Sunteți pe pagina 1din 3

UAIC, FSSP, Asistență Socială Giurgea Gabriela-Elena

Anul III, Grupa 2

Maltratarea

Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen care a reţinut atenţia de
abia la sfârşitul secolului al XIX – lea. Până în acel moment, copiii erau consideraţi ca fiind o
proprietate a părinţilor şi constituiau o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în plus.

De atunci, în ţările occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării


copilului. Copilul este perceput acum ca un „bun de consum afectiv”. El are o valoare afectivă şi
este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate.

Termenul de maltratare a apărut în limba franceză în anul 1987 şi face referinţă la rele
tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţe fizice, psihice, neglijări grave, abuzuri sexuale.

În articolul 19 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, maltratarea este


definită astfel: „orice formă de violenţă, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de
neglijare, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenţa sexuală în timpul în care copilul
se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre aceştia sau a reprezentanţilor legali ai acestora,
sau în grija oricărei alte persoane căreia i-a fost încredinţat.”

Psihologul francez, de origine română, Şerban Ionescu, arată că maltratarea poate fi


considerată ca un continuum care merge de la absenţa maltratării până la maltratarea extremă.
Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este condiţionat de diverse
variabile.

Prima variabilă este limita morală între bunele tratamente aplicate copilului şi abuz. Este
greu de definit limita dintre normal şi patologic, fie că este vorba despre lipsa îngrijirii (limita
între o educaţie mai puţin adecvată şi una neadecvată care motivează o semnalare a
specialistului), modul de a exprima afecţiunea (limita între a demonstra afecţiune pozitivă sau
nu), sau pedepsele aplicate (limita intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil
neascultător).
UAIC, FSSP, Asistență Socială Giurgea Gabriela-Elena
Anul III, Grupa 2

A doua variabilă este durata actului. Fiecare familie trăieşte perioade de tensiune,
moment în care părinţii pot acţiona nepotrivit. Uneori chiar şi părintele cel mai calm poate să-şi
piardă răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul care face o criză în faţa unei case de marcat într-un
magazin. Însă, acest părinte, nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să
constituie un abuz.

O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când definim pragul dincolo de care
putem vorbi de maltratare este contextul socio – cultural în care trăieşte copilul, pentru care nu
există o idee universal valabilă la cea mai bună metodă de a creşte un copil.

In literatura de specialitate întâlnim următoarele definiţii:

Maltratarea este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea copilului include atât
neglijarea cât şi abuzul.

Neglijare este atunci când părintele sau persoana de îngrijire nu asigură sănătatea şi starea
generală de bine a copilului. Neglijare poate fi considerată neasigurarea pentru copil a unui
adăpost adecvat, a şcolarizării, a îmbrăcămintei, a îngrijirilor medicale sau a protecţiei împotriva
riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasă ca şi abuzarea lui şi este mai frecventă decât
abuzul.

In definirea noţiunii de abuz (maltratare) trebuie ţinut cont de situaţia copiilor din fiecare
ţară, de modelul sociocultural, de indicatorii de sănătate ai populaţiei infantile, etc. Indiferent de
faptul că există o gamă largă de definiţii ale abuzului toate au două elemente comune.

– sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată;

– vătămarea este făcută în mod intenţionat.

Pentru ca să se considere abuz, este necesară prezenţa acestor două elemente: o vătămare
foarte mică a copilului cu o responsabilitate totală şi asumată din partea familiei nu constituie
abuz. Şi la fel, situaţia în care se produce o vătămare semnificativă a copilului, iar părinţii nu pot
fi consideraţi responsabili, nu constituie abuz.

Abuzul este o manifestare a violenţei împotriva copilului, profitându-se de diferenţa de


forţă (fizică, psihică, economică) dintre adulţi şi copii, „Orice act prin care se produc vătămări
UAIC, FSSP, Asistență Socială Giurgea Gabriela-Elena
Anul III, Grupa 2

corporale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil
constituie abuz.

Deşi în Dicţionarul Explicativ al limbii române se face distinctie între „abuz”


(„întrebuinţarea fără măsură a unui lucru”) şi „maltratarea” („a trata pe cineva cu asprime, a-i
provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”).

In literatura referitoare la protecţia copilului cei doi termeni sunt sinonimi.

Dintr-o perspectivă medicală maltratarea este definită ca „orice formă voluntară de


acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este In detrimentul copilului şi are loc profitând de
incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta
ajutor şi de a se autoservi”.

Se desemnează în mod curent ca fiind copil maltratat, copilul care este supus la acte de
brutalitate mai mult sau mai puţin grave, fie la lipsă de îngrijire, care duce la leziuni fizice sau la
tulburări ale dezvoltării. Reiese că maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de
omitere a unei acţiuni, cu consecinţe nocive pentru copil, profitând de pe urma diferenţei de
putere dintre agresor şi victimă.

Abuzul poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti.


Formele de rele tratamente cuprind toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional),
cel moral şi cel sexual.