RELAȚIA TERAPEUTICĂ – O

© A.P.O.P.S. 2014
NOUA RELAȚIE DE
ATAȘAMENT
TEORIA ATAȘAMENTULUI

© A.P.O.P.S. 2014
 BOWLBY
• A recunoscut nevoia de atașament (dictată biologic) a copilului
față de persoana care îl îngrijește.

• Atașamentul este un sistem motivațional; își are rădăcini în

nevoia absolută a copilului de a menține apropierea fizică față
de persoana care îl îngrijește pentru:

© A.P.O.P.S. 2014
a) A promova siguranța emoțională
b) De a asigura supraviețuirea concretă a copilului.

• Sistemul de atașament a fost determinat de evoluția speciei umane

pentru a supraviețui și a se reproduce – este o componentă a
programării genetice umane.
• Sistemul de atașament = sistem de răspunsuri înnăscute, determinate
instinctual, la pericol și siguranță.
• Este evidențiat de trei tipuri de comportament:
1. Căutarea, monitorizarea și încercarea de a menține proximitatea față de o
figură de atașament protectoare;
- Mama este acea figură, indiferent dacă copilul este implicat în relația cu ea.
- Plânsul, agățarea, chemarea, târârea după figura (figurile) de atașament fac
parte din repertoriul adânc înrădăcinat biologic al copilului mic pentru
stabilirea siguranței date de proximitate;
2. Folosirea figurii de atașament ca ”bază de siguranță”

© A.P.O.P.S. 2014
- De la care poate începe explorarea mediului și a experiențelor nefamiliare;
- Sistemul comportamental explorator este strâns legat de comportamentul de
atașament.
- Când figura de atașament a copilului este disponibilă ca bază de siguranță
pentru protecție și susținere atunci când este nevoie, copilul se simte în
general liber să exploreze.
3. Refugierea la o figură de atașament ca la un ”sanctuar sigur” în situații de
pericol și momente de alarmă.
- Oamenii care se simt amenințați nu caută siguranța într-un loc (adăpost), ci
mai degrabă în compania unei persoane privită ca fiind ”mai puternică și/sau
mai înțeleaptă”
• Obiectivul comportamentului de atașament nu este doar
obținerea protecției în fața unui pericol, ci și asigurarea că
persoana care îl îngrijește este în continuare disponibilă.
• Disponibilitatea figurii de atașament nu este doar o problemă de
accesibilitate ci și de responsivitate emoțională (persoana poate fi
accesibilă dar neresponsivă emoțional).
• Modul în care copilul apreciază disponibilitatea figurii de
atașament este deosebit de important pentru cum va percepe în

© A.P.O.P.S. 2014
prezent relațiile importante de atașament.

• Nevoia de a ne atașa este semnificativă de-a lungul întregii

vieți.
• Cu cât pericolul este mai mare, cu atât nevoia de conectare este
mai puternică (până la contactul corporal)
• De-a lungul vieții, monitorizăm accesibilitatea fizică și
responsivitatea emoțională a persoanelor de care suntem atașați.
• Atașamentul este o nevoie umană permanentă!
• ”sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă, intimă și continuă cu
mama (sau cu un substitut permanent al mamei) în care ambii să găsească
satisfacție și mulțumire” (Bowlby, 1951).

• A studiat băieții delicvenți; soarta copiilor rămași fără locuință după al Doilea
război Mondial, copiii spitalizați prelungit sau instituționalizați.

• A identificat impactul catastrofal asupra acestor copii al separării de figurile

© A.P.O.P.S. 2014
de atașament și pierderii figurilor de atașament = TRAUMĂ.

• A identificat fazele procesului traumatizării psihice = succesiunea

răspunsurilor care reflectau lupta copilului de a face față realității dureroase:
a. Protestul
b. Disperarea
c. Detașarea

• Mult mai frecvente decât trauma separării și pierderii sunt

interacțiunile permanente, cotidiene ale copiilor cu părinții lor –
acestea modelează dezvoltarea psihică.
 MARY AINSWORTH
• A studiat științific ipoteza lui Bowlby.
• Diferențele calitative ale comportamentului de atașament al
indivizilor depind de comportamentele diferite ale persoanelor care
îngrijesc copiii.

• Tiparele de comunicare dintre copil și figura de atașament reprezintă

© A.P.O.P.S. 2014
cheia siguranței și a nesiguranței.

• A introdus conceptul de ”bază de singuranță”

• Atașamentul include așteptările copilului în raport cu persoana care

îngrijește – modalitatile de satisfacere a acestor așteptări care se vor
transforma în hărți mentale/reprezentări = modele de lucru interne
(Bowlby)
• ”Situația străină Ainsworth” – experiment de laborator pentru a studia
relațiile copil-părinte
 Clasificarea atașamentului
• Atașamentul securizant
- Au acces în mod egal la:
 Explorare atunci când se simt în siguranță
 Consolare atunci când se simt în nesiguranță

- Răspunsul la reuniunea cu mama dezvăluie cel mai mult securitatea sau insecuritatea
atașamentului – copiii erau aproape imediat liniștiți după reuniunea cu mama și reluau joaca.

© A.P.O.P.S. 2014
- Tip de comunicare colaborativă și contingentă
- Copilul semnalizează, iar mama răspunde cu un comportament care spune: ”Îmi dau seama ce
simți și îți răspund cu ceea ce ai nevoie”.
- Copiii își exprimă direct emoțiile (”știu” că asta va declanșa un răspuns acordat).

- Flexibilitatea și reziliența = moștenirea interacțiunilor cu o mamă senzitivă, responsivă la

semnalele și comunicările bebelușului.

- Comportamentul mamei reflectă:

• Senzitivitate ≠ lipsă de implicare
• Acceptare ≠ respingere
• Cooperare ≠ control
• Disponibilitate emoțională ≠ distanțare emoțională
• Atașamentul evitant
- Se află în permanentă explorare, dar în mod vădit neinfluențați de plecarea sau
reîntoarcerea mamei;
- Aparentă lipsă a distresului;

- Pulsul lor e la fel de crescut ca și al copiilor siguri, iar creșterea nivelului de cortizol este
mai mare;
- Indiferența superficială și absența comportamentului de atașament = acomodare defensivă
(asemănătoare cu detașarea)

- Ca și cum copiii evitanți (la fel ca și cei traumatizați de pierdere și separare) au ajuns la

© A.P.O.P.S. 2014
concluzia că deschiderea lor către confort și îngrijire nu e de nici un folos – au renunțat;
- Când sunt ținuți în brațe, sunt molatici (nu se agață și nu se joacă);
- Inhibă orice formă de comunicare care ar presupune o legătură: nu exprimă nici o dorință
de proximitate și par surzi la orice fel de deschidere afectivă a mamei = formă de apărare
(pentru a evita să fie respinși și pentru a evita furia care îndepărtează mama)

- Comportamentul mamelor:
• Respinge comportamentul de atașament – indisponibile dpv emoțional, incomodate de
contactul fizic;
• Se retrăgeau atunci când copiii lor păreau triști;
• Inhibarea exprimării emoționale;
• Bruscarea.
• Atașamentul ambivalent:
- Două tipuri: cei furioși și cei pasivi.
- Prea preocupați de locul în care se află mamele pentru a mai putea explora liber;
- Plecarea mamei = distres copleșitor;
- După reîntânire:
• Copiii furioși: au oscilat între o deschidere activă față de conexiunea cu mama și exprimări ale
respingerii;
• Copiii pasivi: capabili doar de slăbiciune și cereri implicite de consolare, ca și cum ar fi fost
prea copleșiți de neajutorarea și nefericirea lor pentru a aborda mama direct.
- Amplifică exprimarea atașamentului - nevoia de atașament este foarte ridicată.

© A.P.O.P.S. 2014
- ”ca și cum” dacă mențin o presiune, mama e forțată să își mențină grija față de ei.

- Reîntâlnirile nu au putut să amelioreze distresul, nici să oprească preocuparea acestora

pentru locul în care e mama – chiar și în prezența lor, căutau o mama care nu era
acolo.

- Comportamentul mamei:
• Mame disponibile ocazional și imprevizibil;
• Imprevizibilitatea = rezultatul propriilor stări mentale care le împiedică să fie pe aceeași
lungime de undă cu copiii;
• Nu îi respingeau (ca mamele copiilor evitanți), dar responsivitatea lor era la fel de insensibilă;
• Le descurajează autonomia în mod subtil.
 Mary Main – atașamentul dezorganizat
• Apare atunci când figura de atașament este trăită simultan ca un
”sanctuar sigur” dar și ca o sursă de pericol.
• Copilul – pre-programat să se întoarcă la părinte în momentele de
alarmă – este prins între impulsuri contradictorii de a se apropia
și de a evita = situație fără ieșire.

© A.P.O.P.S. 2014
• Este rezultatul interacțiunilor cu părinți a căror furie / abuz este
înfricoșătoare sau copilul resimte părintele ca fiind înfricoșător –
frica de părinte;
• Părinții sunt înfricoșători, speriați sau disociați;
• Este un colaps de strategie din partea unui copil care trăiește ”frica
fără soluție”
• La șase ani, fac efort considerabil de a-și controla părinții, fie prin
asumarea unui rol parental (Ești obosită mama? Stai jos, ect) sau
prin a fi agresivi, punitivi (Stai jos și taci! Închide ochii!)
 Efecte pe termen lung ale tiparelor de
atașament
• Copiii cu atașament securizant:
- Stimă de sine
- Sănătate emțională și reziliență a Eului;
- Afect pozitiv, inițiativă, competență socială, concentrare în joc;
- Sunt tratați cu căldură și adecvat vârstei lor;
• Copiii cu atașament nesigur (evitant):

© A.P.O.P.S. 2014
- Sunt percepuți ca retrași, aroganți sau în opoziție;
- Tind să scoată la iveală răspunsuri furioase de control;
- Frecvent, îi victimizează pe alții;
- Factor de risc pentru probleme obsesionale, narcisice și schizoide;
• Copiii cu atașament ambivalent:
- Sunt văzuți ca adezivi și imaturi – tind să fie răsfățați și infantilizați;
- Frecvent sunt victimizați de alții;
- Factor de risc pentru tulburări isterice și histrionice;
• Copiii cu atașament dezorganizat:
- factor de risc pentru patologia ulterioară (tulburare borderline)
 Mary Main – contribuții ulterioare

• Bowlby – modelul intern de lucru:

- interacțiunile repetate ale copilului cu figurile de atașament au ca
rezultat cunoaștera lumii interpersonale care se înregistrează la
nivel intern ca model de lucru.
- Modelul de lucru influențează așteptările și comportamentul =

© A.P.O.P.S. 2014
modelează interacțiunile și poate fi modelat de acestea;
- Sunt ”actualizate”de relațiile noi sau de conștientizare;
******************************************************
• A mutat atenția de la studiul interacțiunilor interpersonale
(părinte-copil) la lumea internă a reprezentărilor mentale =
rezumă istoricul de atașament într-o rețea complexă de amintiri,
emoții, credințe, care, la rândul lor, modelează comportamentul
de atașament din prezent și viitor;
• A construit o metodologie de a cerceta intuițiile lui Bowlby.
• Modelul de lucru al atașamentului va fi dezvăluit de tipare
caracteristice de vorbire, discurs, imaginație și comportament.

• A construit Interviul de Atașament al Adultului (IAA) –

evaluează starea mentală curentă a persoanei dpv al
atașamentului.
a. Corelație între comportamentul copilului în situația străină și
structura lumii interne (proprie) după 5 ani;

© A.P.O.P.S. 2014
b. Corelație intergenerațională –între comportamentul copilului în
situația străină și starea mentală cu privire la atașament a
părintelui;
modelele de lucru interne ale părinților  calitatea
interacțiunilor părinte-copil  modelele de lucru ale copiilor

Dacă identificăm starea mentală cu privire la atașament a părintelui

vom ști în ce categorie va intra copilul!!!! (inclusiv inainte de nașterea
copilului).
 Starea mentală a adultului cu privire la
atașament
• A demonstrat o corespondență incontestabilă între ”modul de
discurs” (de a vorbi) al părintelui despre propriile relații de
atașament și comportamentul de atașament al copilului în situația
străină.
= capacitatea părintelui de a reflecta într-un mod coerent asupra

© A.P.O.P.S. 2014
trecutului va influența decisiv capacitatea de a transmite siguranță
copilului.
• Regulile de atașament internalizate (modelul de lucru) vor fi reguli
după care vom trăi.
• Adoptăm reguli care le oglindesc pe cele ale părinților noștri!
• Aceste reguli ne-au ajutat să supraviețuim (emoțional) si de aceea
nu vot fi abandonate ușor! – modelele de lucru sunt stabile.
Rezumând,
• Experiențele asociate atașamentului au un impact major
asupra dezvoltării umane
• Implicit asupra dezvoltărilor psihopatologice
• Implicit asupra comportamentului adult, în relațiile semnificative
de atașament: cuplu, rol parental, profesie,

© A.P.O.P.S. 2014
• Tiparele de atașament se pot schimba prin relații semnificative!

• SUFERINȚA copilului datorată disfuncțiilor atașamentului =

TRAUMĂ
• (Mahler – trauma simbiotică, Ruppert – trauma iubirii)
• Conexiunea teoretică este necesară!

• Care sunt implicațiile pentru psihoterapie?

ATAȘAMENTUL ÎN PSIHOTERAPIE

© A.P.O.P.S. 2014
 TEORIA ATAȘAMENTULUI

 Tiparele folosite în relațiile primare de atașament se reflectă în modul

în care relaționăm cu ceilalți și în obiceiurile de a simți și a gândi in
relatii.

 La fel cum relația de atașament inițială îi permite copilului să se

dezvolte, noua relație de atașament cu terapeutul îi permite

© A.P.O.P.S. 2014
clientului să se schimbe.

 Terapeutul este o nouă figură de atașament față de care pacientul

poate dezvolta noi tipare de atașament – noi tipare de reglare
afectivă, de gândire, de relaționare.

 Teoria atașamentului:
- ajută terapeutul să identifice tiparele de atașament ale clientului și să
adopte o atitudine reparatorie (care mărește siguranța clientului);
- se centrează pe eforturile terapeutului de a întări capacitatea de
mentalizare a persoanei (funcția reflexivă).
 Tipologia clienților
(Main)
• 1. Clientul care respinge – de la izolare
la intimitate

© A.P.O.P.S. 2014
• 2. Clientul preocupat – a face loc unei
minți proprii

• 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarea

rănilor traumei sau ale pierderii
 1. Clientul care respinge – de la izolare la
intimitate
• Continuum de la cei obsesivi la cei narcisici și schizoizi.
• Marea problemă: a avea încredere în ceilalți suficient de mult pentru a fi
intimi cu ei
• Nu sunt intimi nici cu ei înșiși – reticenți în a simți și exprima emoții;
- Modelul conștient - în public, comportamentele sunt ”Bune” – putere,
independență, autonomie dar proiecteză asupra altora propriile vulnerabilități,
furii și nevoi;

© A.P.O.P.S. 2014
- Modelul inconștient: sinele este dependent, neajutorat, defect, iar alții pot să
respingă, să controleze și să pedepsească.
- Modelul conștient este apărarea contra celui inconștient;

• Istoria de atașament: au învățat că a recunoaște și a exprima distresul (adică a

exprima nevoia de ajutor) = frustrare, respingere, suferință sau o admitere
umilitoare a insuficienței.

• Mecanism general de apărare: ”bazare pe înșiși compulsivă” – supraestimarea

compulsivă a propriei valori (pentru a rămâne departe de orice trăire i-ar putea
determina să caute suport, legătură, grijă din partea altora) + diminuarea
importanței celorlați
• Rezolvarea terapeutică: doar prin stabilirea unei relații emoționale
putem să-i implicăm într-o relație care poate face posibilă schimbarea.

• CHEIA: urmărirea afectului (exprimat prin comportamentul

nonverbal):
• Ce vedem în ochii clientului? Ce ar exprima postura sa corporală? Ce
exprimă tonul vocii sale?

• Regulă: ceea ce clienții sunt reticenți în a simți, vor evoca fără să vrea în

© A.P.O.P.S. 2014
terapeuții săi – ATENȚIE LA PROPRIA EXPERIENȚĂ -
CONTRATRANSFER!!!
• A exprima propriile sentimente, îl poate ajuta să integreze propriile
sentimente disociate;
• Schimbarea terapeutică: terapeutul să conteze pentru client!!
• Abordarea terapeutică: echilibrul dintre acordarea empatică și
confruntare.
• Empatia – diminuează frica că îl controlăm sau respingem; dar o poate
respinge (Doar atât poți?);
• Confruntarea – exprimarea deliberată sau spontană a propriei
experiențe; este corectivă pt că:
 percepe relația (să simtă prezența terapeutului) și faptul că există
2 persoane care contează;

© A.P.O.P.S. 2014
 poate conștientiza impactul lor asupra celorlalți;

A avea nevoie de ajutor și a nu-l găsi este un risc, dar a primi acest
ajutor este un risc si mai mare! CARE ESTE ACESTA?
- Apare tiparul de atașament inconștient si afectele asociate
- Tristețe teribilă (terapeutul capabil să ajute ≠ figurile de atașament
incapabile).
• Există trei linii de apărare - tipare:

 Tiparul devalorizării:

- ”sabotează dragostea”; sunt etichetați ca narcisici;

- In copilărie – ”deșert emoțional” - părinți absorbiți de ei înșiși și
interior nesiguri;
- Au împrumutat mecanismele de apărare ale părinților (contra

© A.P.O.P.S. 2014
dorințelor neîmplinite și a frustrărilor): să gândească prea bine despre
ei și prea rău despre ceilalți – iluzia de a fi speciali este însă un
substitut fals pentru dragoste;

- Intimitatea autentică riscă să expună sentimentele de dependență

arzătoare dar și de furie pe care părinții lor nu le-au putut tolera;

- Atenție la starea noastră mentală:

- îi putem respinge la rândul nostru,
 Tiparul idealizării
- părinți absorbiți de ei înșiși și interior nesiguri (părinți narcisici);
- Mecanism de apărare: pot găsi o oază în acest deșert emoțional dacă le
satisfac nevoile părinților;
- Ajutându-i pe părinți să se simtă speciali, puteau să se simtă și ei
speciali – evitau riscul de a fi dependenți și furioși;

- În relația terapeutică, idealizează terapeutul!! – dincolo de admirație,

© A.P.O.P.S. 2014
aceasta ESTE OBLIGATORIE! (pentru a menține relația)
- Idealizarea servește nevoii clientului de a menține ideea de admirație
mutuală, pe care a învățat s-o folosească pentru a-și întări sentimentul că
este special.

- Atenție la starea noastră mentală:

- într-o stare preocupată – vom sparge balonul care ne ține pe ambii
deasupra (vom resimți disconfortul);
- intr-o stare de respingere – putem lua prea mult în sensul propriu-zis
această idealizare (vom resimți plăcere).
 Tiparul controlului
- Adesea catalogați ca ”personalități obsesive”- Obsedați de control și de frica de a nu fi
controlați;
- Părinți care dețineau controlul, greu de mulțumit, care și-au reprimat propria furie –
puțină toleranță la distresul copiilor, la dezordinea sau crizele de furie a acestora;

- Două mecanisme de apărare:

- să-și respingă propriile emoții cât mai mult posibil;
- Să reziste (adesea pe ascuns) controlului părinților lor (se întorc de la nevoia de
confort și bond, la o preocupare împotriva neputinței)

© A.P.O.P.S. 2014
- Vor transforma relația terapeutică (și cu ceilalți) într-o luptă permanentă – probleme de
control și putere.
- Cheia: să identificăm semnificația acestor lupte pentru client.
- Pierderea controlului poate fi o amenințare la adresa identității și autonomiei
clientului;
- Renunțarea la control poate fi resimțită ca o capitulare
- Controlul este un refugiu contra intimității și atașamentului;
- Provocarea: a nu evita lupta pentru control prin capitulare (va genera resentimente) și a
nu încerca sa-i dominăm (va genera vinovăție);
- Schimbarea terapeutică: trecerea de la agresiune la iubire – de la riscurile de a fi
controlat sau a controla la riscurile de a iubi și a fi iubit;
 2. Clientul preocupat – a face loc unei minți
proprii

• Clientul care respinge: • Clientul preocupat:

- dezinteresați de viață, izolați - Plini de viață și vivaci –
de sentimentele lor; nu se simt copleșiți de sentimentele lor și
confortabil în apropierea absorbiți într-o distanță
altora; evitantă față de ceilalți.

© A.P.O.P.S. 2014
- Au puține probleme cu stima - Plini de îndoieli și de frica de
de sine sau cu autonomia a fi prea independenți;
personală;

- Au probleme în a se baza pe - Au probleme în a se baza pe

ceilalți; ei înșiși;

- Pot face față dar nu pot simți; - Pot simți dar nu pot face față;
• Aparțin unui continuum diagnostic: de la isterici la borderline;

• Frica de abandon (marile amenințări: separarea, pierderea, a fi singuri);

• ”înfometați de fuziune” – apropierea este singura soluție, niciodată
problema;

• Mecanism de apărare: hiperactivarea - șansa cea mai bună de a-și

asigura atenția și susținerea celorlalți este să-și facă propriul distres mult
prea evident pentru a mai putea fi ignorat - caută permanent indicii

© A.P.O.P.S. 2014
interne și externe pentru a-și mări distresul;

• Soluția terapeutică: a le oferi o relație care să reprezinte o alternativă la

strategia lor de hiperactivare – să se poată baza pe disponibilitatea
emoțională și acceptarea terapeutului fără a-și mai amplifica trăirile;

• Există două tipare:

• Tiparul neajutorării;
• Tiparul de furie și haos;
 Tiparul neajutorării:
- hiperemoționali, melodramatici;
- Se conectează la ceilalți prin neajutorare (și nu prin furie);
- Iși recunosc nevoia, dar reușesc cu greu să o satisfacă;
- Disperați să nu fie abandonați; prea înfricoșați pentru a se afirma și mult prea dispuși
să le facă pe plac altora;
- O formă aparte este transferul erotic (seducția terapeutului);
- Mecanism de apărare: îi este frică să-și dezvolte un sentiment de autonomie și
siguranță, pentru că acestea au fost descurajate (atenția părinților apărea atunci când
erau neajutorați, nefericiți).

© A.P.O.P.S. 2014
- În terapie, ”știu” că trebuie să mențină aparența de neajutorare în același timp
ajutându-l pe terapeut să se simtă bine în rolul său;

CAPCANA: dacă luăm neajutorarea așa cum se prezintă, vom înerca să fim de ajutor =
validăm sentimentul de neajutorare; dacă suntem văjiți de rolul de ”mare terapeut”,
pierdem din vedere nevoia clientului de a fi ”clientul perfect”.
Putem nega clientului oportunitatea de a se lupta cu frica și neîncrederea care-l
fac să simtă complianța și amabilitatea sa ca fiind necesare.

SOLUȚIA: a trece de la concentrarea pe reacțiile celorlalți, pe propria experiență.

• PAȘII TERAPEUTICI:
 Incluzivitatea – relația care încurajează clientul să se conecteze
cât mai mult la propria experiență;
- A rămâne constanți în disponibilitatea noastră în fața emoționalității
excesive (a nu o întări pozitiv sau negativ);
- Atenția la emoții ”private” pe care clientul le exprimă indirect –
acestea țin de:
- Neîncrederea și frica de abandon;
- Furia și capacitatea de a spune NU;

© A.P.O.P.S. 2014
- Tristețea și nevoia autentică;
- Capacitatea de a spune DA.

 Panta dezvoltării – a aștepta mai mult din partea clientului

decât simte el inițial că este capabil.
- A face loc sentimentelor lor, dar și să-i încurajăm să se gândească la
ceea ce simt - Cu ajutorul terapeutului să dea sens trărilor proprii;
- A face loc pentru ieșirea la suprafață a furiei, criticii și dezamăgirii
din relația cu terapeutul și, respectiv cu figurile de atașament;
• Atenție la starea noastră mentală:
• într-o stare preocupată – vom fi capabili să empatizăm cu experiența
clientului, datorită suprapunerii ei cu a noastră; dar propria frică de
abandon ne poate împiedica să facem mai mult decât să empatizăm;
-vom simți nevoia de a salva clientul, în loc să-l ajutăm să-și
recunoască propriile resurse;
- E nevoie de un anumi grad de separare, pe care insă o putem
confunda cu o agresiune sau ca o amenințare a relației cu clientul;
- Starea clientului este doar un semnal, un simptom, NU o povară

© A.P.O.P.S. 2014
sau un fapt!!!
• intr-o stare de respingere – ne vom simți inconfortabil cu foamea de
fuziune a clientului și o vom aborda, raționalizând-o – împreună cu
clientul ”pretinzând” că o explorăm!!
- Putem prelua prea mult rolul terapeutului strălucit!
- O poziție de genul: Ce bine că eu nu am astfel de nevoi!!!
 Tiparul de furie și haos:

- istorie marcată de traume și pierderi recurente, care au rămas

complet nerezolvate;
- Adesea sunt catalogați ca bordeline;
- Își trăiesc viața ca o permanentă criză – emoțiile lor nu sunt
dureroase, ci copleșitoare,
- In interior se simt haotici și goi;

© A.P.O.P.S. 2014
- Relațiile sunt adesea furtunoase, adesea terminate cu trădare;
- Conflictul: teroarea de dependență și nevoia fără margini de
dependență;
- Disperați, ei se apropie, dar apoi, se retrag cu frică și furie.

- Interiorul lor e ocupat de un ”celălalt” extrem de

înspăimântător!
- Cheia:
1. a nu ne lăsa îndepărtați!
2. Combinație între empatie și stabilirea limitelor!
- A fi capabili să tolerăm un spectru larg al experiențelor umane,
- Cel mai simplu empatizăm dacă putem localiza în interiorul
nostru ecouri ale experienței clientului;
- Principala barieră împotriva empatiei este contratransferul negativ
(când ne simțim speriați, furioși, devalorizați, dominați,

© A.P.O.P.S. 2014
NEPUTINCIOSI).
- Dacă nu reușim să ne punem în locul clientului, atunci nu va avea
nici o bază de la care să-și extindă empatia și către el însuși;

- Stabilirea unor limite nu este pentru a controla clientul, ci pentru a

separa cele două experiențe (a mea și a lui) și, în timp pentru a
creea baza de siguranță!
- Disponibilitatea noastră de a ne implica și a ne lupta este
esențială! – în absența ei, clientul poate simți că am renunțat la el.
 3. Clientul lipsit de soluție – vindecarea
rănilor traumei sau ale pierderii
• Pot fi încadrați aici mulți adulți preocupați, care resping și chiat siguri.
• Fiecare avem ”insule” de traumă sau disociere în trecut!
• PTSD, tulburarea borderline, tulburări disociative

• Lipsa de soluție la traumă

© A.P.O.P.S. 2014
• În terapie, identificăm astfel de clienți, dacă suntem atenți la
discontinuitățile din comportamentul lor.
• Disocierea este trăsătura centrală și definitorie.

• Semnele traumei nerezolvate:

• Schimbarea evidentă a stării de conștiință;
• Tonul vocii de detașare stranie;
• Descrierea la timpul prezent, pauzele lungi;

Relația terapeutică este terapia!!

• Istorie de atașament dezorganizat, traumatic:
• Relațiile erau copleșitor de dureroase și
• nu au asigurat copilului nici un fel de siguranță în care să facă față
acestei dureri;
= experiența unei rupturi devastatoare, regulate și fără reparație.
= modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt și ale relației dintre ei;

- În terapie (dar și în relațiile sale curente), clientul este în mod

inconștient constrâns să recreeze cu terapeutul relația veche, de

© A.P.O.P.S. 2014
profundă nesiguranță în care nici ajutorul, nici speranța nu erau
posibile.
- Astfel, într- relație terapeutică nesigură, rezolvarea traumelor este
imposibilă !!

- Obiective terapeutice:
- Depășirea fricii de siguranță;
- Abordarea disocierii, identificării proiective și a contratransferului
- Transpunerea traumei în cuvinte;
- Mentalizarea și meditația.
  Depășirea fricii de siguranță:
- Crearea unei relații în care clientul să se poată simți în siguranță –
este scopul suprem al terapiei, dar și o condiție preliminară pentru a
începe rezolvarea traumei.
- Combinarea empatiei și stabilirea limitelor.
 abordarea mecanismelor de apărare (disocierea, identificarea) și
contratransferul:
a. Disocierea psihică - ține departe realitățile dureroase, și face imposibilă
abordarea terapeutică a traumei.

© A.P.O.P.S. 2014
- Implică paternuri emoționale comportamentale, relaționale de tipul:
totul/nimic; alb/negru; sau/sau = trăiri suprasimplificate, nerealiste,
instabile (oamenii sunt eroi sau răufăcători, agresori/victime,
salvatori/neajutorați). Trec ușor de la una la alta!!!
- Sunt permanent la limita de a fi copleșiți (dar nu o fac!)
b. Identificarea proiectivă – clientul tratează terapeutul astfel încât să
evoce în el ceea ce nu poate suporta la el iar terapeutul se identifică cu
asta.
- Pentru că nu-și pot asuma experiența (fiind disociată), aceasta trebuie
relocată (în celălalt!).
 transpunerea traumei în cuvinte:
- Numirea sentimentelor asociate traumei conferă un sentiment din ce în ce mai mare
de stăpânire;
- Aminitirile unei traume neprocesate sunt ”înghețate” în timp, având ca rezultat faptul
că trecutul e trăit, în mod subiectiv, ca prezent.

- Trauma trebuie ”reamintită” (reasociată) într-un ”nou context de amintire”

(dat de relația terapeutică securizantă în care există un celălalt mai puternic și
mai înțelept capabil să ajute la reglarea emoțiilor).

© A.P.O.P.S. 2014
 mentalizarea și meditația:
- Mentalizarea =capacitatea de reflecta, de a înțelege trăirile din spatele
comportamentului său;
- Oferă un sentiment crescut de control asupra sentimentelor și comportamentului și le
face mai de înțeles și mai previzibile;

- Meditația= are potențialul de a asigura un adăpost în fața furtunii;

- Este un antidot al panicii și disocierii, dar și de a regla suprareactivitatea clientului;
- Practica meditativă a observării și etichetării gândurilor, emoțiilor și senzațiilor
corporale (și NU evitarea lor sau a se lăsa dus de ele) poate ajuta la capacitatea de
mentalizare
DE LA SPECIFIC LA GENERAL ÎN

© A.P.O.P.S. 2014
CREAREA UNEI RELAȚII
TERAPEUTICE DE ATAȘAMENT
SECURIZANT
• Atașamentul securizant se poate crea întreținând fluxul dintre a da și a
primi (între cele două persoane /subiectivități)

”...altfel, copilul /clientul poate învăța că există loc doar pentru una
singură: o singură voce, o singură voință, un singur individ ale cărui nevoi
domină permanent, un singur individ care cotrolează interacțiunea.”
• În starea mentală evitantă (care respinge) – nu există loc pentru sine;
• În starea mentală ambivalentă (peocupată) – nu există loc decât pentru
celălalt;

© A.P.O.P.S. 2014
• Starea mentală securizantă face loc pentru amândoi.

Cheia succesului este calitatea comunicării afective din relație.

Cât de mare este containerul pentru comunicarea afectivă și
experiență pe care îl asigură relația terapeutică?
• Există un sentiment de recunoaștere mutuală și ”potrivire”?
• La care semnale afective ale clientului răspundem în manieră acordată și
colaborativă?
• Ce semnale afective ignorăm, descurajăm sau interpretăm prost?
 TEORIA ATAȘAMENTULUI
• Asigurarea unei baze de siguranță este trăsătura definitorie a unei
relații de atașament ”suficient de bune” (în copilărie și în psihoterapie)
 Întărește capacitatea de reglare afectivă
 Facilitează așteptările clientului că cineva mai puternic și mai înțelept va fi
disponibil pentru a ajuta la restabilirea echilibrului emoțional în fața
pericolului.
 Întărește încrederea în sine, în alții și sentimentul că lumea este un loc sigur în

© A.P.O.P.S. 2014
care poți să crești și să iubești.

CUM PUTEM GENERA O ASTFEL DE EXPERIENȚĂ RELAȚIONALĂ

ÎN PSIHOTERAPIE?
– COMUNICAREA COLABORATIVĂ:
1. Dialog incluziv
2. Inițierea activă a reparării
3. Îmbunătățirea dialogului
4. A fi dispus la implicare și luptă
5. Înițierea, separările, întreruperile și încheierea terapiei
 COMUNICAREA COLABORATIVĂ
– efecte benefice în dezvoltare
PĂRINTELE
• Să structureze interacțiunea astfel
încât să afle cât mai mult despre
sentimentele, dorințele, nevoile și
punctul de vedere al copilului
• Să inițieze repararea interctivă
atunci când apar rupturile în
relație
• Să îmbunătățească dialogul
pentru a face față potențialelor în
apariție ale copilului
• Să se implice activ și să ”lupte”
cu copilul în perioadele în care
sentimentul de sine și despre alții
este în continuă schimbare.
TERAPEUTUL
• Un dialog afectiv și lingvistic care
să cuprindă cât mai mult din
experiența subiectivă a clientului
(emoții, gânduri, dorințe, etc).
© A.P.O.P.S. 2014
• Senzitivitate față de rupturile din
relație și o disponibilitate pentru
inițierea reparării;
• O atitudine de acceptare combinată
cu așteptarea a ceva mai mult din
partea clientului decât crede el că
este capabil la acel moment
• O disponibilitate de a ne
confrunta, de a stabili limite și de
a ne ”lupta” cu clientul – adesea
necesare în timpul perioadelor care
anunță o schimbare în identitatea
clientului și în relația terapeutică.
 1. Dialog incluziv
• Clienții au nevoie să- ajutăm să acceseze și să exprime întreaga gamă
a experienței lor subiective, mai ales cea emoțională.

 Cum te simți?
 Care este dorința ta?

© A.P.O.P.S. 2014
 Ce crezi că se întâmplă acum între noi?
- sunt întrebări ce pot fi puse explicit sau apărute în mintea terapeutului
permanent.

• Ele rămân adesea fără răspuns pentru că implică experiențe de genul

celor de relațiile sale primare.
• De aceea, trebuie să ne acordăm mai mult la ceea ce clientul poate
transmite doar nonverbal.
• Surprinderea acestor semnale implicite necesită o atenție oscilantă
între client și propria noastră experiență subiectivă.
• Cuvintele clienților noștri reprezintă adesea o imagine destul de
parțială și, câteodată înșelătoare a ceea ce simt de fapt.

• De exemplu, pot verbaliza doar o parte a experienței lor (frica de

schimbare sau doar dorința de schimbare).

• Pentru a le putea integra pe amândouă (pentru că ambele sunt de

obicei prezente) poate fi util pentru terapeut să vorbească despre
acea parte a experienței cu privire la care clientul este tăcut.

© A.P.O.P.S. 2014
• Dar pentru ca un astfel de răspuns să fie plin de sens, clientul
trebuie să fie capabil să găsească în cuvintele terapeutului
propria lui reflexie.
• Părinții, ca răspuns la distresul copiilor, ar trebui să ofere empatie,
o atitudine de ajustare și atenție la intențiile copilului (Fonagy)

• În psihoterapie, clienții au nevoie de mai mult decât rezonanță

empatic, acordare și oglindire, dacă vor să simtă că relația lor cu noi
este suficient de sigură pentru a risca o autodezvăluire mai mare.
 Clientul trebuie să ne simtă capabili să-i ajutăm să facă față
sentimentelor lor dificile (altfel de ce și-ar permite să simtă mai mult
decât trebuie?)

© A.P.O.P.S. 2014
• Depinde de capacitatea noastră de a tolera și manageria sentimente
dureroase
• Atunci când acestă abilitate este bine dezvoltată, suntem în general capabili
nu numai de a recunoaște și a rezona cu sentimentele dificile ale clientului
dar îi si putem comunica că pot fi susținuți.
 Trebuie să răspundem pozitiei intenționale a clientului (intențiile și
credințele subiacente reprezintă contextul în care cuvintele și
comportamentul clientului are sens) = se vor simți înțeleși și acceptați în
profunzime = încredere că experiențele lor ”îngropate” vor putea fi
conținute în noua relație de atașament.
 2. Inițierea activă a reparării
• Repararea unei rupturi relaționale implică o anumită formă de
negociere intersubiectivă.

• Rezolvarea conflictului prin negocierea cu terapeutul întărește

încrederea clientului că baza de siguranță este, de fapt, sigură:
 Că poate supraviețui tensiunilor aduse de dezamăgire, diferență și

© A.P.O.P.S. 2014
protest.
 Că se poate baza pe relație pentru a-și conține sentimentele care-i
produc dificultăți și pentru a-l ajuta să le rezolve.
 Pe parcursul procesului, ele construiesc capacitatea clientului de a
folosi reglarea afectivă interactivă (care e predecesorul autoreglării).

• Episoadele succesive de reparare tind să infirme asteptările

transferențiale preexistente ale clientului.
• Terapeuții trebuie să fie sinceri în privința greșelilor și a
dezacordajelor lor.

• Își comunică angajamentul de a încerca să înțeleagă și de a fi

prezenți pentru clienți, dar trebuie să-și asume cu modestie
limitările.

© A.P.O.P.S. 2014
• Terapeuții trebuie să fie atenți la propriile lor întreruperi de
legătură și să încerce să înțeleagă ce se întâmplă atunci când ei
sau clientul părăsesc legătura.

• Întreruperile de legătură și eșecurile în asigurarea

reciprocității trebuie definite și înțelese!
• Dacă terapeutul este capabil să renegocieze și reelaboreze
întreruperile de legătură și eșecurile empatice, atunci clientul
dezvoltă un sentiment de încredere în relație.

EX. Cum comunicăm clientului faptul că am întrerupt legătura

(contactul, relația)? Generați modalități de comunicare a acestui
aspect.

© A.P.O.P.S. 2014
• Relația terapeutică NU trebuie doar să reziste ci și să crească
prin intermediul elaborării împărtășite asupra furiei, durerii și
suferinței (datorate rupturilor relaționale)!
• Momentele de întrerupere a contactului nu înseamnă numai durere,
ci sunt adevărate lecții pe care terapeutul și clientul trebuie să fie
pregătiți să leînțeleagă.
• În generarea sentimentului de siguranță un rol cheie îl are
experiența repetată, NU a unei întercațiuni perfect line, ci a unei
rupturi (inevitabile), urmată de reparație.
• ÎN CE FEL CONTEAZĂ AUTENTICITATEA TERAPEUTULUI?

• Atunci când cel cu care ne aflăm în interacțiune nu este autentic, trăim sentimente de
încremenire, plictiseală și anxietate.

• Atunci când ne aflăm în relație cu o persoană autentică, ne ”trezim la viață” (apar

emoții hrănitoare în noi).

• LIPSA DE AUTENTICITATE NE SCOATE DIN RECIPROCITATEA REALĂ!

© A.P.O.P.S. 2014
• Oamenii care și-au confecționat o imagine sau și-au reprimat propria
responsivitate se simt ușurați să lase pe altcineva sa-i vadă cu adevărat.

• Mai ales clienții care au suferit agresiuni relaționale grave (abuz), abordarea ”neutră”
poate creea o anxietate intensă, determinând clientul să încerce să creeze o legătură
în moduri din ce în ce mai neadaptate.
• Cu acești clienți, disponibilitatea emoțională și autenticitatea emoțională este deosebit
de importantă!!!

• SCOPUL TERAPIEI: A SCHIMBA ȘI A TRANSFORMA TIPARELE RIGIDE

ALE IZOLĂRII, IMOBILIZĂRII ȘI NEGĂRII!!!!
 3. ÎMBUNĂTĂȚIREA DIALOGULUI

• Bromberg (1998): psihoterapia este un proces care permite clienților să

se schimbe rămânând în acelasi timp aceeasi.
• Friedman (1988): noi, terapeuții, trebuie să ne acceptăm clienții în
propriilor termeni, refuzând totuși, în același timp, să ne limităm la
asta.

© A.P.O.P.S. 2014
• Asumpția de bază: clienții noștrii sunt capabili de mai multe decât
cred ei!
 Dacă ne așteptăm la prea puțin, clientul poate simți că speranțele lui a fost
înșelate
 Dacă ne așteptăm la prea mult, clientul va simți că nu i-am înțeles /
recunoscut vulnerabilitățile.

• Îmbunătățirea dialogului terapeutic spre niveluri mai înalte de

conștientizare și complexitate necesită ”suport” (termen din
psihologia dezvoltării).
 Roluri
• Părinții asigură un
”suport” pentru
capacitatea aflată la
început a copilului lor
• Terapeutul asigură
pentru limbaj, vorbind în

© A.P.O.P.S. 2014
”suport” pentru
numele lui înainte ca
capacitățile abia
acesta să dobândească
dezvoltate ale clientului
cuvintele pentru a-și
de a simți, reflecta, de a
descrie experiența și mai
iniția, etc.
târziu, încurajându-l să-și
folosească ”propriile
cuvinte”.
 REPERE PRACTICE:
a) Pentru accesarea emoțiilor:
• Uneori, în practică, trebuie să vorbim în numele clientului, prin verbalizarea
sentimentelor lui neverbalizate sau nerecunoscute.
• Alteori, e nevoie de o tăcere receptivă pentru a face loc clientului să simtă sau să
simtă și mai în profunzime.
• Alteori, e nevoie de a duce dialogul la un nivel mult mai deschis emoțional
înaintând primii sau exprimând propriile emoții.

© A.P.O.P.S. 2014
b) Pentru activarea capacității reflective
• de obicei e nevoie să vorbim despre stările mentale care stau la baza experienței
clientului și câteodată despre cât de greu îi este clientului să ia în considerare
experiența sa în acest mod.
• Lăsăm și clientul să participe la eforturile noastre de a da un sens experienței –
modelăm mentalizarea.

c) Pentru a întări capacitatea de inițiativă / acțiune:

• Atenție la ce vrea clientul pentru el (înăuntru și înafara terapiei)
• Atenție la dificultățile de a ști și de a pune în funcțiune ceea ce vrea
d) A face dialogul însuși tema discuției - este una dintre cele mai
bune modalități de a îmbunătăți dialogul.
• A avea o ”conversație despe conversație”
• Dacă facilităm un dialog metacomunicativ putem să facilităm
metacogniția (capacitatea de a reflecta mai profund și mai
orientat spre emoții).
• Permitând clientului să fie în două locuri – atât înăuntrul

© A.P.O.P.S. 2014
experienței, cât și înafara ei, ca observator – astfel de conversații
îmbunătățesc dialogul, ducându-l spre noi niveluri de
conștientizare și complexitate.

• Exemplu: un client care nu exprimă niciodată emoțiile (de

respingere, frică, furie sau dezamăgire, neîncredere) față de
terapeut, deși acesta își asumă partea sa în dificultățile relaționale
care apar.
 4. A fi dispus la implicare și luptă
• De multe ori în dezvoltarea sa, un copil are nevoie de un părinte căruia să i se împotrivească,
un părinte care să asigure structura de care copilul are nevoie; iar pe măsură ce copilul
crește, părintele trebuie să slăbească structura și să permită mai multă inițiativă din partea
copilului.

• În anumite momente, clientul are nevoie mai mult de confruntare decât de empatie.

© A.P.O.P.S. 2014
ATENȚIE! Relația terapeutică este o relație reală – așa cum nu aprobăm cu bună știință un
comportament distructiv în celelalte relații ale noastre, nu ar trebui să facem asta în relația cu
clientul.

• A accepta clientul nu este deloc în dezacord cu adoptarea unei atitudini împotriva

comportamentului său autodistructiv.

Exemplu: clienta mea care se autosabota (nimic din terapie nu merge, tot acolo mă întorc. Vezi,
nu sunt în stare). I-am spus că nu voi fi aliata ei în programarea acestor eșecuri și că nu voi
permite să folosească întâlnirile noastre pentru a își întări convingerile.
- Clientul care amenintă permanent cu suicidul.
- Denunțarea abuzului (cu fermitate, in cazul ”victimei perfecte” – care ia apărarea agresorului)
- Client care invadează terapeutul inafara contractului terapeutic (sună la orice oră, etc)
• Disponibilitatea noastră de a ”ne lupta” ajută nu numai la
protecția ambilor parteneri, ci la a face loc protestului și furiei
clientului.
”Cum pot să fiu eu rău când tu ești atât de draguț?”

• Dacă reușim să stabilim limite și să ne exprimăm neplăcerea față

de anumite comportamente ale clientului, îi poate da acestuia un

© A.P.O.P.S. 2014
context în care să dezvolte sentimentul că poate fi separat
într- relație, menținând însă conexiunea.
- Depinde de sensul dat acelei experiențe.

Exercițiu.
 5. Înițierea, separările, întreruperile și
încheierea terapiei

A. Inițierea clientului în psihoterapie

© A.P.O.P.S. 2014
• Relația terapeutică este unică fără un corespondent în
interacțiunile sociale obișnuite.
• E nevoie să fim expliciți cu privire la ceea ce așteptăm noi de la ei
și la ceea ce pot aștepta ei de la noi – clarificarea așteptărilor
• Scopul: a se implica activ într-un proces care nu va reuși fără ei; a
mări colaborarea.
• Clarificarea metodelor – uneori este necesar să facem explicit
ceea ce credem că facem împreună și de ce (mai ales cu clienți cu
atașamente insecurizante, sau cu diferite traume).
B. Separările, întreruperile terapiei

• Separarea și pierderea (de figurile importante de atașament)

sunt centrale în teoria atașamentului.

© A.P.O.P.S. 2014
• În noua relație de atașament a clientului, evenimentele care
implică pierderea temută, reală sau anticipată a terapeutului,
temporară sau permanentă, de obicei vor evoca sentimente
(sau mecanisme de apărare împotriva sentimentelor) care sunt
în mod direct legate de istoria de atașament a clientului.

- De exemplu, clienții cu un istoric de pierdere, pot să nu facă

diferența între o separare temporară și un abandon ireversibil.
REPERE PRACTICE:
• Atenția acordată impactului separării facilitează acel dialog
care face posibilă integrarea sentimentelor de pierdere și
abandon.

• Lucrul cu separarea e o modalitate de a asigura faptul că

© A.P.O.P.S. 2014
întreruperile relaționale pot fi reparate.

• Faptul că facem față reacțiilor față de separare contribuim la

încrederea clientului în relație ca bază de siguranță.
• Frecvent un client va reacționa puternic față de o separare, fără să-și dea seama
că această reacție a fost, de fapt, declanșată de separare.
• Semnificația acestor reacții poate fi extrem de utilă pentru procesul terapeutic
– de aceea, e necesar să fie abordate.
• Dacă le abordăm, facilităm o nouă experiență emoțională.

• Nu pierderea sau trauma, în sine, se finalizează cu un atașament

insecurizant /dezorganizat, ci faptul că acestea nu au fost niciodată
rezolvate!!!

© A.P.O.P.S. 2014
• Atunci când lucrăm cu reacțiile clientului față de o potențială traumă a unei noi
pierderi (de ex. Concediul terapeutului), creștem probabilitatea ca clientul, în
loc să fie din nou traumatizat, să aibă o experiență vindecătoare de
soluționare.

• Pierderile prezente evocă ecouri ale pierderilor din trecut!

• Fazele unui răspuns la o pierdere dramatică (acută):
a) Protestul
b) Disperarea
c) Detașarea
Tipuri de atașament:
1) Adulți preocupați anxioși
- părinți imprevizibil responsivi (alternativ prezenți sau absenți /
moderați acordați sau excesiv de neacordați)
- Acești copii au trăit pierderea repetată a figurii de atașament
- Comportamentul lor actual în relațiile de atașament este marcat

© A.P.O.P.S. 2014
de frica de o astfel de pierdere.
- Este faza de protest – extrem de emoționali (ca reacție la
amenințarea pierderii și ca strategie de a o evita)
- Nu au nevoie să le trecem usor cu vederea emoționalitatea dar
nici să ne lăsăm descentrați de ea.
- Trebuie să facem loc protestului lor dar fără să validăm
sentimentul că, dacă rămân singuri, sunt neajutorați.
 2) Adulți care resping
- părinți distanți emoțional, care au respins inițiativele timpurii pentru confort
sau conectare (ca și sum copiii nu au avut niciodată voie să se comporte ca
niște bebeluși)
- Faza de detașare – de ceilalți și de propriile sentimente;
- Lipsa de speranță că cineva are grijă de ei
- Asigură protecție față de pierderile posibile din prezent și față de tristețea
pierderii din trecut;
- Au nevoie să îi ajutăm să se conecteze la nevoile lor pe care le
minimalizeazaă și la sentimentele pe care le evită.

© A.P.O.P.S. 2014
3) Adulții fără soluție
- Istorie de atașament dezorganizat în copilărie (experiențe copleșitor de
dureroase și nu au asigurat copilului nici un context de siguranță pentru a
face față acestei dureri);
- Experiența unei rupturi devastatoare și reglate, fără reparație - lipsa de
soluție cu privire la experiența traumei;
- Disocierea psihică este o trăsătură centrală;
- Devin dezorganizați sau dezorientați în fața separării;
- Relația terapeutică este terapia;
 C. Încheierea terapiei
• Este un proces cu o semnificație emoțională enormă și cu potențial terapeutic.
• Ideea de a termina noua relație de atașament pe care terapia a asigurat-o poate afecta
profund experiența (dureros).
• Este o oportunitate de a revizui si rezolva în continuare problemele prezente și trecute
ale clientului din jurul atașamentului și al pierderii.
• Implică si oportunitatea de a spune ”la revedere” într-un mod care să fie complet și
deplin simțit ca posibil.

© A.P.O.P.S. 2014
A. Clienții preocupați:
• Frica de abandon și neajutorarea exagerată
• Au nevoie ca terapeutul să structureze finalul terapiei, la momentul potrivit și lăsând
loc protestelor;
B. Clienții care resping:
• Au nevoie ca terapeutul să ”blocheze ușa” pentru a face loc experinței emoționale de
care se teme și pe care și-o dorește;
C. Clienții fără soluție:
• Pot fi distruși de pierdere și terifiați de a fi singuri
• Au nevoie de o încheiere extinsă în timp, în care pot pleca ”prematur” știind că se pot
întoarce atunci când este necesar.