RELAȚIA

TERAPEUTICĂ – O
NOUA RELAȚIE DE
ATAȘAMENT

COPYRIGHT, IPEFE 2019

TEORIA ATAȘAMENTULUI
 BOWLBY
 A recunoscut nevoia de atașament (dictată biologic) a copilului față
de persoana care îl îngrijește.

 Atașamentul este un sistem motivațional; își are rădăcini în nevoia

absolută a copilului de a menține apropierea fizică față de persoana
care îl îngrijește pentru:
a) A promova siguranța emoțională
b) De a asigura supraviețuirea concretă a copilului.

 Sistemul de atașament a fost determinat de evoluția speciei umane

pentru a supraviețui și a se reproduce – este o componentă a
programării genetice umane.
 Sistemul de atașament = sistem de răspunsuri înnăscute, determinate
instinctual, la pericol și siguranță.
 Este evidențiat de trei tipuri de comportament:
1. Căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față
de o figură de atașament protectoare;
- Mama este acea figură, indiferent dacă copilul este implicat în relația cu ea.
- Plânsul, agățarea, chemarea, târârea după figura (figurile) de atașament fac
parte din repertoriul adânc înrădăcinat biologic al copilului mic pentru
stabilirea siguranței date de proximitate;
2. Folosirea figurii de atașament ca ”bază de siguranță”
- De la care poate începe explorarea mediului și a experiențelor nefamiliare;
- Sistemul comportamental explorator este strâns legat de comportamentul de
atașament.
- Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță
pentru protecție și susținere atunci când este nevoie, copilul se simte în
general liber să exploreze.

3. Refugierea la o figură de atașament ca la un ”sanctuar sigur” în

situații de pericol și momente de alarmă.
- Oamenii care se simt amenințați nu caută siguranța într-un loc (adăpost), ci mai
degrabă în compania unei persoane privită ca fiind ”mai puternică și/sau mai
înțeleaptă”
 Obiectivul comportamentului de atașament nu este doar
obținerea protecției în fața unui pericol, ci și asigurarea că persoana
care îl îngrijește este în continuare disponibilă.
 Disponibilitatea figurii de atașament nu este doar o problemă de
accesibilitate ci și de responsivitate emoțională (persoana poate fi
accesibilă dar neresponsivă emoțional).
 Modul în care copilul apreciază disponibilitatea figurii de
atașament este deosebit de important pentru cum va percepe în
prezent relațiile importante de atașament.

 Nevoia de a ne atașa este semnificativă de-a lungul întregii vieți.

 Cu cât pericolul este mai mare, cu atât nevoia de conectare este
mai puternică (până la contactul corporal)
 De-a lungul vieții, monitorizăm accesibilitatea fizică și
responsivitatea emoțională a persoanelor de care suntem atașați.
 Atașamentul este o nevoie umană permanentă!
 ”sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă și continuă cu
mama (sau cu un substitut permanent al mamei) în care ambii să găsească satisfacție
și mulțumire” (Bowlby, 1951).

 A studiat băieții delicvenți; soarta copiilor rămași fără locuință după al Doilea război
Mondial, copiii spitalizați prelungit sau instituționalizați.

 A identificat impactul catastrofal asupra acestor copii al separării de figurile de

atașament și pierderii figurilor de atașament = TRAUMĂ.

 A identificat fazele procesului traumatizării psihice = succesiunea răspunsurilor

care reflectau lupta copilului de a face față realității dureroase:
a. Protestul
b. Disperarea
c. Detașarea

 Mult mai frecvente decât trauma separării și pierderii

sunt interacțiunile permanente, cotidiene ale copiilor
cu părinții lor – acestea modelează dezvoltarea psihică.
 MARY AINSWORTH
 A studiat științific ipoteza lui Bowlby.
 Diferențele calitative ale comportamentului de atașament al
indivizilor depind de comportamentele diferite ale persoanelor
care îngrijesc copiii.

 Tiparele de comunicare dintre copil și figura de atașament reprezintă

cheia siguranței și a nesiguranței.

 A introdus conceptul de ”bază de singuranță”

 Atașamentul include așteptările copilului în raport cu persoana care

îngrijește – modalitatile de satisfacere a acestor așteptări care se vor
transforma în hărți mentale/reprezentări = modele de lucru interne
(Bowlby)
 ”Situația străină Ainsworth” – experiment de laborator pentru a
studia relațiile copil-părinte
 Clasificarea atașamentului
 Atașamentul securizant
- Au acces în mod egal la:
▪ Explorare atunci când se simt în siguranță
▪ Consolare atunci când se simt în nesiguranță
- Răspunsul la reuniunea cu mama dezvăluie cel mai mult securitatea sau insecuritatea
atașamentului – copiii erau aproape imediat liniștiți după reuniunea cu mama și reluau
joaca.
- Tip de comunicare colaborativă și contingentă
- Copilul semnalizează, iar mama răspunde cu un comportament care spune: ”Îmi dau
seama ce simți și îți răspund cu ceea ce ai nevoie”.
- Copiii își exprimă direct emoțiile (”știu” că asta va declanșa un răspuns acordat).
- Flexibilitatea și reziliența = moștenirea interacțiunilor cu o mamă senzitivă, responsivă
la semnalele și comunicările bebelușului.
- Comportamentul mamei reflectă:
 Senzitivitate ≠ lipsă de implicare
 Acceptare ≠ respingere
 Cooperare ≠ control
 Disponibilitate emoțională ≠ distanțare emoțională
 Atașamentul evitant
- Se află în permanentă explorare, dar în mod vădit neinfluențați de plecarea sau
reîntoarcerea mamei;
- Aparentă lipsă a distresului;

- Pulsul lor e la fel de crescut ca și al copiilor siguri, iar creșterea nivelului de cortizol este
mai mare;
- Indiferența superficială și absența comportamentului de atașament = acomodare
defensivă (asemănătoare cu detașarea)

- Ca și cum copiii evitanți (la fel ca și cei traumatizați de pierdere și separare) au ajuns la
concluzia că deschiderea lor către confort și îngrijire nu e de nici un folos – au renunțat;
- Când sunt ținuți în brațe, sunt molatici (nu se agață și nu se joacă);
- Inhibă orice formă de comunicare care ar presupune o legătură: nu exprimă nici o
dorință de proximitate și par surzi la orice fel de deschidere afectivă a mamei = formă de
apărare (pentru a evita să fie respinși și pentru a evita furia care îndepărtează mama)

- Comportamentul mamelor:
 Respinge comportamentul de atașament – indisponibile dpv emoțional,
incomodate de contactul fizic;
 Se retrăgeau atunci când copiii lor păreau triști;
 Inhibarea exprimării emoționale;
 Bruscarea.
 Atașamentul ambivalent:
- Două tipuri: cei furioși și cei pasivi.
- Prea preocupați de locul în care se află mamele pentru a mai putea
explora liber;
- Plecarea mamei = distres copleșitor;
- După reîntânire:
 Copiii furioși: au oscilat între o deschidere activă față de conexiunea cu mama și exprimări ale
respingerii;
 Copiii pasivi: capabili doar de slăbiciune și cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi fost prea
copleșiți de neajutorarea și nefericirea lor pentru a aborda mama direct.
- Amplifică exprimarea atașamentului - nevoia de atașament este foarte ridicată.
- ”ca și cum” dacă mențin o presiune, mama e forțată să își mențină grija față de ei.

- Reîntâlnirile nu au putut să amelioreze distresul, nici să oprească preocuparea acestora

pentru locul în care e mama – chiar și în prezența lor, căutau o mama care nu era acolo.

- Comportamentul mamei:
 Mame disponibile ocazional și imprevizibil;
 Imprevizibilitatea = rezultatul propriilor stări mentale care le împiedică să fie pe aceeași lungime de
undă cu copiii;
 Nu îi respingeau (ca mamele copiilor evitanți), dar responsivitatea lor era la fel de insensibilă;
 Le descurajează autonomia în mod subtil.
 Mary Main – atașamentul dezorganizat

 Apare atunci când figura de atașament este trăită simultan ca un

”sanctuar sigur” dar și ca o sursă de pericol.
 Copilul – pre-programat să se întoarcă la părinte în momentele de
alarmă – este prins între impulsuri contradictorii de a se apropia și de
a evita = situație fără ieșire.

 Este rezultatul interacțiunilor cu părinți a căror furie / abuz este

înfricoșătoare sau copilul resimte părintele ca fiind înfricoșător – frica
de părinte;
 Părinții sunt înfricoșători, speriați sau disociați;
 Este un colaps de strategie din partea unui copil care trăiește ”frica
fără soluție”
 La șase ani, fac efort considerabil de a-și controla părinții, fie prin
asumarea unui rol parental (Ești obosită mama? Stai jos, ect) sau prin a
fi agresivi, punitivi (Stai jos și taci! Închide ochii!)
 Efecte pe termen lung ale tiparelor de
atașament
 Copiii cu atașament securizant:
- Stimă de sine
- Sănătate emțională și reziliență a Eului;
- Afect pozitiv, inițiativă, competență socială, concentrare în joc;
- Sunt tratați cu căldură și adecvat vârstei lor;
 Copiii cu atașament nesigur (evitant):
- Sunt percepuți ca retrași, aroganți sau în opoziție;
- Tind să scoată la iveală răspunsuri furioase de control;
- Frecvent, îi victimizează pe alții;
- Factor de risc pentru probleme obsesionale, narcisice și schizoide;
 Copiii cu atașament ambivalent:
- Sunt văzuți ca adezivi și imaturi – tind să fie răsfățați și infantilizați;
- Frecvent sunt victimizați de alții;
- Factor de risc pentru tulburări isterice și histrionice;
 Copiii cu
© A.P.O.P.S. atașament dezorganizat:
2014

- factor de risc pentru patologia ulterioară (tulburare borderline)

 Mary Main – contribuții ulterioare

 Bowlby – modelul intern de lucru:

- interacțiunile repetate ale copilului cu figurile de atașament au ca rezultat
cunoaștera lumii interpersonale care se înregistrează la nivel intern ca model de
lucru.
- Modelul de lucru influențează așteptările și comportamentul = modelează
interacțiunile și poate fi modelat de acestea;
- Sunt ”actualizate”de relațiile noi sau de conștientizare;
******************************************************
 A mutat atenția de la studiul interacțiunilor interpersonale (părinte-copil) la
lumea internă a reprezentărilor mentale = rezumă istoricul de atașament într-o
rețea complexă de amintiri, emoții, credințe, care, la rândul lor, modelează
comportamentul de atașament din prezent și viitor;
 A construit o metodologie de a cerceta intuițiile lui Bowlby.

© A.P.O.P.S. 2014
 Modelul de lucru al atașamentului va fi dezvăluit de tipare
caracteristice de vorbire, discurs, imaginație și comportament.

 A construit Interviul de Atașament al Adultului (IAA) – evaluează

starea mentală curentă a persoanei dpv al atașamentului.
a. Corelație între comportamentul copilului în situația străină și
structura lumii interne (proprie) după 5 ani;
b. Corelație intergenerațională –între comportamentul copilului în
situația străină și starea mentală cu privire la atașament a
părintelui;

modelele de lucru interne ale părinților ➔ calitatea

interacțiunilor părinte-copil ➔ modelele de lucru ale
copiilor

Dacă identificăm starea mentală cu privire la atașament a părintelui vom

ști în ce categorie va intra copilul!!!! (inclusiv inainte de nașterea
copilului).
 Starea mentală a adultului cu privire la
atașament
 A demonstrat o corespondență incontestabilă între ”modul de discurs” (de a
vorbi) al părintelui despre propriile relații de atașament și comportamentul de
atașament al copilului în situația străină.
= capacitatea părintelui de a reflecta într-un mod coerent asupra trecutului va
influența decisiv capacitatea de a transmite siguranță copilului.
 Regulile de atașament internalizate (modelul de lucru) vor fi reguli după care
vom trăi.
 Adoptăm reguli care le oglindesc pe cele ale părinților noștri!
 Aceste reguli ne-au ajutat să supraviețuim (emoțional) si de aceea nu vot fi
abandonate ușor! – modelele de lucru sunt stabile.

© A.P.O.P.S. 2014
Rezumând,
 Experiențele asociate atașamentului au un
impact major asupra dezvoltării umane
 Implicit asupra dezvoltărilor psihopatologice
 Implicit asupra comportamentului adult, în relațiile
semnificative de atașament: cuplu, rol parental,
profesie,
 Tiparele de atașament se pot schimba prin relații
semnificative!

 SUFERINȚA copilului datorată disfuncțiilor

atașamentului = TRAUMĂ

 Care sunt implicațiile pentru psihoterapie?

ATAȘAMENTUL ÎN
PSIHOTERAPIE
 TEORIA ATAȘAMENTULUI
 Tiparele folosite în relațiile primare de atașament se reflectă
în modul în care relaționăm cu ceilalți și în obiceiurile de a
simți și a gândi in relatii.

 La fel cum relația de atașament inițială îi permite copilului

să se dezvolte, noua relație de atașament cu terapeutul îi
permite clientului să se schimbe.

 Terapeutul este o nouă figură de atașament față de care

pacientul poate dezvolta noi tipare de atașament – noi
tipare de reglare afectivă, de gândire, de relaționare.

 Teoria atașamentului:
- ajută terapeutul să identifice tiparele de atașament ale
clientului și să adopte o atitudine reparatorie (care mărește
siguranța clientului);
- se centrează pe eforturile terapeutului de a întări
capacitatea de mentalizare a persoanei (funcția reflexivă).
 Tipologia clienților
(Main)
 1. Clientul care respinge – de la
izolare la intimitate

 2.Clientul preocupat – a face loc unei

minți proprii

 3.Clientul lipsit de soluție –

vindecarea rănilor traumei sau ale
pierderii
 1. Clientul care respinge – de la izolare la intimitate

 Continuum de la cei obsesivi la cei narcisici și schizoizi.

 Marea problemă: a avea încredere în ceilalți suficient de mult pentru a fi
intimi cu ei
 Nu sunt intimi nici cu ei înșiși – reticenți în a simți și exprima emoții;
- Modelul conștient - în public, comportamentele sunt ”Bune” – putere,
independență, autonomie dar proiecteză asupra altora propriile vulnerabilități,
furii și nevoi;
- Modelul inconștient: sinele este dependent, neajutorat, defect, iar alții pot să
respingă, să controleze și să pedepsească.
- Modelul conștient este apărarea contra celui inconștient;

 Istoria de atașament: au învățat că a recunoaște și a exprima distresul (adică a

exprima nevoia de ajutor) = frustrare, respingere, suferință sau o admitere
umilitoare a insuficienței.

 Mecanism general de apărare: ”bazare pe înșiși compulsivă” –

supraestimarea compulsivă a propriei valori (pentru a rămâne departe de
orice trăire i-ar putea determina să caute suport, legătură, grijă din partea
altora) + diminuarea importanței celorlați
 Rezolvarea terapeutică: doar prin stabilirea unei relații
emoționale putem să-i implicăm într-o relație care poate face
posibilă schimbarea.

 CHEIA: urmărirea afectului (exprimat prin

comportamentul nonverbal):
 Ce vedem în ochii clientului? Ce ar exprima postura sa corporală? Ce
exprimă tonul vocii sale?

 Regulă: ceea ce clienții sunt reticenți în a simți, vor evoca

fără să vrea în terapeuții săi – ATENȚIE LA PROPRIA
EXPERIENȚĂ - CONTRATRANSFER!!!
 A exprima propriile sentimente, îl poate ajuta să integreze propriile
sentimente disociate;
 Schimbarea terapeutică: terapeutul să conteze pentru client!!
 Abordarea terapeutică: echilibrul dintre acordarea empatică
și confruntare.
 Empatia – diminuează frica că îl controlăm sau respingem;
DAR, o poate respinge (Doar atât poți?);
 Confruntarea – exprimarea deliberată sau spontană a propriei
experiențe; este corectivă pt că:
➢ percepe relația (să simtă prezența terapeutului) și faptul
că există 2 persoane care contează;
➢ poate conștientiza impactul lor asupra celorlalți;

A avea nevoie de ajutor și a nu-l găsi este un risc, dar a primi

acest ajutor este un risc si mai mare! CARE ESTE ACESTA?
- Apare tiparul de atașament inconștient si afectele asociate
- Tristețe teribilă (terapeutul capabil să ajute ≠ figurile de
atașament incapabile).
 Există trei linii de apărare - tipare:

➢ Tiparul devalorizării:

- ”sabotează dragostea”; sunt etichetați ca narcisici;

- In copilărie – ”deșert emoțional” - părinți absorbiți de ei înșiși și interior
nesiguri;
- Au împrumutat mecanismele de apărare ale părinților (contra dorințelor
neîmplinite și a frustrărilor): să gândească prea bine despre ei și prea rău
despre ceilalți – iluzia de a fi speciali este însă un substitut fals pentru
dragoste;

- Intimitatea autentică riscă să expună sentimentele de dependență

arzătoare dar și de furie pe care părinții lor nu le-au putut tolera;

- Atenție la starea noastră mentală:

- îi putem respinge la rândul nostru,

- putem fi preocupați că nu suntem suficient de buni;
➢ Tiparul idealizării
- părinți absorbiți de ei înșiși și interior nesiguri (părinți narcisici);
- Mecanism de apărare: pot găsi o oază în acest deșert emoțional dacă le
satisfac nevoile părinților;
- Ajutându-i pe părinți să se simtă speciali, puteau să se simtă și ei speciali –
evitau riscul de a fi dependenți și furioși;

- În relația terapeutică, idealizează terapeutul!! – dincolo de admirație, aceasta

ESTE OBLIGATORIE! (pentru a menține relația)
- Idealizarea servește nevoii clientului de a menține ideea de admirație mutuală,
pe care a învățat s-o folosească pentru a-și întări sentimentul că este special.

- Atenție la starea noastră mentală:

- într-o stare preocupată – vom sparge balonul care ne ține

pe ambii deasupra (vom resimți disconfortul);
- intr-o stare de respingere – putem lua prea mult în sensul
propriu-zis această idealizare (vom resimți plăcere).
➢ Tiparul controlului
- Adesea catalogați ca ”personalități obsesive”- Obsedați de control și de frica
de a nu fi controlați;
- Părinți care dețineau controlul, greu de mulțumit, care și-au reprimat propria
furie – puțină toleranță la distresul copiilor, la dezordinea sau crizele de furie a
acestora;
- Două mecanisme de apărare:
- să-și respingă propriile emoții cât mai mult posibil;
- Să reziste (adesea pe ascuns) controlului părinților lor (se întorc de la
nevoia de confort și bond, la o preocupare împotriva neputinței)
- Vor transforma relația terapeutică (și cu ceilalți) într-o luptă permanentă –
probleme de control și putere.
- Cheia: să identificăm semnificația acestor lupte pentru client.
- Pierderea controlului poate fi o amenințare la adresa identității și
autonomiei clientului;
- Renunțarea la control poate fi resimțită ca o capitulare
- Controlul este un refugiu contra intimității și atașamentului;
- Provocarea: a nu evita lupta pentru control prin capitulare (va genera
resentimente) și a nu încerca sa-i dominăm (va genera vinovăție);
- Schimbarea terapeutică: trecerea de la agresiune la iubire – de la riscurile de
a fi controlat sau a controla la riscurile de a iubi și a fi iubit;
 2. Clientul preocupat – a face loc unei minți
proprii
 Clientul care respinge:  Clientul preocupat:
- dezinteresați de viață, izolați - Plini de viață și vivaci –
de sentimentele lor; nu se simt copleșiți de sentimentele lor
confortabil în apropierea și absorbiți într-o distanță
altora; evitantă față de ceilalți.

- Au puține probleme cu stima - Plini de îndoieli și de frica

de sine sau cu autonomia de a fi prea independenți;
personală;

- Au probleme în a se baza pe
- Au probleme în a se baza
ceilalți;
pe ei înșiși;

- Pot face față dar nu pot simți;

- Pot simți dar nu pot face
față;
 Aparțin unui continuum diagnostic: de la isterici la borderline;

 Frica de abandon (marile amenințări: separarea, pierderea, a fi

singuri);
 ”înfometați de fuziune” – apropierea este singura soluție, niciodată
problema;

 Mecanism de apărare: hiperactivarea - șansa cea mai bună de a-și

asigura atenția și susținerea celorlalți este să-și facă propriul distres
mult prea evident pentru a mai putea fi ignorat - caută permanent
indicii interne și externe pentru a-și mări distresul;

 Soluția terapeutică: a le oferi o relație care să reprezinte o alternativă

la strategia lor de hiperactivare – să se poată baza pe
disponibilitatea emoțională și acceptarea terapeutului fără a-și
mai amplifica trăirile;

 Există două tipare:

 Tiparul neajutorării;
 Tiparul de furie și haos;
➢ Tiparul neajutorării:
- hiperemoționali, melodramatici;
- Se conectează la ceilalți prin neajutorare (și nu prin furie);
- Iși recunosc nevoia, dar reușesc cu greu să o satisfacă;
- Disperați să nu fie abandonați; prea înfricoșați pentru a se afirma și mult
prea dispuși să le facă pe plac altora;
- O formă aparte este transferul erotic (seducția terapeutului);
- Mecanism de apărare: îi este frică să-și dezvolte un sentiment de autonomie
și siguranță, pentru că acestea au fost descurajate (atenția părinților apărea
atunci când erau neajutorați, nefericiți).

- În terapie, ”știu” că trebuie să mențină aparența de neajutorare în același

timp ajutându-l pe terapeut să se simtă bine în rolul său;
CAPCANA: dacă luăm neajutorarea așa cum se prezintă, vom încerca să fim de
ajutor = validăm sentimentul de neajutorare; dacă suntem văjiți de rolul de
”mare terapeut”, pierdem din vedere nevoia clientului de a fi ”clientul perfect”.
➔ Putem nega clientului oportunitatea de a se lupta cu frica și
neîncrederea care-l fac să simtă complianța și amabilitatea sa ca fiind
necesare.

SOLUȚIA: a trece de la concentrarea pe reacțiile celorlalți, pe propria

experiență.
 PAȘII TERAPEUTICI:
➢ Incluzivitatea – relația care încurajează clientul să se conecteze cât mai
mult la propria experiență;
- A rămâne constanți în disponibilitatea noastră în fața emoționalității
excesive (a nu o întări pozitiv sau negativ);
- Atenția la emoții ”private” pe care clientul le exprimă indirect – acestea țin
de:
- Neîncrederea și frica de abandon;
- Furia și capacitatea de a spune NU;
- Tristețea și nevoia autentică;
- Capacitatea de a spune DA.

➢ Panta dezvoltării – a aștepta mai mult din partea clientului decât simte
el inițial că este capabil.
- A face loc sentimentelor lor, dar și să-i încurajăm să se gândească la ceea
ce simt - Cu ajutorul terapeutului să dea sens trărilor proprii;
- A face loc pentru ieșirea la suprafață a furiei, criticii și dezamăgirii din
relația cu terapeutul și, respectiv cu figurile de atașament;
 Atenție la starea noastră mentală:
 într-o stare preocupată – vom fi capabili să empatizăm cu experiența
clientului, datorită suprapunerii ei cu a noastră; dar propria frică de
abandon ne poate împiedica să facem mai mult decât să empatizăm;
-vom simți nevoia de a salva clientul, în loc să-l ajutăm să-și recunoască
propriile resurse;
- E nevoie de un anumi grad de separare, pe care insă o putem confunda
cu o agresiune sau ca o amenințare a relației cu clientul;
- Starea clientului este doar un semnal, un simptom, NU o povară sau un
fapt!!!
 intr-o stare de respingere – ne vom simți inconfortabil cu foamea de
fuziune a clientului și o vom aborda, raționalizând-o – împreună cu
clientul ”pretinzând” că o explorăm!!
- Putem prelua prea mult rolul terapeutului strălucit!
- O poziție de genul: Ce bine că eu nu am astfel de nevoi!!!
➢ Tiparul de furie și haos:

- istorie marcată de traume și pierderi recurente, care au rămas

complet nerezolvate;
- Adesea sunt catalogați ca bordeline;
- Își trăiesc viața ca o permanentă criză – emoțiile lor nu sunt
dureroase, ci copleșitoare,
- In interior se simt haotici și goi;
- Relațiile sunt adesea furtunoase, adesea terminate cu trădare;
- Conflictul: teroarea de dependență și nevoia fără margini de
dependență;
- Disperați, ei se apropie, dar apoi, se retrag cu frică și furie.

- Interiorul lor e ocupat de un ”celălalt” extrem de înspăimântător!

- Cheia:
1. a nu ne lăsa îndepărtați!
2. Combinație între empatie și stabilirea limitelor!

- A fi capabili să tolerăm un spectru larg al experiențelor umane,

- Cel mai simplu empatizăm dacă putem localiza în interiorul
nostru ecouri ale experienței clientului;
- Principala barieră împotriva empatiei este contratransferul negativ
(când ne simțim speriați, furioși, devalorizați, dominați,
NEPUTINCIOSI).
- Dacă nu reușim să ne punem în locul clientului, atunci nu va avea
nici o bază de la care să-și extindă empatia și către el însuși;

- Stabilirea unor limite nu este pentru a controla clientul, ci pentru

a separa cele două experiențe (a mea și a lui) și, în timp pentru a
creea baza de siguranță!
- Disponibilitatea noastră de a ne implica și a ne lupta este
esențială! – în absența ei, clientul poate simți că am renunțat la el.
 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarea rănilor
traumei sau ale pierderii
 Pot fi încadrați aici mulți adulți preocupați, care resping și chiar siguri.
 Fiecare avem ”insule” de traumă sau disociere în trecut!
 PTSD, tulburarea borderline, tulburări disociative

 Lipsa de soluție la traumă

 În terapie, identificăm astfel de clienți, dacă suntem atenți la discontinuitățile din
comportamentul lor.
 Disocierea este trăsătura centrală și definitorie.

 Semnele traumei nerezolvate:

 Schimbarea evidentă a stării de conștiință;
 Tonul vocii de detașare stranie;
 Descrierea la timpul prezent, pauzele lungi;

Relația terapeutică este terapia!!

 Istorie de atașament dezorganizat, traumatic:
 Relațiile erau copleșitor de dureroase și
 nu au asigurat copilului nici un fel de siguranță în care să facă față acestei
dureri;
= experiența unei rupturi devastatoare, regulate și fără reparație.
= modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt și ale relației dintre ei;

- În terapie (dar și în relațiile sale curente), clientul este în mod inconștient

constrâns să recreeze cu terapeutul relația veche, de profundă
nesiguranță în care nici ajutorul, nici speranța nu erau posibile.
- Astfel, într- relație terapeutică nesigură, rezolvarea traumelor este
imposibilă !!

- Obiective terapeutice:
- Depășirea fricii de siguranță;
- Abordarea disocierii, identificării proiective și a contratransferului
- Transpunerea traumei în cuvinte;
- Mentalizarea și meditația.
 ❑ Depășirea fricii de siguranță:
- Crearea unei relații în care clientul să se poată simți în siguranță – este
scopul suprem al terapiei, dar și o condiție preliminară pentru a începe
rezolvarea traumei.
- Combinarea empatiei și stabilirea limitelor.
❑ abordarea mecanismelor de apărare (disocierea, identificarea) și
contratransferul:
a. Disocierea psihică - ține departe realitățile dureroase, și face imposibilă
abordarea terapeutică a traumei.
- Implică paternuri emoționale comportamentale, relaționale de tipul:
totul/nimic; alb/negru; sau/sau = trăiri suprasimplificate, nerealiste,
instabile (oamenii sunt eroi sau răufăcători, agresori/victime,
salvatori/neajutorați). Trec ușor de la una la alta!!!
- Sunt permanent la limita de a fi copleșiți (dar nu o fac!)
b. Identificarea proiectivă – clientul tratează terapeutul astfel încât să evoce
în el ceea ce nu poate suporta la el iar terapeutul se identifică cu asta.
- Pentru că nu-și pot asuma experiența (fiind disociată), aceasta trebuie
relocată (în celălalt!).
❑ transpunerea traumei în cuvinte:
- Numirea sentimentelor asociate traumei conferă un sentiment din ce în ce
mai mare de stăpânire;
- Aminitirile unei traume neprocesate sunt ”înghețate” în timp, având ca
rezultat faptul că trecutul e trăit, în mod subiectiv, ca prezent.

- Trauma trebuie ”reamintită” (reasociată) într-un ”nou context de

amintire” (dat de relația terapeutică securizantă în care există un celălalt
mai puternic și mai înțelept capabil să ajute la reglarea emoțiilor).

❑ mentalizarea și meditația:
- Mentalizarea =capacitatea de reflecta, de a înțelege trăirile din spatele
comportamentului său;
- Oferă un sentiment crescut de control asupra sentimentelor și
comportamentului și le face mai de înțeles și mai previzibile;

- Meditația= are potențialul de a asigura un adăpost în fața furtunii;

- Este un antidot al panicii și disocierii, dar și de a regla suprareactivitatea
clientului;
- Practica meditativă a observării și etichetării gândurilor, emoțiilor și
senzațiilor corporale (și NU evitarea lor sau a se lăsa dus de ele) poate ajuta
la capacitatea de mentalizare