MODELELE

INTERVENŢIEI
 Evoluţia serviciilor sociale în ultimele două
decenii a fost marcată de o sensibilă modificare a
opticii asupra rolului asistentului social în relaţia
de ajutorare: dacă modelul medical insista asupra
capacităţilor profesionale ale asistentului,
considerat pionul principal al rezolvării
problemelor sociale, modelul intervenţiei are la
bază concepţia potrivit căreia lucrătorul social nu
este un demiurg care tratează sau previne crizele,
ci doar un „agent al schimbării".
 În acesta calitate, „asistentul social, pornind de la
înţelegerea dinamicii sociale şi psihosociale în care se
află clientul, trebuie să definească obiectivele precise
ale schimbării de realizat şi mijloacele necesare în acest
sens. Definirea obiectivelor şi a mijloacelor este numită
adesea proiect al lucrătorului social sau proiect de
intervenţie. Dar asistentul este doar unul dintre
elementele acţiunii de schimbare, celelalte fiind
instituţia angajatoare (...) şi clientul, care poate fi un
grup, o familie, un individ sau o comunitate. Definirea
obiectivelor şi alegerea mijloacelor este, în acest caz,
rezultatul confruntării proiectelor diferiţilor parteneri,
negocierea conducând spre un proiect comun"
 Etapele acţiunii asistenţiale, din
perspectiva modelului intervenţei, sunt
următoarele:
1. Reperarea problemei sociale sau a cererii:
este momentul iniţial al activităţii
asistenţiale, moment în care trebuie răspuns
la următoarele întrebări: cine şi ce solicită?,
pentru cine (în favoarea cui) e formulată
cererea?, cui se adresează cererea (cine are
competenţa de aborda problema socială)?
2. Analiza situaţiei constă în culegerea informaţiilor utile
despre pacient, ca şi despre mediul în care acesta evoluează
(microgrupul de apartenenţă, mediul socio-cultural general,
instituţiile şi organizaţiile cu funcţii de sprijin social -
inclusiv instituţia căreia i se adresează cererea de ajutor). În
această etapă se dovedeşte utilitatea unor cunoştinţe teoretice
din diverse ştiinţe socioumane, ca şi utilitatea metodelor
ştiinţifice de cercetare (în special a celor de culegere a
datelor empirice). Astfel, la nivel teoretic, analiza
situaţiei va activa cunoştinţe din domeniul sociologiei,
psihologiei, antropologiei, dar şi din acela al Iconomiei,
dreptului, ştiinţelor politice, geografiei etc. Cât priveşte
metodele de culegere a datelor empirice, reţinem în special
observaţia, documentarea, interviul şi povestirea
autobiografică.
 Observaţia poate fi considerată o strategie cognitivă
universală pentru specia umană, o modalitate primară de
orientare a individului în mediul înconjurător. Cele mai
multe dintre reflecţiile teoretice se întemeiază, în
ultimă instanţă, pe o observaţie practică în contextele
realităţii;
 Metoda observaţiei nu este utilizată doar în cunoaşterea
ştiinţifică. Ea este în primul rând un mijloc de orientare a
omului în mediul înconjurător. Orice relaţie cu exteriorul
presupune din partea subiectului uman realizarea unor
observaţii spontane. Abia atunci când procesele de
cunoaştere sunt standardizate, făcând parte dintr-o
strategic coerentă, agenţii cunoscători procedează la o
observaţie ştiinţifică.
 Observaţia spontană are următoarele caracteristici:
 este nesistematică şi fragmentară, producându-se la
întâmplare, conjunctural, fără un plan dinainte stabilit şi
vizând aspecte disparate ale realităţii;
 imprecizia: observaţia spontană este imprecisă în sensul că
ea este marcată de inexactităţi, de exagerări ale unor detalii
în dauna întregului, ale manifestului în dauna latentului, de
interpretarea necorespunzătoare a unor semne ale
socialului;
 observaţia spontană are un caracter subiectiv, determinat de
predominanţa afectelor, sentimentelor şi prejudecăţilor
observatorului;
 nefiind înregistrate sistematic, multe dintre datele empirice
culese se pierd
 Spre deosebire de observaţia spontană, observaţia
ştiinţifică se caracterizează prin:
 fundamentarea teoretică: cercetătorul realizează
observaţia pornind de la o teorie ştiinţifică în legătură
cu obiectul investigat; respectiva teorie îi orientează
activitatea de observare;
 observaţia ştiinţifică este sistematică şi integrală,
vizând fenomenul în totalitatea sa: demersul
observaţiei va fi, în acest caz, unul analitic; nici un
element al realităţii obser-vate nu va fi lăsat deoparte,
pornindu-se de la premisa că orice fapt poate avea
semnificaţie socială;
 înregistrarea informaţiilor şi repetarea observaţiei:
această caracteristică face necesară codificarea
operaţiilor şi constru-irea unui sistem de variabile; în
felul acesta realizăm o culegere rapidă de date şi putem
acumula o cantitate mare de informaţie.
 În cadrul observaţiei ştiinţifice distingem următoarele
tipuri:
a) Observaţia de explorare este tipul de cercetare care are ca
obiect o realitate socială asupra căreia nu dispunem de
informaţii teoretice şi practice preliminarii. Etnologii şi
antropologii sunt primii cercetători care au întreprins
observaţii de acest tip asupra societăţilor “primitive”,
înregistrând direct aspecte şi evenimente semnificative
din viaţa populaţiilor respective şi oferind astfel primele
informaţii despre ele. Practica asistenţei sociale
presupune extrem de frecvent apelul la o asemenea
tehnică de cunoaştere, dat fiind faptul că fiecare client şi
care situaţie problematică reprezintă „unicate", în felul
lor. Observaţia explorare este cea mai puţin sistematizată,
întrucât se realizează ţa primul contact al cercetătorului
cu fenomenul social.
b) Observaţia de diagnostic se referă la aspecte,
probleme şi situaţii socio-umane despre care există
deja un volum de informaţie şi cu privire la care se pot
formula ipoteze. Etapa exploratorie fiind depăşită,
cercetătorul urmăreşte să realizeze o analiză de
profunzime şi să verifice ipotezele stabilite iniţial.
Etimologic, termenul diagnostic înseamnă cunoaştere
adâncită (dia - a străbate, prin; gnosis - cunoaştere). El
este utilizat mai ales în medicină, de unde este
„exportat" şi în alte domenii (ca asistenţa socială, spre
exemplu), pentru a indica rezultatul unei investigaţii de
profunzime asupra unei probleme. Un diagnostic
ştiinţific cuprinde, în fapt, două componente: un
diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic
explicativ (cauzal, etiologic).
c) Observaţia experimentală urmăreşte
verificarea unor ipoteze şi aprofundarea
cunoaşterii fenomenului social vizat prin
manipularea variabilelor şi a factorilor
procesului social în sensul construirii unui
sistem controlabil de observat. Observaţia
experimentală este utilizată, în asistenţa
socială, cu precădere în etapa aplicării
planului de inter-venţie, etapă în care
procedeele de declanşare şi susţinere a
proceselor de schimbare socială au frecvent
un caracter experimental.
d) Observaţia participativă şi tehnica participantului
observator. Observaţia participativă este o tehnică
asemănătoare observaţiei de tip etnologic, ce presupune
integrarea observatorului în grupul cercetat pentru o
perioadă lungă de timp, perioadă în care poate observa
realitatea în mod global şi nu fragmentar. Observaţia
participativă a fost utilizată pentru prima dată de către
Bronislaw Malinowski în antro-pologie, cu titlul de
tehnică de investigare a societăţilor arhaice. Insă dacă
societăţilor primitive le sunt străine scopurile urmărite de
etnologi. cercetătorul realităţilor sociale moderne trebuie
să prezinte cu exactitate scopurile şi obiectivele
cercetării, pentru a putea obţine acordul comu-nităţii. In
funcţie de gradul de implicare a observatorului în viaţa
obişnuită a comunităţilor studiate, distingem observaţia
reportaj şi observaţia participativă de tip etnologic.
 Observaţia reportaj este utilizată mai ales de
către ziarişti, dar şi de către sociologi şi
asistenţi sociali. Ea se aplică fenomenelor şi
activităţilor discontinue, fie ele unice sau
repetabile la intervale mari: sărbători,
ceremonii tradiţionale etc. În acest caz,
observatorul participă ca şi spectator,
menţinându-se în afara grupului observat.
 Observaţia participativă de tip etnologic sau
calitativ presupune integrarea cercetătorului în
comunitatea investigată, având drepturi şi obligaţii
aproape identice cu ale membrilor de drept ai
grupului. Aceştia ignoră sau „uită" de ce s-a integrat
în comunitate cercetătorul. Timpul observaţiei
participative de tip etnologic sau calitativ trebuie să
fie suficient de lung pentru ca observatorul să
cunoască bine colectivitatea, şi suficient de scurt
pentru a se evita identificarea lui cu interesele,
aspiraţiile şi stilul de viaţă al comunităţii. În acest
din urmă caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor
empirice culese. Totuşi, în fiecare observaţie există
şi trebuie să existe un oarecare grad de
subiectivitate
 Realizarea observaţiei participative de tip
etnologic presupune integrarea cercetătorului în
viaţa comunităţii potrivit următoarelor principii
(valabile, de altfel, şi pentru orice asistent social):
 să respecte regulile de convieţuire şi tradiţiile
colectivităţii investigate;
 să nu se izoleze de grup şi să aibă un
comportament normal;
 să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu
joace rolul de conducător sau sfătuitor (acest rol
fiind admis doar în etapa aplicării planului de
intervenţie, nu şi în aceea a analizei situaţiei);
 să nu şocheze prin vocabularul utilizat şi prin
cultura sa;
 să manifeste un interes mediu pentru ceea ce se
petrece în comunitate;
 să nu fie indiscret, să nu forţeze situaţia de
observaţie şi să nu pară prea interesat de un
aspect sau de un actor social;
 să manifeste interes egal faţă de toţi membrii şi
faţă de toate microgrupurile existente în
comunitatea respectivă, pentru a dobândi
încrederea tuturor;
 să se preocupe de antrenarea unor subiecţi în
cercetare şi să acorde o atenţie specială aşa-
numitelor „persoane-cheie", fără acordul cărora
nu are acces la anumite informaţii.
 Cercetătorii se confruntă însă cu o serie de probleme
referitoare la posibilităţile practice de a realiza observaţia
îndelungată asupra unei comunităţi şi de a se afla simultan
în mai multe locuri, în miezul mai multor evenimente. De
aceea, este necesară adesea utilizarea unor observatori
membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este
tehnica participantului observator care culege şi transmite
cercetă-torului (asistentului social) date cu privire la
activitatea propriului grup. Participantul observator este, în
asistenţa socială, o persoană din proximitatea clientului
(spre exemplu, un membru al familiei, al grupului de
prieteni, al colectivului de muncă, un vecin, un agent
educaţional etc), care îi cunoaşte evoluţiile sociale,
putându-ne furniza informaţii preţioase despre apariţia
situaţiei problematice, despre posibilele ei cauze, precum
şi despre resursele ce pot fi mobilizate în scopul rezolvării
acesteia.
 Participantul observator este adesea persoana
care sesizează instituţia asistenţială, formulând
cererea de ajutor în interesul celui pe care îl
crede în criză sau în situaţie de risc
 Observaţia participativă permite depăşirea
unei viziuni exte-rioare asupra problemei
sociale şi asupra populaţiei investigate, în
profitul unei analize din interior, care
surprinde dinamica realităţii trăite. evidenţiind
legătura dintre faptele direct observabile şi
mobilul lor subiectiv.
 Documentarea. In domeniul socio-umanului, multe
dintre cercetările cu pretenţii de ştiinţificitate nu au fost
realizate ca urmare a contactului direct cu realitatea, ci
pe baza unor surse de informaţie mediate; astfel,
antropologii şi sociologii veacului al XIX-lea şi-au
construit teoriile ştiinţifice pe baza mărturiilor din
scrierile călătorilor europeni în Lumea Nouă sau pe
baza analizei documentelor statistice.
 Tehnica documentării a fost utilizată ca instrument
fundamental în dobândirea şi în transmiterea
cunoştinţelor referitoare la istoria politică, la
legislaţie, tradiţii şi moduri de viaţă ale diferitelor
comunităţi umane. Documentarea a devenit o tehnică
de investigaţie ştiinţifică abia începând cu epoca
pozitivistă, însă ea a fost mereu utilizată de
civilizaţiile antice, medievale şi moderne, care au
dezvoltat un adevărat cult pentru textul scris.
 În cercetarea şi intervenţia socială,
documentarea este utilizata în mai multe scopuri:
o culegerea de informaţii despre un domeniu la
care nu avem acces prin observaţie directă (de
exemplu, despre istoria socială a unui client);
o cunoaşterea achiziţiilor teoretice şi metodologice
dintr-un domeniu determinat al socialului;
o reconstrucţia atmosferei socio-culturale,
economice şi politice care a marcat cunoaşterea
şi acţiunea socială într-o perioadă de timp, într-o
comunitate umană etc.
 De regulă, noţiunii de document îi este asociată
imaginea textului scris, a inscripţiei într-un limbaj
cunoscut. Totuşi, aceasta nu este decât o ipostază a
documentului. Există o mulţime de alte forme prin care
informaţia de tip documentar poate fi transmisă şi
receptată. Astfel, în psihologie şi asistenţa socială, ca şi
în alte domenii înrudite (asistenţa psihologică,
psihiatrică), poartă numele de document nu mimai
textele scrise, ci şi imaginile fotografice şi
cinematografice, înregistrările audio, obiectele casnice,
de vestimentaţie etc.
 În prezenţa unei mari diversităţi de surse documentare,
se pune problema clasificării lor, iar clasificările trebuie
să se bazeze pe criterii. Astfel de criterii pot fi: forma,
conţinutul, originea şi natura docu-mentului
 Utilizând o clasificare bazată pe criteriul
formei de prezentare a documentului, vom
distinge două mari categorii:
 documente scrise (documente oficiale;
documente statistice; presa şi literatura;
documentele personale);
 documente auxiliare (documente
fotografice, sonore şi cinematografice;
obiecte cu utilitate practică).
 În intervenţia socială, o utilitate specială o au
următoarele tipuri de documente:
 Documentele oficiale sunt elaborate de către
diverse instituţii publice şi oferă informaţii
despre majoritatea sectoarelor vieţii sociale
 Presa şi literatura sunt pe de o parte surse de
informaţie, iar pe de altă parte sunt chiar
obiecte de cercetare sociologică, sunt
fenomene sociale pe care le investigăm ca
atare.
 Documentele personale. Sunt atât documente redactate
de persoane private în scopuri particulare, cât şi
documente elaborate de către diverse instanţe sociale
sau autorităţi publice, dar care privesc un individ
oarecare, precizându-i identitatea, starea civilă, nivelul
de instrucţie şcolară, apartenenţa Ia o organizaţie
profesională şi alte elemente ce îi conturează calitatea
de membru al unei colectivităţi.
 Documentele auxiliare. Dezvoltarea tehnologiilor a
generat schimbări importante în cercetarea realităţii
sociale, întrucât o cantitate Uriaşă de informaţii a
devenit accesibilă, alăturându-se surselor docu-mentare
clasice. Unele fenomene sociale de mare amploare,
pentru care simpla observaţie sociologică se dovedeşte
insuficientă şi puţin cuprinzătoare, pot fi studiate graţie
înregistrării lor pe suporturi electronice.
3. Etapa evaluării preliminare şi operaţionale
constă în:
 construirea unui model explicativ al realităţii
în care urmează să se deruleze intervenţia.
Acest model presupune definirea şi
operaţionalizarea conceptelor-cheie,
formularea şi corelarea ipotezelor, precum
şi surprinderea dinamicii sectorului şi
problemei de rezolvat. In plan metodologic,
această etapă face apel la „tehnicile de
sistematizare“ (descriere, clasificare, analiză
comparată şi teoretizare).
4. Elaborarea proiectului de intervenţie presupune
parcurgerea a trei etape:
 definirea riguroasă a clientului şi a nivelului la
care se intervine (individ, grup, comunitate
restrânsă);
 determinarea obiectivelor specifice ale
intervenţiei, în ordinea importanţei şi/sau în
ordinea cronologică a realizării;
 alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de
lucru cu clientul pentru a putea provoca şi susţine
mecanismele schimbării sociale; proiectul de
intervenţie este, aşa cum am mai precizat,
rezultatul negocierii între asistent, client şi
instituţia asistenţială.
5. Punerea în aplicare a proiectului negociat este etapa
de realizare propriu-zisă a obiectivelor schimbării, pe
baza unor metode şi tehnici de genul celor descrise în
cadrul modelului medical.
6. Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor
produse
de punerea în aplicare a planului de intervenţie.
Evaluarea combină trei perspective de măsurare a
performanţelor: cea proprie asistentului, cea proprie
clientului şi perspectiva instituţiei asistenţiale. Din
evaluare pot deriva două situaţii: fie continuarea
intervenţiei pe baza unui plan
renegociat şi mai bine adaptat la situaţie, fie renunţarea
definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a
eşecului total.
7. Încheierea intervenţiei este momentul în care unul
dintre actorii implicaţi (sau toţi împreună) consideră că
obiectivele propuse au fost atinse sau că, dimpotrivă,
acţiunea asistenţială a eşuat, fară şanse de reuşită în
viitor. Finalizarea intervenţiei este frecvent ignorată în
demersurile metodologice, întrucât se consideră că este
un lucru de la sine înţeles şi, în plus, fără vreo relaţie
directă cu actul asistenţial. Or, fie că este vorba despre
o încheiere reuşită, fie despre una „ratată", aceasta nu
rămâne fără consecinţe pentru partenerii implicaţi. Ne
referim aici la parteneri şi nu numai la serviciul social,
întrucât modelul intervenţiei, spre deosebire de cel
medical, nu priveşte relaţia de ajutorare ca pe un
„pariu” al asistentului cu sine însuşi, în efortul de a
diagnostica şi de a aplica tratamentele adecvate.