7 - Stiluri de atașament

Cum influențează stilul de atașament relațiile de cuplu?

Oamenii se nasc cu nevoia de a căuta apropierea de persoanele semnificative din viața lor.
Această nevoie este una evolutivă – copilul are nevoie să se simtă în siguranță atât din punct de
vedere emoțional cât și fizic pentru a supraviețui.

Atașamentul se dezvoltă în copilărie atunci când părinții sau persoanele îngrijitoare ar trebui
să reprezinte pentru copil o bază sigură la care să se întoarcă în urma explorării mediului, când se
simte stresat sau în pericol – când copilul percepe o amenințare internă sau externă caută apropierea
de mamă pentru confort și reasigurare. Inițial apropierea fizică s-a considerat a fi elementul de bază
în formarea atașamentului, însă ulterior s-a constatat că și gradul de disponibilitate al figurii de
atașament atât din punct de vedere fizic cât și emoțional are o importanță majoră.

Așadar, în funcție de disponibilitatea, responsivitatea și suportul oferit de părinți atunci când

copilul are nevoie, se formează anumite stiluri de atașament care persistă și la vârsta adultă și care
reprezintă tipare referitoare la așteptările față de ceilalți, la felul în care căutăm sau nu căutăm
apropierea în relații și gradul în care suntem conștienți atât de nevoile noastre cât și ale celorlalți și
credem că suntem capabili să le satisfacem.

Atunci când persoanele îngrijitoare răspund prompt, sunt suportive și îl ajută pe copil în
satisfacerea nevoilor, copilul învață că lumea este un loc sigur, că este în regulă să exploreze această
lume, că propriile acțiuni pot îndepărta obstacolele, că poate primi ajutor dacă îl solicită, că poate
avea relații bune cu ceilalți. Aceste experiențe duc la creșterea încrederii în sine dar și în ceilalți.

Atunci când figurile de atașament nu sunt disponibile și nici suportive, copilul învață să se
simtă în nesiguranță, să se îndoiască de propria lui capacitate de a face față existenței și de intențiile
altor persoane, învață că lumea este un loc periculos unde, pentru a putea supraviețui, este necesar
să își dezvolte alt tip de strategii.
 Ca adulți, oamenii caută apropierea în acord cu tiparul de atașament pe care și l-au
dezvoltat în copilărie. În multe cazuri aleg exact acei parteneri care să le confirme credințele despre
relațiile de atașament și care se comportă după același tipar al mamei sau al tatălui.

Există patru stiluri de atașament:

1. Atașamentul sigur – copiii care au un astfel de atașament au încredere în disponibilitatea

mamei de a fi acolo pentru ei. Aceasta reacționează prompt și adecvat la nevoile copilului, fără a-i
provoca frustrări. Copilul se simte în siguranță, are încredere în el și în ceilalți și are curajul de a
explora lumea. La vârsta adultă, persoana cu astfel de atașament reușește să interacționeze cu
ușurință cu alții, este capabilă să își creeze relații de calitate, se simte confortabil în intimitate, nu îi
este teamă de abandon, are capacitatea de a-și recunoaște propriile nevoi și de a le satisface, înțelege
nevoile altor persoane și este, la rândul ei, disponibilă față de aceștia. Adulții cu acest tip de
atașament se simt în siguranță în relații, au încredere în partenerii lor pe care îi percep în general a fi
persoane binevoitoare pe care te poți baza și se percep pe sine ca fiind oameni valoroși și capabili.
Nu permit să se lase folosiți sau abuzați, își trasează limite și granițe clare de interacțiune, respectă
libertatea celuilalt și doresc să le fie respectată libertatea. Au tendința de a fi sinceri, deschiși și
independenți și își manifestă cu încredere iubirea. Relația lor se bazează mai degrabă pe o conexiune
autentică și are mai puțin de-a face cu nevoia de a crea și menține o siguranță iluzorie.

2. Atașamentul evitant – copiii cu atașament evitant nu sunt siguri de disponibilitatea mamei

de a le răspunde nevoilor. Se așteaptă să fie respinși, să le fie refuzate dorințele, nu se pot baza pe
ajutor din exterior și trăiesc cu impresia că este ceva în neregulă cu ei, că nu merită să fie iubiți ori
sprijiniți. Pentru a scăpa de această situație stresantă, încep să evite relația în sine, privind-o ca pe
sursa propriului disconfort. Dacă figurile de atașament sunt tot timpul indisponibile, copilul ajunge la
concluzia că strategia lui de a căuta apropierea este ineficientă, așadar caută să găsească noi strategii
prin care să facă față sentimentelor de insecuritate.

Astfel, pentru a se putea adapta lumii, apelează la ceea ce se numește inactivare, adică
tendința de a păstra distanța față de alții și de a se baza doar pe sine însuși, disconfortul resimțit în
apropierea de cineva și suprimarea gândurilor și amintirilor legate de orice formă de stres și suferință
resimțite. În ciuda unei aparente indiferențe, în interior există o tensiune crescută și multe emoții
negative. Adulții care au un astfel de atașament se simt inconfortabil să se apropie cu adevărat de
cineva, le este greu să aibă încredere în alții ori să ceară ajutorul și le este teamă ca nu cumva să
ajungă dependenți de ei. În general își neagă nevoile sau emoțiile care le-ar putea activa atașamentul
deoarece nu vor să se bazeze pe alții pentru sprijin emoțional, însă nici nu sunt dispuși să ofere acest
sprijin, preferând să se distanțeze pentru a-și păstra autonomia și independența.

Pentru a se proteja de ceea ce percep a fi riscurile unei apropieri relaționale, pot adopta două
strategii de evitare:

1. Se distanțează emoțional de partener minimalizându-i importanța și detașându-se cu ușurință

de acesta, căutând izolarea și centrându-se excesiv pe sine și pe lumea interioară. Deși se află
într-o relație, de multe ori se comportă ca și cum persoana de lângă ei nu ar conta, nu ar fi
acolo. Au capacitatea de a se închide emoțional - chiar și în situații importante și cu o mare
încărcătură emoțională pot să își suprime trăirile și să nu reacționeze.

2. Deși caută să se distanțeze de partener deoarece le este teamă de apropiere, din punct de
vedere emoțional nu se pot detașa de acesta. Trăiesc într-o teamă continuă ca nu cumva să se
apropie prea mult și în același timp le este teamă să nu se distanțeze prea mult. Încearcă să își
țină emoțiile sub control, însă nu reușesc – nu își pot suprima anxietatea și deseori se simt
copleșiti de propriile trăiri și reacții imprevizibile. Își doresc să se apropie de partener însă
cred că dacă se vor apropia prea mult, vor fi răniți. În alte cuvinte, persoana pe care și-o
doresc aproape și care ar putea să le ofere siguranță este aceeași persoană care i-ar putea
răni și de care le este teamă să se apropie. Astfel, acești oameni au deseori relații dramatice,
cu multe suișuri și coborâșuri. Le este greu să se apropie de cineva, însă le este și teamă că
vor fi abandonați. Dacă simt că partenerul îi respinge, încearcă să se agațe de el, iar dacă sunt
prea apropiați, se simt prinși ca într-o capcană de unde vor să evadeze.

3. Atașamentul ambivalent (anxios) – copiii cu acest tip de atașament sunt temători și dependenți de
mamă, în care nu pot avea încredere și pe care o percep ca fiind imprevizibilă și greu de înțeles.
Mama oscilează între afecțiune și respingere, fapt ce îl determină pe copil să fie în permanență
preocupat de a-i ghici gândurile și intențiile, de a putea să-i prevadă comportamentele pentru a se
putea adapta în mod adecvat. Copilul se simte în nesiguranță și nu are curajul de a explora mediul
pentru că atenția lui este focalizată pe mama care adesea nu este disponibilă, nici măcar atunci când
se află în apropiere.

Ca și în cazul copiilor cu atașament evitant, și în acest caz, copilul, observând că strategia sa

de apropiere față de mamă nu dă rezultate, apelează la o strategie secundară ce se numește
hiperactivare și care se referă la o căutare compulsivă de a fi în preajma figurilor de atașament,
căutând atenția și sprijinul lor. În acest caz vorbim despre o hipersensibilitate la respingere și
abandon, persoana focalizându-se excesiv pe potențialele amenințări sau pericole relaționale și pe
propriile defecte pentru care se învinovățește, considerându-le responsabile de respingere sau
abandon. Persoana cu un astfel de atașament poate simți respingere și furie față de persoana de care
este atașată pentru că aceasta nu este disponibilă și în același timp poate resimți o nevoie intensă de
a fi aproape de ea. În relații acești adulți nu sunt siguri de disponibilitatea și sprijinul partenerului, se
îndoiesc de ei înșiși căutând în permanență să fie acceptați și validați. Au tendința de a se agăța de
partener, pe care deseori îl privesc ca pe un salvator ori suflet pereche și pe care se străduiesc să îl
controleze pentru că asta le oferă un fals sentiment de siguranță; au multe nevoi și se așteaptă să le
fie satisfăcute, iar când acest lucru nu se întâmplă pot apela la șantaj emoțional sau manipulare.

Deseori sunt imprevizibili și au schimbări bruște de dispoziție, mai ales atunci când percep că
ceva sau cineva le amenință siguranța relațională. Ceea ce simt este mai degrabă o foame
emoțională pe care o confundă cu iubirea. Cu cât mai presantă este această “foame”, cu atât devin
mai disperați și dispuși să facă orice pentru a-și păstra partenerul, în care, de fapt, nu au încredere și
față de care manifestă posesivitate. Acțiunile pe care partenerul le întreprinde independent de ei pot
fi percepute ca dovezi ale lipsei de iubire, fapt ce declanșează, din nou, teama de abandon.
Agățându-se de partener și comportându-se în acest fel reușesc să facă exact opusul a ceea ce
intenționează: să îl îndepărteze.

4. Atașamentul dezorganizat (dezorientat) – copiii care au un astfel de atașament au manifestări

neașteptate și comportamente nesigure sau evitante sau nesigure și de împotrivire. Copilul o percepe
pe mamă ca fiind adesea neresponsivă și, mai mult decât atât, amenințătoare.

Deseori persoanele îngrijitoare au suferit la rândul lor traume severe pe care nu au știut cum
să le gestioneze. Teama, durerea, disperarea, disocierea sau dezintegrarea adultului sunt percepute
de către copil și îi creează acestuia nesiguranță și incertitudine. De cele mai multe ori mama nu este
capabilă să îi satisfacă copilului nevoile și îl abuzează fizic, psihic sau emoțional. Instinctul copilului îi
spune să fugă, dar este prins ca într-o menghină – nu are unde să fugă pentru că supraviețuirea lui
depinde chiar de persoana care îl abuzează și îi face rău.

În acest caz, pentru a face față stresului și durerii, copiii de multe ori se disociază, încercând
să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Comportamentul părinților este imprevizibil,
așadar copilul nu poate găsi o strategie prin care să se simtă în siguranță ori să își satisfacă nevoile, iar
ceea ce simte este teroare și frică. Adulții care și-au dezvoltat un astfel de atașament întâmpină
dificultăți în autoreglarea emoțională, le este greu să ceară ajutor, au tendința de a ceda în situații
stresante ori de a reacționa imprevizibil.

De asemenea întâmpină dificultăți în relațiile cu ceilalți, care sunt deseori conflictuale și

haotice. Le este greu să ofere dragoste și afecțiune și sunt neresponsivi și insensibili față de dorințele
și nevoile partenerului. Pot manifesta episoade violente de furie iar abuzul și neglijența sunt deseoeri
întâlnite. De asemenea, sunt deseori învinuitori, lipsiți de empatie și compasiune. Le este greu să aibă
încredere în ceilalți din cauza evenimentelor din copilărie care i-au făcut să privească lumea ca pe un
loc amenințător și, în ciuda unei mari nevoi de siguranță, le este greu să își creeze relații stabile
tocmai din cauza acestei lipse de încredere și a comportamentelor abuzive.

Atașamentul, ca relație emoțională stabilă, realizată între două persoane, în care una
funcționează ca o bază de siguranță și securitate pentru cealaltă persoană (rolurile pot fi
interșanjabile, în cazul persoanelor adulte) poate fi considerată prima legătură emoțională pe care
copilul o stabilește cu mediul.

Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de atașament cu privire la relația afectivă primară

stabilită între copil și persoana care-l îngrijește (de obicei mama). El spune că, ulterior, în viață,
individul poate stabili alte legături emoționale de acest tip și cu alți membri ai grupului social, dar că
primul atașament este edificator pentru siguranța lui afectivă și chiar pentru sănătatea lui psihică.

„Atașamentul îi permite copilului să-și formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al

relației lui cu ea, al lui însuși și al respectului de sine. Atașamentul constituie baza pentru toate
relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului și adultului” (Ana
Muntean, 2006, p.195).

Calitatea atașamentului depinde de interacțiunea pe care mama o are cu copilul, de felul în

care aceasta îl hrănește și comunică emoțional cu el, de schimbul de zâmbete, de blândețea cu care
mama își atinge copilul, de felul în care ritmurile celor doi se armonizează, de valorizarea pe care
mama o transmite copilului, atât prin satisfacerea nevoilor acestora, cât și în calitate de transmițător
de mesaje.
 Atașamentul stabilit de copil cu persoana care-l îngrijește depinde atât de caracteristicile
acesteia, dar și de ale copilului. Un copil dificil își va recompensa mama mai puțin și, ca urmare,
aceasta va fi mai frustrată în relație cu el, și implicit, mai puțin disponibilă și mai frustrantă. Într-un
atașament securizant ambii parteneri se simt bine împreună și își transmit mesaje de genul „Ce mamă
bună am!” și „Ce copil minunat am!”.

Construirea atașamentului începe de la naștere și devine activ în jurul vârsei de 6 luni.

Schaffer (apud Ana Muntean, 2006, p. 197) arată că 65% dintre copii își construiesc primul atașament
față de mamă, 8% față de tată și 30% au un atașament dublu (atât față de mamă, cât și față de tată).
După vârsta de 2-3 ani, copilul poate dezvolta atașamente și față de alte persoane.

Mary Ainsworth (1978), o continuatoare a lucrărilor lui Bowlby, a identificat 3 tipuri de

atașament pornind de la un experiment numit „paradigma străinului”. Acest experiment a fost
conceput inițial pentru copiii de 12 luni împreună cu figura de atașament (de obicei mama).
Experimentul constă în observarea reacțiilor copilului la separarea de figura de atașament, în condiții,
pe cât posibil, controlate. În camera în care se desfășoară experimentul, pe lângă jucăriile obișnuite,
se află mama, copilul și o persoană adultă necunoscută. Într-o serie de 8 secvențe a 3 minute/fiecare,
protocolul experimentului face să varieze sosirea copilului și a mamei, apoi plecarea mamei,
întoarcerea mamei, plecarea persoanei străine, plecarea mamei, întoarcerea persoanei străine,
întoarcerea mamei. În funcție de reacțiile copilului au fost descrise inițial 3 tipuri de atașament, iar,
ulterior (1985), a fost adăugat un al patrulea:

 Tip A (atașament evitant) – evită figura de atașament, când aceasta se întoarce în

cameră; nu este căutat contactul cu mama, dar nici nu este evitat;

 Tip B (atașament securizant) – este căutat contactul la întoarcerea figurii de

atașament, fără ambivalență; contactul la distanță (privirea) poate fi suficient;

 Tip C (atașament ambivalent, anxios) – este căutat contactul, dar, în același timp,
evitat. Copilul poate protesta atât când este luat în brațe, cât și atunci când este lăsat
jos;

 Tip D (atașament confuz, dezorganizat) – domină confuzia și depresia copilului.

 Copiii cu atașament securizant dezvoltă încredere în sine și în ceilalți; au o imagine de sine
clară, cât și despre raporturile bărbat/femeie; își exprimă și își controlează bine emoțiile; sunt curioși
în raport cu mediul, față de care realizează o tranziție firească, în raport cu vârsta, de la dependență la
funcționarea autonomă.

Copiii cu tipul evitant de atașament se manifestă la grădiniță prin timiditate, reținere și

inhibiție, iar cei cu atașament anxios au un comportament necontrolat (agresiv, dependent,
nemulțumit și protestatar). Conform Anei Muntean (2006, p. 199-201), primul atașament are efecte
de durată asupra multor aspecte psihice:

Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat: un bun atașament conduce la încredere în

sine și în ceilalți.

Organizarea sistemului de procesare a informației: un bun atașament determină o calitate

superioară a interacțiunii cognitive a copilului cu mediul său de viață.

Aptitudini de integrare socială: atașamentul determină calitatea integrării sociale a

individului. Un atașament securizant îl face pe acesta să stabilească relații sociale pozitive, durabile și
mulțumitoare ca partener, prieten, angajat, părinte etc. Deci, un atașament securizant reprezintă o
necesitate pentru stabilirea ulterioară, ca adult, a unor relații de cuplu profunde și satisfăcătoare.
Tipul de atașament pe care copilul îl stabilește cu persoana care îl îngrijește se păstrează și se
perpetuează în majoritatea relațiilor pe care adultul le va stabili ulterior în viață. „Dacă atașamentul îi
permite copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va ști să dea și să primească într-o
relație; dacă nu, el va rămâne în permanență incapabil să dea și să primească în relațiile cu ceilalți”
(Ana Muntean, 2006, p. 200).

Construirea identității de sine

Tipul de atașament al copilului, stabilit după primele șase luni de viață, corelează statistic
semnificativ cu acela al adultului. „Există o mare coerență între tipul de atașament stabilit la vârsta
preșcolară și ceea ce se petrece cu individul de-a lungul vieții, incluzând funcționarea ca partener, ca
părinte. Dar, există o considerabilă posibilitate de schimbare a modelului internalizat de funcționare a
lumii, prin experiențe pozitive, fericite, de afiliere sau de atașament, de-a lungul întregii vieți” (Ana
Muntean, 2006, p. 209).

Pornind de la corelația dintre stilul de atașament al copilului și cel al adultului au fost descrise
patru stiluri de atașament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoșat și evitant. Atașamentul
sigur al adultului derivă din cel cu același nume al copilului, cel anxios-preocupat din cel anxios-
ambivalent, iar stilurile înficoșat și evitant derivă amândouă din stilul evitant, fixat în copilărie. Aceste
stiluri de atașament ale adultului au fost descrise de Bartolomew și Horowitz (1991), aceștia
construind și un chestionar pentru identificarea lor.

Cindy Hazan și Philip Shaver (1987) au extins teoria atașamentului asupra relațiilor de cuplu.
Ei au observat că interacțiunile dintre partenerii erotici și cele dintre copil și persoana care-l îngrijește
au niște aspecte comune. Partenerii de cuplu se simt confortabil când sunt împreună și sunt anxioși și
se simt singuri când unul dintre ei lipsește. De asemenea, relațiile romantice îi securizează pe oameni
în fața surprizelor neplăcute și schimbărilor din viață. Similarități ca acestea i-au făcut pe cei doi
autori să extindă teoria atașamentului și asupra relațiilor de cuplu. Binențeles, ei sunt de acord că
relațiile de cuplu diferă în multe aspecte de atașamentul primar al copilului.

Şi alți autori au făcut paralelisme între legătura emoțională ce-i unește pe îndrăgostiți și cea
stabilită între copil și mama sa. De exemplu, Fraley și Shaver (2000) afirmau următoarele:

 Dinamica emoțională și comporamentală a relațiilor primare de atașament și a celor

romantice este guvernată de aceleași sisteme biologice.

 Tipurile de diferențe observate în relațiile de atașament primar sunt asemănătoare

celor observate în relațiile romantice.

 Diferențele individuale în comportamentele de atașament al adulților sunt reflectări

ale credințelor și aștepărilor lor vis-a-vis de sine și de ceilalți și acestea sunt strâns
corelate cu primul lor atașament.

 Relațiile romantice presupun atașament, oferirea de suport și sexualitate.

 Când Hazan și Shaver au extins teoria atașamentului asupra relațiilor de cuplu din perioada
adultă, ei au inclus și ideea „modelelor de lucru”, preluată de la Bowlby (și valabilă pentru
atașamentul primar). Bartolomew și Horowitz (1991) consideră că modelele de lucru au două părți:
una se referă la idei despre sine, iar cealaltă la idei despre ceilalți, iar aceste idei pot fi pozitive sau
negative.

Modelele de lucru sunt organizate în scheme de relație (conțin reguli și prescripții) și au o

structură ierarhică. Primul nivel cuprinde schemele relaționale aplicabile relațiilor în general, al doilea
scheme de relații specifice diverselor tipuri de relații (de cuplu, de prietenie, de familie etc.), iar al
treilea conține reguli valabile pentru diverse relații concrete. Deci, stilul de atașament al adultului
(specific și relațiilor de cuplu), format pe baza atașamentului primar al copilului, dar îmbogățit cu
elemente derivate din alte tipuri de relații ale persoanei respective, se reflectă în ideile și expectațiile
care constituie modelele de lucru. Schimbarea acestora conduce evident la modificarea stilului de
atașament.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de atașament și satisfacția în relațiile de cuplu.
Kirkpatrick și Davies (1994) au constatat că persoanele ce au un stil de atașament sigur
experimentează o mai mare satisfacție în relațiile de cuplu comparativ cu ceilalți ce au alte stiluri de
atașament. Acest aspect are probabil legătură cu comunicarea mai constructivă a acestora, cu
autodezvăluirea lor mai frecventă și mai profundă, cu expresivitatea lor emoțională crescută și cu
abilitățile de a face față conflictelor dezvoltate, comparativ cu cei care au alte stiluri de atașament.

Alte studii arată că cei cu stil de atașament sigur rămân în relații de cuplu de lungă durată și că
persoanele cu stil de atașament preocupat nu rup relațiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare
(Davila și Bradbury, 2001).

Collins și Freenay (2004) au cercetat relația dintre stilul de atașament și intimitatea în relațiile
de cuplu. Ei definesc intimitatea ca un set special de interacțiuni relaționale în care fiecare persoană
împărtășeșete despre sine aspecte importante partenerului de cuplu, iar acesta îi răspunde într-un
mod care-o face să se simtă valoroasă și securizată. Aceste interacțiuni presupun comunicare verbală,
dar și modalități nonverbale de exprimare a tandreței: atingeri, săruturi, relații sexuale. Din această
perspectivă, intimitatea presupune: dorința de dezvăluire a gândurilor, sentimentelor, fricilor,
speranțelor; dorința de apropiere de partener pentru a primi suport emoțional; dorința de angajare în
intimitate fizică. Acești autori au constatat că persoanele cu atașament sigur sunt mai deschise spre a
se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoțională și mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu,
deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relațiile de cuplu.

În concluzie, calitatea atașamentului stabilit de copil cu persoana care îl îngrijește (de obicei,
mama) are o influență considerabilă asupra vieții ulterioare a acestuia în majoritatea sferelor
existenței – relațional, social, profesional, familial etc. În ceea ce privește posibilitatea de a stabili
relații profunde, de adevărată intimitate cu parteneri de cuplu, individul care își structurează un tip de
atașament securizant, are șanse mai mari de a realiza acest lucru, pe când cei care dezvoltă alte tipuri
de atașament pornesc cu multiple vulnerabilități în această direcție. Oricum, așa cum spuneam
anterior, șansa de a schimba modelul de atașament internalizat există și, prin urmare, copiii care nu
au stabilit un bun atașament cu mama (și implicit cu lumea) pot să dezvolte relații intime profunde în
funcție de experiența lor concretă de viață: întâlniri semnificative, experiențe pozitive, dezvoltare
personală, autocunoaștere, orientare spirituală, psihoterapie.

Relațiile de atașament stau la baza existenței umane și reprezintă o premisă a sănătății

emoționale. John Bowlby (1907-1990) a fost cel care a atras atenția asupra teoriei atașamentului. În
noi se construiesc la nivel inconștient, imediat după naștere, structuri de atașament, în primul rând cu
mama, apoi cu tatăl și cu ceilalți oameni. „Tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți
indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent într-o formă germinală la nou-
născut și care continuă să existe la vârsta adultă, până la bătrânețe”(Bowlby, 2011, pg. 195).

Formarea relației de atașament se produce în primele 18 luni de viață și depinde de abilitatea

mamei de a recunoaște mesajele transmise de copilul său și,mai ales de modul în care aceasta
răspunde nevoilor lui. Relația de atașament se consolidează în jurul vârstei de 3 ani.
Se presupune că atașamentul este un proces psihic ce se dezvoltă încă înainte de naștere între mamă
și copil (Janus, 1997).

Atașamentul îndeplinește o dublă funcție: de securizare (siguranță) și de socializare (în

relațiile cu ceilalți). Încă din 1946 Spitz și Wolf au demonstrat că, fără contactul emoțional cu o
persoană de îngrijire, nou-născutul se poate îmbolnăvi și chiar poate să moară, chiar dacă este hrănit
corespunzător.
 Atașamentul este și un factor de reglare a funcțiilor organismului (Grossman, 1993),
reprezentând fundamentul sănătății mentale (normalității) influențând stima de sine și capacitatea de
socializare (abilitatea de a atrage și menține relații sănătoase cu ceilalți).

Bowlby consideră că, experiența unui copil cu părinții săi este determinantă în viața sa de
adult, deoarece fiecare dintre noi dezvoltă un „model de lucru intern” pentru relații. Mary Ainsworth
a efectuat un experiment, prin care s-au observat modele internalizate de reprezentare a
atașamentului, care se formează încă din primul an de viață. Modelele internalizate de reprezentare a
relațiilor timpurii determină modul în care individul interacționează cu lumea (Stroufe, Carlson, Levy,
Egeland, 1999). Mary Main și Nancy Kaplan au extins această perspectivă, studiind istoria de viață a
adultului, în strânsă legătură cu sistemul său de atașament, determinând o corespondență între
tipurile de atașament din copilărie și comportamentul adultului, mai ales în relația de cuplu și cu
proprii copii.
Atașamentul primar este o matrice care ar trebui să conducă la o transformare psihică ce ar
trebui să culmineze cu procesul de individualizare.
Franz Ruppert spune că, atașamentul este influențat de procesele de gândire, deoarece o
mare parte a gândurilor se învârt în jurul relațiilor de atașament, care presupun o investiție afectivă
(cu părinții, prietenii, partenerul de cuplu, colegii de muncă etc). De aceea, conflictele care apar în
cadrul familiei, cu prietenii sau în relațiile de muncă, reprezintă în fapt copia conflictelor de
atașament din perioada copilăriei. „Toate sentimentele umane de bază esențiale își au originea în
atașament: frica, dragostea, furia, tristețea, vina, rușinea” .
Bowlby consideră că o caracteristică a comportamentului de atașament, care nu depinde de
vârsta individului, se referă la intensitatea emoției care însoțește acest comportament. „Tipul de
emoție declanșat depinde de modul în care decurge relația dintre individul atașat și figura lui de
atașamant. Dacă această relație funcționează bine, ea este caracterizată de bucurie și de un
sentiment de siguranță. Dacă relația este amenințată, apar gelozia, anxietatea și furia. Dacă relația se
distruge, apar durerea și depresia” .
Comportamentul de atașament este activat în special în caz de durere, oboseală, spaimă,
precum și în situația în care persoana de atașament pare inaccesibilă. Comportamentul de atașament
înseamnă „orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se mențină în
proximitatea unui alt individ identificat în mod clar mai capabil de a se adapta la mediu” (Bowlby,
2011, pg.61).
Atașamentul matern este forma primară care stabilește structura fundamentală a psihicului
individului și viitorul tipar de atașament în relație. Astfel, lumea sentimentală a mamei (cu toate
experiențele și amintirile conținute de sentimentele sale) devine element fundamental în construcția
identității copilului. A nu se uita și faptul că, la începutul vieții lui, acesta este „o prelungire a
sufletului matern – oglinda sufletului mamei sale – a structurii ei psihologice și emoționale complete”
(Ruppert, 2012, pg. 62).
Există însă și situații în care apare un blocaj, la acest nivel, în dezvoltarea viitorului adult,
atunci când atașamentul matern nu este completat de atașamentul patern, copilul nedesprinzându-se
din simbioza cu mama, având astfel dificultăți în formarea și structurarea identității Eului, imaginii de
sine, precum și în dezvoltarea unei vieți sociale independente. Remy Puyuelo consideră (în prefața la
cartea lui Rygaard – Tulburări severe de atașament în copilărie, 2011, pg. 13-14) „atașamentul
simbiotic conduce la tulburări de comportament și de personalitate”.
Copiii cu atașament simbiotic „au tendința permanentă de a rezolva orice conflict intrapsihic
prin acte care sunt adesea hetero sau autoagresive, în detrimentul oricărei rezolvări raționale. Ei
trăiesc mai degrabă rupturi decât separări. Copiii își formează cu ei înșiși, cu familiile și mediul lor
relații care îi împiedică să existe ca subiecți de sine stătători. În mod paradoxal ei sunt atașați și
abandonați. Principala lor dificultate este aceea de a nu fi subiecți de sine stătători – sunt dependenți
de social, sunt dependenți de realitatea exterioară, pentru că nu trăiesc propria realitate psihică”.

Atașamentul patern nu îl poate înlocui pe cel matern, dar stimulează creșterea sufletească a
copilului. Tatăl este cel care-i deschide copilului său accesul la lumea înconjurătoare, la socializare,
scoțându-l treptat din relația simbiotică pe care acesta o are cu mama. „Tatăl o separă pe mamă de
copil pentru a-i reuni într-o manieră adecvată din punct de vedere psihic” (Remy Puyuelo). Astfel,
funcția fundamentală a atașamentului patern este de a ajuta individul să-și structureze propria
identitate.

Oferirea de către ambii părinți a unei „baze de siguranță” asigură îndeplinirea primei funcții a
atașamentului – cea de securizare, constituind o premiză pentru cea de-a doua – socializarea. Părinții
ideali sunt cei disponibili, gata de a răspunde solicitărilor copilului prin încurajare sau ajutor, când este
cazul, intervenind activ doar când este foarte necesar. Astfel, rolul părinților este de a oferi „o bază de
siguranță” (Bowlby).

Modul în care a fost tratat individul de către părinții săi, influențează tiparul (stilul) de
atașament al acestuia. Studiile arată că fiecare tipar de atașament, odată dezvoltat tinde să persiste
(Bowlby, 2011). Dar există și posibilitatea de a se schimba, prin modificarea modului internalizat de
funcționare a lumii, datorită unor experiențe pozitive „de dragoste sau de afiliere, în orice moment al
vieții” (Muntean, 2009).
 Structurarea atașamentului se face prin integrarea emoțională, pe baza rezonanței și
comunicării emoționale părinte-copil. Astfel, stilul de atașament se va structura, în funcție de stările
psihice împărtășite în relația părinte-copil (Bowlby, 1969).

De-a lungul timpului, specialiștii au demonstrat existența a două tipare majore de atașament:
sigur și nesigur; acestea au fost împărțite în mai multe stiluri de atașament: de siguranță, evitant și
ambivalent (voi folosi descrierea și interpretările francezilor Lelord și Andre, 2003, deoarece mi-am
construit câteva dintre instrumentele metodologiei de cercetare din lucrările lor).
Atașamentul de securitate (sigur) se bazează pe relația cu o mamă caldă, atentă, bine adaptată
copilului său, ceea ce îl ajută pe acesta să se simtă în siguranță, explorând cu plăcere mediul
înconjurător și folosind-o pe mamă ca „bază de siguranță”.

Persoanele cu atașament de securitate sunt mai fericite, au în general mai multă încredere în
partener și în ceilalți, acceptându-i așa cum sunt și având o viață profesională satisfăcătoare.
Capacitatea de atașament se află în echilibru cu capacitatea de a fi independent.

Atașamentul evitant are la bază relația cu o mamă care își respinge oarecum bebelușul, fiind
indisponibilă sau făcând cu greu față în rezolvarea nevoilor copilului, dorindu-și ca acesta să se
descurce singur. Copilul unei astfel de mame, nu caută activ contactul cu aceasta, dar se supără pe ea
în mod neașteptat; deși nu pare interesat să fie luat în brațe, dacă este luat începe să plângă imediat
ce este lăsat jos; dacă mama pleacă de lângă el, reacționează foarte puțin sau deloc, iar când aceasta
revine, copilul pare indiferent.

Ca adulți, persoanele cu atașament evitant au nevoie de foarte multă independență, prea

multă intimitate displăcându-le. Ceilalți îi pot considera prea reci sau distanți. Pot avea succes pe plan
profesional, dar fără să poată profita de acest aspect, deoarece se concentrează prea mult asupra
muncii, au probleme de relaxare, iar bucuria este rară sau inexistentă. Sunt mai degrabă solitari și
chiar consideră excesive cerințele unei relații de dragoste, care poate să fie astfel percepută ca
dezamăgitoare. Sunt persoane independente, dar au dificultăți în a se relaționa și a se atașa de alte
persoane. Capacitatea de atașament se află în dezechilibru, fiind suprainvestită capacitatea de a fi
independent.

Atașamentul ambivalent este generat de relația cu o mamă atentă, dar neliniștită, anxioasă
sau depresivă; o mamă care nu reușește să își înțeleagă bebelușul și nu îi oferă protecția și siguranța
necesare. Copilul cu atașament ambivalent are tendința să stea lipit de mamă, iar la cea mai scurtă
despărțire, plânge foarte mult. Acest copil nu explorează cu plăcere mediul înconjurător, iar când
mama pleacă brusc, plânge până când aceasta se întoarce și când o vede se lipește de ea, dar
arătându-și supărarea. Acest stil generează dependența, sentimentul de a fi victimă și „neajutorarea
învățată”. Adulții cu aceste probleme de atașament își doresc cea mai mare intimitate posibilă, nu
sunt în stare să devină independenți, iar semnele de independență ale celorlalți sunt considerate ca
neliniștitoare, amenințătoare.

Au în general o viață frământată, cu pasiuni violente și decepții crunte, cu teama de a nu fi

abandonate, prezentând dificultăți în a se concentra asupra activității profesionale. Dorința lor de
fuziune totală cu ceilalți, stilul de „lipitoare”, poate genera respingere din partea acestora, care
întărește sentimentul de abandon. Capacitatea de atașament se află în dezechilibru, fiind
suprainvestită în detrimentul capacității de a fi independent.

Câteva dintre considerațiile prezentate în legătură cu stilurile de atașament au rezultat dintr-

un studiu realizat în SUA (Denver, Colorado) de către Hatan și Sharer (1987).
Crittenden (2002) consideră că, individul cu un atașament evitant este rațional, dar nu are afecte
adevărate, putând să fie inhibat sau compulsiv, cu tendințe de a deveni imoral sau egoist. Iar
persoana cu atașament ambivalent nu are cogniții realiste, nu percepe și nu porcesează bine
informația, fiind tulburat de emoții foarte greu de stăpânit, cu tendința de a deveni seductiv sau
punitiv. La vârsta adultă se poate combina atașamentul evitant cu cel ambivalent, rezultatul fiind o
deschidere spre psihopatologie – indivizi cu agresivitate/autoagresivitate manifestă sau indivizi
dezorganizați și dezorientați.

În 1968, Stephen Karpman a descris pentru prima dată „triunghiul dramei”: victimă-agresor-
salvator, ca model psihosocial de interacțiune umană. În lucrarea sa (Fairy tales and script drama
analysis) a explicat felul în care o persoană poate să ajungă să trăiască „într-o poveste”, având o
imagine simplistă asupra lumii, „în trei colțuri”. Basmele copilăriei ar trebui să ne ajute să înțelegem
mai ușor valorile, normele și regulile sociale, dar la nivel subconștient, acestea pot genera cele trei
roluri stereotipe: victimă-agresor-salvator. De multe ori în povești se vorbește despre „mame vitrege”,
care persecută copiii sau caută să scape de ei. Astfel, copiii cu astfel de mame pot căuta să „se
salveze” alegându-și roluri de agresor sau salvator. De asemenea, la nivel subconștient, uneori
poveștile pot activa sau alimenta teama de abandon, care se află prezentă (în mai mică sau în mai
mare măsură) în fiecare dintre noi, „distribuindu-ne” astfel în mod automat în unul dintre cele trei
roluri ale dramei sociale. În funcție de stilul de atașament, putem deci să alegem de-a lungul vieții să
„jucăm” unul, două sau chiar toate dintre cele trei roluri.

Agresorul este o persoană dură, intransigentă, cu spirit critic exacerbat; un individ frustrat,
acuzator, neînțelegător, vindicativ, virulent și pedepsitor.
 Victima se plânge permanent, se văicărește, caută permanent atenție și afecțiune; individul se
simte persecutat (de societate, de ceilalți, de viață, de soartă, de Dumnezeu etc), se crede ghinionist
sau oprimat.

Salvatorul este acea persoană care are tendința să se sacrifice (pentru o „cauză” sau pentru
familie, pentru ceilalți etc) indiferent dacă i se cere acest lucru sau nu; are tendința să facă munca
altuia (dacă s-ar putea chiar pe a tuturor) inclusiv atunci când nu i se solicită acest lucru; unii indivizi
pot să creeze în mod voit situații în care să fie „nevoie” de ei; există persoane care alimentează
dependența altora pentru a-și masca propria dependență, pe care nu acceptă să și-o recunoască (de
exemplu, acele mame care își sufocă literalmente copii, supraprotejându-i chiar și când devin adulți).
Atașamentul de securitate ar trebui să ne țină departe de triunghiul dramei, dar nu trebuie să uităm
amprenta socialului. De aceea, persoana cu atașament de securitate poate să ajungă uneori în rol de
salvator sau chiar de victimă.

Atașamentul evitant generează rolul de agresor, dar traumele pot determina și rolul de
victimă, iar încercările de schimbare pe cel de salvator.

Atașamentul ambivalent asigură rolul de victimă neajutorată, dar și pe cel de salvator (în
cazurile în care un dependent alimentează dependența altora pentru a-și masca propria dependență).

Combinația dintre atașamentul evitant și cel ambivalent poate asigura rolul de agresor,
generat de lupta permanentă dintre tendința de dependență și aspirația spre independență.
„Personalitatea umană este considerată ca structură care se dezvoltă continuu de-a lungul uneia sau
alteia din multitudinea de căi posibile și distincte – cea aleasă își schimbă direcția în fiecare stadiu, în
baza unei interacțiuni dintre organism, așa cum s-a dezvoltat până în acel moment și mediul în care se
găsește la momentul respectiv – la fiecare vârstă, dezvoltarea depinde succesiv de structurile de
personalitate existente la acel moment și de familie, iar mai târziu de mediul social mai general din
momentul respectiv” (Bowlby, 2011, pg.115).

Stilul de atașament contribuie la reglarea trăirii emoționale. În jurul vârstei de 2 ani este
necesar să apară concordanța între reglarea trăirii emoționale și reglarea la nivel comportamental a
exprimării emoționale, pentru a optimiza procesul de reglare emoțională. Iar reglarea emoțională
presupune, în primul rând, toleranță la frustrare și a face față problemelor, reprezentând acea
abilitate prin care se inițiază, se menține și se modulează apariția și, mai ales intensitatea trăirilor
subiective care acompaniază emoția, precum și influența acestora asupra proceselor fiziologice.
Trebuie ținut cont și de faptul că, tipul de temperament influențează comportamentul și reacțiile
emoționale.

Interacțiunea dintre temperamentul individului-stilul parental-crizele primelor două stadii de

dezvoltare psihosocială, conduce la conturarea stilului de atașament.

Trăsături temperamentale precum emoționalitatea excesivă și impulsivitatea, pot genera

vulnerabilitate la un stil parental defectuos și susceptibilitate pentru evenimente negative în viață.
Existența acestor trăsături poate duce la o structurare dizarmonică a personalității, prin recurgerea la
mecanisme defensive dezadaptative (Rothart și Bates, 1998). Stabilitatea sau instabilitatea
emoțională reprezintă consecințe ale stilului parental-familial în strictă corelație cu stilul de
atașament al individului (părinții care încurajează autonomia și atașamentul de siguranță asigură
stabilitatea emoțională; părinții care supraprotejează, alimentând dependența, pe fondul unui
atașament ambivalent, contribuie la instabilitatea emoțională a individului). „Experiențele adverse
din copilărie au efecte de cel puțin două feluri. În primul rând, ele fac individul să fie mai vulnerabil
față de experiențe adverse ulterioare. În al doilea rând, ele determină o probabilitate mai ridicată ca
individul să întâmpine și mai multe astfel de experiențe. Dacă experiențele adverse timpurii sunt
probabil complet independente de capacitatea de inițiativă și acțiune a individului avut în vedere,
experiențele ulterioare sunt probabil consecințele propriilor sale acțiuni; iar aceste acțiuni sunt
generate de acele perturbări de personalitate produse de experiențele timpurii” (Bowlby, 2011, pg.
75).

Existența unui sistem de control al atașamentului determină o bună funcționare a

personalității, dar premisa constituirii acestui sistem se află în experiențele individului din copilărie.
„Experiențele nefavorabile ale copiilor cu părinții lor, pot reprezenta o cauză majoră a perturbărilor
cognitive de mai târziu – cel puțin unele cazuri în care percepțiile și atribuirile sunt distorsionate și
anumite stări de amnezie, incluzând aici cazurile de tulburare de personalitate multiplă, pot
reprezenta rezultatele unor astfel de experiențe” (Bowlby, 2011, pg.164).

Așa cum am prezentat anterior, una din funcțiile atașamentului este cea de siguranță, iar la
copilul mic, siguranța este dată de proximitatea fizică, de contactul cât mai apropiat cu mama, pentru
o perioadă cât mai lungă. Dacă această proximitate este deranjată sau tulburată, copilul dezvoltă o
gamă de reacții și comportamente sociale, considerate ca fiind anormale.

Adulții cu probleme de atașament au ca principală caracteristică, o capacitate scăzută de a

reacționa adecvat pe plan emoțional și social. Stroufe (2000) consideră că, un atașament nesigur în
copilărie (evitant sau ambivalent) poate genera la adult manifestări răutăcioase și manipulatorii sau
dependență ori vom avea de-a face cu probleme de adaptare la social, narcisism sau o posibilă
patologie de tulburare de personalitate borderline (la atașamentul evitant-ambivalent).

„Studii longitudinale extinse pe o perioadă de 30 de ani arată că trăsăturile de personalitate

rămân aproximativ constante între 20 și 90 de ani. Personalitatea se schimbă doar în legătură cu
anumite situații specifice (s-au înregistrat schimbări legate de încrederea în sine, angajarea în sarcini
cognitive, căldura în relațiile cu ceilalți) sau atunci când indivizii au nevoie de schimbare și sunt
interesați să o realizeze” (Muntean, 2009, pg. 451).
Cercetători precum Safran și Segal (1990), Liotti (1991), Perris (1988, 1989, 1991) au semnalat
importanța atașamentului din perspectiva „vulnerabilității individuale” în raport cu schizofrenia,
depresia și tulburările de personalitate. Astfel, teoria atașamentului are o importanță fundamentală
pentru înțelegerea problemelor personalității, iar cercetările grupului Guidano, Liotti și Reda (1983,
1986, 1991) permit, pe baza analizei tipului de atașament, să se facă predicții asupra principalelor
caracteristici ale tulburărilor de personalitate, care se pot întâlni în viața adultă.
În abordarea personalităților accentuate și a tulburărilor de personalitate, mulți cercetători subliniază
ideea că, modelele operaționale disfuncționale ale indivizilor care prezintă personalitate accentuată
sau tulburări de personalitate, s-au dezvoltat adesea într-un context de atașament nesigur.
„Tulburările de personalitate, cel mai frecvent luate în discuție, în al căror istoric de dezvoltare se
discută de tulburări de atașament ca element important al vulnerabilității sunt: tulburarea de
personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv.

Conform teoriei vulnerabilitate-stres în psihiatria contemporană, persoanele diagnosticate cu

tulburări de personalitate sunt considerate vulnerabile întrucât prezintă în primul rând o
vulnerabilitate de fond, argumentată de cele mai multe ori de vulnerabilități de mediu (reducerea
rețelei de suport social, pierderea unor statute și roluri sociale, stresori psihosociali cumulați).