TEORIA PARTICIPĂRII ÎN

ASISTENŢA SOCIALĂ
(Relaţiile dintre client
şi asistentul social)
 Experienţa practică din domeniul protecţiei umane şi al
programelor de ajutor destinate populaţiilor defavorizate
sau vulnerabile arată că eficienţa activităţilor întreprinse
în acest sens se găseşte în raport cu gradul de implicare şi
participare a beneficiarilor la organizarea şi realizarea lor
 Există două perspective de analiză şi apreciere atât a
participării specifice domeniului, cât şi a raporturilor
dintre sisteme sau părţile angajate:
A. Perspectiva asistentului social asupra relaţiilor cu
clientul, cu “obiectul muncii” sale, cu alţi agenţi
participanţi, vizând structurarea şi ierarhizarea
activităţilor;
B. Perspectiva clientului sau a beneficiarului acţiunii
de protecţie şi sprijin asupra relaţiilor sale cu
ceilalţi participanţi şi, în primul rând, cu asistentul
social, “imaginea” pe care şi-o face clientul despre
o asemenea activitate, despre conţinutul
ajutorului, personalitatea lucrătorului social,
formele de sprijin şi cooperare în folosul lui, etc.
 Pentru a-şi modela sau orienta munca în maniera cea mai
adecvată, asistentul social trebuie să cunoască exact:
 Ce înseamnă ajutor pentru client (indiferent de concepţia
general socială sau de propria sa concepţie asupra problemei);
 Care sunt activităţile de sprijin nereceptate în conţinutul lor sau
surprinse de client şi care urmează să fie evitate în etapele
următoare;
 Ce înseamnă eficienţa în propria activitate în raport cu
aspiraţiile şi sistemele de valori ori cu tradiţiile proprii clientului
vizat şi ce reprezintă eşecul în această muncă;
 De ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze asistentul
social pentru a genera un impact pozitiv asupra clientului şi
pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor lui;
 Ce place şi ce nu place clientului, atât în ceea ce priveşte
conţinutul cât şi forma protecţiei, a intervenţiei.
 Problema feed – back – ului este, în acest domeniu, una care
ţine de profesionalism şi, totodată, de experienţa practică şi
abilitate, aparţinând, în esenţă, de statusul asistentului social
şi mai puţin de interesul sau capacitatea clientului de a o
înţelege sau a o conştientiza.
 În comportamentul şi atitudinile faţă de clienţi este nevoie
de multă atenţie, discreţie, capacitate de previziune, chiar şi
discernământ (având în vedere efectele asupra unor
persoane vulnerabile), de mult tact şi abilitate.
 În relaţiile cu asistenţii sociali clienţii aşteaptă şi le acceptă
doar pe cele bazate pe sinceritate, încredere şi cooperare
egală.
 David Howe – dacă un client este derutat şi
încurcat, el este greu de ajutat, trece în
defensivă şi se comportă cu stângăcie,
ajungându-se chiar la blocarea prin refuz a
cooperării sau la conflicte de opinii şi, în final,
la eşuarea programului sau activităţii respective.
Nimic nu trebuie ascuns clientului din ceea ce
el are dreptul să ştie, relaţiile trebuind bazate pe
claritate şi sinceritate
 Sintetizând aspectele structurale ale muncii asistentului social,
David Howe formulează următoarele întrebări:
 Care este problema? (Despre ce este vorba?);

 Care este conţinutul sau contextul problemei? Adică:

originile sau cauzele problemei (Cum se explică ceea ce se
întâmplă? Cum apreciem situaţia? Etc.);
 Care este obiectivul? (ce este de făcut? – la care trebuie să
răspundă în comun ambele părţi);
 Care este calea de intervenţie? (care sunt mijloacele sau
procedeele de atingere a obiectivelor? – şi în acest caz este
necesară colaborarea clientului cu asistentul social);
 Care este rezultatul? (Au fost atinse obiectivele prevăzute? În
ce măsură? – se face deci o evaluare a tuturor efectelor
obţinute prin aplicare programului de intervenţie).
 A stabili cine este clientul (deci beneficiarul unui
eventual program de protecţie) nu constituie o sarcină
uşoară. Cel puţin două întrebări par inevitabile:

Cine are legitimitatea de a defini problema şi

a alege clientul? (există mai mulţi agenţi
sociali în acest sens);

Pentru cine constituie o problemă clientul

(ipotetic)?
 Definirea clientului - devine dificilă atunci când
mai mulţi factori implicaţi au nevoie de ajutor sau
protecţie. De exemplu: un copil abandonat, dintr-
o familie destrămată, repartizat într-o instituţie
socială lipsită de condiţii adecvate de îngrijire.
 Cine este clientul principal?
 Care client are prioritate în primirea ajutorului?
 Care sunt soluţiile cele mai favorabile şi care sunt
adevăratele ţinte ale intervenţiei?
 În funcţie de mijloacele de care dispune şi
de cadrele calificate, sistemul asistenţei
sociale trebuie să intervină atât în ceea ce
priveşte protecţia directă a copilului
abandonat, cât şi pentru ameliorarea
situaţiei familiei destrămate (sprijin indirect
şi pentru copil, totodată, protecţie pentru
membrii familiei) şi a instituţiei unde
urmează să fie transferat copilul –
problemă.
 Delimitarea contextului în care a apărut cazul de referinţă sau
obiectul asistenţei sale, este, de asemenea o sarcină ce impune
profesionalism şi experienţă
 Într-o manieră empirică întrebările ar putea lua forma următoare:
o De ce preferă copilul mediul străzii în locul mediului familial sau al
mediului instituţional?
o De ce fuge copilul de la şcoală sau de acasă?

o Cum se organizează şi care este originea bandelor de cartier sau a

grupurilor de vagabonzi?
o De ce s-au înmulţit cerşetorii în lumea urbană?

o Cum se explică abandonul familial? Dar abandonul matern?

o De ce şomerul preferă un ajutor financiar de mizerie în locul unei

vieţi active sau al unei oferte provizorii de muncă?
o De ce delincvenţii nu-şi abandonează comportamentul anomic după
suportarea unor pedepse sociale?
 Asistentul social trebuie să identifice cauzele şi să formuleze
cele mai argumentate răspunsuri la asemenea întrebări,
alcătuind liste ipotetice pentru cazuri concrete privind
condiţiile favorizante ale unor comportamente sau fapte
anomice. De exemplu:
• Copilul care fuge de acasă este bătut, probabil, sau terorizat de
alţi membrii ai familiei, este lăsat în voia sorţii, nimeni nu-l
întreabă nimic şi în general este neglijat, etc.
• Copiii care fug din orfelinate sau din alte instituţii de protecţie
sunt, ipotetic vorbind, neîngrijiţi şi nesupravegheaţi; ei
reacţionează astfel la condiţiile de mizerie în care trăiesc şi la
degradarea materială şi umană a unor astfel de unităţi sociale
etc.;
• Cerşetorul din colţul străzii a constatat, probabil, că se poate trăi
mai bine, practicând această “meserie”.
 Relaţiile dintre client şi asistentul social

 Sunt cel mai bine ilustrate şi cel mai puternic implicate

în domeniul obiectivelor urmărite.
 Este decisivă în realizarea obiectivelor stabilite
metodologia sau tehnologia de intervenţie, adică întreg
sistemul de mijloace, tehnici, procedee, forme şi căi de
acţiune în spaţiul social
 Importante, chiar indispensabile, sunt procedeele
adecvate muncii cu grupul în general, cu toată familia,
în special (când este vorba de o familie problemă), sau
cu “bandele de delincvenţi”.