VALORILE GENERALE ALE

ASISTENŢEI SOCIALE
Valorile sunt esenţiale pentru definirea asistenţei sociale, din moment
ce ele sunt recunoscute în literatura de specialitate ca aflându-se la
baza acestei practici, ori constituind cel puţin una dintre condiţiile
sale indispensabile.
Valorile reprezintă unul din aspectele particulare ale interacţiunii
dintre asistenţii sociali şi clienţii lor.
O valoare care se regăseşte plenar în câmpul asistenţei sociale este
aceea a autoîmplinirii, autorealizării, autodeterminării, care absoarbe
atât potenţialul, cât şi dezvoltarea, orientând activitatea
profesionistului spre viitor, spre scopurile vieţii individului, spre
creşterea potenţialului de dezvoltare a fiecărui individ.
Autodeterminarea centrează analiza pe individ, dar „îl separă prea
mult de ceilalţi" , în timp ce conceptul de potenţial plasează omul în
interiorul „procesului general de evoluţie pe aceasta planetă“.
Creşterea (sau dezvoltarea) reprezintă un alt concept fundamental al
teoriei valorilor sociale, care susţine că individul atinge potenţialul
maxim numai prin dezvoltare continuă.
În construirea unui corp de valori este necesară comprehensiunea
modului în care valorile fundamentale se relationează cu cele
instrumentale, în acest fel cristalizându-se un sistem integrat de valori.
Valoarea de bază şi „condiţia necesară pentru orice valoare" este aici
respectul pentru persoană, adică: „recunoaşterea valorii şi demnităţii
oricărei fiinţe umane, indiferent de statut, sex, vârstă, credinţă sau
contribuţie către societate”.
Relaţia asistentului social cu subiectul trebuie să se bazeze pe “valoarea
inerentă a omului, independent de achiziţiile sale actuale sau de
comportament”.
Cunoştinţele, valorile generale şi cele specifice cu care operează
asistentul social îi servesc acestuia pentru a înţelege stările individuale
subiective şi statusurile sociale obiective, rezultatul fiind sinteza a ceea
ce numim „subiect social".
In prezent, asistenţa socială „ocupă spaţiul dintre cel respectabil şi
cel deviant", adică între două lumi diferite sau, cum ar spune D.
Howe, lumea individului şi lumea celor care au puterea de a legifera
modul în care trebuie judecat comportamentul: „asistentul social
mediază şi translează între aceste lumi diferite“.
M. Davies susţine că, pentru a înţelege rolul asistentului social,
trebuie să-1 abordăm şi în relaţie cu reconcilierea: asistentul social
este preocupat cu negocierea relaţiei interdependente dintre individ şi
societate, într-o „strategie de menţinere" care are, după autorul citat,
două aspecte importante:
 de a angaja asistenţii sociali pentru a observa şi controla
comportamentele deviante;
 cel al medierii, este reprezentat de preocuparea în legătură cu
„ameliorarea condiţiilor de viaţă ale celor care găsesc că e dificil
să facă faţă fără ajutor“.
 VALORILE SPECIFICE ALE
ASISTENŢEI SOCIALE
F.P. Biestek operează următoarea clasificare a principiilor morale
relevante pentru asistenţa socială:
 acceptare;
 atitudine neutră;
 individualizare;
 exprimare a sentimentelor orientată spre un scop şi implicare
emoţională controlată;
 confidenţialitate;
 autodeterminare.
Z. Butrym clasifică la rândul său valorile fundamentale pe care se
bazează asistenţa socială:
 respectul pentru persoană;
 „încrederea în natura socială a omului privit drept creatură unică
ce depinde de alţi oameni în îndeplinirea unicităţii sale";
 „încrederea în capacitatea umană de schimbare, creştere şi
îmbunătăţire”.
Asistenţii sociali trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele
acţiunilor lor, la fel ca profesioniştii din alte domenii, însă au şi
responsabilităţi adiţionale, impuse în virtutea faptului că sunt
asistenţi sociali.
Aceste responsabilităţi adiţionale îşi au izvorul în principiile etice
generale ale asistenţei sociale.
Pentru N. Timms, aceste principii sunt:
 să respecţi clientul;
 să îl accepţi pentru el însuşi;
 să nu-1 condamni pe el;
 să confirmi/aprobi dreptul lui la autodeterminare;
 să respecţi încrederea lui.
1. Respectul pentru persoană
F.P. Biestek şi C. Gehrig susţin că profesia de asistenţă socială
alege ca valoare supremă demnitatea şi valoarea înnăscute ale
persoanei umane, pledând pentru ideea că nimic în lume nu este mai
preţios sau mai nobil decât persoana, deci, fiecare persoană este
demnă de respect.
Cele trei concepte -individualizare, acceptare şi autodeterminare -
sunt trei deducţii din conceptul de respect pentru persoană.
Respectul pentru persoană este din această perspectivă valoarea
fundamentală a asistenţei sociale.
R.S. Downie şi E. Telfer consideră că „atitudinea de «respect
pentru persoane» este fundamentală din punct de vedere moral
(...), este nu numai atitudine morală de vârf dar, de asemenea, toate
celelalte principii şi atitudini morale trebuie explicate în termenii
ei“.
Ideea ce apare în formularea kantiană a legii morale, după care
omul trebuie tratat întotdeauna ca scop, iar niciodată ca mijloc,
este invocată în mod frecvent în scrierile de asistenţă socială.
R. Budgen reia ideea kantiană a unei voinţe raţionale şi notează că
principalele moduri de exercitare a acesteia sunt reprezentate de:
 abilitatea de a alege pentru sine şi, extensiv, de a formula planuri şi
politici pentru sine;
 abilitatea de a îndeplini decizii, planuri sau politici fără a se baza pe
ajutorul celorlalţi.
R. Budgen oferă o sugestie pentru tratarea nuanţată, subtilă a conceptului
de persoană: „copiii pot fi priviţi drept persoane potenţiale; cei senili sunt
persoane în declin; bolnavii mental sunt persoane în declin temporar; iar
handicapaţii mental pot fi considerate ca persoane permanent potenţiale“.
Sunt şi situaţii când drepturile derivate din această valoare pot fi limitate
sau chiar anulate. Este vorba despre următoarele cenzuri:
 când acţiunile persoanei încalcă legea;
 când interesele celorlalţi sunt afectate într-un grad inacceptabil;
 când există un refuz intenţionat de a acţiona moral;
 când acţiunile persoanei pot aduce atingere intereselor sale.
2. Principiul autodeterminării personale
Autodeterminarea este considerată a fi una dintre valorile centrale ale
asistenţei sociale: „Asistenţii sociali trebuie să stimuleze şi să extindă
capacitatea clientului de a lua decizii şi de a-şi trăi viaţa pe baza
standardelor proprii”.
R. Plant susţine ca asistenţa socială se îndepărtează de la principiul
respectului pentru persoană când începe să impună limite sau să
violeze autodeterminarea clientului. Autodeterminarea este
caracterizată în literatura de specialitate prin două aspecte ale sale:
libertatea negativă şi libertatea pozitivă.
Referindu-se la libertatea pozitivă, Raymond Plant afirmă:
„Libertatea concepută în acest fel poate aproba influenţa şi
interferenţa în viaţa unei persoane, dacă acestea par a asigura scopul
autorealizării acelei persoane în stilul de viaţă înspre care a fost
influenţată“.
Libertatea pozitivă se constată în anumite obiceiuri sau practici, în
acceptarea unui mod de viaţă dat, a unor standarde şi valori socio-
culturale, care asigură autodeterminarea şi autorealizarea individului.
Există însă şi un risc conform căruia asistenţa socială poate fi folosită
pentru a manipula şi a forţa oamenii în numele libertăţii, în sensul
asumării de către client a dreptului la autodeterminare extins până la
capacitatea de alegere şi deliberare nelimitată şi necenzurată.
Codurile deontologice impun ca orice modificare în comportamentul
clientului să se realizeze în practica asistenţei sociale numai prin
participarea şi implicarea activă a clientului, prin consensul său.
Autodeterminarea concepută ca libertate negativă afirmă dreptul la
„noninterferenţă", „nonmanipulare" şi „eliminarea constrângerilor",
fiind descrisă ca „reflectând dreptul unui individ de a-şi administra
propria viaţă şi de a lua propriile decizii cu referire la ea“. Ea cere ca
„ceilalţi să se abţină de la exercitarea coerciţiei sau de la impunerea
voinţei lor asupra cuiva“.
3. Acceptarea clientului
Acceptarea poate fi considerată drept o „recunoaştere a valorii inerente a
persoanei şi drept un mijloc tehnic ce îi ajută pe asistenţii sociali în
oferirea serviciilor lor pe o bază universală, generalizată, nu pe baze de
selecţie după dorinţele asistentului social“.
Acceptarea este o noţiune ce îşi are sursa în respectul pentru persoană şi
care presupune că omul nu este exclusiv suma acţiunilor sale.
E. Davison consideră acceptarea ca exprimând o atitudine atât din partea
clientului, a asistentului social, cât mai ales atitudinea acestuia din urmă
de a nu critica şi condamna sau de a se institui în judecător al clientului.
Aceasta nu presupune însă şi renunţarea la evaluarea comportamentului
clientului; a evalua cu înţelegere înseamnă a încerca să detectăm ce
motivaţie susţine acest comportament, din ce cauză această persoană
acţionează astfel şi care este deprimarea sau suferinţa care îl apasă, pentru
a putea interveni competent.
4. Individualizarea
F.P. Biestek a definit conceptul de individualizare ca fiind:
„Recunoaşterea şi înţelegerea calităţilor unice ale fiecărui client;
utilizarea diferenţiată a principiilor şi metodelor în asistarea
fiecăruia, cu scopul unei mai bune adaptări. Individualizarea se
bazează pe dreptul fiinţelor umane de a fi indivizi şi de a fi tratate nu
doar ca pe o fiinţă umană, ci ca pe această fiinţă umană, cu diferenţele
sale personale“.
Principiul individualizării se referă la faptul că o persoană nu este un
„reprezentant" al unor modele, tipologii sau paradigme, al anumitor
probleme şi clase abstracte ci, în primul rând, o persoană particulară
cu o serie de probleme particulare.
Acest mod de a privi clientul ca pe o persoană cu o problemă
specifică, particulară, nu trebuie să ne conducă spre identificarea acelui
client cu problema sa.
5. Confidenţialitatea
Acest principiu etic se regăseşte şi în alte profesii ce oferă servicii
sociale (ex. medicina).
Protecţia informaţiilor despre persoane este o obligaţie etică a
asistentului social, iar obligaţia de a păstra confidenţa este
fundamentală în asistenţa socială, încălcarea ei putând distruge
definitiv relaţia dintre profesionist şi client.
Confidenţialitatea este însă şi un drept fundamental al clientului,
informaţiile de la sau despre orice persoană trebuie să se limiteze la
ceea ce este necesar pentru a oferi serviciul cerut.
Clientul are dreptul de a decide cât de mult poate să dezvăluie din
problemele sale, deci are dreptul la secretele sale.