Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Student,
Porumb Maria, an I – ID
Implicații ale relației de atașament
Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață.
Astfel, un tipar de atașament nesigur cu îngrijitorul primar crește șansa ca, adult fiind, o
persoană să stabilească atașamente nesigure cu alte figuri importante (prieteni, familie, relații
de iubire, proprii copii). Totuși, se pare că atașamentul timpuriu nu este neapărat un dat care
nu poate fi schimbat și unele persoane dovedesc stiluri diferite de atașament cu persoane
diferite. Totodată, xperiențele pozitive de viață (“relații vindecătoare”), dar și psihoterapia pot
altera tipare vechi.
Stiluri de atașament
Pentru a înțelege cum influențează atașamentul primar dezvoltarea socio-emoțională
și a relațiilor ulterioare, este necesar să fim familiarizați cu tipurile de atașament descrise.
Acestea se încadrează în:
Atașament securizant. Majoritatea copiilor care au parte de îngrijire atentă din partea
unei persoane de referință vor avea un atașament securizant, care este și cel mai de dorit.
După 1 an, atașamentul securizant permite copilului să aibă încredere în mamă încât să
exploreze mediul, știind că se poate întoarce oricând la baza de siguranță reprezentată de
aceasta. Anxietatea față de străini este redusă dacă mama este prezentă, iar copilul este liniștit
cu ușurință de către mamă în situațiile stresante sau înspăimântătoare.
Atașament nesecurizant evitant.
Copilul cu atașament evitant pare distant, neobișnuit de independent. Acesta
explorează mediul fără a verifica periodic dacă mama este în continuare în proximitate. Dacă
aceasta părăsește încăperea, pare a fi puțin sau deloc afectat, iar la întoarcere, pare a nu arăta
interes pentru prezența acesteia. Copiii cu atașament evitant arată foarte puține emoții, plâng
mai puțin și caută mai puțină afecțiune fizică decât alți copii, odată ce tiparul de atașament
este stabil. Cu toate acestea, ei suferă distres și nesingurață continue în prezența figurii de
atașament, pe care au învățat cu timpul să le ascundă, pentru a păstra relația.
Atașament nesecurizant rezistent/ ambivalent.
În acest stil de atașament, copilul pare excesiv de atașat de mamă, iar explorarea
mediului este redusă. Cu toate acestea, figura de atașament nu este nici liniștitoare, copiii
părând în același timp să caute și să respingă afecțiunea în perioadele de distres emoțional.
Astfel, el va răspunde fie cu furie și respingere, fie cu blocaj în fața manifestărilor de
afecțiune/ reconfortare ale figurii materne.
Atașament dezorganizat.
Acest tipar (sau mai bine spus, lipsa unui tipar) este rar și apare la copiii
instituționalizați la vârste mici, care nu au avut parte de o figură stabilă. Totodată, poate fi
cauzat de abuz, neglijență sau instabilitate marcată în familie. Copiii cu atașament
dezorganizat caută protecție din partea altor persoane și au reacții paradoxale sau dramatice
când sunt liniștiți de proprii părinți, văzuți ca o sursă de afecțiune dar și de pericol.
Relația de atașament primară, stabilită cu îngrijitorul principal din primii ani de viață,
va servi ca matrice pentru relațiile ulterioare. Practic, este modelul după care copilul își va
construi următoarele relații importante din viață. Astfel, un copil cu atașament securizant
învață că poate avea încredere în persoanele importante, dar că este sigur și să exploreze, să
aibă autonomie, deoarece mama (persoana de atașament) îl va apăra când nu reușește să o
facă singur. Un atașament securizant oferă protecție de la o distanță acceptabilă, care crește
progresiv odată cu creșterea independenței, până devine doar o reprezentare mintală. Copilul
interiorizează susținerea și protecția părinților, știind că ei sunt acolo chiar și când nu îi vede.
Pe această bază stabilă se dezvoltă ulterior relații semnificative sănătoase – cu prietenii, cu un
partener de viață, cu proprii copii. Adultul cu atașament sigur va ști că o relație sănătoasă
implică grijă, afecțiune, dar și respect și spațiu pentru trăirile fiecărei persoane implicate.
Totodată, atașamentul primar intervine în abilitățile copilului de a înțelege și regla
emoții negative. Într-o relație funcțională, mama va răspunde congruent unui sentiment
negativ și va liniști copilul doar atunci și doar atât cât este necesar.
Oglindind propriul sentiment al copilului și răspunzând empatic la el, copilul învață
să:
Recunoască la sine emoții negative și pozitive
Exprime emoțiile
Accepte propriile emoții negative
Regleze și scadă intensitatea emoțiilor negative
Aceste abilități vor contribui semnificativ la clădirea stimei de sine (“sunt valoros și
trăirile mele contează”), dar și a capacității de auto-reglare emoțională. După ce interiorizează
grija parentală și felul de a fi liniștit, fără ca părintele să fie intruziv sau sufocant, copilul va
manifesta propriile mecanisme de auto-liniștire.
Cum se dezvoltă tiparele de atașament
Relația de atașament primară, stabilită cu îngrijitorul principal din primii ani de viață,
va servi ca matrice pentru relațiile ulterioare. Practic, este modelul după care copilul își va
construi următoarele relații importante din viață.
Astfel, un copil cu atașament securizant învață că poate avea încredere în persoanele
importante, dar că este sigur și să exploreze, să aibă autonomie, deoarece mama (persoana de
atașament) îl va apăra când nu reușește să o facă singur. Un atașament securizant oferă
protecție de la o distanță acceptabilă, care crește progresiv odată cu creșterea independenței,
până devine doar o reprezentare mintală. Copilul interiorizează susținerea și protecția
părinților, știind că ei sunt acolo chiar și când nu îi vede. Pe această bază stabilă se dezvoltă
ulterior relații semnificative sănătoase – cu prietenii, cu un partener de viață, cu proprii copii.
Adultul cu atașament sigur va ști că o relație sănătoasă implică grijă, afecțiune, dar și respect
și spațiu pentru trăirile fiecărei persoane implicate.
Stima de sine este un alt domeniu care poate fi profund afectat de relațiile timpurii
nesecurizante. Copilul învață prin acestea că el, manifestările sale emoționale și problemele
sale sunt puțin importante. Mai târziu, stima de sine scăzută poate fi evidentă și resimțită ca
atare sau mascată de un ego manifestat excesiv, sub care se ascunde un sine foarte fragil.
În cabinetul de psihiatrie pediatrică, se realizează sistematic evaluarea stilului de
atașament, în special atunci când dificultățile sunt de ordin emoțional. Vestea bună este că
stilurile de atașament nu par a mai fi atât de rigide pe parcursul vieții cum se considera acum
câteva decade. Modificarea atitudinii parentale, cât și psihoterapia, pot fi de folos pentru a
stabili un tipar mai securizant de raportare la relații și alți oameni mai târziu în viață.
Bibliografie:
1. David J. Wallin - Atașamentul în psihoterapie;
2. Despre atașament și teoria atașamentului;
3. https://www.psihipedi.ro/parenting/atasamentul-si-teoria-atasamentului.