Teoria atasamentului John Bowlby & Mary Ainsworth

1) John Bowlby - psihiatru(britanic ) de copii . Acesta descrie și integrează științific

nevoia ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte
ființe umane. Această teorie se numeste :Teoria atașamentului .
2) Conceptele cheie ale teoriei lui John Bowlby sunt:
Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strânsă dintre oameni.
Între nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială.
Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de
referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv
(amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt
adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.
Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi:
zâmbet, țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință,
s.a.m.d. Aceste manifestări compun un sistem complex de comportament care este
programat genetic și care se întâlnește la toți puii de mamifere,în special la om.
Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când
copilul dorește apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de
exemplu când distanța față de persoana de referință este prea mare, în stări de disconfort,
durere sau teamă. Se manifestă de asemenea la reuniunea cu persoana de referință.
Apropierea scurtă, contactul vizual sau fizic de scurtă durată de persoana de referință
pune capăt în general comportamentului atașant. După aceea copilul se simte în siguranță
și de obicei își manifestă curiozitatea(comportament explorator) pentru tot ce îl
înconjoară. Nevoia de stabilire în mod repetat a contactului vizual cu persoana de
referință la copii arată cât de important este atașamentul sigur, pentru explorarea lumii
înconjurătoare. Acești doi poli vor sta la baza dezvoltării autonomiei sănătoase a
individului. Comportamentul atașant nu rămâne stabil ci cunoaște pe parcursul vieții
anumite schimbări. La copiii mai în vârstă și la adulți, atașarea în forma ei originară,
observabilă cu ochiul liber, nu mai este atât de evidentă .Gesturile de apropiere și de
îndepărtare de persoana de referință, comportamentul atașant și explorator evident dispar.
Totuși, folosindu-se de bazele teoretice ale teoriei atașamentului, cercetătorii au
descoperit cauzalități clare între comportamentul atașant al copilului mic și
comportamentele din copilăria târzie, adolescență si maturitate. În urma experiențelor
timpurii cu persoanele de referință, copilul dezvoltă un model internalizat de reprezentare
(en: inner working model ), o matrice psihică ce va rămâne relativ stabilă de-a lungul
întregii vieți.
Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului
precum și așteptările pe care individul le va simți în relația cu oamenii de-a lungul vieții.
Aceste așteptări au ca scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu
care subiectul intră în contact.
După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din
ce în ce mai stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului.Termenul
 de reprezentare a atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice
decât pshihologiei cognitive, care ar vorbi mai degrabă de schemă, mai precis de schema
atașamentului.
3) De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea
oglindind calități interacționale ale comportamentului ambelor părți. Hotărâtoare pentru calitatea
de mai târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția
promptă și adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens, comportamentul atașant
ulterior al copilului, reflectă în primul rând interacțiunea cu persoana de referință și mai
puțin temperamentul sau caracterul individului. Prin atașare, copilul încearcă să primească
consolare din partea persoanei de referință.Termenul interacțiune (sinonim: influențare
reciprocă) definește comportamentele umane reciproce. Psihologia socială folosește acest termen
pentru a se referi la reciprocități sau condiționări reciproce în context social. John Bowlby a
folosit acest termen pentru prima dată în lucrarea sa :Despre atașamentul mamă-copil în
contextul comportamentului social.
4) Insă abia experimentele psihologei Mary Ainsworth(psiholoaga canadiana), au adus
dovezi științifice acceptate de către specialiștii în teoria atașamentului. Ainsworth a inventat
un cadru experimental special, în care comportamentul atașat al copiilor a fost dovedit în
mod diferențiat. Întrucât de la început teoria atașamentului a fost puternic criticată de către
psihanaliști cercetările lui Bowlby nu au stârnit în mod deosebit atenția. În ultimii 20 de ani
însă, interesul psihanaliștilor pentru această teorie a crescut simțitor. În prezent, Teoria
atașamentului este recunoscută ca făcând parte din teoriile consacrate ale psihologiei. O mare
masă de cercetători și oameni de știință studiază atent atașamentul și interacțiunile dintre
părinți și copii, rezultatele cercetărilor întregind constructiv teoriile privind dezvoltarea
normală și patologică .Acest fapt a condus implicit la folosirea acestor resurse teoretice, în
special în psihoterapia adulților si a copiilor
5) Mary Ainsworth a dezvoltat un test experimental pentru a putea evalua tipul de atașament
pe care l-au stabilit copii cu vârsta între 1 și 2 ani cu mamele lor. Acesta se numește testul
Situației Stranii (Strange situation). Practic, se urmărește interacțiunea copilului cu mama
și mediul înconjurător atunci când aceasta este prezentă, când aceasta părăsește camera, când
copilul este cu un străin și când mama se întoarce în cameră. Mary Ainsworth a dezvoltat un
test experimental pentru a putea evalua tipul de atașament pe care l-au stabilit copii cu vârsta
între 1 și 2 ani cu mamele lor.
6) Tipuri de atașament
Stilul de atașament pe care un copil îl stabilește cu mama sa poate fi încadrat în 3 categorii mari.
Pentru aceasta se urmăresc: comportamentul copilului când mama este în apropiere, când este
separat de mamă și când este consolat de aceasta, la întoarcere. Principalele tipuri de atașament
sunt:

Securizant. Copilul are încredere în persoana de atașament că va fi acolo pentru protecție, așa
încât merge și explorează mediul înconjurător (camera, parcul), căutându-și mama cu privirea
periodic. Un asemenea copil se supără când mama părăsește încăperea, dar este consolat cu
 ușurință de către aceasta când se întoarce. În acest stil de atașament, copilul percepe mama ca
fiind responsivă, disponibilă pentru nevoile sale și de ajutor.

Nesecurizant evitant. Acești copii par foarte independenți de îngrijitorul primar și nu îi caută
proximitatea fizică sau afecțiunea. Explorează mediul fără a se uita dacă figura de atașament este
încă în apropiere și resping consolarea acesteia. Deși aparent dezinteresați de prezența
îngrijitorului primar, studiile ulterioare au arătat semne fiziologice de distres la plecarea și
întoarcerea îngrijitorului, pe care copilul le maschează. În acest stil de atașament, mama este
percepută ca fiind neresponsivă la nevoile emoționale ale copilului.

Nesecurizant rezistent/ ambivalent. Copiii cu atașament ambivalent pot apărea excesiv de

atașați de mamă într-un punct, ca apoi să respingă tentativa acesteia de a interacționa sau a oferi
afecțiune. Copilul are puțin curaj să exploreze mediul înconjurător, dar nici nu este consolat cu
ușurință de către mamă. Mama este percepută, în acest caz, ca un îngrijitor imprevizibil,
care nu răspunde consecvent la nevoile copilului.

Atașamentul dezorganizat este o formă rară, în care relația primară de atașament este sever
afectată, deoarece copilul a fost într-o situație de deprivare severă de îngrijire, abuz sau
incertitudine. Totodată, mediile familiale intens conflictuale sau dezorganizate în primii ani de
viață pot duce la reacții paradoxale, în care copilul pare în același timp să caute și să fie deranjat
de apropierea cu îngrijitorul primar sau să aibă reacții acute de oprire a oricărui comportament
(freezing).

Cum se formează relația de atașament

Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață, ca răspuns la
calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul. Acest lucru se referă atât la îngrijirea de bază
(hrănit, schimbat scutec, somn), dar mai ales la abilitatea mamei (sau a altui îngrijitor primar) de
a răspunde la nevoile emoționale ale copilului.

Un atașament securizant se stabilește atunci când mama este responsivă în majoritatea situațiilor
în care este solicitată de către copil. Calitatea răspunsului este și ea importantă. Un răspuns
emoțional de calitate include:

 Recunoaștere a stării emoționale și reacție rapidă la solicitarea copilului

 Oferă congruență în emoții (recunoaște și oglindește sentimentul negativ al celui mic)
 Oferă confort, nu mai mult distres (propriile sentimente negative)

Situațiile care cresc șansele ca mama să nu fie responsivă la nevoile celui mic includ:
 Mediu familial conflictual, stres continuu financiar, social, familial
 Dificultăți emoționale ale mamei (anxietate, depresie, inclusiv post-partum)
 Alte tulburări de sănătate mintală (tulburări obsesiv-compulsive, schizofrenie)
 Boală cronică a mamei

Totodată, copiii nu se nasc cu același tip de reactivitate la stres și manifestă un temperament

diferit încă de la naștere. Bebelușii cu temperament “ușor” au un tipar de activitate și răspunsuri
emoționale ușor de prevăzut și de întâmpinat, astfel încât au șanse mai mari să stabilească un
atașament securizant. Cei cu temperament mai dificil sau care “se încălzesc mai greu” au șanse
mai mari de a dezvolta un subtip nesigur, deoarece îngrijitorilor le poate fi mai dificil să
răspundă nevoilor lor emoționale.

Implicații ale relației de atașament

Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață. Astfel, un
tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o persoană să
stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie, relații de iubire,
proprii copii). Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care nu
poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane
diferite. Totodată, experiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot
altera tipare vechi..