Universitatea A. I.

Cuza, Iaşi
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Student: Oprea Petru-Gimi
Anul I Master
Terapii de cuplu şi familie

TERAPIA ÎN CAZURI DE STRES TRAUMATIC SECUNDAR

Stresul traumatic a trecut de-a lungul timpului prin mai multe etape in cadrul procesului de
teoretizare si clarificare. Printre elaborarile recente in campul traumatologiei se numara si
conceptul de stres secundar. Studiile empirice realizate in ultimele decenii au aratat ca victimele
evenimentelelor traumatice se multiplica in timp. Simptomele stresului posttraumatic pot fi
contagioase pentru persoanele ce intra in contact cu victimele primare:

1. Membrii anturajului -

2. Angajații din serviciile de urgență

3. Cadrele medicale

4. Consilierii psihologici

5. Psihoterapeuții

6. Asistenții sociali

7. Alte persoane ce intră în contact cu victimele primare ale evenimentelor traumatice.

Simptomele victimelor indirecte sunt similare cu cele prezentate la victimele directe, sunt
schimbări profunde și permanente în ceea ce privește modul în care persoanele gândesc, simt sau
se comportă în relațiile cu ceilalți și cu ele însele, ca rezultat al expunerii și a legăturii empatice
cu situațiile traumatice ale clienților lor:

a. Gânduri intruzive;

b. Coșmaruri;

c. Detresă psihologică;

d. Comportamente de evitare;

e. Stări de surescitare;

f. Modificarea sistemului de valori și credințe;

1
g. Perturbări ale imaginii de sine și identității personale.

A lucra în contextul psihoterapiei, precum și în profesiile ce presupun oferirea de ajutor,

schimbă o persoană (Figley, 1978). Acest lucru poate avea implicații negative atât asupra vieții
personale, cât și profesionale. În România, fenomenul de STS este prea puțin cunoscut și discutat
în formarea, supervizarea și consilierea categoriilor vulnerabile. Folosind strategii de coping
spontane, precum evitarea pentru a evita gestionarea emoțiilor negative resimțite, specialiștii
afectați pot compromite relațiile cu cei pe care trebuie să îi ajute.

Dintre caracteristicile ce interesează în analiza stresului traumatic secundar ce afectează

terapeuții enumerăm:

I. Empatia (abilitatea empatică, grija empatică și răspunsul empatic);

II. Contagiune emoțională;

Efecte asupra performanțelor profesionale:

a. Efecte asupra abandonului profesional;

b. Efecte asupra legăturilor sociale;

c. Efecte asupra sănătății mentale;

d. Efecte asupra sănătății fizice.

Caracteristicile necesare pentru desfășurarea cu succes a activităților de ajutor, sprijin sau

susținere a persoanelor ce sunt victime ale evenimentelor traumatice sunt chiar caracteristicile
care fac ca aceste persoane să fie vulnerabile la stresul traumatic secundar. Cu cat aceste
caracteristici sunt prezente într-un grad mai mare, cu atât afectarea este mai importantă. Cei mai
eficienți terapeuți sunt cei mai vulnerabili la efectul de contagiune sau oglindire. Cei care dispun
de rezerve mari de a simți și exprima empatie tind să fie mai expuși stresului de compasiune
(Fingley 1995) .

O alta categorie supusa stresului este cea a preotilor, din care fac parte si eu. In natura
acestei profesii sunt cuprinse datoriile de a oferi suport, prin consiliere si empatic, efectuarea
unor servicii religioase suportive (in cazul muribunzilor), dar si oferirea de suport emotional
familiilor care isi pierd un membru. De asemenea, la acestea se adauga si savarsirea slujbei de
inmormantare, unde preotul ia contact direct cu persoana decedata.

Contactul direct al preotului cu muribundul, spovedania acestuia, sentimentul pierderii

iminente pe care acesta il simte, dar si membrii familiei, toti acesti factori pot influenta negativ
capacitatea de rezistenta a preotului slujitor. In conditiile date, stresul creat de emotiile si
asteptarile celor in cauza constituie pentru preot un stresor important, accentuat si mai mult de
necesitatea empatizarii. Acest fapt creeaza o sursa de vulnerabilitate emotionala a celui ce ofera

2
suportul/consilierea, in cazul nostru, preotul, care poate determina in timp aparitia stresului
traumatic secundar, concretizat prin ganduri intruzive, surescitare, iar uneori, cosmaruri.

Folosirea unui limbaj familiar, empatic implica si mai mult preotul, care ofera ajutor si
suport in trairea unor aspecte din trauma oamenilor. Deoarece asupra relatiei dintre preot si
credinciosi nu s-au facut pana acum studii care sa releve implicarea acestora in trairile traumatice
ale credinciosilor, care pot determina afectiuni ale stresului traumatic secundar, vom continua cu
relatia dintre medici si pacienti. Consideram ca si in cazul preotilor care au fost supusi stresului
traumatic secundar se pot aplica aceleasi tehnici de preventie, ca si in cazul medicilor.

Analizam - din cadrul ocupațiilor afectate de stresul traumatic secundar - serviciul de

medicină clasică, care are o poziție dominantă în cadrul terapiilor. Modelul medical, ca
perspectivă dominantă de abordare a patologiilor, pornește de la premisa că patologia derivă
dintr-o deviație de la normă a unor variabile bilogice măsurabile. Această explicație nu lasă loc
pentru explicațiile de natură socială, psihologică sau comportamentale ale bolii. Modelul
biomedical are o viziune reducționistă susținand că fenomenele - oricât de complexe ar fi -
derivă dintr-un principiu primar – natura fizică.

Din acest punct de vedere, dacă patologia are cauze explicabile prin mecanisme ce duc la
dezechilibre fizico-chimice, atunci relația pacient-medic se rezumă strict la compensarea acestor
dezechilibre. In ciuda evidențelor existente privind afectarea prin stres traumatic, expresia
relației medic-pacient este expresia acestei viziuni biomedicale.

Medicii nu dispun de timpul sau disponibilitatea de a comunica eficient cu pacienții

(Tudosă - 2007) folosesc un limbaj prea tehnic, interesându-se prea puțin de circumstanțele
psihosociale implicate. Cu toate ca acest mod de intervenție tradițional este comod pentru medic,
el este contestat și tinde să se alinieze la un model biopsihosocial, holistic.

S-au stabilit patru modele ale relației medic- pacient:

• Modelul activ/pasiv – întreaga responsabilitate îi revine medicului

• Modelul profesor/student – tratamentul este ghidat într-o manieră autoritara de către

medic pacientul este doar invitat să coopereze

• Modelul participării mutuale – implica egalitate medic-pacient, depind unul de altul-

model ce se acordă bine modelului biopsihosocial, integrativ

• Modelul prietenesc – granițele profesionale dispar, pune în pericol capacitatea medicului

de a lua decizii obiective și disponibilitatea pacientului de a urma tratamentul.

O alta abordare delimitează alte trei modele în relația medic pacient:

• Relația paternalistă – medicul decide cel mai bun tratament, pacientului nu i se ofera
alternative

3
 • Relația consumeristă – pacienții sunt abordați ca clienți – consumatori de servicii.
Pacienții sunt incurajați să participe activ la luarea deciziilor cu privire la propria sănătate

• Relația colaborativă – implică respect reciproc medic-pacient. Fiecare participant are

cunoștințe limitate în domeniul celuilalt dar pot învăța de la celălalt.

Indiferent de modelul abordat, medicina tradițională nu garantează obținerea rezultatelor

dorite. Din modelele arătate, relația colaborativă este susținută ca fiind cea mai potrivită pentru
maximizarea șanselor în demersurile către rezultatul dorit. Pe de o parte, cadrele medicale
capabile de a arăta empatie obțin cele mai bune rezultate în terapie și recuperare în condițiile în
care și pacientul este mai satisfăcut, iar pe de altă parte implicarea afectivă amenință caracterul
obiectiv al deciziilor luate și expune cadrul medical la riscurile stresului traumatic secundar.

Pentru studiile realizate în domeniul medical s-au raportat corelații pozitive între nivelul
de expunere clinică a cadrelor medicale și nivelul de stres secundar raportat. Medicii și
asistentele care manifesta mai multă compasiune resimt semnificativ mai mult stres traumatic
secundar, mai multe simptome intruzive și mai mult distres.

În urma studiilor, s-a impus operaționalizarea diferită a termenului de empatie clinică

prin care contagiunea emoțională și implicarea afectivă să fie separate de empatie și definite ca
parte a conceptului de compasiune. Empatia clinică înseamnă abilitatea și disponibilitatea de a
înțelege reacțiile afective ale pacientului și de a-i comunica oportun această înțelegere.
Rezultatele studiilor nu au raportat legături semnificative între empatia clinică și stresul
traumatic secundar, ci numai între nivelul de compasiune și stresul traumatic secundar acumulat.

In acest context se prefigurează formarea cadrelor medicale pentru dezvoltarea unei

empatii clinice preponderent cognitive, bazate pe înțelegere și preocupare autentică pentru
pacient păstrând într-o oarecare masură o detașare afectivă.

• Evaluarea gradului de siguranță, a stabilității psihice și a pregătirii pentru

acceptarea tratamentului;

• Evaluarea gradului de expunere și a toleranței la stres ;

Folosește în evaluare diverse instrumente:

• Interviul clinic structurat SCID (Structured Clinical Interview) – pentru

diagnosticarea prezenței sau absenței PTSD;

• Interviul pentru PTSD – persoanele sunt invitate sa se autoevalueze

privind severitatea simptomelor ceea ce minimizează rolul experienței
diagnosticianului în procesul evaluării;

• Scala PTSD – măsoară frecvența și intensitatea simptomelor, durata lor,

impactul asupra funcționării sociale și ocupaționale, evaluează traumele

4
 anterioare și cele actuale și include scale de evaluare a răspunsurilor
persoanelor ancorate comportamental.

Recomandate a fi utilizate alături de interviul clinic sau cel structurat, au o bună

capacitate diagnostică putând evalua și severitatea bolii:

• Scala de diagnostic a stresului post traumatic – instrument de tip

autoraport pentru măsurarea simptomelor PTSD ce vizează simptome
cardinale ale PTSD trăite în ultimele 30 de zile;

• Scala impactului evenimentelor traumatice (IES) – măsoară simptomele de

evitare și intruziune și are bune proprietăți psihometrice

• Scala credințelor cu privire la traumă și atașament (TABS) – evaluează

credințele/schemele cognitive (siguranță, încredere, stimă, intimitate și
control ), ajută la identificarea unor posibile istorii traumatice, a temelor
psihologice din experiențele traumatice, a progresului în terapie și ajută la
focalizarea tratamentului.

• Scala experiențelor disociative( DES), un instrument de screening al

populației – pentru diagnosticarea celor cu tulburare de persoanlitate
disociativă.

Oferă date obiective și comparabile ale trăirilor. Măsoară simptomele tipice anxietății,
depresiei, somatizării sau psihozelor:

• Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota MMPI – 2 – elaboratde

Butcher și colaboratorii - 1989;

• Inventarul de evaluare psihologică – PAI - elaborat de Morey-1991;

• Inventarul clinic multiaxial Millon – MCMI – III – edițiaIII – elaborat de

Millon & - 1997.

CONCLUZII

Stresul traumatic secundar este un fenomen ce îi afectează în primul rând pe cei ce vin în
sprijinul persoanelor aflate în suferință. Dintre specialiști cei mai vulnerabili sunt tocmai cei mai
empatici și mai implicați. In ciuda numeroaselor studii ce au urmărit problematica stresului
traumatic secundar, lipsesc modele teoretice validate științific care să explice mecanismul
transmiterii traumei. Factorii de protecție și de risc nu sunt pe deplin elucidați. De asemenea, și
eforturile de prevenție și terapie sunt reduse.

Folosind strategii de coping spontane, precum evitarea, pentru a evita gestionarea

emoțiilor negative resimțite, specialiștii afectați pot compromite relațiile cu cei pe care trebuie să

5
îi ajute. În același timp, starea lor continuă să se degradeze. Se impun eforturi viitoare orientate
atât în direcția elaborării modelelor explicative validate științific, precum și demersuri pentru
informarea, consilierea și tratarea persoanelor vulnerabile.

6
BIBLIOGRAFIE

1. Dafinoiu, Ion - Psihologie sociala clinica, Ploirom, Iasi, 2014

2. Turliuc, Maria-Nicoleta – Psihologia traumei, Polirom, Iasi, 2014
3. Crumpei, Irina – Stresul traumatic secundar, Institutul European