Sunteți pe pagina 1din 11

TEORIA ATAŞAMENTULUI

Dezvoltarea „individualizată" şi afectivă a copiilor


Această teorie deschide calea înţelegerii corecte a procesului de dezvoltare
psihosocială normală a personalităţii în general şi a copiilor în special.
Două întrebări-ipoteză ne pot ajuta să purcedem la analiza unui asemenea
câmp socio-afectiv de o complexitate evidentă:
 Ce impact are asupra personalităţii copilului relaţia lui cu părinţii?
 Ce se întâmplă cu copiii care „şi-au pierdut părinţii"? Ce consecinţe
determină asupra evoluţiei afective a copilului:
 lipsa îndelungată sau definitivă a părinţilor?
 lipsa familiei sau a căminului familial de origine?
 repetatele transferuri de la o familie la alta?
 Unul dintre cercetătorii care au deschis calea spre analiza profundă a
acestui domeniu a fost John Bowlby.
 Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil
pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu persoanele
adulte şi rolul fundamental al imaginii pe care copiii şi-o fac despre
aceste persoane.
 Stabilitatea şi „forţa" personalităţilor adulte îşi au originea in
stabilitatea şi profunzimea sentimentelor de ataşament afectiv din
timpul copilăriei.
 Starea de ataşament vizează, în fapt, toate vârstele, dar manifestările
ei cele mai clare şi definitorii se observă din timpul copilăriei.
 Ataşament înseamnă, în esenţă, apropierea preferenţială,
dezinteresată şi parţial inconştientă a unei persoane de o alta.
 Ataşamentul are caracter dinamic, adică apare, se formează, se
„maturizează", atinge apogeul în anumite condiţii ale copilăriei, se
poate deteriora sub incidenţa unor actori, slăbeşte şi chiar dispare
atunci când persoana ataşată dispare şi ea. În mod normal,
ataşamentul trebuie să reziste sub o anumită formă toată viaţa.
 Relaţiile de ataşament au - conştient sau nu misiunea de a proteja persoana
mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenţii externi sau interni. În
această perspectivă, ataşamentul poate fi definit drept mecanism de
protecţie (în legătură directă cu diferitele mecanisme de autoapărare a
individului în cauză - retragerea în sine, uitarea etc).
 Siguranţa şi stabilitatea personalităţii umane, inclusiv a copilului, sunt
două condiţii fundamentale ale unei vieţi normale în societate, condiţii care
pot fi satisfăcute doar prin formarea - la fel de normală şi naturală - a
ataşamentului afectiv.
 David Howe susţine că “părinţii şi copilul sunt programaţi biologic să
devină ataşaţi unul de celălalt”, primii ajutându-1 pe acesta din urmă:
să atingă întregul său potenţial;
să gândească logic;
să-şi dezvolte o conştiinţă;
să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi oameni;
să devină încrezător în sine;
să facă faţă stresului şi frustrării;
să biruie teama şi neliniştea;
să dezvolte relaţii viitoare;
să reducă gelozia etc.
 Un copil cu o dezvoltare normală dintr-o, familie cu o funcţionalitate
normală, ajunge deja la sfârşitul primului an de viaţă la asigurarea
unui ataşament puternic faţă de părinţi, adică a unei baze afective
sigure şi, prin aceasta, la reducerea maximă a stărilor de nesiguranţă
sau anxietate.
 Între cele două stări ambivalente (ataşament-anxietate) există un
raport invers proporţional: în colectivitatea de copii în care se
manifestă frecvent teama faţă de adulţi, inhibiţia sau blocajul afectiv,
comportamentele dezordonate sau nesigure, retragerile în sine şi alte
forme incipiente sau maturizate ale anxietăţii, nu s-au dezvoltat
ataşamente puternice faţă de părinţi, familie, de alţi adulţi sau de alte
sisteme de referinţă.
 Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai
sigură, curajul copilului mai mare, libertatea de mişcare şi spaţiul
social în care îndrăzneşte să rişte să se deplaseze - mai întinse sau mai
importante.
Raporturile
părinţi-copii

Ataşament
puternic

Bază afectivă Comportament


sigură social normal
Curaj
Independenţă
de mişcare

Diminuarea maximă
a stărilor anxioase

Teoria ataşamentului. Raporturi inter-variabile


 Explorarea lumii de către copii - în condiţiile existenţei unui
ataşament puternic - reprezintă un răspuns adaptativ la exigenţele
dezvoltării propriei lor personalităţi în raport cu condiţiile mediului
înconjurător. Se formează, astfel, oameni stabili din punct de vedere
psiho-emoţional, puternici, adică rezistenţi în faţa distorsiunilor şi
încercărilor vieţii şi, în plan socio-global, competenţi în raport cu
obligaţiile statusului profesional şi ale poziţiei sociale ocupate.

 Copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea


familiei, a celor din jur, deci copiii lipsiţi, în esenţă, de ataşamentul
afectiv normal sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să
cunoască sau să exploreze lumea şi - preocupaţi de ceea ce le lipseşte,
de ceea ce simt că au nevoie - îşi vor cheltui energia emoţională în
căutarea siguranţei afective.
Tipuri de ataşament
În funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei afective, există şi
se manifestă trei tipuri de ataşament:
sigure, când copilul simte o protecţie puternică şi definitivă,
asigurată de dragostea permanentă a părinţilor;

nesigure sau anxioase, când copilul nu este convins de


sentimentele părinţilor, situaţie alimentată tocmai de
comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, „şovăielnic" al
părinţilor faţă de proprii copii;

foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relaţii


normale între părinţi şi copii şi îndeosebi a lipsei totale de
afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai
importantă din acest punct de vedere - primul an de viaţă - care
este anul formării ataşamentului faţă de adulţii cei mai apropiaţi.
Ataşamentele ambivalente sau foarte nesigure au consecinţe negative
deosebit de grave pentru destinul copilului respectiv, manifestându-se, în
realitate, ca fals ataşament, întrucât:
 copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi de
protecţia de care are nevoie;
 părinţii par să fie indiferenţi, insensibili sau lipsiţi de preocupare
faţă de nevoile şi sentimentele copiilor;
 atunci când va semnaliza dorinţa de atenţie sau nevoia de ajutor,
copilul se aşteaptă să fie respins sau ignorat de ipoteticele
persoane ataşate;
 atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului
imprevizibile, perturbante sau angoasante;
 copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică „fora valoare
şi interes"' pentru proprii lui părinţi;
 văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde
încrederea în ceilalţi, chiar în el însuşi şi constată că obţinerea
dragostei „altuia" este destul de dureroasă;
 văzând că nu este apreciat, că „succesele" lui nu interesează pe
nimeni, copilul pierde încrederea în ceea ce face, nu se
autoapreciază şi nu se autostimulează fără încurajarea şi stimularea
celorlalţi;
 ajunge la concluzia că trebuie să te descurci singur şi că singura cale
de a evita durerea este să nu iubeşti pentru că lumea iţi este ostilă.
Studiul cazurilor de inadaptare socială a copiilor abandonaţi arată
că un asemenea fenomen se explică îndeosebi prin impactul experienţelor
proprii legate de:
 pierderea mamei sau îndepărtarea de întreaga familie (prin moartea
părinţilor, abandon familial, respingere etc.);
 întreruperea relaţiilor cu părinţii, adică a unor relaţii deja constituite,
aflate pe un făgaş normal, care dispar brusc datorită intervenţiei
brutale a unui factor exterior (de exemplu, un accident), luând
copilul pe neaşteptate;
 practicarea de cane părinţi a unor relaţii discontinue, intermitente cu
proprii copii.
Este necesar să facem distincţie între două situaţii cu o influenţă
negativă puternică asupra destinului copilului:
 starea de privaţiune (a nu avea ceva încă de la început, de la
origine);
 starea de privare (pierdere sau deprivare de ceva ce a fost deja
obţinut, deţinut de cel în cauză, deja realizat, de pildă privarea de
relaţiile cu mama etc.).
 Experienţa universală în domeniu probează că prezenţa şi acţiunea
familiei de origine sunt indispensabile pentru evitarea unor destine umane
atât de periclitate cum sunt cele ale copiilor lipsiţi de un ataşament
parental puternic.
Chiar şi familia cea mai carenţată - material şi afectiv – arată
David Howe, constituie totuşi o soluţie mai bună decât cea mai dotată şi
adecvată agenţie de protecţie, care nu va reuşi să suplinească funcţiile
grupului familial, ale fraţilor, bunicilor şi, în primul rând, ale imaginii
părinţilor în persoana copilului.
 În acest context, soluţia cea mai bună, este centrarea activităţilor
asistenţilor sociali în direcţia optimizării vieţii familiale, a relaţiilor
inter-generaţionale, a asigurării condiţiilor normale de funcţionare a
întregii familii.