Terapia traumei și pierderii

Corina-Mihaela Moroșan              Lorena Ben Abdallah                Trandafira Cîrcu

Ilinca Anton                                   Nicoli Zadorojneac                    Veronica Iachim
Aspecte generale ale terapiei traumei
 Abilitatea de a face față situațiilor traumatice depinde de personalitate,
caracter, de experiențele anterioare, de amplitudinea efectului traumatic al
incidentului și de susținerea oferită a celor din jur. 

◦ În cazul pacienților traumatizați, intervențiile timpurii sunt recomandate și

prezintă mari avantaje: 

- împiedică instalarea tulburării de stres posttraumatic  sau cronicizarea sa; 

- poate ajuta la evitarea fixării reacțiilor patologice ( Fischer și Riedesser, 2007);
 Scopurile terapiei  persoanelor care au trăit un eveniment traumatic și au fost
diagnosticate cu una dintre tulburările provocate de stres sau traumă sunt:

1) Reducerea severității simptomelor;

2) Prevenirea sau reducerea condițiilor de comorbiditate asociate traumei;
3) Îmbunătățirea capacităților adaptative, refacerea sau promovarea progresului dezvoltării
normale;
4) Protejarea împotriva recidivei;
5) Integrarea experiențelor amenințătoare generate de evenimenul traumatic sau
evenimentele traumatice într-o schemă cognitivă a riscului, siguranței, prevenției și
protecției.
 Terapeutul trebuie să sublineze în fața clientului său următoarele aspecte mai importante
cu privire la răspunsurile la traumă:

◦ Normalizarea reacțiilor  =  reacțiile provocate de stresul posttraumatic trebuie văzute și interpretate ca fiind
naturale și normale.  

◦ Exprimarea sentimentelor și emoțiilor = dacă trăirile traumatice nu sunt exprimate și exteriorizate , o parte
dintre ele rămân adesea să fie exprimate prin alte modalități ( negare, tăcere, retragere, încremenirea
personalității etc.).

◦ Un proces de lungă durată = chiar dacă amintirile nu mai sunt dureroase, iar suferința a scăzut mult în
intensitate, pot persista sentimente de vinovăție și regret. În cadrul procesului traumatic apare adesea o
evoluție psihologică, iar uneori simptomele vechi pot reveni.
Ø Terapia traumei  își propune să susțină clientul în procesul de eliberare de
suferința produsă de pierdere și de elaborare a traumei prin parcurgerea fazelor procesului
traumatic și realizarea travaliului de doliu.

o Herman (1992) a indicat faptul că putem vorbi de trei faze ale restabilirii posttraumă:

1) (Re) stabilirea siguranței;  

2) Reamintirea și jelirea; 

3) Reconectarea la viața obișnuită; 

  În terapia traumei  se disting patru mari obiective ( Bariere și Scott, 2006):

 Facilitarea acceptării realității experiențelor și contracararea efectului negării

= sunt urmărite: încurajarea exprimării exacte a ceea ce s-a întâmplat și
evitarea formulărilor ambigue, evitante, precum și încurajarea privirii
persoanei decedate. 

 Încurajarea trăirii suferinței și asigurările cu privire la normalitatea acestor

sentimente = și aici persoana se confruntă cu problematica negării: se
evidențiază importanța ritualurilor care ajută la scoaterea la suprafață și
exprimarea durerii.
 Susținerea în procesul adaptării la schimbările apărute în viața persoanelor traumatizate:
Proiecția =  cei cu o stimă de sine ridicată și cu un sine/ o identitate diferențiată dispun de o putere
înnăscută și au încredere în capacitatea lor de a face față situațiilor dificile, ceea ce îi ajută să se
adapteze mai ușor.

Identificarea =  cei cu o stimă de sine scăzută tind să se identifice cu persoanele de succes, să

dobândească o stimă de sine pozitivă prin asocierea cu alte persoane. Aceste persoane fac față mai greu
traumei.

 Ajutarea persoanelor traumatizate să își redirecționeze emoțiile și viața, astfel încât să accepte ceea ce
s-a întâmplat și să depășească trauma = În vederea acceptării și depășirii traumei este nevoie ca
persoana să descopere noi domenii de interes și activitate, care să-i aducă satisfacții.
Reguli pentru terapia
traumei
Wilson 1989 bazat pe cercetări și consensul practicienilor
1. Acceptare fără judecată a victimei – victimele traumei de
multe ori se simt singure și neînțelese. ?
2. Intervenția imediată și ajutorul susțin procesul de descărcare
3. Așteptarea de reacții contratransferențiale masive ?
4. Disponibilitatea de a se lăsa pus la încercare ?
5. În terapia traumei, transferul este un proces de reluate a
legăturii (re-bonding) - la traumele sociale se cere în special
depășirea neîncrederii 
6. Pornirea de la ipoteza că simptomul de supraîncărcare
psihotraumatică a fost provocat de evenimentul traumatic
7. Informația despre natura și dinamica reacțiilor traumatice este o
parte componentă a terapiei traumei – principii ale terapiei traumei:
1. normalitate – simptomele prezente ale clientului trebuie prezentate ca o
consecință normală a unei situații anormale
2. fortificarea clientului – clientul învață să își înțeleagă simptomele ca o
reacție „paradoxală” la o situație care nu le lasă nici o modalitate de
stăpânire adecvată și astfel se simt mai „în putere”
3. individualitate – terapeutul trebuie să accepte varianta individuală a
clientului de a experimenta trauma
8. Evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării
Eului și identității 
9. Negarea, clivajul și forme de disociere sunt mecanisme care urmează unei traume
psihice 
10. Încercarea de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite în cazul
sindroamelor de suprasarcină posttraumatică 
11. Transformarea cu succes a experienței traumatice pot avea drept consecință
dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter. ?
12. Angajamentul social și vorbitul despre traumă favorizează procesul de
vindecare 
13. Transformarea traumei este un proces de durata vieții 
TERAPEUTUL
 Alianța terapeutică

 Este necesar să fie construită din punct de vedere al egalității,

echivalenței și cooperării empatice

 Trebuie să corespundă terapiei traumelor 

 Terapeuții începători trebuie să învețe să aprecieze dacă alianța

terapeutică există în condițiile ei minime
 Terapeutul este tratat de către pacient ca un partener egal și cu
drepturi egale în cadrul colaborării terapeutice.

Pacientul poate percepe  contribuțiile terapeutului fără să se

simtă subordonat, dar îi poate și rezista energic dacă percepțiile
CRITERII acestuia îl contrazic.

Perspectivele elaborate în terapie să aibă efecte și la nivelul

comportamentului. Numai pe baza unei relații de cooperare
terapia poate să facă față perioadelor furtunoase provocate de
retrăirea traumelor.

Un contact stabil cu rezonanța emoțională oscilantă între

terapeut și pacient.
 Terapeutul persoanelor traumatizate - condiții

                  1) Precondiția pentru realizarea terapiei este formarea terapeutului într-o

anumită școală de terapie.
 se recomandă și o specializare în terapia traumei

             2) Confruntarea terapeutului cu propria istorie traumatică:

 cursuri de dezvoltare personală  

 traumele insuficient elaborate/refulate pot stânjeni, limita capacitatea de înțelegere a

terapeutului, traumatiza clientul 

       
           

               3) Egocentrismul terapeutului:

 nu trebuie să fie tentat să recomande modalitățile prin care el a reușit să depășească propriile
traume 

              4) Narcisismul terapeutului:

 constă în iubirea și afirmarea de sine regăsite ca urmare a depășirii traumei (apare și la alți
profesioniști)

              5) Terapeutul trebuie să evite culpabilizarea victimei:

Ø larg răspândită în diverse medii socioculturale, bine interiorizată de victime

Ø să fie conștient de tendința spre neutralitate a oamenilor (fiecare are partea lui de vină)

Ø pentru a înțelege acțiunile celor implicați în conflict apare procesul "identificării ca probă"
(parțial conștient, unele persoane se pot identifica cu agresorul și altele cu victima)

          
              6) Stilul terapeutic tradițional poate fi stânjenitor pentru terapia traumei.

 foarte importante sunt tehnicile vizând întărirea eului, tehnicile de relaxare, de dozare, cele
imaginative și cunoștințele de bază în procesul de elaborare a traumei          

              7) Este recomandat ca terapeuții: 

 să dispună de o formare în privința transferului și contratransferului

 să înțeleagă și să acompanieze cu sensibilitate procesul natural de elaborare a traumei

            Adams, Boscarino și Figley (2006) sugerează că atunci când profesioniștii resimt stresul
traumatic secundar (STS), pot retrăi trauma pacientului/clientului, care devine factor declanșator
al contratransferului.
Metode de evaluare a traumelor
și a efectelor lor posttraumatice
 a) Mod de aplicare 
- instrumente aplicate de către clinician; 
- instrumente de autoevaluare sau autoadministrate.
b) Scop: 
- de evaluare a naturii evenimentului traumatic

Clasificare - de evaluare a simptomelor stresului posttraumatic 

instrumente
- de diagnostic. 
c) Mod de construcție : 
- scale de autoevaluare; 
- liste de simptome (check list); 
- chestionare – identificarea simptomelor și a severității 
- interviuri – diagnostic, screening.
 A)Evaluarea gradului de siguranță, a stabilității psihice și
a pregătirii pentru acceptarea evaluărilor consecutive și a
tratamentului 
 Se are în vedere: 
- Evaluarea amenințării vieții

Interviul clinic - Evaluarea stabilității emoționale

  Intervenții stabilizatoare: susținere psihologică,
reasigurare, reducerea nivelului stimulilor externi. 
- Evaluarea toleranței la stres

B) Evaluarea expunerii la traumă

 1) Scala PTSD –CAPS (Blake et al., 1995)
 măsoară frecvența  și intensitatea simptomelor, durata lor, impactul
asupra funcționării sociale și ocupaționale, evaluează traumele
anterioare și cele actuale, incluzând scale de evaluare a răspunsurilor
persoanelor ancorate comportamental. 
 include 30 de itemi; 
Interviul  poate fi utilizată pentru: realizarea diagnosticului de PTSD recent,

structurat PTSD în cursul vieții, evaluarea simptomelor PTSD în decursul

ultimelor săptămâni.

2) SCID (First et al., 1996)

 ulizat în diagnosticarea prezenței sau absenței PTSD ;
limitări: oferă informații dihotomice despre simptome, iar schimbările
la nivelul acestora nu pot fi ușor sesizate;
 3) Interviul pentru PTSD (Watson et al., 1991)
utilizează atât scoruri dihotomice cât și scoruri continue 
persoanele sunt rugate să autoevalueze severitatea simptomelor lor, fapt care
minimalizează rolul experienței diagnosticianului în procesul evaluării. 

4) Interviul pentru tulburarea de stres acut (ASDI, Bryant et al., 1998) 

19 itemi care evaluează simptomele disociative, de reexperimentare, evitare

Interviul și excitabilitate

structurat 5) Interviul structurat pentru tulburarea de stres extrem (SIDES, Pelcovitz

et al., 1997) :
45 itemi care măsoară existența simptomelor specifice și a celor 6 categorii de
simptome ale tulburării extreme de stres.  

6) Interviul scurt pentru tulburările posttraumatice (BIPD, Briere, 1998) :

măsurarea simptomelor PTSD, a tulburării acute de stres și a tulburării
psihotice de scurtă durată produse de stresorii foarte puternici. 
 Metode psihometrice

 Scala impactului
 Scala de diagnostic a Scala Traumei
evenimentelor Scala PTSD din SCL-
stresului Davidson (DTS,
traumatice (IES, 90 (Saunders, Arata și
posttraumatic (PDS, Davidson et al.,
Horowitz, Wilner și Kilpatrick, 1990) 
Foa, 1995)   1997) 
Alvarez, 1980) 

Scala credințelor cu Scala experiențelor Chestionarul

privire la traumă și disociative (DES, somatoform (SDQ,
Scala PK din MMPI 
atașament (TABS, Bernstein & Putman, Nijenhuis et al.,
Pearlman, 2003)  1986)  1996) 
 Instrumente generale
Inventarul Multifazic
 Inventarul Multifazic
de Personalitate
de Personalitate
Minnesota pentru
Minnesota (Butcher et
adolescenți
al., 1989)  
(Butcher et al., 1992)

Inventarul Clinic
Inventarul de evaluare
Multiaxial Millon (T.
psihologică (Morey,
Millon, R.D. Davis și
1991)
C. Millon, 1997)
TERAPIA TRAUMEI ȘI PIEREII
 TERAPIILE COGNIVITE ȘI
COMPORTAMENTALE
--> Este cea mai recomandată terapie ;
--> Se prezintă în general ca terapie individuală, de cuplu / familie sau de grup ;
-->  Este nevoie de 10 – 20 ședințe  a câte 50-90 minute, o dată sau de doua ori pe săptămână ;
--> Cel mai adesea cele două abordări sunt utilizate combinat , ( tehnici de expunere,
managementul stresului, tehnici de relaxare, explorare cognitivă, corectarea credințelor
dezadaptive și a percepțiilor , joc de rol ) ; 

 I. Terapia rațional- emotivă și comportamentală 

II. Terapia cognitivă
III. Terapia procesărilor cognitive .
  A fost dezvoltată de Alber Ellis  în anii 1950. 
--> Terapa urmează modelul ABC , în care A reprezintă
evenimentul activator , B - credințele/ convingerile persoanei și
C- consecințele emoționale și comportamentale 
--> Așadar, credințele despre eveniment contribuie la
TERAPIA consecințele emoționale și comportamentale, iar prin modificarea
 RAȚIONAL-EMOTIVĂ credințelor poate fi schimbată semnificația evenimentelor
ȘI adverse. 
COMPORTAMENTALĂ --> Terapeutlu acționează ca un profesor, nu în totdeauna
prietenos  sau grijuliu, învățând clientul să se iubească
necondiționat  pe sine și pe ceilalți și lumea în general. 
-->  Clientul este învățat încă de la prima ședință că nu
evenimentul activator produce perturbarea psihică, ci credințele
sale iraționale despre acel eveniment.
 TERAPIA COGNITIVĂ
◦ A fost dezvoltată de Aaron Beck  ca terapia depresiei în anii 1970.
◦ --> În tratamentul tulburării de stres post-traumatic, terapia cognitivă ajută persoanele să identifice , să
provoace și să își schimbe gândurile și amintirile despre experiențele lor traumatice .
◦ --> Terapeuții terapiei cognitive ai traumei lucrează cu ideile clienților despre siguranță și peicol , cu
percepția de sine și a lumii, încercând să înlocuiască gândurile catastrofice cu altele logice, mai utile .
 TERAPIA PROCESĂRILOR COGNITIVE
◦ A fost dezzvoltata de Patricia Resick, și Monica Schnicke în anul 1992-1993 pentru a trata  o întreagă gama de emoții și simptome  ale stresului post-taumatic.

◦ --> Terapia este structurată în 12 sesiuni, în care se abordează sistematic teme post-
traumatice cheie, incluzând : siguranță, încrederea, puterea, controlul, stimă de sine și intimitatea.

◦ --> Terapia ajută persoană să identifice gândurile și credințele maladaptative, să le provoace și să le înlocuiască cu unele raționale.

◦ --> De regulă, sunt abordate sistematic următoarele aspecte:

a) Psihoeducația ;

b) Expunerea sau amintirea evenimentului traumatic și identificarea emoțiilor  și gândurilor ;

c) Identificarea distorsiunilor cognitive, a punctelor blocate ;

d) Scrierea despre trauma și sublinierea trăirilor senzoriale, a emoțiilor , gândurilor și credințelor ;

e) Terapeutul îl învață pe client să pună sub semnul întrebării credințele disfuncționale utilizând metodă SOCRATE;

f) Identificare punctelor blocate;

g) Analiză patternului gândurilor privind vinovăția;

h) Lucrul asupra  (re)dobândirii, încrederii și siguranței ;

i) Abordarea aspectelor legate de putere și control;

j) Abordarea aspectelor legate de stimă de sine ;

k) Aspecte legate de intimitate.;
 TEHNICI
A. Relaxarea utilizată la începutul ședinței oferă clientului un mijolc de 

a-și diminua răspunsurile neurovegetative. Ea oferă un acces mai ușor la amintirle traumatizante 

B. Depășirea evitării -->

 Ajută persoană să înfrunte factorii stresansi și să modifice emoțiile care au copleșit-
o prin povestirea cât mai detaliată a situație traumatizante

C. Tehnică imersiunii-->

Expune persoană, în imaginație, cele mai aguasante scene, însoțite de cele mai groaznice catastrofe și de consecințele ei. Această da rezulta
te mai bune pe termen lung ( 2 ani ) .

D. Managementul stresului 

-->Permite combinarea reactivării factorului stresant cu dialogul intern ghidat, situația care conduce la modificarea 

gândurilor automate față de pericol și a intensității emoțiilor.

E. Expunerea la imaginile traumatizante prin desensibilizare progresivă .

- Se utilizează imaginile video și controlul prezentării lor perimit apropiera de situația traumatică. Expunerea imaaginatiei este o metodă m
ai utilizată.
 ETAPE ALE PROCESULUI TERAPEUTIC 
◦  Intervenția cognitivă începe, de regulă, cu educația privind simptomele speifice tulburării, cu
explicarea
motivului pentru care pacientului i se cere să își amintească experiențele dureroase și clarificarea
utlizarii  tehnicilor de relaxare. După această pacientul este condus într-o serie de ședințe  în care
evenimentul și urmările sale sunt descrise, cerându-I-
se asupra trăirilor negative  până când acestea se dimînuiaza s idispar.
Preasigurarea și relaxarea ajută pacientul să progreseze în decursul sesiunilor, iar temele
pentru acasă îi permit să facă exerciții înafara ședințelor .
> Expunerea la scenă care reprezintă situația traumatică ( imagini, senzații fizice , gânduri );

>Reprezentarea de comportamente adaptate traumatismului;

 >Acceptarea unor imagini de''răzbunare''. Clientul va fi ajutat să recunoască faptul că astfel de
 imagini sau gânduri și să le normalizeze.

>Reprezentarea unor figuri parentale sau prietenoase, ar căror rol este  acela de a asigura conso
larea și protecția care nu  a  avut loc în realitate.

>Discutarea gândurilor automate și a postulatelor disfuncționale.

>Detașarea de trauma: terapeutul susține clientul în efortul de a dezvoltă un plan constructiv 
de viață în care 
trauma să-și piardă locul central.
 REZULTATELE TERAPIILOR COGNITIVE
ȘI COMPORTAMENTALE
◦ Terapia cognitiv-comportamentală 
s-a dovedit a fi eficientă în reducerea simptomelor stresului psotraumatic la adulți.
◦ Această este folosită și pentru copii și adolescenți unde sunt însoțiți de părinții acesto
ra. 
◦ Există dovezi care indică faptul că administrarea terapiei cognitiv-
comportamentale , individuală  și de grup, este eficientă în reduerea efectelor nocive,
 psihologice în rândul copiilor și adolescenților care
au trăit experiențe traumatice și care manifestă simptome post-traumatice .
◦ În cazul stresului post-tramatic acut și cronic s-
au obținut rezultate pozitive în cadrul terapiilor ce au durat 15-20 de ședințe.
◦ -->Psihoterapia este mai bine monitorizată decât tratamentul medicamentos .
◦ -->Este mai eficientă decât hipnoză, relaxarea și terapia psihanalitică.
◦ -->Este la fel de eficientă ca
tratamentul medicamentos al inhibitorilor receptării serotoninei
 ◦ A fost dezvoltata de Foa si Rothbaum in (1998).
Este cunoscuta ca fiind o metoda eficienta de tratament pentru tulburarea de stres
 post-traumatic. Implica un tratament bazat pe expunere.
◦ -->Retrăirea repetata ar trebui sa conduca la obișnuirea cu frica;
◦ -->Se impiedica evitarea amintirilor traumatice;
◦ -->Reactualizarea amintirilor traumatice intr-
un mediu terapeutic include integrarea informatiilor de siguranta in memoria

TERAPIA  traumatica;

PRIN >Trauma poate fi mai bine diferentiata de alte evenimente potential periculoase si poat
e fi perceputa ca o exceptie , mai degraba, decat obisnuita pentru viata cotidiana.

EXPUNERE ◦ -->Expunerea ofera posibilitatea de a experimenta stapanirea de sine si curaj in

fata provocarii.

PRELUNGITĂ ◦ -->Oferă posibilitatea  de a reflecta asupra evenimentelor in detaliu

◦ -->Severitatea evenimentului perturba frecvent procesele cognitive
de atentie si de memorie in momentul traumei si produce stari disociative cum ar fi d
erealizarea
◦ -->Retrăirea repetata genereaza o inregistrare mai organizata a informatiei
◦ Expunerea are efectul de a
reduce anxietatea si / sau reevaluarea pozitiva a  actiunilor si a evenimentelor.
 Terapia  Terapia psihodinamică a fost de la începuturile sale
preocupată de analiza răspunsurilor persoanelor la

psihodinamică  evenimentele traumatice.

    (Grinker și Spiegel, 1945)
 Scopul terapiei psihodinamice : 
constă în a permite persoanelor
traumatizate eliberarea de gândurile și
emoțiile inconștiente, precum
și integrarea evenimentului traumatic în
cadrul concepțiilor personale
despre viață.

(Solomon, Gerrity și Muff, 1992) 

◦ Fiind compusă în mare parte din sesiuni 

 non-directive și interpretative, această terapie
durează de obicei mai multe luni. 
(Cohen, Berliner și Mannarino, 2003) 
 Cercetările clinice și narative asupra terapiei
psihodinamice sugerează două mari direcții de
tratament al tulburărilor stresului și traumei :
 I. Identifică defensele și stilul de coping al persoanei
ca fiind produsele dezvoltării sale biopsihosociale 
 Se centrează pe semnificațiile traumei pentru
persoană în termenii conflictului psihologic, al
experiențelor și relațiilor din decursul dezvoltării și
pe momentul apariției conflictului cauzat de
evenimentul traumatic.
  În această primă abordare se
evaluează capacitatea persoanei de a face față
amintirilor evenimentului traumatic, factorii săi
declanșatori și stilului de coping.
                                             (Weiss și Sampson, 1986).
 II. A doua direcție se centrează asupra:

1. Efectelor traumatice ale experienței

2. Trăirilor persoanei cu privire la sine ca obiect
3. Stimei de sine copleșitoare
4. A diminuării sentimentului de siguranță
5. A pierderii coeziunii și a capacității de auto-observare
 a eului. (Shaw, 1987). 

! Terapia promovează dezvoltarea identificării și menținerii funcționalității eului în fața traumei. 

 Psihoterapia dinamică de
scurtă durată 
 Se centrează pe conflictele emoționale produse
de traumă și încurajează clienții să-și transpună
experiența în cuvinte și să examineze semnificația
evenimentului și a circumstanțelor în care s-a
produs.
 Prin această povestire, terapeutul asistă clientul
în integrarea evenimentului și restabilirea
sensului și semnificației vieții. 
 Studiul realizat de Brom, Kleber și Defares (1989) 
 Indică faptul că, atunci când se compară nivelul simptomelor PTSD la persoanele care
urmează terapie psihanalitică, hipnoterapie, desensibilizarea și la grupul de control
(fără terapie), în toate intervențiile nivelul evitării și intruziunii scade semnificativ
comparativ cu grupul de control. 
 O metaanaliză asupra efectelor psihoterapeutice ale tratamentelor PTSD a sugerat
eficacitatea hipnozei, în special la sfârșitul terapiei (Sherman, 1998). 
! Deși există un număr mare de studii cu privire la terapia psihanalitică ce includ
diverse designuri (descriptive, studii de caz, studii corelaționale între procese și
rezultate, etc.) studiile cu un control strict al variabilelor sunt rare.
Terapia traumei la copii
 Feeney și colaboratorii săi (2004) au propus câteva modalități de
evaluare și tratament al copiilor și tinerilor traumatizați :
De exemplu, pentru a determina cursul terapiei unui tânăr, autorii recomandau evaluarea
simptomelor PTSD apoi utilizarea pentru confirmare a unei scale standardizate : 
1. Scala clinică administrată pentru PTSD – CAPS sau
2. Scala clinică administrată pentru PTSD la copii și adolescenți – CAPS-CA, etc.
3. După o evaluare clară, tratamentul poate include tehnici ale CBT, cea mai utilizată
și mai recomandată în cazul PTSD. 
Alte terapii recomandate sunt : 
 Terapiile prin expunere
  EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing)
  Antrenarea managementului stresului (AMT)
  Terapiile de grup
  Părinte-copil, etc. 
 Terapia prin joc
Se consideră că prin joc se realizează o legătură între gândurile interne ale unui copil
și lumea exterioară, permițându-i acestuia să dobândească sentimentul de control
asupra propriilor experiențe de viață. (Jack și Glied, 2002)
 Joaca conectează experiența concretă și gândirea abstractă, dându-i în
același timp copilului posibilitatea să-și exprime, în condiții de siguranță,
experiențele, gândurile, sentimentele și dorințele, care ar putea fi
percepute ca fiind amenințătoare dacă ar fi exprimate direct.
(Kot, Landreth și Giordano, 1998)
 Terapia prin joc poate fi integrată în mai multe
tipuri de psihoterapie, inclusiv CBT, pentru a
facilita comunicarea.
(Cohen, Berliner și Mannarino, 2003). 

 Într-un sens mai larg, terapia prin joc a fost

definită ca o abordare care utilizează jocul ca
principal mijloc pentru a facilita exprimarea,
înțelegerea și controlul experiențelor, și nu pur
și simplu ca o modalitate de a facilita
comunicarea (Wethington et al., 2008).
 Rezultatele studiilor empirice susțin faptul că
terapia prin joc pentru o serie de probleme,
mult mai largi decât expunerea la evenimente
traumatice, are rezultate dorite, în privința
diminuării anxietății și a comportamentelor de
internalizare. (Bratton et al. , 2005)
Terapia prin artă
Susținătorii acestui tip de terapie
susțin că experiența traumatică este
stocată în memorie sub forma unei
imagini ; prin urmare, tehnicile de
artă expresivă reprezintă o metodă
eficientă de procesare și rezolvare a
ei (Appleton, 2001). 
Desenul, la fel ca și jocul, permite ca experiențele perceptive vizuale și de altă natură ale evenimentului
traumatic să devină reprezentate și transformate în activitate. (Pynoos și Nader, 1993).

Cercetările bazate pe studii de caz au ajuns la concluzia că tehnicile imagistice specifice, inclusiv terapia prin
artă, sunt eficiente în reducerea simptomatologiei stresului posttraumatic la adolescenți (Appleton, 2001). 
 Terapia farmacologică
Terapiile bazate pe medicamentație se adresează disfuncțiilor neurochimice a mecanismelor de control al
excitării, memoriei și ale altor aspecte legate de prelucrarea emoțională a materialelor traumatice, care sunt
implicate în dezvoltarea și întreținerea simptomelor posttraumatice (Van Etten și Taylor, 1998). 
 Intenția tratamentului farmacologic este de a ameliora simptomele, astfel încât un
copil sau un adolescent traumatizat să fie capabil să urmeze un model de dezvoltare
normală și să dezvolte o toleranță sporită la materiale emoționale dureroase.
(Donnelly și Amaya-Jackson,2002)
 Un studiu indică faptul că mulți practicieni care tratează copiii și adolescenții cu simptome specifice PTSD
consideră că medicamentele reprezintă cel mai eficient tratament pentru simptomele specifice – 41,6 %
susțin utilizarea de medicamente pentru simptome de reexperimentare a traumei, 20,8 % pentru
evitare/amorțeală și 76,7 % pentru hiperactivism  (Cohen, Mannarino și Rogal, 2001). 

Medicamentele psihotrope, cum ar fi

antidepresivele și medicamentele antianxietate,
sunt de obicei prescrise pentru copiii sau
adolescenții care manifestă simptome pentru
atacuri de panică, depresie, PTSD, tulburări de
anxietate și tulburări de comportament.(Cohen,
Berliner și Mannarino, 2003). 

! Cu toate acestea, eficiența medicamentelor

pentru aceste tratamente la copii și
adolescenți a primit puțin sprijin empiric.
(Donnelly și Amaya-Jackson, 2002).
  Unii autori contestă răspunsul diferiților profesioniști care lucrează cu copiii
traumatizați, în societăți conflictuale, deoarece experiența acestora tinde adesea să fie
individualizată, prin procesul de consiliere individuală sau utilizarea de medicamente,
neglijând faptul că mulți copii sunt afectați de interacțiunile complexe din familie în
contextul unui “mediu deja traumatizat” (Burrows și Keenan, 2004, p.112).

Deoarece oamenii încearcă să dea sens

experiențelor traumatice în contextul
discursurilor culturale dominante,
includerea contextului social reprezintă
unul dintre punctele forte ale abordărilor
sistemice și narative de terapie.
 (Mendenhall și Berge, 2010)
PSIHOEDUCAȚIA
  Psihoeducația = se referă la educația oferită celor care au o anumită problemă de
sănătate. Ea combină „împuternicirea celor afectați” cu „ expertiza tratamentului
fundamentat științific” într-o manieră cât posibil mai eficientă (Bauml et al., 2006) .

 Psihoeducația poate fi realizată individual, în grup sau în cuplu și familie. Obiectivele sale vizează:
  
a) Transferul informațional – clienții și familiile lor putând să învețe despre simptome, cauze și concepte;
b) Descărcarea emoțională – permite eliberarea emoțiilor negative;
c) Suportul pentru medicație sau alte tratamente – cooperarea dintre terapeut și client/ familie poate asigura
complianța mai bună la tratament și la asistența autoajutorării, prin antrenarea în identificarea situațiilor de
criză, a modalităților de relaxare etc.)
   Aspecte-cheie pe care terapeuții trebuie să le urmărească în psihoeduacția clienților traumatizați includ
( Briere și Scott, 2006):

1) Prevalența traumei:
 Datele despre prevalența fiecărui tip de traumă demontează credința victimei că a fost selectată de agresor/ soartă
din cauza lipsurilor sau a vulnerabilității sale.

2) Motivele pentru care agresorii atacă:

 Analiza acestor motive  poate reduce explicațiile centrate pe sine ale clientului. 

3) Reformularea simptomelor și procesarea traumei:

  Simptomele pot fi redefinite într-o manieră mai favorabilă, dar nu toate (de altfel, nici nu este indicat să
redefinim atacul de panică, tendința suicidară, psihoza etc.). Simptomele tulburării de stres posttraumatic pot fi
redifinite ca măsuri adaptative, care urmăresc prevenirea degradării stării psihice.
4) Planurile privind siguranța:

       Terapeuții care lucrează cu victimele violenței domestice recomandă stabilirea unor planuri ale 
victimelor de a părăsi agresorul, de a se muta și de a fi în siguranță sau li se 
pot oferi acestora informații legate de servicii medicale, juridice sau sociale.

5) Miturile asociate traumei:

      Există numeroase mituri cu privire la traumă și la tulburarea de stres posttraumatic. De exemplu, oamenii
pot crede următoare lucruri referitoare la expunere, simptome și coping:
◦ Doar oamenii slabi dezvoltă PTSD;
◦ După o perioadă de timp, trauma dispare de la sine;
◦ Trauma s-a produs de prea mult timp, pentru a mai face ceva acum; 
◦ Sunt capabil să gestionez singur situația;
◦ Dacă nu-mi amintesc trauma/ abuzul, nu voi fi capabil să trec prin procesul traumatic;
◦ Oricine se confruntă cu evenimente extreme de amenințătoare  va dezvolta simptome ale PTSD sau ale unei boli a stresului/ traumei;
6) Răspunsurile imediate la traumă = este vorba despre răspunsul  din
cadrul experienței perittraumatice: disociere, distorsiuni ale percepției
timpului, ale spațiului, încremenire, senzația de ușurare că nu a fost rănit,
sindromul Stockholm, toate prezentate ca reacții la traumă firești, normale.
  
7) Răspunsurile durabile la traumatizare = este vorba despre reacțiile 
specifice stresului posttraumatic ( de la simptome de intruziune, la cele de
evitre și hiperexcitabilitate, flashback, anesteziere emoțională etc.) sau
asociate lui ( atacuri de panică, abuz de substanțe, frica de intimidate).
 Terapeuții le pot recomanda clienților o serie de
materiale asupra caracteristicilor simptomelor și
trăirilor traumatice.

 Psihoeducația = nu reprezintă un tip de tratament în

sine, însă este un prim pas important în orice plan
terapeutic.

O analiză de peste 50 de studii privind verificările aleatorii a mai mult

de 2.000 de clienți a arătat că psihoeducația este efectivă în
îmbunătățirea sănătății psihice și a funcționării individuale a clienților
și a familiilor lor, în mai multe culturi, scăzând severitatea recidivelor
cu 20- 50%. ( Pharoah, 2010) 
 BIBLIOGRAFIE:

 Turliuc, Maria Nicoleta & Măirean,

Cornelia (2014). Psihologia traumei, Iași:
Editura Polirom.