiind, are tendinţa de a se îndrepta spre consumul de alcool şi droguri
şi se află în imposibilitatea de a-şi asuma rolul de partener de cuplu şi parental. Îşi expune
propriul copil la abuz sau neglijare, iar asta poate determina un ataşament dezorganizat şi la
copil.

H. Harlow a realizat experimente care au vizat observarea relaţiei afective dintre mamă și
copil. S-a urmărit acelaşi lucru şi în urma observării modului în care se dezvoltă copiii mici
internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby). Rezultatele acestor studii au scos în evidenţă faptul că
deficitele afective înregistrate în această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi
a copilului. În urma observării copiilor din spitale, centre de plasament, creşe sau cămine
săptămânale s-a ajuns la concluzia că aceştia sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic (primesc
mâncare, tratament medical etc.),  dar, din păcate,  nu primesc îngrijirea afectivă şi
educaţională corespunzătoare.  Copiii sunt privaţi de gesturi afective, nu sunt luaţi în braţe, nu
se joacă nimeni cu ei, şi nici nu prea le vorbeşte nimeni. Îngrijitorii lor nu au poate nici timpul
necesar să facă lucrurile acestea şi nici dispoziţia afectivă.

Studiul privind dezvoltarea copiilor mici internaţi în instituţii a arătat că cei mici sunt agitaţi şi
plâng foarte mult imediat după ce au fost internaţi. Cu timpul însă, ei devin pasivi, apatici,
nimic nu îi mai interesează, nu se joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost numită de
cercetătorul R. Spitz “hospitalism” şi are o influenţă negativă asupra dezvoltării psihomotorii.
Este demonstrat faptul că aceşti copii se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie, atât
fizic cât şi psihic: merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă
mai greu intelectual. Tinerii de mai târziu întâmpină dificultăţi în stabilirea relaţiilor afective.
Sunt instabili şi superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viaţă, nu au
putut să stabilească o relaţie afectivă securizantă cu o singură persoană. Din cauza aceasta,
mulţi dintre cei crescuţi în instituţii de la vârste foarte mici nu sunt capabili să devină soţi şi
părinţi buni. Fetele crescute în instituţii care devin mame îşi abandonează frecvent copiii.

Tulburări asemănătoare în dezvoltare s-au observat şi la copiii internaţi frecvent în spitale, cei
fără mamă, copiii internaţi în creşe sau cămine săptămânale s-au la copiii proveniţi din familii
numeroase în care părinţii nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel
intelectual şi cultural foarte redus.

D. Howe este de părere că părinții si copilul sunt programați biologic sa devină atașați unul de
celălalt. El consideră că părinţii au obligaţia morală să-şi ajute copii pentru ca cei mici să-și
valorifice întregul potenţial, să înveţe să gândească în perspectivă,  să-şi dezvolte abilităţile de
colaborare cu oamenii din jurul lui, să devină încrezător în forțele sale, să facă faţă stresului şi
frustrării şi să-și învingă teama şi neliniştea. D. Howe susţine cu tărie faptul că cu cât
ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură. Dacă copilul are libertate,
atunci îi creşte curajul şi stima de sine, dacă acesta se simte ameninţat,  el revine la „baza”
fundamentată de familie. El poate face acest lucru doar dacă are un fundament afectiv
adecvat, stabil.  Baza sănătoasă a unui ataşament oferă posibilitatea formării a unor oameni
din punct de vedere psihic-emoțional, puternici în fața oricăror încercări ale vieţii, ușor
adaptabili în orice context, competenţi  și responsabili în  asumarea obligaţiilor familiale și 
profesionale.

Putem schimba tipul de ataşament? Da, putem. Condiţia pentru ca tipul de ataşament să

poată fi modificat şi redirecţionat este ca intervenţia de specialitate să aibă loc înainte de
 PSIHOLOGIA COPILULUI MIC ȘI A RELAȚIEI MAMĂ-COPIL

vârsta de 5 ani a copilului. După această vârstă, intervenţia nu poate schimba tipul primar de
ataşament, dar poate fi de ajutor pentru cei care sunt dispuşi să îl accepte.

Ca părinţi, avem obligaţia să construim atașamente emoționale sigure și trainice. Copiii

noştri au nevoie de o legătură emoţională puternică cu noi pentru a evolua şi a se putea
dezvolta sănătos. Un ataşament deficitar duce la condamnarea propriilor copii la un parcurs
ce porneşte cu un real handicap.
Fără îndoială, viaţa afectivă joacă un rol important în tot ceea ce facem deoarece emoţiile sunt
cele care determină satisfacţia şi împlinirea pe care ne-o dorim. Suntem oameni, avem
sentimente, de aceea trebuie să realizăm că ataşamentul are o importanţă deosebită în
dezvoltarea noastră. În mod cert, între ataşamentul stabilit în copilărie şi viaţa adultului există
o legătură determinantă, ceea ce ne  influenţează în bine sau în rău întreaga viaţă.