UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Tema: Analizați definițiile și implicațiile atașamentului asupra dezvoltării

sociale și emoționale a copiilor

Student,

Porumb Maria, an I – ID
Implicații ale relației de atașament

Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață.
Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o
persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie, relații
de iubire, proprii copii). Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care
nu poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane
diferite. Totodată, xperiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot
altera tipare vechi.

Stiluri de atașament
Pentru a înțelege cum influențează atașamentul primar dezvoltarea socio-emoțională
și a relațiilor ulterioare, este necesar să fim familiarizați cu tipurile de atașament descrise.
Acestea se încadrează în:
Atașament securizant. Majoritatea copiilor care au parte de îngrijire atentă din partea
unei persoane de referință vor avea un atașament securizant, care este și cel mai de dorit.
După 1 an, atașamentul securizant permite copilului să aibă încredere în mamă încât să
exploreze mediul, știind că se poate întoarce oricând la baza de siguranță reprezentată de
aceasta. Anxietatea față de străini este redusă dacă mama este prezentă, iar copilul este liniștit
cu ușurință de către mamă în situațiile stresante sau înspăimântătoare.
Atașament nesecurizant evitant.
Copilul cu atașament evitant pare distant, neobișnuit de independent. Acesta
explorează mediul fără a verifica periodic dacă mama este în continuare în proximitate. Dacă
aceasta părăsește încăperea, pare a fi puțin sau deloc afectat, iar la întoarcere, pare a nu arăta
interes pentru prezența acesteia. Copiii cu atașament evitant arată foarte puține emoții, plâng
mai puțin și caută mai puțină afecțiune fizică decât alți copii, odată ce tiparul de atașament
este stabil. Cu toate acestea, ei suferă distres și nesingurață continue în prezența figurii de
atașament, pe care au învățat cu timpul să le ascundă, pentru a păstra relația.
Atașament nesecurizant rezistent/ ambivalent.
În acest stil de atașament, copilul pare excesiv de atașat de mamă, iar explorarea
mediului este redusă. Cu toate acestea, figura de atașament nu este nici liniștitoare, copiii
părând în același timp să caute și să respingă afecțiunea în perioadele de distres emoțional.
Astfel, el va răspunde fie cu furie și respingere, fie cu blocaj în fața manifestărilor de
afecțiune/ reconfortare ale figurii materne.
 Atașament dezorganizat.
Acest tipar (sau mai bine spus, lipsa unui tipar) este rar și apare la copiii
instituționalizați la vârste mici, care nu au avut parte de o figură stabilă. Totodată, poate fi
cauzat de abuz, neglijență sau instabilitate marcată în familie. Copiii cu atașament
dezorganizat caută protecție din partea altor persoane și au reacții paradoxale sau dramatice
când sunt liniștiți de proprii părinți, văzuți ca o sursă de afecțiune dar și de pericol.

Implicațiile practice ale atașamentului, mai ales ale celui primar.

Relația de atașament primară, stabilită cu îngrijitorul principal din primii ani de viață,
va servi ca matrice pentru relațiile ulterioare. Practic, este modelul după care copilul își va
construi următoarele relații importante din viață. Astfel, un copil cu atașament securizant
învață că poate avea încredere în persoanele importante, dar că este sigur și să exploreze, să
aibă autonomie, deoarece mama (persoana de atașament) îl va apăra când nu reușește să o
facă singur. Un atașament securizant oferă protecție de la o distanță acceptabilă, care crește
progresiv odată cu creșterea independenței, până devine doar o reprezentare mintală. Copilul
interiorizează susținerea și protecția părinților, știind că ei sunt acolo chiar și când nu îi vede.
Pe această bază stabilă se dezvoltă ulterior relații semnificative sănătoase – cu prietenii, cu un
partener de viață, cu proprii copii. Adultul cu atașament sigur va ști că o relație sănătoasă
implică grijă, afecțiune, dar și respect și spațiu pentru trăirile fiecărei persoane implicate.
Totodată, atașamentul primar intervine în abilitățile copilului de a înțelege și regla
emoții negative. Într-o relație funcțională, mama va răspunde congruent unui sentiment
negativ și va liniști copilul doar atunci și doar atât cât este necesar.
Oglindind propriul sentiment al copilului și răspunzând empatic la el, copilul învață
să:
 Recunoască la sine emoții negative și pozitive
 Exprime emoțiile
 Accepte propriile emoții negative
 Regleze și scadă intensitatea emoțiilor negative
Aceste abilități vor contribui semnificativ la clădirea stimei de sine (“sunt valoros și
trăirile mele contează”), dar și a capacității de auto-reglare emoțională. După ce interiorizează
grija parentală și felul de a fi liniștit, fără ca părintele să fie intruziv sau sufocant, copilul va
manifesta propriile mecanisme de auto-liniștire.
 Cum se dezvoltă tiparele de atașament

Persoana de referință a copiilor cu atașament securizant răspunde la nevoile copilului,

este empatică, caldă și simte cu ușurință stările emoționale negative. Calmarea copilului se
produce fără a include excesiv sentimentele proprii de frică sau durere. Pe scurt, acestea oferă
un stil de parenting responsiv, congruent emoțional, consecvent și liniștitor.
Atașamentul evitant se crează când persoana de referință este distantă, rece sau
necongruentă în răspunsul la situații cu impact emoțional pentru copii. Poate apărea când
stilul de parenting este strict, încurajează independență prea rapid. Deseori, figura de
atașament nu știe cum să reacționeze când copilul plânge și descurajează plânsul și
exprimarea emoțiilor. Copilul învață că, pentru a fi aproape de mamă, trebuie să își suprime
manifestările emoționale.
Atașamentul ambivalent apare atunci când persoana de referință este inconstantă în
atenția și îngrijirea pe care o acordă copilului. Deseori, copilul este excesiv de infantilizat,
mama este intruzivă și descurajează autonomia. Copilul nu înțelege regulile după care i se
oferă afecțiunea, caută în permanență figura maternă liniștitoare, dar din cauza experiențelor
mixte, nu se simte liniștit de atenția acesteia, atunci când este oferită.

Consecințele unui atașament securizant

Relația de atașament primară, stabilită cu îngrijitorul principal din primii ani de viață,
va servi ca matrice pentru relațiile ulterioare. Practic, este modelul după care copilul își va
construi următoarele relații importante din viață.
Astfel, un copil cu atașament securizant învață că poate avea încredere în persoanele
importante, dar că este sigur și să exploreze, să aibă autonomie, deoarece mama (persoana de
atașament) îl va apăra când nu reușește să o facă singur. Un atașament securizant oferă
protecție de la o distanță acceptabilă, care crește progresiv odată cu creșterea independenței,
până devine doar o reprezentare mintală. Copilul interiorizează susținerea și protecția
părinților, știind că ei sunt acolo chiar și când nu îi vede. Pe această bază stabilă se dezvoltă
ulterior relații semnificative sănătoase – cu prietenii, cu un partener de viață, cu proprii copii.
Adultul cu atașament sigur va ști că o relație sănătoasă implică grijă, afecțiune, dar și respect
și spațiu pentru trăirile fiecărei persoane implicate.

Totodată, atașamentul primar intervine în abilitățile copilului de a înțelege și regla

emoții negative. Într-o relație funcțională, mama va răspunde congruent unui sentiment
negativ și va liniști copilul doar atunci și doar atât cât este necesar.
Oglindind propriul sentiment al copilului și răspunzând empatic la el, copilul învață
să:
 Recunoască la sine emoții negative și pozitive
 Exprime emoțiile
 Accepte propriile emoții negative
 Regleze și scadă intensitatea emoțiilor negative
Aceste abilități vor contribui semnificativ la clădirea stimei de sine (“sunt valoros și
trăirile mele contează”), dar și a capacității de auto-reglare emoțională. După ce interiorizează
grija parentală și felul de a fi liniștit, fără ca părintele să fie intruziv sau sufocant, copilul va
manifesta propriile mecanisme de auto-liniștire.

Consecințele atașamentului nesecurizant

Copiii cu atașament nesecurizant pot avea mai frecvent manifestări afective

disproporționale – crize de afect, iritabilitate, opoziționism. Acest lucru este mai frecvent
printre copiii cu atașament rezistent/ ambivalent. Pentru aceștia, părinții, starea lor de bine și
proximitatea este o grijă permanentă, dar nevoile nu le sunt mereu satisfăcute și crizele de
furie pot apărea ca fiind nemotivate.
Copiii care par distanți, cu reacții emoționale disproporțional de scăzute, cu
manifestări reduse de afectivitate, pot fi cei cu un atașament primar evitant. Acești copii au
învățat să considere semnalele propriului corp, emoțiile și sentimentele ca fiind neimportante.
Pot părea, priviți din afară, ca fiind “mici adulți”, dar suferă adesea de anxietate foarte
marcată, care poate apărea în alte domenii ale vieții mai târziu. Mecanismele de adaptare pot
însă acoperi sentimentele intense de frică și evitare a persoanelor și activităților noi.
Stilurile de atașament nesecurizant conduc deseori la stabilirea unui model intern
de lucru, despre lume și relații, la fel de nesecurizante. Ceilalți pot fi vazuți ca persoane
instabile, în care nu poți avea încredere, care își vor schimba brusc comportamentul și față de
care trebuie să fii mereu în gardă. Atașamentul ambivalent duce la un comportament fluctuant
în cursul relației, în care cel mai mic semn de respingere generează o criză personală și
efuziuni emoționale. Persoanele cu un stil de atașament evitant tind să descalifice apropierea
emoțională și să își suprime reacțiile, să se distanțeze sau să fugă din relații, odată ce ele
devin “prea apropiate”.

Stima de sine este un alt domeniu care poate fi profund afectat de relațiile timpurii
nesecurizante. Copilul învață prin acestea că el, manifestările sale emoționale și problemele
sale sunt puțin importante. Mai târziu, stima de sine scăzută poate fi evidentă și resimțită ca
atare sau mascată de un ego manifestat excesiv, sub care se ascunde un sine foarte fragil.
În cabinetul de psihiatrie pediatrică, se realizează sistematic evaluarea stilului de
atașament, în special atunci când dificultățile sunt de ordin emoțional. Vestea bună este că
stilurile de atașament nu par a mai fi atât de rigide pe parcursul vieții cum se considera acum
câteva decade. Modificarea atitudinii parentale, cât și psihoterapia, pot fi de folos pentru a
stabili un tipar mai securizant de raportare la relații și alți oameni mai târziu în viață.

Bibliografie:
1. David J. Wallin - Atașamentul în psihoterapie;
2. Despre atașament și teoria atașamentului;
3. https://www.psihipedi.ro/parenting/atasamentul-si-teoria-atasamentului.